Gavrilovici - Introducere in Consiliere - MANUAL ID

428
INTRODUCEREA ÎN CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ

(disciplină pentru anul II, semestrul 1)
Coordonator disciplină
conf. dr. Ovidiu Gavrilovici
Conform Planului de învățământ - Psihologie ID:

 Ore Studiu Individual (SI) : 28
 Activități Tutoriale (AT) : 4
 Teme de Control (TC) : 10
 Activități Aplicate (AA) : -
1
CUPRINSUL CURSULUI
UI 1. PARADIGMELE ASISTENȚEI PSIHOLOGICE
UI 2. ATITUDINEA TERAPEUTICĂ. ETICA ȘI DEONTOLOGIA PROFESIONALĂ
UI 3. DEPRINDEREA ASCULTĂRII TERAPEUTICE ȘI A ÎNCURAJĂRILOR MINIME
UI 4. DEPRINDEREA PUNERII ÎNTREBĂRILOR
UI 5. DEPRINDEREA REFLECTĂRII TERAPEUTICE – REFLECTAREA EMOȚIILOR, REFLECTAREA

CONȚINUTURILOR
UI 6. DEPRINDERI COMPLEXE - DEPRINDERI DE PREZENTARE: AUTODEZVĂLUIREA,

COMUNICAREA EMOȚIILOR
UI 7. DEPRINDERI COMPLEXE – CONFRUNTAREA TERAPEUTICĂ
UI 8. DEPRINDERI COMPLEXE – OFERIREA FEEDBACK-ULUI, RECADRAREA
UI 9. DEPRINDEREA DE STRUCTURARE A INTERVIULUI – PERSPECTIVA CONSILIERII DECIZIONALE
UI 10. DEPRINDERI COMPLEXE – PRACTICA NARATIVĂ A „EXTERNALIZĂRII” ȘI PRACTICA „ABSENT

DAR IMPLICIT”
2
Introducere
1. Competențe specifice acumulate
a. Competențe profesionale și descriptori (Grila 2 RNCIS)
 Utilizarea adecvată în comunicarea profesională a conceptelor, teoriilor şi metodelor de bază

specifice Psihologie, în special, şi Ştiinţelor socioumane, în general
 Rezolvarea situaţiilor-problemă, pe baza analizei multiple şi a evaluării soluţiilor şi/ sau a
alternativelor, evitând scenariile stereotipe
 Utilizarea adecvată în comunicarea profesională a teoriilor şi modelelor de bază în intervenţia
psihologică, inclusiv in consiliere si psihoterapie.
 Elaborarea strategiei/ strategiilor de intervenţie în vederea rezolvării problemelor grupului ţintă.
 Interpretarea rolului comunicării în activitatea profesională şi explicarea diferitelor tipuri şi metode
de comunicare.
 Identificarea feedback-ului oferit de subiectul/grupul ţintă şi determinarea măsurii în care
comunicarea cu acesta a fost eficientă
b. Competențe transversale (Grila 2 RNCIS)

 Realizarea în echipă a unor lucrări sa uproiecte specifice, prin asumarea de sarcini și roluri
adecvate, demonstrând capacități de comunicare interpersonale
 Autoevaluarea nevoilor de formare continuă în vederea adaptării competențelor profesionale la
dinamica contextului social
 Utilizarea metodelor și tehnicilor eficiente de învățare pe tot parcursul vieții, în vederea formării și
dezvoltarii profesionale continue.
2. Obiectivele disciplinei
a. Obiectivul general
 cunoașterea aspectelor fundamentale ale relației de ajutor și de consiliere psihologică;
b. Obiectivele specifice
 înțelegerea paradigmelor de consiliere psihologică;
 dobândirea deprinderilor fundamentale de intervievare:
1. cunoașterea atitudinii terapeutice în consilierea psihologică
2. cunoașterea aspectelor fundamentale ale eticii profesionale și deontologiei în consiliere
3. cunoașterea deprinderii ascultării, urmăririi atente și încurajările minime
4. cunoașterea deprinderii punerii întrebărilor
5. cunoașterea deprinderilor de reflectare: reflectarea emoțiilor, parafrazarea și sumarizarea
6. cunoașterea deprinderii comunicării emoțiilor și a deprinderii de auto-dezvăluire
7. cunoașterea deprinderii de confruntare
8. cunoașterea deprinderii de oferire a feedback-ului, recadrării,
9. cunoașterea deprinderii de structurare pentru acțiune
10. cunoașterea deprinderii practicii narative a externalizării și a practicii „absent dar implicit”
3
3. Structura cursului și timpul mediu necesar pentru parcurgerea fiecărei unități de învățare
Unitatea de învățare 1. Paradigmele asistenței psihologice – 2 ore
Unitatea de învățare 2. Atitudinea terapeutică. Etica și deontologia profesională – 3 ore
Unitatea de învățare 3. Deprinderea ascultării terapeutice și a încurajărilor minime – 3 ore
Unitatea de învățare 4. Deprinderea punerii întrebărilor – 3 ore
Unitatea de învățare 5. Deprinderea reflectării terapeutice – Reflectarea emoțiilor, reflectarea conținuturilor – 3
ore
Unitatea de învățare 6. Deprinderi complexe - Deprinderi de prezentare: Autodezvăluirea, Comunicarea
emoțiilor – 3 ore
Unitatea de învățare 7. Deprinderi complexe – Confruntarea terapeutică – 3 ore
Unitatea de învățare 8. Deprinderi complexe – Oferirea feedback-ului, Recadrarea – 3 ore
Unitatea de învățare 9. Deprinderea de structurare a interviului – perspectiva consilierii decizionale – 2 ore
Unitatea de învățare 10. Deprinderi complexe – Practica narativă a „externalizării” și „absent dar implicit” – 3
ore
Instrucțiuni privind parcurgerea cursului

Vă recomandăm să parcurgeți unitățile de învățare în ordinea indicată în suportul de curs. Fiecare
unitate de învățare include aplicații, întrebări, teme de reflecție și teste de autoevaluare care au ca
scop facilitarea procesului de învățare. Deși nu sunt obligatorii, acestea susțin parcurgerea
structurată, gradată și temeinică a conținuturilor disciplinei. Temele de control obligatorii sunt
semnalate și în unitățile de învățare corespunzătoare. Vă sugerăm să rezolvați fiecare sarcină de
lucru pe măsură ce parcurgeți fiecare unitate de învățare.
4. Evaluare
Evaluarea continuă:
 Test elaborat pe baza itemilor de autoevaluare care însoțesc fiecare unitate de învățare
(10% din nota finală)
 Teme de control obligatorii (60% din nota finală)
o Tema 1. Descrieți relația dintre interviu, consiliere psihologică și psihoterapie (2 ore)
o Tema 2. Descrieți cinci situații recente în care ați acționat în roluri de consiliere și
completați tabelul anexat adăugând reflecțiile personale de sinteză pe marginea celor
cinci experiențe descrise (3 ore)
o Tema 3. Completați chestionarul de evaluare a cunoașterii personale și academic-
profesionale (1 oră)
o Tema 4. Completați jurnalul de dezvoltare personal-profesională și academică (4 ore)
Evaluarea finală:
Examen scris (30% din nota finală)
4
Unitatea de învățare 1.
PARADIGMELE ASISTENȚEI PSIHOLOGICE
1.1. INTRODUCERE
Practica terapeutică a consilierii psihologice are în centru anumite conceptualizări a schimbării psihologice. De
asemenea, aceasta are efecte în conceptualizarea și aplicațiile relației terapeutice, a rolului terapeutului, a
definirii problemei sau problemelor care sunt ținte ale schimbării, în anumite modalități terapeutice (în altele se
derivă alte ținte ale schimbării, însă pornind de la ceea ce persoana care ajunge în terapie ar denumi
„problemă” sau „acuză”).
Există mai multe eforturi de sintetizare și comparare a variatelor școli de gândire terapeutice apărute în timp,
în istoria de peste 100 de ani a terapiilor psihologice.
Într-o conceptualizare de la începutul acestui mileniu (Corey, 2001) se prezintă 10 abordări terapeutice –
terapia psihanalitică, terapia adleriană, terapia existențială, terapia centrată pe persoană (rogersiană), terapia
gestaltistă, terapia realității, terapia comportamentală, terapia cognitiv-comportamentală, terapia feministă,
terapiile sistemice de cuplu și de familie.
APLICAȚIE
Alegeți alți 3 sau 4 colegi cu care veți constitui o echipă de studiu a unuia din modelele terapeutice menționate
de Corey mai sus. Realizați un raport al echipei care să conțină, pentru abordarea aleasă – confirmată de
către mentor – următoarele aspecte, într-un format tabelar, cu următoarele coloane:
Promotor(i)/ Concepte fundamentale/ scopul terapiei/ rolul terapeutului/ tehnici și proceduri specifice
Transmiteți sau prezentați rezultatele în format tabelar în două săptămâni de la primiriea sarcinii.
(timp mediu de realizare, 1 oră)
1.2. ÎNVĂȚAREA EXPERIENȚIALĂ
Acest curs are la bază modelul învățării experiențiale pentru a putea oferi o platformă provocativă integrării
cunoștințelor de bază, abilităților profesionale și reflecției sistematice cu privire la debutul unei activități de
consiliere psihologică.
Modelul învățării experiențiale (Kolb, 1985) descrie un circuit al învățării aplicabil în educația adulților
cuprinzând patru etape prezentate distinct: trecerea de la „experiența concretă”, la „observația reflectivă”, la
„conceptualizarea abstractă” și, în fine, la „experimentarea activă”. Cele patru stadii ale învățării experiențiale
sunt descrise succint de Kolb prin „a simți-a observa-a gândi-a face”.
EXPERIMENT
Kolb (1985) a realizat un etalon pentru SUA în ce privește stilul de învățare; a realizat o anchetă implicând
1446 de subiecți de vârste între 18 și 60 de ani, de diferite profesii, reprezentativi pentru populația țării.
Inventarul Stilului de Invatare (Kolb, 1985) este un instrument simplu prin care se evidențiază preferința pentru
stadiile învățării experiențiale, iluminând maniera personală de a trece prin procesul invățării. Diferite persoane
pot „începe” de la alt stadiu procesul de învățare. Persoanele care adoptă procese de învățare eficiente
5
folosesc toate cele patru modalități. Astfel, în învățarea prin implicarea emoțională se preferă situațiile de
învățare din experiențe specifice, prin contacte cu ceilalți, fiind sensibili la emoții și sentimente; în învățarea
prin observare și urmărire se preferă observarea atentă înainte de a judeca, observarea lucrurilor din mai
multe perspective și căutarea semnificației lucrurilor; mai departe, caracteristic celui de al treilea stadiu al
învățării experiențiale, învățarea prin conceptualizare abstractă se bazează pe analiza logică a ideilor,
planificarea sistematică și abia apoi acțiune bazată pe înțelegerea intelectuală a situației; ultima etapă a
ciclului învățării învățarea prin acțiune s-ar produce prin angajamentul de a face lucrurile până la capăt, prin
asumarea riscurilor și prin influențarea oamenilor și evenimentelor prin acțiune.
În conceptualizarea modelului învățării experiențiale avem de fapt un mixaj de preferințe pentru anumite stadii
ale ciclului învățării (ordonate de către Kolb în opoziție, după cum se observă în Fig. 1)
FIG. 1. MODELUL ÎNVĂȚĂRII EXPERIENȚIALE (Kolb, 1985)
(Kolb, 1985)
Din combinarea scorurilor două câte două se pot identifica patru tipuri ale stilului de învățare, Acomodator,
Divergent, Convergent, Asimilator.
AUTOEVALUARE
Autoevaluați stilul de învățare utilizând Scala stilului de învățare (Kolb, 1985).
În acest curs vom trece în revistă una din practicile de sorginte eclectică utilizată în formarea abilităților
fundamentale de consiliere psihologică (și, mai general, de consiliere educațională, socială, etc) în tradiția
americană având la bază contribuțiile lui Ivey și colaboratorilor. Dincolo de poziționarea structuralistă a acestui
model de consiliere, trecând peste demersurile sistemice, vor fi prezentate la final și elemente ale atitudinii și
6
practicilor narative, gen terapeutic dezvoltat din rădăcini sistemic-colaborative, situat pe poziții social-
construcționiste, postmoderne.
Unul din modelele formării consilierilor psihologici provin din practica anglo-saxonă integrativă cu rădăcini în
orientări rogersiene, cognitiv-comportamentale, purtând denumirea de consilierea decizională, un model
programat de formare a abilităților de comunicare eficientă – în direcții influențiale -. Abordarea descrisă în
acest curs provine din activitatea de peste 40 de ani a lui Allen E. Ivey în SUA care a promovat o formare a
abilităților de consiliere prin unități discrete a competențelor numite „microabilități”. Presupoziția ar fi că există
un grup central de deprinderi de comunicare necesare oricărui interviu, oricărei intervenții terapeutice; astfel,
intervievarea (pentru obținerea unor informații din experiența intervievatului), consilierea (psihologică, juridică,
economică, educațională, etc), și modalitățile mai sofisticate precum psihoterapia au la bază aceleași
deprinderi fundamentale de comunicare și intervievare.
Modelul formativ presupune identificarea răspunsului consilierului la un context terapeutic pe care tot acesta îl
dirijează. Orientările teoretice care informează intervențiile terapeutice descriu o serie de dimensiuni esențiale
precum ascultarea, acțiunea, și structurarea. Pe de o parte, Ivey și colaboratorii s-au axat pe o serie de
abilități specifice, antrenate într-o ordine a complexității și a utilității acestora în interacțiunile de consiliere
(Fig. 1). Pe de altă parte, s-ar defini așadar un set de abilități de „managament” sau de conducere a interviului
de consiliere, a ședințelor de consiliere sau a terapiei, în general (Fig. 2).
Acest model de antrenament al unor abilități fundamentale de intervievare cu aplicații în consiliere are utilitate
pentru formarea profesională și în specializări precum: asistență socială, psihopedagogie specială sau
pedagogie. Demersul este folosit și în formarea aspiranților la posturi de resurse umane, marketing, relații cu
publicul, vânzări, etc.
Practica formativă în grup a micro-abilităților are permite achiziția și dezvoltarea unor deprinderi singulare care
apoi să fie integrate unui stil personal clinic de interacțiune terapeutică ghidat de o deprindere de structurare a
ședinței și a terapiei, în general. Avantajele practicii în grup de patru studenți ai micro-abilităților constau în
interînvățare, oferirea unui feedback bogat și imediat, precum și asigurarea premiselor pentru dezvoltare
personală-profesională prin intercunoaștere și sprijin reciproc.
Principiile care ghidează o asemenea practică sunt:
1. Învățarea prespune recunoașterea și respectarea nivelului particular al fiecăruia dintre practicanți
2. Abilitățile supuse exersării pot fi antrenate pentru a deveni deprinderi profesionale
3. Exersarea susținerii și dezvoltării unui climat de încredere între practicanți este precursor al susținerii și
dezvoltării unui climat de încredere în viitoarele ședințe terapeutice
4. În exersarea în echipă se dezvoltă toți membrii participanți, însă fiecare, în mod particular, exprimate în
stiluri diferite ale practicii abilităților fundamentale terapeutice și al abilităților de structurare sau management
al ședinței sau terapiei
5. Antrenamentele nu sunt un scop în sine; ele au ca rezultat abilitarea practicantului pentru a putea să le
exprime în practica terapeutică cu o persoană, cuplu, familie, grup sau o organizație
6. Antrenamentele micro-abilităților și a abilităților de structurare prespun, în final, integrarea pozițiilor teoretic-

conceptuale care ghidează structurarea și alegerea micro-abilităților exprimate în tehnici și metode terapeutice
7. Practica reflectivă inclusiv în antrenamentul micro-abilităților terapeutice și a abilităților de structurare este

fundamentală: orice răspuns din partea consilierului nu este neutru; se cere o responsabilitate activă
manifestă din partea practicantului în a decela efectul antrenamentului asupra persoanei sau persoanelor cu
care acesta lucrează, chiar și în cadrul simulării. Abilitățile, instrumentele, tehnicile nu sunt „bune” sau „rele” ci
7
ele pot conduce la efecte constructive, terapeutice, la lipsa unor efecte, sau chiar la efecte nedorite, contra-
terapeutice, sau efecte mixte, ambivalente. Practica reflectivă este un atribut al practicii etice a consilierii
psihologice.
8. Modelul consilierii decizionale are la bază o concepție modernistă, structuralistă, asupra persoanei, asupra
conceptualizării problemei psihologice, și adoptă un model al rezolvării problemelor în vederea căruia
terapeutul parcurge, împreună cu cel consiliat, o serie de decizii care informează acțiunile care conduc la
schimbarea dezirabilă (în genere, diminuarea sau rezolvarea problemei). Fiecare decizie urmează secvența
de bază a identificării problemei, identificarea soluției dorite (în termeni de obiective dezirabile, cum ar arăta
situația în absența sau cu diminuarea efectelor problemei), generarea posibilităților de acțiune (metode,
alternative, succesiunea unor pași, un plan și calendar al acțunilor), alegerea soluției dezirabile și punerea în
acțiune a mijloacelor planificate anterior; toate acestea fiind, totodată supuse unui principiu al recirculării,
secvența se poate întrerupe și relua de la început sau de la nivelul anterior necesar, reiterând pașii, până la
rezoluția problemei.
9. Alte modele terapeutice au la bază concepții sistemice, care pun accentul asupra fenomenelor relaționale
din cupluri, familii, sau grupuri și comunități. În fine, alte modele terapeutice se poziționează social-
construcționist, în aceea că iau în considerare aspectele dialogic-narative sau colaborative în care
angajamentul persoanelor din terapie se realizează prin intermediul poveștilor de viață, al dialogurilor, sau al
interacțiunilor din conversații. Aceste alte modele terapeutice nu fac scopul antrenamentelor de consiliere
psihologică prin micro-abilități terapeutice. În ultima unitate tematică vor fi descrise abilități fundamentale din
perspectiva unui model narativ de consiliere.
FIG. 2. ABILITĂȚI TERAPEUTICE ÎN CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ
8
1 INIȚIEREA 2 IDENTIFICAREA 3 PRIORITIZAREA 4 FORMULAREA
RELAȚIEI PROBLEMEI DIRECȚIILOR SCOPULUI
5 FORMULAREA 6 ACȚIUNEA 7 ÎNCHEIEREA

PLANULUI
Fig. 3. ABILITĂȚI DE STRUCTURARE / MANAGEMENT AL ȘEDINȚEI SAU TERAPIEI
Etapele standard ale unei antrenament al abilităților de micro-consiliere constau din:
1. înregistratea a unui interviu audio sau video de circa 5 minute (între un student și un client real
sau un coleg în joc de rol)
2. formarea unei singure deprinderi

a) lectura unui material care descrie deprinderea ce urmează a fi formată
b) prezentarea unor exemple audio/video ale unor experți
c) auto-observarea propriului comportament și compararea cu modelul teoretic și cu cel
audio/video
3. înregistrarea a unui al doilea interviu între un client și student. Înregistrarea este evaluată
împreună cu un supervizor pentru determinarea gradului în care studentul a reușit să atingă
standardele dorite. Pașii sunt repetați până când studentul dovedește achiziționarea deprinderii.
(Evans et al., 1989, p. 12)
Elementul central este ca practicanții care ajung să învețe un set segregat de abilități de comunicare să le
practice integrator, creându-și astfel un stil personal de intervievare, exersând, în același timp, abilități de
practică reflectivă, etică.
Fundamentat pe demersul aplicativ, practic, în conducerea interviului de consiliere, practicantul este invitat să
se axeze pe faptul că fiecare comportament specific de intervievare este exprimat în termeni specifici, precis
descriptibil, și ușor de observat. Aplicațiile practice înregistrate audio și video se constituie în surse de
documentare individuală pentru fiecare practicant utile în realizarea rapoartelor de antrenament în consiliere
psihologică.
Organizarea învățării și exersării abilităților fundamentale terapeutice are la bază patru gupe de abilități:
Abilități de invitare în conversație: Ascultarea și urmărirea atentă; Încurajarea minimă
Abilități de angajare în conversație: Punerea întrebărilor
Abilități de reflectare: Reflectarea conținuturilor (parafrazări și sumarizări); Reflectarea emoțiilor
Abilități de împărtășire: Autodezvăluirea; Comunicarea emoțiilor
Abilități de clarificare și confruntare terapeutică: Clarificarea direcției terapiei; Confruntarea
terapeutică.
9
Fundația o reprezintă conștientizarea și aplicarea corectă a abilității de ascultare și urmărire. Aceasta
constituie baza susținerii interacțiunii terapeutice, de la momentul primului contact (fie el și telefonic) până la
încheierea interacțiunii terapeutice.
Pentru începători, identificarea, urmărirea și clarificarea nemulțumirilor, acuzelor și problemelor cum sunt ele
prezentate de către client permite setarea unei relații terapeutice, deosebită de relațiile personale, de cererile
de sfaturi primite din partea unui cunoscut, prieten sau rudă.
Pregătirea în profesia sau rolul profesional de consilier psihologic presupune în paralel și conștientizarea de
sine și, ca urmare, în acest curs vor fi numeroase oportunități de explorare de sine, de auto-observare și de
observare din partea colegilor, mentorului sau a profesorului.
APLICAȚIE
Alegeți alți 3 sau 4 colegi cu care veți constitui o echipă de antrenare a unei microabilități de consiliere.
Explorați împreună cu aceștia intenția lor în a participa la unul sau la mai multe antrenamente. Identificați în
conversații diadice sau de grup interesele și motivația aplicațiilor practice la acest curs. Cum va folosi aceste
abilități? Ce așteptari ar avea cu privire la practica în echipă? Care ar fi abilitățile deja existente care ar ajuta
exersarea și învățarea în grup? Cum se vor distribui rolurile din echipă (organizatorul, consilierul, „clientul”,
observatorul atent la aspectele nonverbale, paraverbale , observatorul care urmărește exersarea abilității care
urmează a fi antrenate, etc).
TEMĂ DE REFLECȚIE
Scrieți un scurt eseu de o pagină sau două în format A4 pe marginea: „Cum mă raportez la scrierea unui jurnal
al formării în consiliere psihologică”. Descrieți ce experiențe aveți deja în a ține un jurnal sau a documenta, la
un moment dat, în viața personală sau academică, a unor experiențe. Ce avantaje ar avea să documentați în
scris experiențele de învățare de la curs, de la aplicațiile practice, și de la experiențele similare din viața
academică, profesională sau personală de pe parcursul semestrului, legate de aspecte ale consilierii
psihologice?
TEMĂ DE CONTROL OBLIGATORIE (2h)
Tema 1. Descrieți relația dintre interviu, consiliere psihologică și psihoterapie
Pe parcursul unei pagini descrie care este, după părerea ta, relația dintre intervievare, consiliere și
psihoterapie. Folosește din bibliografia generală Dafinoiu (2000) sau orice carte introductivă în consiliere sau
psihoterapie de limba română. Atașează la final bibliografia utilizată. Citează corect, utilizând maniera APA de
citare.
10
TEST DE AUTOEVALUARE
1. David Kolb a descris patru stadii ale învățării experiențiale:

a. experiența concretă, experiența abstractă, observația reflectivă, experimentarea activă
b. experiența abstractă, experiența concretă, observația reflectivă, conceptualizarea abstractă
c. experiența concretă, observația reflectivă, conceptualizarea abstractă, experimentarea activă
d. experiența concretă, observația activă, conceptualizarea reflectivă, experimentarea concretă
2. Organizarea învățării și exersării abilităților fundamentale terapeutice are la bază patru gupe de abilități:
a. Abilități de invitare în conversație: Ascultarea și urmărirea atentă; Încurajarea minimă
Abilități de angajare în conversație: Punerea întrebărilor
b. Abilități de reflectare: Autodezvăluirea; Comunicarea emoțiilor
c. Abilități de împărtășire: Reflectarea conținuturilor (parafrazări și sumarizări); Reflectarea emoțiilor
d. Abilități de clarificare și confruntare terapeutică: Clarificarea direcției terapiei; Confruntarea
terapeutică.
11
12
ATITUDINEA TERAPEUTICĂ. ETICA ȘI DEONTOLOGIA PROFESIONALĂ
2.1. ATITUDINEA TERAPEUTICĂ
Terapeuții sunt profesionști din domeniul serviciilor sociale sau medicale care sunt pregătiți să sprijine
schimbarea. Fie că este vorba despre terapeuții care se axează pe principii și cunoașterea socială (asistenții
sociali), fie că se axează pe principii și cunoașterea medicală (asistenții medicali, medicii), fie că, în sfârșit, se
bazează pe principii și cunoaștere psihologică (consilierii psihologici, psihoterapeuții), cu toții folosesc
expertiza profesională care se achiziționează prin formare în programe inițiale și continue, de-a lungul vieții.
Putem să imaginăm și terapeuți care nu sunt poziționați „exact” în spațiile disciplinare menționate mai sus
(social, medical, psihologic) ci în arii mixte, interdisciplinare – care fundamentează transferul de concepte și
metodologii între două sau mai multe discipline (DEX 2009). Astfel, kinetoterapeuții utilizează expertiză din
arealul medicinei și al educației fizice și sportului; terapeuții narativi utilizează expertiză din domeniile
narativității (antropologie, naratologie, psihologie narativă), etc. Terapeuții pot așadar să fie formați
interdisciplinar. Practicile terapeutice și cunoașterea asociată acestora pot sa intereseze, recursiv, domenii
disciplinare variate; în acest caz putem să le descriem ca fiind practici sau cunoaștere de interes
pluridisciplinar (interesează mai mult decât o disciplină).
Aceste relații între practică (acțiunea informată), cunoașterea practică (cunoașterea aplicativă), și cunoașterea
disciplinară, în general, sunt utile pentru a identifica relațiile biunivoce între fiecare dintre acestea și a urmări
interacțiunile dintre ele, pe parcursul formării și dezvoltării profesionale terapeutice.
Pentru că terapia are de-a face cu schimbarea (de natură socială, medicală, psihologică – și mai complexă,
descrisă de combinații variate, de exemplu, schimbarea psiho-pedagogică, etc.), terapeuții se pregătesc să
devină agenți ai schimbării, profesioniști care aplică în mod sistematic, controlat, științific, principii și
cunoaștere profesională specifică domeniului de profesionalizare.
Consilierii psihologici sunt ghidați de principii ale schimbării psihologice și asociate acestora (educaționale,
sociale, etc) pentru a susține și a influența schimbarea psihologică a unor persoane care solicită acest tip de
ajutor, persoane care nu au dificultăți care ar fi de grade înalte – simptome psihopatologice grave, experiențe
de viață cronice sau acute de mare gravitate, care ar fi de apanajul activității psihoterapeuților.
Așadar, între comunicarea interpersonală – caracterizată de inter-influență reciprocă – și comunicarea din

consiliere psihologică, consilierul are responsabilitatea (profesională) de a iniția, conduce și susține
comunicarea pentru asistarea celui/celei/celor care solicită consilierea psihologică. Mai mult, profesionistul
comunicării orientate spre schimbare tip „consiliere psihologică” are responsabilitatea documentării
profesionale a activității sale și a evaluării acesteia. Între responsabilitățile sale intră și referirea cazului spre
profesioniștii relevanți – în situația unor trăiri psihologice de o mare intensitate, cum au fost descrise mai
devreme, consilierul psihologic va putea referi cazul unui psiholog clinician – pentru evaluare psihologică -,
unui psihoterapeut – pentru intervenții de specialitate, unui psihiatru – pentru evaluare psihiatrică și intervenții,
inclusiv oferirea de tratament medical (rețetă, etc).
Atitudinea terapeutică este o condiție fundamentală a practicii de consiliere psihologică. Ea are la bază o
anumită „poziționare” a terapeutului către sine – ca terapeut - , către persoana/persoanele care vin la terapie,
către procesul de terapie și către rezultatul dorit. Atitudinea terapeutică se întrezărește în alegerile pe care
terapeutul le face – toate deciziile pe care le ia -, și acțiunile terapeutice realizate din momentul deschiderii
unui caz; de asemenea, atitudinea terapeutică are relații directe cu identitatea terapeutului; în spatele acestora
se regăsesc seturi de principii, valori, modele ale schimbării, concepte specifice, legate de concepția la care
terapeutul aderă, în practica sa profesională.
Scott Miller, un cercetător al proceselor psihoterapeutice recunoscut în ultimii ani ca promotor al utilizării
feedback-ului curent cu privire la practica terapeutică, promovează necesitatea trecerii dincolo de practică și
13
subliniază, ca mulți alții în ultimii ani, importanța relației terapeutice în procesul de schimbare, în defavoarea
tehnicii și a metodelor consilierii și psihoterapiei. Unul din promotorii consilierii psihologice de grup în spațiul
nord-american, Gerald Corey (2001) prezintă o serie de sugestii celor care debutează în formarea în consiliere
psihologică. Astfel, în primul rând, responsabilitatea tinerilor practicieni în a explora tehnici și metode variate,
provenind din școli de formare diferite este legată de evitarea unei formări eclectice „nedisciplinate” (p. 3).
Responsabilitatea unui terapeut în formare și pe parcursul întregii sale cariere ar fi să continue să exploreze
noile dimensiuni ale practicilor terapeutice și să evalueze contribuția acestora, utilitatea lor în înțelegerea celor
care ajung la consiliere și a proceselor de schimbare. Corey numește aceasta abilitate cognitivă „pluralism
teoretic”.
Mai departe, Corey promovează imaginea unui terapeut care ar dezvolta o așa-numită calitate „a prezenței” (p.
5) prin care oferă prin intermediul conversației profesionale ghidate teoretic și practic oportunități de schimbare
psihologică celor implicați, în acest proces fiind ei înșiși implicați în schimbare (învățare, dezvoltare). Pentru că
terapeuții sunt imaginabili drept asistenți ai proceselor de schimbare prin conversație și „instrument”, în același
timp, este recomandat ca aceștia să urmeze un proiect personal-profesional de auto-cunoaștere, de
cunoaștere prin implicare în grupuri de dezvoltare educațională, etc. Terapeuților în formare, pe măsură ce
receptează nevoile personale și abilitățile de care dau dovadă li se recomandă și apelul la propria consiliere și
terapie; acest lucru asigură o înțelegere mai intimă a poziției cuiva în terapie și permite rezoluția unor aspecte
care sunt problematice în viața personală și profesională actuală sau care pot deveni problematice în
interacțiunea inedită din terapia viitoare, în anumite situații. Alte recomandări adresate începătorilor din partea
lui Corey sunt:
 O deschidere continuă pentru învățare continuă, despre sine, despre relații, despre oameni în general,
și despre procesele terapeutice
 Este ineficient să „aplici” tehnici, metode, proceduri, fără să ții cont în primul rând de calitatea relației
terapeutice
 Este esențial să beneficiezi de supervizare între egali și din partea unui mentor de-a lungul întregii
cariere de terapeut (nu doar în perioada de formare)
 Este important să fii la curent cu o varietate de modele ale schimbării și cu evoluția, în timp a acestora
Sunt exemplare eforturile lui Scott Miller (2003) și ale colaboratorilor săi (Hafkenscheid, A., Duncan, B. L., &
Miller, S. D., 2010) în a dezvolta instrumente de evaluare vizuală analogice care să permită un feedback
imediat din partea persoanei din terapie (Scala de Evaluare a Ședinței – Session Rating Scale, in lb. Engleză,
SRS; Scala de Evaluare a Rezultatelor – Outcome Rating Scale, lb. Engl, ORS) care permit evidențierea
aprecierilor cu privire la calitatea relației terapeutice din fiecare ședință și a rezultatelor sau a progresului ca
urmare a terapiei, pe lângă alte instrumente și metode generice și specializate de urmărire a nivelului
aspectelor problematice acuzate de persoana din terapie; la acestea se pot adăuga și alte mijloace de
evaluare a procesului și rezultatelor schimbării terapeutice care să provină de la alți terapeuți, martori dinafara
terapiei sau aprecieri din perspectiva membrilor comunității, etc. Aspectele care țin de diferențele individuale și
contextul specific al desfășurării procesului terapeutic are, de asemenea, o importanță aparte.
EXEMPLU
Scala de Evaluare a Ședinței – Session Rating Scale, in lb. Engleză, SRS – conține aprecierea subiectivă a
persoanei din terapie a calității relației, prezenței unui scop și unor tematici clare, aprecieri asupra gradului de
adecvare a abordării sau metodei ca potrivită sau nu, și, în fine, aprecierea generală a calității întregii ședințe.
Aprecierea se realizează pe patru segmente de 10 cm cu denumirea fiecărei dimensiuni evaluate și descrierea
extremelor (de exemplu, pentru evaluarea calității relației, aprecierea presupune marcarea pe segment între
extremitatea din stânga „nu m-am simțit auzit, înțeles și respectat” până la extremitatea din dreapta, „m-am
simțit ascultat, înțeles și respectat”.
Scala de Evaluare a Rezultatelor – Outcome Rating Scale, lb. Engl, ORS – conține tot patru dimensiuni din
care trei specifice și una finală, generică (bunăstarea personală, calitatea relațiilor din familie și cu persoane
apropiate, aprecierea calității vieții profesionale, academice și/sau a prieteniilor, în vreme ce aprecierea
14
generică a rezultatelor vizează calitatea generală a bunăstării, apreciată subiectiv de către persoană cu
referire la săptămâna petrecută înainte de ședința curentă de terapie (Miller & Duncan, 2000, 2002).
APLICAȚIE
Explorați paginile de Internet ale Colegiului Psihologilor din România:

a) identificați aspectele de etică și deontologie profesională relevante pentru practicarea consilierii psihologice
(1 pagină);
b) faceți o comparație între parcursul atestării profesionale pentru profesarea în liberă practică a consilierii
psihologice și cea a psihoterapiei (1 pagină).
2.2. ETICA ȘI DEONTOLOGIE ÎN CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ
Un element central în profesiile de ajutor îl are poziția asistențială pe care o propune, profesional și sistematic,
cel care este chemat să ofere ajutorul. Terapeutul are o responsabilitate specială care pleacă de la misiunea
asistențială a profesiei sale: punerea nevoilor persoanei din terapie înaintea nevoilor personale.
Conștientizarea rezultatelor pe parcursul interacțiunii terapeutice și la finalul ședințelor și al întregii terapii este
marca unei practici de calitate. Pentru a putea delibera asupra calității practicii profesionale se presupune că
un terapeut achiziționează, dezvoltă și rafinează, de-a lungul carierei sale profesionale, un set de abilități
legate de decizia etică. Situațiile din terapie sunt unice și de o varietate extremă. Complexitatea actului
profesional de acompaniere psihologică spre schimbare este, de asemenea, foarte mare. Deliberarea etică
face parte din setul de abilități profesionale care permit aprecierea măsurii în care misiunea asistențială
îmbrățișată prin practicarea profesiei sau rolului profesional de consiliere psihologică este pusă în practică.
Câteva aspecte care se pot integra într-un ghid pentru practica etică:
a) Dezvoltarea conștientizării de sine: Pentru a putea identifica timpuriu interacțiunea dintre nevoile personale
și cele care apar în interacțiunile terapeutice este necesar un parcurs sistematic de dezvoltare personală, de
cunoaștere de sine. Identificarea nevoilor și a intereselor, conștientizarea de sine este considerată un factor
esențial în profesiunile de ajutor (Pieterse et al., 2013). Cu toate acestea, diferitele modele de formare nu
permit o viziune integrativă asupra dezvoltării auto-conștientizării. Cunoașterea și conștientizarea profilului
personal axiologic, al preferințelor personale, poate permite identificarea contextelor în care terapeutul este
biasat și poate preveni fenomene contra-terapeutice de contra-transfer.
b) Reflectarea personalizată a modalităților de aplicare a codurilor de etică și deontologice: cunoașterea

reglementărilor profesionale specifice școlii de formare la care este afiliat profesionistul, cunoașterea
normativelor profesionale naționale și internaționale care girează practica specializării clinice, de consiliere
psihologică și psihoterapeutică, și reflectarea activă asupra cazurilor curente, în cadrul supervizărilor
profesionale a elementelor dilematice ale practicii terapeutice.
c) Dezvoltarea unei perspective teoretice relevant practicii terapeutice – conștientizând filiațiile teoretice a
școlilor de formare fondatoare a stilului personal terapeutic (în formarea academică, formarea profesională
inițială și continuă).
d) Conștientizarea complexității care invită dileme etice în tot ce privește relațiile duale și multiple: prevenirea
dezvoltării relațiilor multiple și dezvoltarea unei rețele de referire, de intervizare-supervizare activă.
15
e) Transparența în ce privește situațiile care pot afecta aspectele care girează confidențialitatea relației
terapeutice – informarea supervizorului, a colegilor relevanți, a persoanei din terapie și/sau a membrilor de
familie ai acestuia, etc.
f) Transparența cu privire la scopul consilierii, tehnicile și procedurile care vor fi utilizate, precum și riscurile
potențiale.
g) Sensibilitate culturală bazată pe convingerea că interacțiunea terapeutică permite inter-învățarea celor aflați
în terapie, inclusiv a terapeutului.
h) Documentarea curentă pe caz a oricăror dileme etice; solicitarea sprijinului supervizorului, mentorilor și
formatorilor din programele de formare academice și profesionale, a colegilor relevanți; informarea și
colaborarea cu persoana din terapie în clarificarea dilemelor etice, acolo unde este cazul.
Dintre riscurile dilematice care apar uneori în relațiile terapeutice se află și oferirea unui cadou din partea unui
client. Pentru a lua în considerare multiplii factori care pot ilumina gestionarea unei astfel de situații se indică
explorarea calității relației terapeutice, contextul cultural, valoarea – economică și simbolică – a cadoului,
motivul dăruirii cadoului, vârsta și genul persoanei, momentul și contextul în care acesta este oferit.
Studiile cu privire la activitatea terapeutică etică (Pope, 2007) indică șapte aspecte esențiale:
1) Continuitatea conștientizării și responsabilității etice este marca unui terapeut profesionist: acesta
interoghează permanent și activ aspectele etice care pot să conducă la situații dilematice în practica sa și a
colegilor din aceeași profesiune sau profesiuni corelate;
2) Importanța cunoașterii și apelului la codurile și regulamentele de practică profesională etică; este important
ca toate reglementările importante să fie imediat accesabile de către orice terapeut pentru verificarea situației
dilematice în care ar putea să fie într-un caz de terapie.
3) Actualizarea continuă a cunoștințelor teoretice și a aplicațiilor practice a acestora, exersarea abilităților

clinic-terapeutice este foarte importantă, fără a accepta orice fapt provenit din literatură sau formare ca fiind
universal valabil în contextul variabil terapeutic; fiecare terapeut are responsabilitatea de a judeca situațiile
specifice dilematice, de natură să ridice probleme etice, în mod particular, în contextul specific în care se află.
4) Conștientizarea că, deși există o activitate susținută de actualizare a cunoștințelor, de exersare a abilităților
clinic-terapeutice, de practică terapeutică reflectivă, suntem expuși la erori care provin din sistemele de
îngrijire în care ne desfășurăm activitatea și suntem supuși greșelilor; riscul etic este permanent, nu poate
decât fi prevenit, identificat, minimizat și contracarat, atunci când se produc efecte.
5) Conștientizarea erorii fundamentale a atribuirii eșecurilor mai degrabă celorlalți decât nouă înșine poate să
ne vulnerabilizeze în fața dilemelor etice și a responsabilității pe care o avem; ca urmare a puterii încredințate
terapeutului de către persoana care vine la terapie, a aparținătorilor acestuia, a instituției în cadrul căreia
eventual lucrăm, colegilor terapeuți din comunitatea profesională din care facem parte, și, la modul cel mai
general, din partea societății în care operăm profesional, avem și responsabilitatea principală pentru a onora
misiunea profesională fundamentala profesiei noastre de ajutor. Nimic nu ne poate exonera de aceasta
responsabilitate, putem doar contextualiza limitele acțiunii noastre profesionale și măsurile preventive,
interventive și reparatorii realizate în urma afectării etice realizate în urma practicii profesionale.
6) Conștientizarea tendinței de a minimiza riscul etic în arealuri profesionale în care suntem mai încrezători;
sursele erorilor și greșelilor etice provin și din arealuri de înaltă certitudine și din acelea în care terapeuții sunt
mai nesiguri. Cu alte cuvinte, nu există limite cu privire la ceea ce merită scrutinizat din punct de vedere etic.
În terapia colaborativă se practică frecvent consultarea cu persoana din terapie cu privire la efectele unui
răspuns sau al altuia din partea terapeutului, cu privire la direcția terapiei, și a rezultatelor globale și specifice
ale acesteia.
16
7) Conștientizarea faptului că dilemele etice sunt parte din practica curentă în profesiilor de ajutor. Abilitățile de
identificare, evitare, intervenție și compensare a efectelor acestora fac parte din achizițiile profesionale clinice
fundamentale practicii terapeutice.
Un alt aspect care ține de protecția drepturilor persoanelor care apelează la intervenția psihoterapeutică sau
de consiliere psihologică ține de realizarea consimțământului informat. Acesta nu este o foaie de hârtie care,
odată semnată de persoana din terapie, exonerează de responsabilitate pe terapeut sau organizația în care
acesta își desfășoară activitatea; consimțământul informat este promovat ca un element al responsabilității
profesionale, un proces care începe devreme, de la informarea timpurie cu privire la natura și particularitățile
serviciului asistențial oferit, limitele acestuia, beneficii și costuri, riscuri asociate, și se consacră prin semnarea
unui contract de prestare a serviciului (sau se realizeaza un contract verbal, in multe situații); consimțământul
informat la care se ajunge consacră un spațiu protectiv pentru ambii actori – persoana și terapeut – în care se
protejează drepturile amândorura, se descriu cum se păstrează datele obținute din terapie, cum se utilizează,
care sunt limitele confidențialității, etc.
Responsabilitatea profesională a terapeutului este, în primul rând, în fața persoanei care vine în terapie, însă,
de asemenea, se extinde către corpul profesional din care face parte, și, mai general, către întreaga societate
în care își desfășoară activitatea profesională (în situația liberei practici, independente); în cazurile în care
terapeutul lucrează contractat de o organizație de servicii sau educațională (cazul consilierului școlar, cazul
psihologului clinician din mediul spitalicesc) apare și o responsabilitate profesională în raport cu entitatea
angajatoare. Este așadar imaginabilă situația în care un terapeut are o dublă supervizare, una clinică și una
administrativă, fiecare cu limitele ei. În urma acestor complexe interacțiuni ale terapeutului, acesta este
responsabil să respecte angajamentele asumate în activitatea sa terapeutică și sunt nu puține situații
dilematice la care terapeutul este nevoit, în cariera sa, să apeleze la deliberare etică și să apeleze și la
resurse externe în vederea realizării acestei deliberări (implicând supervizorul formal sau informal, apelând la
organizația profesională la care a realizat formarea și specializarea, apelând la colegii din mediu academic,
etc.)
Confidențialitatea este un ingredient fundamental al încrederii – o calitate a relației terapeutice – și ține atât de
aspecte etice cât și de cele deontologice, normative, profesionale. Aspectele deontologice sunt girate de setul
de reguli și norme profesionale care descriu responsabilitatea profesională și limitele acesteia în specializarea
respectivă.
În tradiția eticii principliste, se folosesc cateva principii de rezolvare a dilemelor etice care ar putea guverna
deciziile etice – paternalismul, beneficiența, autonomia, echitatea, etc. De exemplu, principiul autonomiei ar
gira dorința clinicianului de a onora dreptul beneficiarului de a lua singur propriile decizii; principiul
beneficienței ar permite consilierului să se angajeze ca deciziile sale să pună în act doar acțiunile benefice, în
folosul celorlalți; principiul non-maleficienței presupune să nu faci în niciun caz rău persoanelor deservite; în
fine, principiul justiției are cere tratamentul echitabil, egal și acces la servicii pentru toți (Brems, 2000).
Pe plan internațional se recurge la dezvoltarea unor coduri de etică pentru diferite profesii și specializări apte
de a ghida și a informa practica etică precum și de permite judecarea și sancționarea practicilor nonetice.
Colegiul Psihologilor din România a dezvoltat Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă
practică care descrie un set de principii fundamentale în exersarea profesiei de psiholog (principii
deontologice):
1. Principiul competenței, specializării și integrității profesionale
2. Principiul responsabilității științifice și profesionale
3. Principiul independenței, nediscriminării și imparțialității profesionale
4. Principiul asigurării demnității și respectului pentru ființe
5. Principiul primordialității interesului ființei umane
6. Principiul liberei concurențe profesionale
7. Principiul evitării conflictului de interese
8. Principiul confidențialității și păstrării secretului professional
17
9. Principiul informării și obținerii consimțământului prealabil
10. Principiul formării profesionale continue
11. Principiul confraternității și colegialității
12. Principiul nemedierii relației psiholog-beneficiar/pacient
13. Principiul obligației de mijloace în activitatea psihologică
14. Principiul dreptului beneficiarului la o a doua opinie în specialitate
15. Principiul obligației de finalizare a activității psihologice
APLICAȚIE
„De ce vine cineva la consiliere?”. Realizați un eseu de maximum două pagini în care să descrieți propria
teorie despre actul de a apela la consilier al cuiva. La final vă invit să vă întrebați pe voi înșivă: dar tu, de ce, în
ce condiții, ai veni la consiliere?
DEFINIȚIE
Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică - reprezintă normele deontologice
și procedurile de aplicare ale răspunderii disciplinare a psihologilor cu drept de liberă practică înscriși în
Colegiului Psihologilor din România. Este menit să garanteze, prin acceptarea liber-consimțită, buna
îndeplinire de către psiholog a misiunii sale, recunoscută ca fiind indispensabilă pentru buna funcționare a
relațiilor profesionale dintre psihologi și beneficiarii serviciilor psihologice, dar și a altor relații sociale. (Art. 4. –
(1) din Codul Deontologic și de Procedură Disciplinară a profesiei de psiholog, CPR – Colegiul Psihologilor din
România, Hotărârea nr. 4/1.11.2013)
http://www.copsi.ro/COLEGIU/cod%20deontologic%20si%20de%20procedura%20disciplinara/Hotarare_cod_
deontologic_si_de_procedura_disciplinara_1112013.pdf
Confidențialitatea - atitudine profesionalăobligatorie a psihologului care constă în nedivulgarea datelor și a

informațiilor despre care a luat cunoștință în exercitarea atribuțiilor profesionale, în condițiile legii. Psihologul
nu poate depune mărturie cu privire la faptele și împrejurările față de care a luat cunostință în exercițiul
profesiei, fără încuviințarea persoanei sau a entității față de care este obligat să păstreze confidențialitatea, în
condițiile legii.
(Art. 4. – l din Codul Deontologic și de Procedură Disciplinară a profesiei de psiholog, CPR – Colegiul
Psihologilor din România, Hotărârea nr. 4/1.11.2013)
TEST DE AUTOEVALUARE (cu răspunsuri corecte atașate la finalul cursului)
1. Scott Miller (2003) și colaboratorii săi (Hafkenscheid, A., Duncan, B. L., & Miller, S. D., 2010) au dezvoltat:
a. metode de screening al relației terapeutice
b. instrumente de evaluare vizuală analogice care să permită un feedback imediat din partea
persoanei din terapie
c. tehnici de apreciere a rezultatelor terapiei
2. Consimțământul informat:
18
a. este promovat ca un element al responsabilității profesionale
b. un proces care începe la finalul ședințelor de terapie
c. asigură un spațiu protectiv pentru persoana din terapie
d. asigură un spațiu protectiv pentru terapeut
3. Între primele cinci principii deontologice ale psihologului atestat în liberă practică la CPR sunt:
a. Principiul competenței, specializării și integrității profesionale
b. Principiul responsabilității științifice și profesionale
c. Principiul nemedierii relației psiholog-beneficiar/pacient
d. Principiul asigurării demnității și respectului pentru ființe
e. Principiul primordialității interesului ființei umane
19
DEPRINDEREA ASCULTĂRII TERAPEUTICE ȘI A ÎNCURAJĂRILOR MINIME
3.1. DEPRINDEREA ASCULTĂRII TERAPEUTICE ȘI A
URMĂRIRII ATENTE
În această unitate de învățare se pune accentul pe o abilitate

terapeutică de ascultare generală și de întâmpinare prin contact
vizual și urmărire adecvată verbală, paraverbală și nonverbală.
O a doua abilitate terapeutică asociată este cea a încurajărilor

minime. Aceasta din urmă are un conținut verbal minimalist – un
cuvânt, o expresie scurtă, repetări succinte din ceea ce tocmai a
indicat persoana din terapie, cu indicația persistenței atenției și
încurajării de a continua.
Abilitatea ascultării terapeutice este exersată permnent în

interacțiunea față-în-față cu persoana din terapie. În vederea posibilității susținerii parcursului persoanei prin
procesul de schimbare terapeutică prin interacțiunile suportive de consiliere ascultarea este centrală. De
aceea a și fost reprezentată, în Figura 1, în centrul tuturor abilităților fundamentale de consiliere. Pentru a
ajunge la înțelegerea perspectivelor persoanei din terapie, al experiențelor de viață și al semnificațiilor
acestora, a consecințelor acestora, ascultarea cu atenție, focalizată, cu respect pentru modul unic de
experiențiere a vieții și pentru modul unic de povestire a experiențelor de viață, consilierul exersează o
atitudine de invitare și suport emoțional din care ascultarea terapeutică este parte, concomitent cu urmărirea
atentă a conversației, semnalizând cu mijloace non-verbale și paraverbale acest lucru.
Dat fiind faptul că persoana din terapie ne consultă pentru a influența direcția și gradientul schimbării, postura
de consiliere psihologică este diferită de consultanță prin aceea că un consilier acționează mai degrabă ca un
asistent, susținător, un suporter al persoanei, evitând judecățile de valoare, indicațiile din poziție de putere,
transferul de expertiză. Deși în consilierea psihologică putem oferi informații și resurse utile persoanei pentru
luarea unei decizii, susținerea unor acțiuni în practică, un consilier psihologic nu oferă „sfaturi” și nu „rezolvă”
problemele celor care vin în terapie.
Ascultarea atentă permite construirea unei posturi de respect și secundaritate în raport cu povestea expusă de
către persoana din terapie, permite elaborarea acesteia, permite organizarea materialului de viață povestit în
modalități care sunt indicative ale concepției din terapie a persoanei, inclusiv permite să se dezvolte noi
împărtășiri ale experiențelor de schimbare; din perspectiva consilierii decizionale, persoana este asistată
psihologic în asumarea conștientă a unei decizii și a implementării acesteia în viața curentă, în direcții
dezirabile. Consilierul psihologic „răspunde” la solicitarea persoanei, la expresiile acesteia; acțiunile de
structurare a interviului (vezi cap. ... ), apelul la oricare din deprinderile de consiliere terapeutice sunt
informate, în prealabil, de expresiile persoanei, și pentru aceasta, ascultarea devine fundamentală. Consilierul,
așadar, „urmează”, răspunde la expresiile oferite de persoana din terapie. Astfel, se evită interogarea, se evită
postarea în poziții de putere, control, expertiză (cu privire la viața persoanei), ceea ce permite ca persoana din
consiliere să se manifeste ingenuu, cât se poate de degajat, în direcția unei exprimări cât mai deschise și pline
de încredere. Ascultarea atentă contribuie continuu la generarea și regenerarea unui climat de încredere, una
din calitățile fundamentale ale relației terapeutice.
Încă din 1994 Egan propune componentele posturii care să sugereze atenția suportivă din partea unui
profesionist într-o profesie de ajutor: o poziție în unghi (nu față în față), o poziție deschisă (nu cu brațe sau
picioare încrucișate, fără obiecte între cei doi), o înclinare ușoară înainte (care să sugereze interes pentru a
auzi bine, clar, complet precum și apropiere), contact vizual adecvat, o postură relaxată (fără o poziție rigidă a
spatelui, fără mâini încordate, o expresie facială relaxată). Desigur aceste recomandări generice se
armonizează cu diferențele individuale și culturale care devin aparente pe parcursul terapiei.
20
În ilustrarea posturii de secundaritate, de „urmăritor” al persoanei, din partea consilierului, se pot imagina două
metafore utile reprezentării vizuale a acestei relații speciale exprimate prin conversația terapeutică de
consiliere:
1. Metafora acompanierii prin nisip a celui care vine la terapie

2. Metafora construirii sau desenării unui „copac” al experiențelor de viață împărtășite
1. Metafora acompanierii prin nisip

Consilierul își poate imagina persoana pe care o asistă mergând înainte, pe o plajă sau într-un deșert; urmele
pașilor săi nu sunt influențate de prezența consilierului, tot ce are acesta de făcut este să acompanieze
persoana în aceasta „călătorie” (conversație) urmărind cât mai exact pașii celui din față. Devierile în lateral,
luarea înaintea persoanei, invitarea acesteia să te urmeze în direcții care te interesează conduc la riscul de a
realiza un interviu mai puțin eficient, în primele faze ale consilierii psihologice. Conduși de stereotipuri
terapeutice (ale direcției terapiei din cazuri preexistente, din literatura sau din formarea de specialitate, sau,
pur și simplu, din curiozitate) consilierul poate ajunge să „anticipeze”, să „citească gândurile”, să identifice de
unul singur „problema” care ar afecta persoana, ba chiar, direct, „soluția” care ar „rezolva” dificultățile
semnalate de persoana din terapie. În situația unor consilieri naivi, începători, acest lucru poate să apară din
primele minute ale interviului inițial de consiliere.
2. Metafora construirii sau dezvăluirii copacului

Și în acest caz se apelează la abilitatea consilierului de a aștepta persoana să descrie, treptat, și în ritmul și
direcții proprii „povestea” lui, uneori cu discontinuități, cu aspecte arborescente, cu aspecte încâlcite,
repetitive, precum dezvoltarea unui arbore care s-ar desena astfel, odată cu prezentările persoanei .
Nu interferăm prea mult cu dezvoltarea autentică a celor împărtășite de persoană, prezice metafora, dacă ne
limităm la a pune în conversație doar „ramurile” dezvăluite deja de către persoană.
Asemenea metafore minimaliste de vizualizare a atitudinii terapeutice exersate prin utilizarea ascultării active,
atente, sistematice, pot fi de folos celor care sunt debutanți în formarea în consiliere psihologică însă cu
siguranță sunt înlocuite de modele personale rafinate la cei care exersează și capătă experiență clinică în
practica consilierii psihologice.
În contextul abilității ascultării terapeutice – care însoțește continuu derularea interacțiunilor terapeutice – se
fac remarcate și componenta nonverbală și cea paraverbală care susțin și întăresc rezultatele terapeutice ale
ascultării. Încă din 1972 Knapp a propus șapte componente ale comportamentelor nonverbale în contextele
lor:
1) kinezica – limbajul corporal – mișcările mâinii, a brațului, capului, piciorului, schimbările posturale,
gesturile, mișcările ochilor și expresia facială;
2) comportamentele paraverbale – vocalizări înafara conținuturilor verbale și calități asociate expresiei
verbale (frecvență, înălțime, timbru, volum, pauze, onomatopee, frecvența cuvintelor, numărul
cuvintelor pe unitate de timp, etc)
3) proxemica – care includ aspectele spațiului interpersonal și al normelor legate de teritoriu
4) contact fizic
5) caracteristicile fizice – culoarea pielii, forma corporală, atractivitate fizică, miros, etc
6) elementele de mediu – locul în care are loc interacțiunea (interferențele de zgomot, mișcare,
calitatea aerului, lumină, etc pot avea o influență terapeutică sau contra-terapeutică; formalismul
aranjamentelor spațiale, gradul de asigurare al intimității, etc. contribuie la potențarea efectelor
terapeutice sau diminuarea lor.
O contribuție importantă la înțelegerea și abilitarea pentru utilizarea emoțiilor faciale l-a adus în psihologie Paul
Eckman.
21
CITATE
„Ekman (1984) a procedat exact ca Darwin: a testat ipoteza universalității emoțiilor primare verificând
universalitatea expresiilor faciale ale emoțiilor. El le‑a arătat fotografii cu expresii emoționale unor membri ai
tribului Fore din Noua Guinee și i‑a rugat, de exemplu, să aleagă expresia cuiva care se confruntă pe
neașteptate cu un porc mistreț sau expresia unui tată căruia i‑a murit un copil. Subiecții au identificat corect
expresiile. Astfel, Ekman a stabilit existența a șase emoții de bază: bucurie, tristețe, frică, furie, surpriză și
dezgust” (Boncu și Năstas, 2015, p. 10)
În antrenamentul abilităților de ascultare atentă - adaptat după Evans et al. (1989) - se ține cont de
următoarele aspecte:
CONTACTUL VIZUAL
 ar fi recomandat să sugereze atenția cu privire la ceea ce este comunicat
 este preferabil să fie realizat autentic, fără a deveni privire insistentă („fixare cu privirea”), în acord cu
practicile culturale ale persoanei din terapie
 ar trebui să fie constant – întreruperi frecvente în contectul vizual sugerează neatenția – și în același
timp, natural variat – în care punctuarea în cadrul conversației poate să apară prin clipire, micșorarea
sau mărirea ochilor, etc.
 cel mai adesea este de așteptat a fi întrerupt atunci când apare o pauză în discuție sau când clientul
se gândește, când amândoi partenerii de conversație urmăresc ceva în comun
POSTURA ȘI GESTURILE, EXPRESIILE FACIALE

 se recomandă să fie naturale, inspirând atenție, și în același timp, relaxate, comunicând interes și
disponibilitate, indicând acceptarea celor împărtășite, inclusiv a trăirilor emoționale descrise sau
manifeste în terapie
 gesturile line și naturale conduc la întărirea efectului asistențial și de sprijin emoțional
 expresiile faciale care sunt adecvate materialului experiențial discutat contribuie la congruența și
semnalizează non-verbal niveluri inițiale ale empatiei și sprijinului emoțional
RĂSPUNSURILE VERBALE CARE SUSȚIN ATITUDINEA ASISTENȚIALĂ

 cu un ton cald și expresiv, cu un ritm adecvat, care sugerează implicare și acceptare
 urmează pornind de la comentariile persoanei
 nu schimbă subiectul, nu întrerupe persoana
 sunt legate de aspectele exprimate anterior de către client, atunci când se epuizează subiectul
discutat (se fac legături cu material deja prezentat în conversație)
 se realizează în acord cu comportamentele verbale și paraverbale (de exemplu, conținut și ton) cât și
de cele nonverbale (priviri, gesturi, etc.)
PERIOADE DE TĂCERE
 sunt firești, dezirabile, de vreme ce persoanele au nevoie de timp de reflecție, de rememorare, de
experiențiere a unor emoții sau conținuturi complexe care cer travaliu, efort, sau sunt trăite cu
intensitate
 sunt o invitație la participare în conversație și o formă de a respecta „spațiul” persoanei în conversație
 este dezirabil să să nu devină excesive fără un răspuns din partea intervievatorului, pentru a nu
deveni anxiogene în anumite contexte terapeutice (a nu fi interpretabile drept „judecăți de valoare”,
refuz în a continua interviul, lipsa interesului pentru direcția actuală sau conținutul actual al interviului,
etc)
22
În aprecierea elementelor complexe care intră în exprimarea abilității ascultării atente de mai sus se
recomandă adaptarea contactului vizual, posturii, comportamentului verbal, paraverbal și nonverbal în
conformitate cu apartenența și practicile culturale, rasiale, sociale, educaționale, etc, ale persoanei din terapie.
3.2. ÎNCURAJĂRILE MINIME
Încurajările minime presupun expresii verbale succinte încurajatoare pentru continuarea povestirii din partea
persoanei din terapie; pot fi cuvinte repetate din tocmai ce spunea personana, cuvinte care exprimă urmărirea,
înțelegerea, și îndemnul spre a continua („aha”, „...continuă”, „...înțeleg”, „...și atunci...”, „...și a zis: încurajator”,
„da...”, etc). Încurajările minime creează spațiu conversațional și mențin atenția asupra conversației permițând
persoanei să contine în direcțiile în care s-au angajat. Încurajările minime atestă concentrarea și capacitatea
de a accepta ceea ce a fost împărtășit, de a continua ascultarea atentă, susținut. Această micro-abilitate poate
avea efect asupra persoanei contribuind la sentimentul că este ascultată și că este acceptată.
Recomandările pentru practica punerii întrebărilor (Dillon, 2006) încep prin a trece imediat la evitarea punerea
întrebărilor în manieră curentă, în practica cotidiană; în fiecare specializare, în fiecare abordare terapeutică, se
ajunge la anumite practici în chestionarea persoanelor, în funcție de presupozițiile asociate întrebării, scopul
acestora, și eficiența dovedită. De asemenea, se cere conștientizarea faptului că importarea unor tipuri de
întrebări din alte contexte profesionale nu asigură productivitate și eficiență terapeutică; în fine, se cere o
înaltă responsabilizare din partea practicianului consilier în a aprecia adecvarea întrebărilor în contextul
specific al terapiei, al sesiunii, și al secvenței din conversație. Astfel, un profesionist se asigură înainte de a
formula întrebarea (pregătind întrebarea ce urmează a fi prezentată – Ce scop am când pun această
întrebare? Care întrebare este mai potrivită?), în timpul chestionării (urmărind maniera în care susținem
nonverbal și paraverbal întrebarea pentru a fi receptată din postura suportivă a consilierului), și după
formularea acesteia (evaluând direct și indirect efectul acesteia, în funcție de răspunsul beneficiarului – A fost
răspunsul în acord cu obiectivul avut de noi în prealabil? Există alte întrebări mai potrivite care ar fi putut fi
puse?).
APLICAȚIE – temă pentru antrenamentul abilității terapeutice „Ascultarea și urmărirea atentă,

încurajările minime”
În grupul de antrenament al abilităților terapeutice distribuiți rolurile de intervievator (consilierul), persoana care
vine în terapie, un observator care urmărește cu atenție aspectele nonverbale, și un observator care
înregistrează, transcrie sau notează expresiile folosite de intervievator (consilier). Treceți pe rând prin toate
cele patru roluri realzând un interviu simulare de consiliere psihologică de circa 4-5 minute. Înregistrarea audio
(sau, recomandabil, video) a exercițiului va fi transcrisă și anexată la finalul unui raport de antrenament realizat
pe o pagină în format A4.
Raportul va conține – pentru fiecare student care joacă rolul intervievatorului/consilierului – data la care are loc
aplicația practică, numele abilității exersate, numele și prenumele membrilor echipei și rolurile acestora în
cadrul simulării. Conținutul raportului cuprinde un tabel cu 5-8 coloane (care semnifică numărul de răspunsuri
realizate de intervievator/consilier) și un număr de rânduri care indică elementele componente ale abilității de
ascultare atentă și încurajare minimă (Contactul vizual; expresia facială; proxemica și kinezica; aspecte legate
de paraverbal; prezența sau nu a unei încurajări minime verbale; precum și aprecierea dacă răspunsul
consilierului a fost la subiect sau nu).
Un exemplu de tabel și o aplicație demonstrativă va fi realizată la curs.
Completarea tabelului după simularea interviului de consiliere se realizează în echipă apreciind pentru fiecare
răspuns din partea consilierului care gradul de adecvare al elementelor micro-abilității (adecvat/inadecvat,
unde inadecvat poate presupune identificarea si sugestia unor răspunsuri îmbunătățite, recomandabile).
23
Raportul va indica, pe lângă transcrierea răspunsurilor consilierului, după completarea tabelului, și eventualele
răspunsuri modificate sau înlocuite, care ar fi recomandabile.
Astfel, raportul va avea patru componente: administrativă (data, titlu, echipă, roluri), tabelul de apreciere a
gradului de adecvare a fiecărei micro-abilități pentru fiecare răspuns; transcrierea răspunsurilor originale din
simulare; propunerea răspunsurilor dezirabile (dacă este cazul).
Durata realizării: o oră și 20 de minute

Termen pentru predarea raportului: două săptămâni de la primirea sarcinii.
TEMĂ DE REFLECȚIE
„Care este cel mai bun ascultător pe care îl cunoști? Ce îi conferă această caracteristică? (Nu întrerupe?
Întreabă, fiind în mod real interesat? Recunoaște ceea ce ai spus?) Cum este să fii cu acea persoană?”
(Nichols, 2009, p. 38)
„Ce subiect eziți să abordezi în discuțiile cu partenerul” sau cu cei apropiați? ”De ce? Ce se întâmplă cu acele
sentimente și gânduri pe care te abții să le discuți? Care sunt pentru tine consecințele acestui fapt? Dar pentru
relație?” (Nichols, 2009, p. 38)
„În cazul în care ți-ai îmbunătătți calitățile de ascultător, cine ai vrea să observe? Ce conversații ai dori să
decurgă diferit?” (Nichols, 2009, p. 39)
DEFINIȚIE
Deprinderea ascultării terapeutice și a urmăririi atente: deprindere de ascultare generală și de întâmpinare

prin contact vizual și urmărire adecvată verbală, paraverbală și nonverbală.
Încurajările minime presupun expresii verbale succinte încurajatoare pentru continuarea povestirii din partea
persoanei din terapie; pot fi cuvinte repetate din tocmai ce spunea personana, cuvinte care exprimă urmărirea,
înțelegerea, și îndemnul spre a continua („aha”, „...continuă”, „...înțeleg”, „...și atunci...”, „...și a zis:
încurajator...”, „da...”, etc).
CITATE
„Ascultatul este atât de banal, încât îl credem de la sine înțeles. Din păcate, cei mai mulți dintre noi ne
considerăm ascultători mai buni decât suntem” (Nichols, 2009, p. 20)
„Un bun ascultător este un martor, nu un judecător al experiențelor tale” (Nichols, 2009, p. 30)
„A liniști pe cineva nu este același lucru cu a-l asculta” (Nichols, 2009, p. 33)
24
„Ascultarea nu este o nevoie pe care o simțim, este un dar pe care îl oferim” (Nichols, 2009, p. 459)
IMPORTANT
„Ascultatul nu are unul ci două scopuri: să preia informația și să fie martor la experiența celuilalt. Ieșind pentru
moment din propriul cadru de referință și intrând într-al nostru, când o persoană chiar ne ascultă, ne
recunoaște și ne remarcă. Validarea este esențială pentru a susține respectul de sine. Fără să fim ascultați
suntem închiși în singurătatea propriilor inimi” (Nichols, 2009, p. 26)
„Ascultatul de calitate nu apare natural. Ascultatul este o abilitate și, ca oricare alta, ea trebuie dezvoltată. Dar,
deși ascultatul poate fi văzut din acest punct de vedere – ca o performanță – poate fi privit și din altă
perspectivă, ca o dezvoltare naturală a iubirii și a grijii față de oameni” (Nichols, 2009, p. 452)

Descrieți cinci situații recente în care ați acționat în roluri de consiliere și completați un tabel adăugând
reflecțiile personale de sinteză pe marginea celor cinci experiențe descrise.
SITUAȚII DE „CONSILIERE” (Adler and Towne, 1975)
1. Amintește-ți cinci dintre ultimele situatii de tip „consiliere” pe care le-ai avut. Cel mai util este să te referi la
cele mai recente situații, dintre cele pe care le-ai avut cu persoane relevante pentru tine. Suntem puși adesea
în situația de a ajuta (psihologic) pe cineva, de a fi suport moral cuiva.
2. Pe o coala A4 de hârtie așezată orizontal desenează următorul tabel (poți folosi mai multe pagini dacă e
necesar):
coloana 1 – Situația de consiliere - descrie cine a fost implicat și care a fost problema;
coloana 2 - Cum am făcut față: ce s-a întâmplat în cadrul situației; cum s-a încheiat?;
coloana 3 – Rezultatele: cum te-ai simțit? Cum s-au simțit ceilalți care au fost implicați? Ești mulțumit
de rezultate?
3. Completează pentru fiecare situatie coloanele respective. Păstrează foile completate pentru discuții/analiză
pentru mai târziu.
4. Pe baza tuturor celor completate, răspunde la următoarele întrebări:

a) ești mulțumit de maniera în care ai tratat situațiile? Ai ieșit din aceste situații simțindu-te mai bine, sau mai
rău, decât înainte?
b) situațiile de „consiliere” au întărit sau au slăbit relația existentă?
c) poți recunoaște un model constant în stilul tău de a fi în situațiile de consiliere?
d) dacă ai putea, ți-ai schimba maniera în care tratezi situațiile de consiliere?
Completați în tabel cât de detaliat doriți. Unii au un stil discursiv elaborat, plin de detalii, arborescent. Alții sunt
foarte sintetici, la obiect, redus la esențe. Este o chestiune de stil și de antrenament. În acest exercițiu fiți voi
înșivă. De fapt, cu această realitate vom avea de a face pe parcursul întregului curs.
25
1. Componentele posturii care să sugereze atenția suportivă din partea unui profesionist într-o profesie de
ajutor sunt:
a. o poziție în unghi
b. o poziție față în față
c. o poziție cu brațe sau picioare încrucișate
d. o înclinare ușoară spre spate
e. o înclinare ușoară înainte
f. o postură relaxată
2. Paul Ekman a identificat șase emoții de bază:

a. bucurie, tristețe, gelozie, frică, furie, surpriză
b. tristețe, gelozie, frică, furie, surpriză, dezgust
c. bucurie, tristețe, frică, furie, surpriză, dezgust
3. Încurajările minime:
a. presupun expresii verbale succinte încurajatoare pentru continuarea povestirii din partea persoanei
din terapie;
b. pot fi cuvinte repetate din tocmai ce spunea personana, cuvinte care exprimă urmărirea,
înțelegerea, și îndemnul spre a continua
c. limitează spațiul conversațional și distribuie atenția asupra aspectelor laterale conversației
d. atestă concentrarea și capacitatea de a accepta ceea ce a fost împărtășit
26
27
DEPRINDEREA PUNERII ÎNTREBĂRILOR
4.1. DEPRINDEREA PUNERII ÎNTREBĂRILOR

Această unitate tematică descrie abilitatea de punere a
întrebărilor deschise și închise. Se prezintă rolul și utilitatea unui
astfel de răspuns din partea terapeutului precum și limitele
utilizării.
Diferite abordări terapeutice pun accentul pe alegerea unor

întrebări specifice, în anumite serii sau o anumită ordine
strategică. În perspectiva interviului de consiliere psihologică se
subliniază rolul fundamental de a constitui, dezvolta, menține, și
închide constructiv relația terapeutică realizat și prin creearea
unui spațiu conversațional care să permită alegeri prioritare din
partea persoanei în terapie. Astfel, pe un continuum al intensității exersării puterii în interacțiune, interviul de
consiliere se află la un capăt, în vreme ce interogatoriul, la celălalt. Alegerile subiectului, direcțiile conversației,
intensitatea împărtășirilor este mai mult la libera alegere a persoanei din terapie, rolul consilierului fiind de
invitare, suport, acceptare, susținere sau confruntare terapeutică, după caz.
4.2. ÎNTREBĂRILE DESCHISE
În practica de consiliere decizională dar nu numai, întrebările deschise sunt considerate acelea la care
persoana din terapie răspunde pe larg, în cuvintele proprii, nu doar printr-un simplu „da”, „nu”, sau un fapt,
nume sau cifră.
În practica de consiliere psihologică, conform principiului enunțat mai devreme, cel al răspunsului terapeutului
la fapte, preocupari, deziderate ale persoanei, orice întrebare considerată a fi eficientă este „la subiect”, este
legată de material deja existent în conversație.
IMPORTANT
Orice întrebare este intențională. Dacă formulăm o întrebare, o facem pentru că avem un obiectiv. Numai așa
putem evalua eficiența unei întrebări, prin aprecierea măsurii în care ne-am atins obiectivele care stau la baza
formulării și enunțării ei.
Întrebări care se pretează la răspunsuri pe larg și care se pot constitui în întrebări deschise încep de regulă cu
„Ce” (oferind posibilitatea obținerii de informații factuale, procesuale, evenimențiale, descrieri, etc., în limbajul
și cu cunoașterea persoanei din terapie); „Cum” (permițând descrierea unor metode, procese, serii de
evenimente, mijloace, etc). Se pretează la a fi introduse în categoria întrebărilor deschise și întrebările care
urmează forma lui „Ar putea/ai putea” sau „Poate...”, în special în formulări tentative precum:
„Ai putea să mă ajuți să înțeleg...?”
„Ai putea să îmi spui mai multe despre...?”
„Poți să detaliezi?”, „Poți să dai un exemplu?”
Observați că în această succesiune a formulărilor de la „ai putea...?” la „poți...?” gradul de directivitate crește,
exercițiul puterii in cererea de informații fiind din ce în ce mai aparent. La limită, apare cerința (pâna la
imperativitate), în exprimarea directivă „Dă-mi un exemplu”, sau „Detaliază” (sau imperativul „Dă-mi un
exemplu!”, „Detaliază!”).
28
În fine, întrebările care par a fi deschise din categoria lui „De ce...?” au implicit un risc de a fi interpretate ca
fiind introducerea unor judecăți de valoare („De ce așa? - și nu altfel, cum ar fi de așteptat, cum este legal,
cum este statistic, etc). Acest risc este marcant în situația în care persoana care vine la consiliere are deja
interacțiuni în care a fost evaluat, judecat, marginalizat, prin raportare la criterii din variate sisteme de referință
vis-a-vis de care este tras la răspundere. (Un elev care manifestă de ceva vreme un comportament marcat de
absențe de la ore este foarte probabil să fi fost întrebat în multe situații „De ce?...” urmat de o judecată de
valoare și de o acțiune de pedepsire. Inițierea unei întrebări „De ce..?” în consiliere poate fi receptată ca un
debut al unei noi judecăți de valoare. Pentru a preveni aceste intepretări indezirabile se recomandă utilizarea
unei frazări tentative de tipul „Ai putea să mă ajuți să înțeleg DE CE...?” sau înlocuirea lui „De ce” cu alte forme
deschise de intervievare, precum ar fi „cum”.
Obiectivul răspunsului consilierului prin întrebări deschise este de a oferi persoanei oportunitatea de a descrie
aspecte experiențiale în maniere personale, folosind propriile cuvinte, într-o atmosferă lipsită de presiune, de
invitare și acceptare necondiționată a ceea ce urmează a fi împărtășit. Persoana poate alege să răspundă la
invitația din întrebarea deschisă (care sugerează doar o direcție a derulării conversației, nu și așteptarea unor
conținuturi anume) sau nu. Oricum, este transmisă libertatea de a alege acele conținuturi experiențiale pe care
persoana se simte confortabil să le împărtășească, în acel moment al terapiei. Din această perspectivă,
întrebările deschise sunt recomandate la începutul oricărui interviu de consiliere și permit deschiderea unor
platforme pentru explorări consecutive. De asemenea, rezultatul unor întrebări deschise este că permit
elaborarea unor subiecte și semnalizează, în același timp, interesul și atenția consilierului asupra acelor
aspecte de viață. Întrebările deschise pot să invite și oferirea unor exemple specifice precum și propunerea
unor explicații sau judecăți mai generale pe marginea elementelor experiențiale împărtășite (permițând
împărtășirea prin raționamente inductive sau deductive a manierei în care conceptualizează situațiile
respective persoana din terapie, iluminând „teoria personală” sau „explicația” în limbajul preferat de către
persoană.
4.3. ÎNTREBĂRILE ÎNCHISE
Întrebările la care se răspunde printr-un singur cuvânt („da”, „nu”, sau un fapt, nume sau cifră) sunt denumite
întrebări închise. Astfel, „cum se numește sora ta?” nu este considerată a fi o întrebare deschisă.
Întrebările închise retrag din efectul de deschidere a interviului, de creștere a libertății de alegere pentru
persoana din consiliere, apropiind conversația de aspectul unui interogatoriu decât de cel al unui interviu. Cu
toate acestea, întrebări închise sunt utilizate pentru a clarifica un anumit aspect din conversație, pentru a
identifica gravitatea, iminența, importanța unor aspecte din situația adusă în conversație (aprecierea
pericolului fizic pentru sine și pentru alții, aprecierea nivelului unor simptome, aprecierea riscului de suicid,
etc). Așadar, în debutul consilierii psihologice, înafara conversației administrative de contractare a terapiei și
de obținere a consmimțământului informat, nu se recomandă utilizarea frecventă a întrebărilor închise ci doar
atunci când situația apărută în interviu o cere.
Atenție: în conversațiile în limba română apare o practică de relativizare a tăriei unei afirmații sau de
relativizare a gradului de directivitate a unei întrebări. Adesea, din motivul micșorării intruzivității unor întrebări,
consilierii psihologici în formare folosesc expresia „să înțeleg că...” frazată a o afirmație, astfel:
„Să înțeleg că ieri nu ai mai ajuns la timp la seminar...”

în loc de
„Înțeleg că ieri nu ai mai ajuns la timp la seminar”.
Folosirea unei afirmații care este introdusă cu „să înțeleg...” are un efect pregnant de întrebare deschisă de
vreme ce respondentul tindă să răspundă ca la întrebarea închisă
„Înțeleg că ieri nu ai mai ajuns la seminar?”
sau
„Ieri nu ai mai ajuns la seminar?”
29
Recomandăm consilierilor în formare să observe maniera în care răspunsul lor determină un anumit tip de
răspuns din partea interlocutorului, cu efect mai mult sau mai puțin terapeutic. Dacă dorim să nu creem
„efectul de interogatoriu” și reprezentarea de roluri „interogator-interogat”, vom utiliza răspunsuri de consiliere
care oferă mai multă libertate de alegere și de exprimare celor pe care suntem mandatați să îi asistăm în
procesele lor de schimbare.
IMPORTANT
Există și recomandări generice pentru conduita interogativă din interviurile de consiliere psihologică: nu se
recomandă întrebările multiple; persoana tinde să răspundă la ultima care a fost frazată, oricum. Nu se
recomandă frazarea întrebărilor care sugerează răspunsul și, de asemenea, nu se recomandă repetarea
multor întrebări într-un interval scurt de timp ceea ce conduce la o imagine a consilierii psihologice în forma
unui interogatoriu și întărirea unei percepții a rolului consilierului psihologic drept „cel care pune întrebări” iar a
persoanei din terapie, drept „cel care trebuie să răspundă la întrebări”.
APLICAȚIE – temă pentru antrenamentul abilității terapeutice „Punerea întrebărilor”
După preluarea rolurilor stabiliți o temă și un context sau istoric al ședinței de consiliere (Cine este implicat în
istoria de viață ce urmează să intre în conversație? A mai fost o ședință sau mai multe de consiliere înainte?
Ce s-a întâmplat și care sunt informațiile pe care ar fi trebuit să le cunoască deja consilierul, înainte de
începerea interviului?
Observatorul care înregistrează – operează echipamentul audio/video și/sau transcrie răspunsurile

consilierului – urmărește gradul în care membrii echipei sunt gata de începerea simulării și dă semnalul de
start; tot el urmărește timpul în care se desfășoară simularea și marchează finalul secvenței simulate, de
regulă dupa 5 pana la 8 răspunsuri ale consilierului.
După încheierea simulării se trece la o evaluare succintă a modului în care personajele au făcut față rolurilor
lor – se dă ocazia în principal celui care joacă rolul consilierului să descrie obiectivele, procesul, momentele
cheie, deciziile, gândurile și emoțiile prin care a trecut; în mod similar pot sa participe și ceilalți membri ai
echipei. În partea a doua a evaluării se apreciază în echipă randamentul simulării, se verifică dacă consilierul
antrenat a reușit să exprime măcar o dată abilitatea dorită și dacă aceasta a fost formulată în acord cu
recomandările primite; se pot identifica expresii mai potrivite în locul celor documentate, expresii care sunt
notate pentru a fi menționate în raportul de simulare pe care îl va realiza cel care joacă rolul consilierului.
Atenție! Acest antrenament este realizat pentru beneficiul celui care joacă rolul consilierului. Este recomandat
ca membrii echipei să fie suportivi, să prezinte un caz credibil care să permită consilierului să exerseze
abilitatea urmărită. Nu se apreciază schimbarea realizată la nivelul beneficiarului, de aceea nici nu se
documentează ceea ce spune persoana din terapie ci doar răspunsurile consilierului.
30
punere a întrebărilor (întrebare deschisă; întrebare închisă; aprecierea dacă răspunsul consilierului a fost la
subiect sau nu).

TEMĂ DE CONTROL OBLIGATORIE 1 (1h)
Tema 3. Răspundeți la întrebările de mai jos:
Cine sunt eu ca persoană? (Faiver, Eisengart și Colonna, 2000, pp. 124-125).
1. Cum îmi evaluez istoria personală de dezvoltare până în acest moment? Care sunt punctele de succes și
eșecurile?
2. Când mi-am dat seama că sunt adult? Cum am făcut față acestei conștientizări?
3. Care sunt primele cinci calități ale mele?
4. Care sunt principalele cinci arii din viața mea pe care trebuie să le îmbunătățesc?
5. Dacă un intervievator m-ar întreba care este filosofia mea de viață, ce i-aș răspunde?
6. Paharul meu cu apă este pe jumătate plin, sau pe jumătate gol? De ce?
7. În ce dispoziție mă aflu cea mai mare parte a timpului?
8. Ce cred despre oameni, în general?
9. Ce rol atribui religiei, culturii, valorilor etnice, sexului de care aparțin?
10. Cum răspund celor care sunt diferiți față de mine? Cât de deschis sunt față de multiculturalitate?
11. Care îmi sunt eroii?
12. Cine este cea mai creativă persoană pe care o cunosc?
13. Ce este maturitatea?
14. Care îmi sunt scopurile și obiectivele personale?
15. Unde mă situez pe un continuum de la cooperare la competiție?
16. Cine și ce mi-a influențat viața?
17. Ce ar spune despre mine cel mai bun prieten sau cea mai bună prietenă?
18. Care este critica cea mai importantă pe care o au ceilalți despre mine?
19. Care trei adjective m-ar caracteriza cel mai bine?
20. Sunt deschis la propria nevoie potențială de consiliere?
31
21. Cum îmi găsesc echilibrul personal?
22. Mă bazez pe propria-mi intuiție? De ce sau de ce nu? Cum mă bazez pe ea?
23. Îmi rezerv timp pentru joacă? Cum mă joc?
24. Care îmi sunt nevoile spirituale? Cum mă influențează acestea?
Cine sunt eu ca viitor profesionist?

1. Care sunt motivele mele pentru a deveni consilier sau a adopta roluri de tip „consilier”?
2. Simt că problemele emoționale vor fi luate în obiectiv și vor fi tratate prin formarea mea
ca și consilier?
3. De ce am nevoie să devin consilier sau să pot practica roluri de tip „consilier”?
4. Ce mă face să cred că voi deveni un bun consilier?
5. Care sunt propriile probleme de contra-transfer? Cum fac față propriilor probleme când
acestea transpar?
6. Ce aștept de la clienți?
7. Ce aștept de la profesiune?
8. Ce anticipez că voi primi de la colegi?
9. Care sunt punctele mele forte și care sunt slăbiciunile mele profesionale?
10. Care sunt scopurile și obiectivele mele profesionale?
11. Ce ar spune colegii mei (studenți) despre mine?
12. Ce ar spune profesorii mei despre mine?
13. Cu ce tip de clienți aș dori să lucrez? De ce?
14. Știu când și către cine să refer un caz?
15. Cum voi face față stresului și epuizării profesionale?
16. Cum voi face față laudelor și criticilor vis-à-vis de munca mea?
17. Pot să mă dedic cu totul clienților mei? Cum voi reuși să le acord întreaga atenție?
Completați jurnalul de dezvoltare personal-profesională și academică (4 ore)
1. Toate întrebările folosite în consiliere psihologică sunt:

a. intenționale
b. deschise
c. tentative
2. „Ai putea să mă ajuți să înțeleg...?” este o întrebare:

a. închisă
b. deschisă
c. ambivalentă
3. În consilierea psihologică se recomandă:

a. întrebările multiple;
b. întrebările care sugerează răspunsul
c. întrebări care încep cu „de ce”
32
d. întrebări care încep cu „ce” sau „cum”
33
DEPRINDEREA REFLECTĂRII TERAPEUTICE – REFLECTAREA EMOȚIILOR,
REFLECTAREA CONȚINUTURILOR
5.1. DEPRINDEREA REFLECTĂRII TERAPEUTICE
Drumul către dezvoltarea deprinderii terapeutice trece prin

fundația deprinderii ascultării atente și prin deprinderea punerii
întrebărilor. Setând spațiul conversațional și adoptând atitudinea
terapeutică invitațională și suportivă prin practica ascultării și cea
a interviului prin punerea de întrebări persoana din terapie ne
oferă din ce în ce mai mult material experiențial. Această situație
ne pune în poziția de a utiliza abilitatea reflectării terapeutice
pentru a susține temele afective sau factuale, cognitiv
comportamentale.
Abilitatea de reflectare a emoțiilor - abilitatea de recunoaștere precisă, completă și nuanțată și de reflectare a

emoțiilor persoanei din terapie, din conținuturile verbale și comunicarea non-verbală și paraverbală.
Abilitatea de reflectare a conținuturilor – abilitatea de a asculta și de a reflecta cu claritate conținutul verbal al

enunțurilor clientului, din aspectele contextuale, cognitive sau comportamentale (gânduri, fapte, evenimente,
comportamente).
5.2. ABILITATEA REFLECTĂRII EMOȚIILOR
Formularea reflectării emoțiilor presupune identificarea și recunoașterea acestora, în interacțiunea cu

beneficiarul consilierii; emoțiile se pot identifica din expresiile verbale, din elementele congruente și
incongruente nonverbale și paraverbale. Recunoașterea emoțiilor este o abilitate complexă care cere
observație sistematică, cunoștințe de specialitate cu privire la emoțiile umane, și antrenament în
recunoașterea și validarea acestora. Conform evidențelor studiate de Paul Ekman, se pot recunoaște șase
emoții simple universale (furie, frică, tristețe, dezgust, dispreț, și surpriză) iar acestea se pot identifica și în
microexpresii faciale, care durează doar zecimi de secundă, atunci când cineva, conștient sau nu, încearcă să
le ascundă.
În practica de consiliere emoțiile pe care le trăiesc persoanele din terapie sunt arareori simple, suntem în fața
unor experiențe de viață complexe, cu emoții multiple și adesea, ambivalente, sau contradictorii. Este
importantă recunoașterea unui spectru larg de emoții și formularea acestora într-o manieră care să permită
recunoașterea lor de către beneficiarul terapiei. Luarea în considerare a limbajului nonverbal și paraverbal
este crucială în identificarea emoțiilor trăite de persoana din terapie. E posibil ca emoțiile pe care avem ocazia
să le reflectăm să fie experiențe din trecut, din timpul terapiei, și se pot introduce în conversație și
previzionarea unor emoții, în proiecțiile și scenariile de viitor. În formularea reflectării emoțiilor se are în vedere
o componentă introductivă („Din câte văd, trăiești ...”, „Se pare că în acest moment simți atât Z cât și X...”, „Cu
alte cuvinte, te simți...”, „Am impresia că...”, „Înțeleg din ceea ce spui că simți...”).
Scopul utilizării practicilor de reflectare a emoțiilor este de a sublinia experiențele afective ale beneficiarilor
terapiei. În consilierea decizională terapeutul caută să echilibreze, în interviul de consiliere, elementele
factuale (cogniții, evenimente, comportamente) cu elementele afective (emoții, sentimente, dispoziții, pasiuni).
Reflectarea emoțiilor dirijează și susține conversația asupra experiențelor emoționale, invitând persoana să
continue să exprime universul afectiv trăit, să reflecteze la acesta, și la efectele pe care le are trăirea și
interpretarea emoțiilor în viața sa. Așadar, reflectarea emoțiilor contribuie la o mai mare conștientizare a
propriilor emoții, invită la exprimarea lor, la acceptarea lor și a exprimării lor, la creșterea cunoașterii de sine,
34
îndeamnă la o mai profundă explorare de sine; în plus, reflectarea cu acuratețe a trăirilor emoționale este o
dovadă de empatie, de capacitate de înțelegere a persoanei și a vieții acestuia, contribuind la creșterea
încrederii în terapeut și în capacitatea acestuia de a acompania persoana prin procesul de schimbare. Astfel,
abilitatea de reflectare a emoțiilor, realizată cu acuratețe, complet și, în același timp, tentativ, așteptând și
modelând exprimarea acestora, în funcție de răspunsul persoanei la formularea reflectării, contribuie la
creșterea calității relației terapeutice.
Se recomandă să nu se repete exact cuvintele folosite de către persoană iar pentru a surprinde mai exact
emoția sau emoțiile implicate se pot utiliza variate sinonime și o gamă adecvată de intensități; răspunsul
persoanei poate autentifica expresia folosită de terapeut în reflectarea emoției/emoțiilor sau poate revizui
conținutul și intensitatea acestora; ca orice abilitate terapeutică, evaluarea acesteia este legată de scopul
pentru care a fost utilizată și de aprecierea contribuției asupra direcției și gradientului schimbării în terapie. Se
recomandă folosirea timpului prezent, axarea pe emoțiile curente, și folosirea unei varietăți de expresii
introductive, nu doar același, repetate mereu.
Reflectarea emoțiilor este utilă scoaterii în evidență a oricăror emoții (pozitive, negative, mixte, ambivalente,
contradictorii), indiferent de valența emoției (direcționată către sine însuși, către alte persoane din viața
persoanei, către terapeut, etc). Blocarea, perioadele de tăcere, inabilitatea de a continua o conversație
datorită unui conținut emoțional greu de gestionat pot fi ocazii de reflectare a emoțiilor, de recunoaștere a
acestor trăiri, și pot apoi fi reluate în contexte în care beneficiarul terapiei poate să le facă față (Evans et al.,
1989).
Brems (2000) prezintă un ciclu cu etape al dezvoltării treptate a unei abilități empatice. Astfel, empatia poate fi
văzută ca abilitatea de a înțelege experiența afectivă a altora din perspectiva acestora. Abilitatea terapeutului
de a utiliza empatia terapeutic se pune în aplicare în perspectiva unui proces de empatizare:
1) beneficiarii exprimă emoții verbal sau nonverbal; 2) consilierii identifică conținuturile emoționale – emoțiile,
direcția și intensitatea acestora; 3) consilierii interpretează conținuturile emoționale în funcție de experiența,
pregătirea teoretică și practică din abordările terapeutice cu care sunt familiarizați; 4) consilierii exprimă
tentativ într-o formă cât mai apropiată de posibilitatea înțelegerii și acceptării de către beneficiar a
emoției/emoțiilor; 5) persoanele din terapie ascultă reflectările emoțiilor propuse și drept rezultat se simt
înțeleși, confirmați și acceptați.
Se fac diferențieri între empatie și alte trăiri ale consilierului în situația expunerii la experiențe emoționale din
partea beneficiarilor (Brems, 2000):
a) simpatia este trăirea durerii resimțite de persoană de către terapeut; empatia permite
recunoașterea durerii suferinței persoanei, nu presupune și resimțirea durerii de către terapeut. Un terapeut
empatic nu simte nevoia rezoluției problemei persoanei datorită propriei trăiri de durere; este suficient să
rămână emoțional prezent și disponibil pentru persoana din terapie, oricât ar dura procesul de asistență.
b) identificarea este realizarea de presupoziții cu privire la trăirea probabilă a altor persoane bazată pe
propriile experiențe, în contexte similare; în contrast cu aceasta, empatia permite terapeutului să înțeleagă
trăirea celuilalt din perspectiva celuilalt, nu biasat de propria perspectivă.
c) trăirea „co-experienței” este descrisă drept implicarea emoțională atât de intensă din partea
terapeutului încât acesta răspunde similar, în același timp, ca beneficiarul său; empatia, pe de altă parte, deși
permite înțelegerea corectă a emoției/emoțiilor celui în cauză, nu se pierde în propria trăire a acesteia – astfel,
persoana empatică își păstrează distanța emoțională (alte descrieri ale acestui fenomen ar fi „își păstrează
granițele” personale
d) starea de „gol” este trăirea neemoțională, doar pur cognitivă a emoției prin care trece beneficiarul;
empatia permite și înțelegerea cognitivă a trăirilor emoționale a celuilalt, dar și intrarea în rezonanță afectivă
cu acestea, astfel, in empatie, consilierul nu este neutru, ceea ce permite manifestarea grijii, afecțiunii,
suportului ingenuu pentru celălalt (calități descrise în detaliu de Rogers, în abordarea centrată pe client)
e) trăirea intuitivă a experienței celuilalt este mai degrabă o senzație de înțelegere a trăirilor
emoționale ale celuilalt, bazată însă pe propriile experiențe de până acum; în situația empatiei consilierul
verifică în mai multe instanțe gradul în care trăirile sale empatice sunt susținute de evidențe din interacțiunea
de consiliere, nu provin din „insight”-uri sau realizări subite cărora să le dea credit pe loc
35
f) sentimentul de „căldură” poate apărea într-o relație când grija și preocuparea pentru binele celuilalt
încep să cuprindă, treptat, persoana care asistă; acest tip de trăire poate fi contraproductiv, în raport cu trăirea
empatiei, pentru că sentimentul „de căldură” tinde să îndrepte atenția consilierului spre confortarea
beneficiarului pe parcurul ședinței și a terapiei, și nu urmărește promovarea schimbării sau a dezvoltării
(conform cu perceptele abordării terapeutice pe care se bazează acțiunea profesională); persoana empatică
simte dorința de grijă, preocuparea pentru binele persoanei, însă nu într-atât încât să pună în plan secund
obiectivele schimbării terapeutice, nu într-atât încât să reducă „terapia” la un climat de înțelegere și sprijin
reciproc al celor doi implicați (pp. 184-185).
Tot în beneficiul antrenamentelor pentru formarea în consiliere psihologică, Brems propune și o așa-numită
„scală” a comunicării empatice, o grilă de evaluare a abilității de empatizare care descrie performanța
empatică pe mai multe niveluri:
 1: răspunsurile verbale și nonverbale ale consilierului sunt irelevante față de materialul afectiv
prezentat de beneficiar
 1.5: răspunsurile consilierului sunt marginale, parțial corecte în raport cu emoțiile beneficiarului,
însă neglijează evident alte emoții
 2: răspunsurile consilierului sunt corecte parțial, dar interpetarea intensității, a direcției, e ușor
diferită;
 3: răspunsurile consilierului recunosc în mare parte emoțiile trăite de beneficiar însă nu sunt
destul de bine exprimate pentru a angaja persoana să continue explorarea lor sau nu permit destul
susținerea emoțională pentru un travaliu
 3.5: răspunsurile terapeutului descriu nu numai emoțiile dar și motivul pentru care el le identifică
astfel (răspunsurile consilierului oferă și conținuturi care reciprochează pe cele oferite de beneficiar
anterior)
 4: răspunsurile terapeutului descriu cu acuratețe emoțiile explicite și pe cele implicite, adăugând
conținuturi personale care îndeamnă la o interpretare mai profundă a experienței afective din partea
beneficiarului
 4.5: un nivel mai profund al interpretărilor și de angajament al persoanei în explorare se produce;
 5: răspunsurile consilierului contribuie în mod pregnant la emoțiile explicite și implicite exprimate
de beneficiar precum și la interpretarea acestora, într-o manieră informativă, reciproc, și cu
demonstrarea înțelegerii rafinate prin utilizarea corespunzătoare a comportamentelor nonverbale și
paraverbale (p. 199).
5.3. REFLECTAREA CONȚINUTURILOR
Abilitatea de reflectare a conținuturilor cuprinde atât parafrazări – enunțuri realizate păstrând sensul celor
spuse de beneficiar, însă folosind alte cuvinte ale consilierului – cât și sumarizări – enunțuri care sintetizează
cele spuse de beneficiar într-o perioadă de timp, o secvență a unei sesiuni de terapie, o ședință întreagă, sau
serii de ședințe; astfel, sumarizările tind să acopere tot ce este esențial, considerat important, categorii mai
largi ale experienței, fiind exhaustive, acoperind ceea ce este important sau remarcabil dintr-o parte a
conversației de pânâ atunci.
Scopul realizării parafrazărilor este de a indica faptul că terapeutul este atent la conținuturile vehiculate de
către beneficiar, că poți da un sens celor auzite – deși rămâne ca beneficiarul să autentifice dacă sensul dat
este cel intenționat de el, autentificând sau nu, acceptând parafrazarea, propunând revizuiri sau înlocuiri ale
acesteia; este evident că o parafrazare autentificată de beneficiar are calitatea de a întări încrederea în
capacitatea terapeutului de a urmări și înțelege cele împărtășite de către beneficiar. Un alt scop al folosirii
parafrazării poate fi de clarificare a celor transmise de către persoană, prin reluarea și consacrarea în
conversație a unei teme spuse anterior, având și rolul de a menține conversația în direcția deschisă de acea
temă.
36
Pentru o parafrazare corectă consilierul enunță cu propriile cuvinte principalele idei conținute în enunțurile
anterioare ale persoanei din terapie; așadar, parafrazările nu sunt exhaustive ci selective, decupând ceea ce
consilierul a remarcat ca fiind cel mai important aspect, și reluându-l frazat altfel, îl supune autentificării din
partea persoanei. Urmări ale răspunsului consilierului printr-o parafrazare poate fi continuarea temei și
aprofundarea experiențelor indicate până atunci, corijarea, modificarea sau adăugarea unor elemente pentru a
se ajunge la o nouă parafrazare, un demers colaborativ cu beneficiarul de clarificare, sau respingerea
enunțului de parafrazare, și reiterarea argumentelor care au dus la raspunsul anterior al consilierului (in acest
din urmă caz, putem aprecia parafrazarea ca fiind inadecvată).
Sumarizarea este o altă microabilitate încadrată în categoria reflectarea conținuturilor. Sumarizarea este un
proces integrator și, în același timp, permite propunerea unor categorii mai cuprinzătoare care descriu un
volum mai mare din converația avută. Are un rol organizator, de compartimentare a experiențelor povestite,
asistând persoana în a-și clarifica propriile experiențe, creând o structură interviului de consiliere, realizând o
secvențiere a momentelor din terapie care pot oferi coerență întregului proces. Sumarizările permit recapitulări
ale unui material mai bogat, divers, adesea multivalent, ambiguu sau contradictoriu, sugerând cadre mai largi
care să permită agregarea în categorii relevante. Se poate realiza după porțiuni mai mari de conversație în
care se acumulează un volum mai mare de informații, la începutul ședinței, recapitulând ședința sau ședințele
anterioare sau la final, sumarizând experiența din conversația din ședința curentă. Se pot folosi sumarizări
când introducem situația din terapie unor terți (cu acordul beneficiarului), de exemplu, când participă în terapie
și membri de familie, sau alte persoane relevante. Sumarizările sunt utile și la finele unei faze anume din
terapie, sintetizând materialul experiențial parcurs și propunând revenirea la acesta, când va fi cazul.
APLICAȚIE – temă pentru antrenamentul abilității terapeutice „Reflectarea conținuturilor”
După preluarea rolurilor stabiliți o temă și un context sau istoric al ședinței de consiliere (Cine este implicat în
istoria de viață ce urmează să intre în conversație? A mai fost o ședință sau mai multe de consiliere înainte?
Ce s-a întâmplat și care sunt informațiile pe care ar fi trebuit să le cunoască deja consilierul, înainte de
începerea interviului?
Observatorul care înregistrează – operează echipamentul audio/video și/sau transcrie răspunsurile

consilierului – urmărește gradul în care membrii echipei sunt gata de începerea simulării și dă semnalul de
start; tot el urmărește timpul în care se desfășoară simularea și marchează finalul secvenței simulate, de
regulă dupa 5 pana la 8 răspunsuri ale consilierului.
După încheierea simulării se trece la o evaluare succintă a modului în care personajele au făcut față rolurilor
lor – se dă ocazia în principal celui care joacă rolul consilierului să descrie obiectivele, procesul, momentele
cheie, deciziile, gândurile și emoțiile prin care a trecut; în mod similar pot sa participe și ceilalți membri ai
echipei. În partea a doua a evaluării se apreciază în echipă randamentul simulării, se verifică dacă consilierul
antrenat a reușit să exprime măcar o dată abilitatea dorită și dacă aceasta a fost formulată în acord cu
recomandările primite; se pot identifica expresii mai potrivite în locul celor documentate, expresii care sunt
notate pentru a fi menționate în raportul de simulare pe care îl va realiza cel care joacă rolul consilierului.
Atenție! Acest antrenament este realizat pentru beneficiul celui care joacă rolul consilierului. Este recomandat
ca membrii echipei să fie suportivi, să prezinte un caz credibil care să permită consilierului să exerseze
37
abilitatea urmărită. Nu se apreciază schimbarea realizată la nivelul beneficiarului, de aceea nici nu se
documentează ceea ce spune persoana din terapie ci doar răspunsurile consilierului.
punere a întrebărilor (parafrazare; sumarizare; aprecierea dacă răspunsul consilierului a fost la subiect sau
nu).

APLICAȚIE sumativă – exersarea stilului personal de intervievare
Realizați un interviu cu un coleg sau cu un cunoscut – asigurându-vă că obțineți consimțământul informat

pentru realizarea acestui exercițiu – înregistrându-l audio (preferabil, video); interviul să dureze circa 20 de
minute și pe parcursul acestuia să căutați să puneți în practică toate abilitățile terapeutice exersate în prealabil
dar separat, de data aceasta, integrat într-un singur interviu.
Urmăriți după transcrierea interviului aceleași aspecte pe care le aveți de evaluat la fiecare abilitate doar că
acum realizați un tabel ilustrativ al tuturor microabilităților pe care le aveți de exersat în capul de tabel
(contactul vizual/ proxemica/ kinezica/ aspectele paraverbale/ încurajarea minimă/ întrebări deschise/ întrebări
închise/ parafrazări/ sumarizări/ dacă răspunsul consilierului a fost la subiect) iar pe linii, răspunsul
consilierului.
În raport descrieți la final dificultățile întâmpinate, ceea ce ați reușit să realizați, există un stil, un mod tipic de
formulare a răspunsurilor, o preferință pentru unele tipuri de răspuns? Cum ați făcut față gestionării
microabilităților nonverbale și paraverbale concomitent cu urmărirea celorlalte abilități verbale?
DEFINIȚIE
Abilitatea de reflectare a emoțiilor - abilitatea de recunoaștere precisă, completă și nuanțată și de reflectare

a emoțiilor persoanei din terapie, din conținuturile verbale și comunicarea non-verbală și paraverbală.
38
Abilitatea de reflectare a conținuturilor – abilitatea de a asculta și de a reflecta cu claritate conținutul verbal
al enunțurilor clientului, din aspectele contextuale, cognitive sau comportamentale (gânduri, fapte, evenimente,
comportamente).
Empatia – abilitatea de a înțelege experiența afectivă a altora din perspectiva acestora
IMPORTANT
Abilitata de reflectare a conținuturilor – parafrazarea și sumarizarea – nu se suprapune cu abilitatea de a

interpreta materialul experiențial și conversațional. Astfel, interpretarea vizează punctul de vedere al
terapeutului cu privire la cele împărtășite, în vreme ce reflectarea conținuturilor asigură beneficiarul (ca într-o
„oglindă”) de afirmarea modului în care acesta vede situația.
1. Formularea reflectării emoțiilor presupune identificarea și recunoașterea lor:

a. în interacțiunea cu beneficiarul consilierii;
b. din expresiile verbale,
c. din elementele congruente și incongruente nonverbale și paraverbale
2. Emoțiile reflectate pot să se refere la experiențe:

a. provenite din trecut
b. din timpul terapiei
c. imaginate ca apărând în viitor
3. Parafrazările sunt:
a. enunțuri care sintetizează cele spuse de beneficiar într-o perioadă de timp
b. enunțuri realizate păstrând sensul celor spuse de beneficiar, însă folosind alte cuvinte ale
consilierului
c. întrebări mixte despre evenimente, fapte, cogniții sau comportamente
39
40
DEPRINDERI COMPLEXE - DEPRINDERI DE PREZENTARE: AUTODEZVĂLUIREA, COMUNICAREA
EMOȚIILOR
6.1. DEPRINDERI DE PREZENTARE
Deprinderile de prezentare aduc o nouă postură terapeutului, în

relația de ajutor: este momentul în care consilierul prezintă
material personal dar relevant conversației sau împărtășește din
experiența sa emoțională legată de subiectul sau experiențele din
conversația terapeutică.
Până acum am exersat abilități precum ascultarea și urmărirea

atentă, încurajarea minimă, punerea întrebărilor deschise și
închise, reflectarea conținuturilor – parafrazări și sumarizări –
care atestă practica „urmăririi” temelor prezentate de către
beneficiar, consilierul care nu schimbă subiectul și care oferă
sistematic spațiu conversațional persoanei, privilegiind expertiza acesteia cu privire la propriile experiențe.
Începând cu deprinderile de prezentare aducem un element de complexitate în dezvoltarea conversației: cu
toate că rămânem la subiect (temele prezentate de către persoană în conversație) aducem în materialul
comun experiențial conversațional ceva din experiențele proprii (istorice și prezente). Carl Rogers a avut un rol
esențial în devenirea modelelor terapeutice în secolul trecut în a promova participarea consilierului cu material
personal la procesul terapeutic.
Autodezvăluirea este o abilitate de a comunica persoanei din terapie informații despre propriile experiențe ale
terapeutului; presupune păstrarea unui echilibru folosind autodestăinuirea tentativ și relevant, fără a lăsa
clientului prea puțin spațiu pentru auto-explorare.
Comunicarea emoțiilor - abilitatea de comunicare a emoțiilor terapeutului - a comunica trăirile emoționale

personale în contextul terapiei. Este o formă a comunicării empatiei.
6.2. DEPRINDERI DE PREZENTARE: AUTODEZVĂLUIREA
Autodezvăluirea permite consilierului să împărtășească, la rândul său, material personal care are relevanță
față de ceea ce a fost discutat până atunci. Realizând împărtășirea autodezvăluirea contribuie la creșterea
încrederii în terapeut, în capacitatea acestuia de a înțelege experiențele de viață ale persoanei, crește gradul
de intercunoaștere. Această abilitate pusă în act modelează totodată interacțiunea, promovând creșterea
nivelului împărtășirii, deschidere și transparență. Consilierul poate împărtăși ceva din experiențele personale
(mai recente sau istorice), din atitudinea sa față de anumite subiecte relevante din terapie (fără ca această
împărtășire să devină adevărate judecăție de valoare), din emoțiile și sentimentele sale, istoric.
Autodezvăluirea este specificată prin utilizarea pronumelor personale – „eu...”, „în ce mă privește...”, „în cazul
meu...”, „aș putea să împărtășesc din propria mea experiență...”, „...și mie...”. Fiind o deprindere complexă
care depinde de prezența unui material bogat și de clarificarea unor direcții terapeutice clare autodezvăluirea
este inițiată mai târziu în interacțiunea cu persoana; în niciun caz nu poți aprecia contribuția acestui tip de
răspuns la începutul terapiei situație în care există și riscul „înlocuirii” sau „marginalizării” celor împărtășite de
beneficiar cu propriul material experiențial. Autodezvăluirea nu neagă experiența persoanei, nu minimalizează,
nu desconsideră ceea ce a împărtășit beneficiarul până atunci. Ca și până acum, orice răspuns din partea
terapeutului este realizat cu o intenție, are un obiectiv pe care îl urmărește, în economia conversației pe care o
asistă și o conduce. Este util schimbării terapeutice urmărite? Aduce beneficii asupra gradientului schimbării?
Contribuie la atingerea obiectivelor sesiunii sau etapei terapeutice în care suntem? Terapeutul poate oricând
verifica efectul răspunsului său întrebând beneficiarul cu privire la aceasta („tocmai am împărtășit ceva despre
plăcerea de a juca șah încă din copilărie, ce părere ai?”.
41
Autodezvăluirea realizată la timpul potrivit și în maniera în care angajează și promovează temele împărtășite
de persoană, nu deturnează pe aceasta de la ele și de la concentrarea pe travaliul schimbării, are un efect
benefic în procesul consilierii. Deși conținutul autodezvăluirilor pot fi despre istoricul personal, despre aspecte
trăite în prezent, și chiar despre proiecte personale de viitor, Evans și colab. (1989) consideră că sunt mai
influente autodezvăluirile mai apropiate de timpul prezent. Aspectele tematice asociate materialului
autodezvăluit sunt întărite și prin punerea în practică a acestei abilități se oferă mai mult spațiu conversațional
pentru a aprofunda tema respectivă. Autodezvăluirea poate adăuga nuanțe, poate continua sublinirea unui
aspect considerat important pentru sine, permițând chestionarea subiectului cu privire la propriile aprecieri cu
privire la propriile experiențe.
Așa cum se recomandă în cazul oricărei deprinderi complexe, autodezvăluirea nu se recomandă decât
moderat, „în doze digerabile”: nu dorim ca împărtășind material personal cu privire la afectarea similară din
partea unor probleme din viața noastră să ne prezinte drept având aceleași nevoi de suport, dacă nu cumva
mai mari. Așa cum un beneficiar a declarat într-o ședință de consiliere amintind cele 5 vizite la patru psihologi
și un psihiatru înainte de a veni la terapie, „doamna psiholog m-a ascultat cinci minute și apoi a început să-mi
povestească despre dificultățile pe care le are ca mamă cu fiica ei, adolescentă”... „după 20 de minute mi s-a
făcut milă de ea și i-am spus <pot să vă ajut cu ceva>?”
CITATE
“Valoarea auto-dezvăluirii este controversată. Unii intervievatori consideră că autodezvăluirea poate schimba
cursul interviului de la preocupările clientului, la preocupările intervievatorului. Ritmul interviului este tulburat,
astfel, din perspectiva acelora care țin la păstrarea obiectivității în intervievare. Intervievatorii afiliați la curente
umaniste consideră însă, că un anumit grad de folosire al auto-dezvăluirii conduce la facilitarea derulării
interviului. Drept urmare, crește cantitatea și calitatea materialului prezentat de către client, crește gradul
încrederii și se construiește o relație mai echilibrată. Este important să cunoaștem dacă, când și cum să
folosim auto-dezvăluirea” (Evans et al., 1989, pp. 157-158).
DEFINIȚII
Autodezvăluirea este o abilitate de a comunica persoanei din terapie informații despre propriile experiențe ale
terapeutului; presupune păstrarea unui echilibru folosind autodestăinuirea tentativ și relevant, fără a lăsa
clientului prea puțin spațiu pentru auto-explorare.
Comunicarea emoțiilor - abilitatea de comunicare a emoțiilor terapeutului - a comunica trăirile emoționale

personale în contextul terapiei.
6.3. DEPRINDERI DE PREZENTARE: COMUNICAREA EMOȚIILOR
Comunicarea emoțiilor reprezintă o altă abilitate de antrenat din categoria mai largă a abilităților de prezentare.
Este încă o posibilitate pentru consilier de a contribui cu material propriu la conversația de consiliere în
modalități care să ofere ocazia modelării împărtășirii, de această dată, a emoțiilor trăite de către consilier, în
contextul consilierii, cu referire la temele discutate.
Pentru a putea avea ocazia comunicării emoțiilor proprii consilierul monitorizează experiențele sale emoționale
în timpul terapiei și, atunci când consideră că este relevant și util a le introduce în conversație, formulează
adecvat un enunț care include aspectele emoționale decelate. Și această abilitate complexă are corelate cu
42
abilitatea empatizării cu o persoană. Dezvoltarea deprinderii de prezentare comunicarea emoțiilor pregătește
consilierul pentru a recunoaște cu măiestrie emoțiile persoanei din terapie. Ocazia pe care pregătirea abilității
de comunicare a emoției o creează pentru consilierul în formare este utilă pentru a realiza gradul în care, în
interacțiunile uzuale, acesta monitorizează și utilizează cu mai multă sau mai puțină abilitate împărtășiri ale
propriei experiențe afective; acest lucru are efect asupra conștientizării de sine.
Monitorizarea propriei rezonanțe afective în timpul interacțiunilor de consiliere permite identificarea unor emoții
care, la un moment dat, ar putea contribui la modelarea împărtașirii afectelor pentru persoană și ar putea
încuraja persoana să continue procesul de schimbare înțelegând efectul celor mărturisite asupra
interlocutorului din terapie, consilierul. Spațiul terapeutic devine o dată în plus arealul privilegiat în care se pot
experimenta pentru prima dată noi inițiative conversaționale, acțiuni și experiența reflectării asupra acestora,
din partea persoanei. Posibilitatea ca terapeutul să ateste ecoul emoțional al celor comunicate permite
persoanei să întrezărească și să expandeze acest efect asupra altor parteneri din viitoare conversații. Pentru
a nu deturna atenția beneficiarului terapiei de la procesul terapeutic și de la propriile experiențe, afirmațiile
consilierului de comunicare a emoțiilor se recomandă a fi tentative, moderate.
Travaliul sistematic din formarea profesională pentru consiliere sau psihoterapie aduce ocazii de exersare a
monitorizării trăirilor afective pentru consilier. Sunt ocazii de vizionare, de urmărire și de jucare în situații
simulate (jocuri de rol), sunt exerciții de urmărire și de verbalizare individuale și de grup cu privire la
rezonanțele afective ale unor situații din terapie în timpul formării profesionale. De asemenea, același gen de
implicare, chiar mai intensificat și țintit se poate produce în cursul programelor de dezvoltare personală, care
fac parte din condițiile de parcurs pentru o practică autonomă atestată la Colegiul Psihologilor din România
(CPR). Ce se are în vedere atunci când un consilier automonitorizează propriile afecte? Reacții corporale,
fiziologice – afectate de semnalele sistemelor nervoase vegetative, simpatic și parasimpatic – tensiuni în
anumite zone musculare, rigidizări, relaxări, creșterea transpirației, schimbarea frecvenței și profunzimii
respirației, mișcări automate, etc. În plan psihologic se pot urmări apariția unor anumitor imagini cu corelate
afective, anumitor gânduri, etc.
Modul în care „se împachetează” mesajul prin care se comunică emoția este determinant în interpretarea cu
acuratețe, în direcția dorită, de către persoană. Aspectele paraverbale și nonverbale au și aici un rol esențial
în susținerea mesajului verbal, autentificarea acestuia prin congruența dintre mesaje, sau, dimpotrivă,
diminuând și chiar anulând, sau inversând semnificația mesajului, când mesajele devin incongruente (un
anumit ton al vocii, o anumită postură vor da autenticitate și veridicitate mesajului despre trăirea emoțională
împărtășită). Riscul comunicării de emoții în maniere detașate sau strident contrazise de conduita nonverabală
și de calitățile paraverbale ale conținuturilor verbale poate fi extrem de dăunător, retrăgând ceva din
încrederea acordată terapeutului, din siguranța receptată până atunci în vecinătatea sa. Această nevoie de
autenticitate de „a fi tu însuți” în interacțiunile profesionale terapeutice conduce la ideea centrală, în formarea
abilităților de consiliere, de a ajunge la un stil personal al intervievării și conducerii terapiei, de a nu adopta sau
„împrumuta” stiluri ale altora, pe care chiar dacă îi admirăm ca mentori, profesori, terapeuți, formatori, ei doar
permit observarea, învățarea, adoptarea, exersarea și reflectarea asupra modurilor personale de întreprindere
în direcții terapeutice.
Pentru a menține continuitatea „acompanierii” persoanei în procesul terapeutic se recomandă menținerea

aceluiași contact vizual natural, cu variațiile obișnuite în conversație și o atitudine relaxată. Aceasta este
combinația suportivă a comunicării emoțiilor: acestea sunt trăite de consilier, însă intensitatea lor nu este de
natură să întrerupă atitudinea asistențială, urmărirea atentă a conversației, și acceptarea a ceea ce oferă în
interacțiune beneficiarul. De aici, recomandarea ca formularea comunicării de emoții să fie realizată moderat,
tentativ, fără intensități care ar distrage atenția de la misiunea asumată de către consilier. Această modelare a
unei comunicări a emoțiilor trăite fără întreruperea firului conversației atestă și modelează posibilitatea unei
distanțări cognitive, a unei poziții reflective față de trăirea frustă a emoției, o dovadă multiplă de trăire,
identificare, înțelegere, și asumare a acesteia (fiind pusă în circulație, în conversație). Comunicarea emoțiilor
modelează exact acest proces, de „punere la lucru” al experiențelor emoționale care, astfel, capătă un sens
care dezvoltă, permite ajungerea la noi înțelesuri, la sensuri adaptative comunicabile în conversații.
43
6.4. DEPRINDERI DE PREZENTARE: COMUNICAREA EMOȚIILOR CU PRIVIRE LA RELAȚIA
TERAPEUTICĂ
Această abilitate, comunicarea emoțiilor, are și o variantă care se referă la sesizarea (în primul rând) pe plan
emoțional al unei incongruențe în ce privește atitudinea persoanei din terapie față de terapeut, față de terapie
(viteza, succesul, conținutul acesteia), față de schimbare. În acest caz, se ia în considerare capacitatea
consilierului de a sesiza aceste emoții „aici și acum”, în timpul terapiei, legate de interacțiunile dintre cei doi din
terapie. Monitorizând aceste emoții suntem puși în situația de a remarca ceea ce am observat în plan
emoțional, împărtășind acest lucru printr-un enunț de comunicare a emoțiilor referitor la relația terapeutică.
Dacă relația terapeutică este „pârghia” centrală în susținerea, încurajarea schimbării, desigur că atunci când
sesizăm o afectare a calității relației, suntem puși în situația de a remarca și de a invita persoana din terapie
să reflecteze și să clarifice procesul. Comunicarea emoțiilor cu privire la relația terapeutică se formulează la
timpul prezent și se referă explicit la situația terapeutică. Intenția realizării acestui răspuns este promovarea
unei relații terapeutice de respect și înțelegere; exprimarea, o dată în plus, este recomandat să fie tentativă, cu
sensibilitate, formulată cu grijă. De asemenea, intenția este de a diminua tensiunea și trăirile conflictuale,
discomfortul la care s-a ajungs. Prin focalizarea asupra a ceea ce se întâmplă în terapie se invită la clarificarea
procesului, rezolvarea incompatibilităților, angajarea persoanei în terapie, recunoașterea surselor care conduc
la reacții și răspunsuri contra-terapeutice. Evans și colaboratorii (1989) numesc această abilitate „starea de
prezență” (immediacy). Dat fiind faptul că în antrenamentul abilităților terapeutice în direcția dezvoltării unor
deprinderi avansate de consiliere comunicarea emoțiilor acoperă și cazul acesta special, al sesizării și
formulării unor enunțuri care descriu emoțiile consilierului în relație cu variații în calitatea relației terapeutică,
este prezentat aici ca o aplicație specială. Este posibil, însă, ca terapeutul să răspundă, atunci când sesizează
afectarea relației terapeutice și a încrederii apelând la altă abilitate, nu neapărat menționând emoția sa prin
care a detectat schimbarea calității relației; discutarea situației erodării calității relației poate fi realizată și prin
abilități de reflectare a conținuturilor (parafrazări, de exemplu) sau prin punerea întrebărilor.
Pentru inițierea unei conversații reflective cu privire la calitatea relației și nivelul încrederii în posibilitatea
schimbării terapeutice este important ca ascultarea atentă să fie extinsă în direcția a ceea ce Michael White
(co-fondatorul Terapiei Narative, alături de David Epston) numea „ascultarea dublă” – să asculți nu numai
ceea ce este spus (explicit) ci și ceea ce nu este spus (ceea ce rămâne implicit, însă poate fi inferat din ceea
ce este spus). Uneori aceste aspecte nespuse își au rădăcinile în comportamentul nonverbal sau cel
paraverbal manifest în conversație.
Evans și colaboratorii (1989) avertizează asupra deschiderii subiectului încrederii din relația terapeutică: dacă
invităm persoana să expliciteze ceea ce au resimțit implicit până acum care este în opoziție cu atitudinea pro-
terapeutică, persoana din terapie ar resimți emoțional acest conflict, o tensiune care se poate traduce prin
creșterea anxietății, agitației sau retragerii, și, prin urmare, consilierul odată deschizând posibilitatea unei
conversații pe aceste teme, în aceste condiții, se recomandă să susțină conversația în condițiile unei
emoționalități de tonalitate negativă crescute. Este ceea ce am putea denumi o invitație pentru „o confruntare
a trăirilor emoționale negative” realizată prin această comunicare de emoții referitoare la schimbarea calității
relației (sau ca urmare a parafrazării sau punerii întrebării cu privire la același lucru). Continuarea susținerii
persoanei, a acceptării prezenței emoțiilor negative, a afectării încrederii în terapie prin contactul vizual
susținut, atitudinea terapeutică constantă și invitațională, cu accepterea materialului care apare în interacțiune
aduce premise noi pentru a acompania persoana dincolo de aceste trăiri contradictorii și, în final, de a întări
relația terapeutică și a crește încrederea terapeutului și în succesul terapiei.
Uneori persoana din terapie aduce în conversație direct un aspect legat de schimbarea încrederii sale în
direcția sau viteza schimbării în terapie, despre scăderea încrederii în terapeut sau succesul terapiei; când
apar asemenea situații se recomandă un răspuns direct la noua temă din conversație, prin apelul la abilitatea
comunicării emoțiilor sau o alta care ia în considerare schimbările indicate de persoană. Alteori, datorită
diferențelor de gen, vâstă, cultură, educație, rasă, etc., pot să apară ocazii care reflectă acest diferențial în
rezultatul afectării încrederii și al calității relației. Este util să se aducă aceste teme în conversație de îndată ce
44
ele apar pentru a putea restabili colaborarea sau alianța terapeutică. În fine, Evans și colaboratorii indică
utilitatea apelului la abilitatea comunicarea emoțiilor în situația afectării relației când se dovedește că persoana
tinde să manifeste dependență față de consilier/consiliere sau, invers, când manifestă rezistență, negativism,
dezangajare, apatie.
Este un fapt comun ca finalul unei terapii să aducă noi trăiri cu intensitate – de genul trăirilor de separare,
părerea de rău că relația va fi întreruptă, temeri că schimbările nu vor rezista fără apelul la conversațiile
terapeutice săptămânale, etc. Comunicarea emoțiilor poate să permită invitarea celor din terapie la clarificarea
acestor trăiri firești de o intensitate care poate să îi confuzioneze la finalul unui parcurs terapeutic, înainte de
separare.
TEMĂ DE REFLECȚIE
Care ar fi diferența dintre o afirmație de genul „comunicare asertivă” și o afirmație de tipul „comunicarea
emoțiilor” realizată în contexul afectării relației terapeutice?
1. Autodezvăluirea:
a. permite consilierului să împărtășească, la rândul său, material personal care are relevanță față de
ceea ce a fost discutat până atunci
b. este specificată prin utilizarea pronumelor personale
c. se poate folosi oricând în cursul unui interviu
2. Auto-dezvăluirea:
a. încurajează împărtășirea informațiilor semnificative, personale, din partea beneficiarului
b. crește încrederea între cei din terapie
c. crește abilitatea beneficiarului de a împărtăși din emoțiile sale și din informațiile sale personale
3. Comunicarea emoțiilor reprezintă:
a. reflectarea emoțiilor beneficiarului de către consilier
b. reflectarea emoțiilor consilierului de către beneficiar
c. împărtășirea informațiilor afective personale de către consilier beneficiarului
45
46
DEPRINDERI COMPLEXE – CONFRUNTAREA TERAPEUTICĂ
7.1. CONFRUNTAREA TERAPEUTICĂ
În unitatea precedentă, în rândul abilităților complexe am

identificat situații în care pot apărea situații tensionate, jenă, sau
discomfort în terapie. Acolo a fost vorba despre afecte și
modalități de a utiliza discrepanțele trăite afectiv în conversație,
ajungând astfel la clarificarea și înțelegerea situației complexe
din terapie, cu efecte generalizabile, modelând și pentru alte
relații din viața persoanei.
Confruntarea terapeutică este propusă ca o abilitate clinică de a

observa discrepanțele manifeste în plan cognitiv,
comportamental, factual-evenimențial, în conversația
terapeutică. Atenția terapeutului este adresată oricăror discrepanțe manifeste în terapie, prin urmare,
monitorizarea și a altor tipuri de discrepanțe intră în sarcina consilierului. Iată cum, din nou, travaliul
concentrat, atent, sensibil, orientat spre anumite obiective (asigurarea calității relației și orientarea spre
obiective ale schimbării), descrie munca terapeutului care diferă de „asistența amicală”, ad-hoc, din viața de zi
cu zi.
Deși pe terenul suportiv al consilierii psihologice, denumirea de „confruntare” dată unei abilități de consiliere
pare nepotrivită. Sintagma „confruntare terapeutică” indică însă intenția și introduce o diferență esențială de
demersul confrontativ-conflictual dintr-o situație în care se manifestă diferende între două sau mai multe părți.
Aici nu este vorba despre diferende între persoana din terapie și terapeut. Ci de diferențe între afirmații,
comportamente, atitudini din ceea ce exprimă în prezent sau a exprimat în trecut persoana în terapie.
Consilierul este într-o poziție privilegiată să identifice asemenea discrepanțe, să le rețină sau să le noteze și,
când contextul terapeutic este potrivit, să le formuleze într-o manieră care să conducă la rezultate terapeutice.
Ceea ce intră sub obiectivul monitorizării terapeutului poate fi din aria limitelor și deficiențelor dar și a calităților
și resurselor persoanelor din terapie. Orice este identificat ca fiind pus în contrast merită să fie explorat, în
anumite moment, în terapie, dacă onorează obiectivele terapeutice propuse.
Rolul unei afirmații tip „confruntare terapeutică” este de a crește conștientizarea persoanei asupra
discrepanțelor din propriul comportament, atitudini, expresiile verbale, paraverbale și nonverbale. De
asemenea, permite și încurajează persoana să exploreze și să aprofundeze aceste discrepanțe. De aceea,
formularea confruntării terapeutice se cere a fi realizată tentativ, sensibil și suportiv.
Există două componente în exprimarea acestei abilități în practică: cele două aspecte observate a fi în
discordanță din faptele spusele sau manifestările nonverbale și paraverbale ale cuiva. Pentru a introduce
tentativ o asemenea afirmație se recomandă scurte introduceri de genul „mi se pare, din ceea ce am văzut...”,
„aș vrea să înțeleg mai bine ceea ce mi se pare că observ, și anume...” urmate de cele două descrieri în
discrepanță:
(introducere tentativă) + descrierea A + descrierea B
Unde între A și B este acest raport de diferență care a atras atenție consilierului. Atenție la formularea A și B,
acestea fiind prezentate ca două elemente de egală importanță (dar în raporturi de contradicție), prin urmare
conectarea celor două descrieri ar trebui să fie realizată neutru,
(introducere tentativă) + descrierea A (și) descrierea B

(introducere tentativă) + descrierea A (și, în același timp) descrierea B
(introducere tentativă) + descrierea A (și, totodată) descrierea B
47
sau
(introducere tentativă) + (pe de o parte) descrierea A (iar pe de altă parte) descrierea B
Astfel nu se introduc criterii de ierarhizare sau de valorizare a celor două descrieri, lăsând loc conversației
care va permite aceste clarificări din perspectiva beneficiarului.
Atragem atenția asupra practicilor din conversațiile uzuale, din viața de zi cu zi, în care se folosește „dar...”
care are ca efect descalificant pentru descrierea din față („Mi se pare mie că studiezi, DAR o faci doar pentru
că ești forțat”; „din câte văd, sunteți elevi buni, DAR prea gălăgioși”).
În practicarea abilității confruntării terapeutice evităm cuvântul „dar” și orice alte forme care ar atesta preferința
noastră sau ar invoca criterii externe de evaluare.
Cele două descrieri puse în contrast pot să fie:

 când sunt menționate obiective personale nerealiste (se pun în discrepanță obiectivul vs. resursele
sau posibilitățile existente)
 când sunt puse în contrast valori personale cu valori sociale (profesionale, familiale, etc)
 când persoana din terapie raționalizează inacțiunea sau acțiunea parțială (oferirea de scuze,
blamarea unor factori exteriori vs. comportamentul care era așteptat)
 când sunt discrepante expresia verbală de cea paraverbală sau nonverbală
 când sunt discrepanțe între fapte, evenimente, istorisiri
Prin realizarea unei confruntări terapeutice aducem în aria conștientizării discrepanța aparentă sesizată și
setăm un spațiu de reflecție, analiză, explorare, imaginare și exprimare a unor noi variante de răspuns, a unor
noi conduite în terapie, și planificarea unor acțiuni diferite care să aducă în acord cele observate ca fiind în
discrepanță. Ca orice trăire a discrepanțelor manifeste, este de așteptat ca persoana din terapie să trăiască
emoții în conflict, ambivalente, contradictorii; susținerea persoanei, acceptarea acestor manifestări aparent
paradoxale – în fond, firești, în situația creată -, este fundamentală pentru a crea premisele reflecției, asumării
și angajamentului într-o direcție alternativă a persoanei. Pentru a putea realiza o confruntare terapeutică
rezultă că este recomandabil ca această abilitate complexă să o utilizăm doar după ce securizăm o relație de
încredere cu persoana din terapie, nici aceasta nu este o abilitate de utilizat des și nici de utilizat devreme, la
începutul conversațiilor.
Descrierile care se pun în contrast se recomandă să fie factuale – enunțuri citate cât mai exact aparținând
beneficiarului, comportamente – și nu inferențe, generalizări, acuzații, evaluări și nici soluții la probleme
(Evans și colaboratorii, 1989).
Rezultatul unei confruntări oricât de tentativ și sensibil realizată poate fi respingerea ei, minimalizarea,
negarea, din partea persoanei. Perseverarea din partea consilierului de a repoziționa cele două aspecte în
discrepanță în conversație fără să judecăm persoana și nici reacția acesteia ca răspuns la prima confruntare
invită mai departe persoana să ia în considerare explorarea celor semnalate și oferă ocazia terapeutului să
demonstreze ascultarea celor spuse de beneficiar, să permită și să accepte poziția diferită a acestuia, inclusiv
emoțiile negative stârnite; de pe această platformă menținută deschisă de către consilier, travaliul în consiliere
poate continua.
Există și situații în care beneficiarul poate să indice amenințarea bunăstării sau vieții sale sau a altora; în
aceste situații confruntarea terapeutică se poate dovedi salutară în a clarifica intențiile, conștientizarea
discrepanțelor realizate, asumarea poziției potențial agresive din partea persoanei, și, dacă situația o impune,
într-o apreciere a gravității riscului pentru o agresiune, trecerea dincolo de limitele confidențialității în acord cu
legislația și normativele profesionale care mandatează anunțarea organelor în drept, informând persoana din
terapie despre această obligație pe care consilierul o are în exercitarea profesiei sale.
48
1. Abilitatea confruntării terapeutice este:

a. o abilitate clinică de a observa discrepanțele manifeste în plan cognitiv, comportamental, factual-
evenimențial, în conversația terapeutică
b. o abilitate complexă
c. o abilitate introdusă tentativ, sensibil și suportiv
2. Când se răspunde cu o confruntare:

a. se enunță elementele discrepante din mesajul beneficiarului și se încurajează explorarea acestora
b. se confruntă în mod delicat, sensibil, indirect sau tentativ
c. se includ acuze, judecăți, sau variate soluții la probleme
3. Confruntarea terapeutică:
a. arată persoanei din terapie cum să recunoască contradicțiile și să le rezolve
b. este utilizabilă când comportamentul clientului este un pericol pentru sine sau pentru
cei din jurul său
c. când beneficiarul descrie modele de comportament variabile sau contradictorii
d. când persoana din terapie își stabilește scopuri nerealiste
49
DEPRINDERI COMPLEXE – OFERIREA INFORMAȚIILOR
8.1. OFERIREA INFORMAȚIILOR

FEEDBACK
RECADRARE
Prezența oferirii informațiilor în categoria deprinderilor
compleze poate părea neobișnuită. Cea mai apropiată
manieră naivă de a „consilia” este acordarea de sfaturi.
În psihologia populară „a cere sfatul” este maniera tipică
de cerere de ajutor. În gândirea structuralistă, cauzală,
este ușor de imaginat că orice problemă ar fi fost
cauzată de ceva iar din experiența cuiva care a avut
ocazia să trăiască asemenea „soluții” s-ar putea să
INDICARE
apară idei de rezolvare și pentru situația în cauză.
INSTRUCȚIUNE
ORIENTARE Cu toate acestea, oferirea informațiilor, o abilitate

complexă de consiliere, este departe de a fi asimilabilă
unui „sfat”.
A sfătui presupune presupoziția că sfătuitorul cunoaște situația, are expertiza necesară pentru a identifica
soluția iar sfatul ar fi sugerarea căii de ajungere acolo, la soluție. Din tradiția asistenței medicale, se așteaptă
ca medicul să cunoască detali despre simptomatologie, despre natura probabilă a bolii, despre remediile cu
șanse de aplicare în situația bolnavului în cauză, și despre adaptarea tratamentului pentru parcursul
vindecării. În consilierea psihologică terapeutul se îndepărtează de postura unui expert cu privire la soluția și
metoda aplicabilă pentru a ajunge la situația dezirabilă. Oferirea informațiilor are obiective aliniate cu misiunea
consilierii psihologice, aceea de asistare a persoanei de a accesa resursele personale, informaționale, și cele
din comunitate pentru a decide o cale de acțiune optimă pentru diminuarea efectelor problematice din viața lor
și a atinge obiective meritorii. Confuzii ar putea apărea în legătură cu alte acțiuni de comunicare profesională
similare pe care le practică și alte profesii de ajutor.
În practica asistenței psihologice există descrisă activitatea de informare sau educare cu privire la aspectele
psihologice relevante (numite și „psihoeducație”). Sunt mai multe tipuri de oferire de informații –
 indicarea resurselor,
 descrierea proceselor (informații pentru orientare),
 instrucțiunea,
 feedback-ul,
 recadrarea.
În practica de consiliere și aceste abilități aduc în conversație material nou, care nu este menționat de către
beneficiar, însă care este înalt relevant celor discutate. O primă formă de a evalua calitatea unui răspuns de
oferire de informații este, ca și până acum, dacă răspunsul este la subiect, în acord cu una din temele
discutate până atunci. O a doua formă este de a aprecia gradul în care informațiile oferite orientează persoana
în direcția schimbării.
Informațiile care indică resurse prezintă tentativ (nu directiv, nu din poziție de expert) o resursă care există la
îndemâna persoanei sau care ar putea fi accesabilă, dacă persoana ar considera că este necesar și util. („În
legătură cu acest fapt, există un manual care descrie...”; „în Iași există două organizații neguvernamentale
care oferă astfel de servicii...”). Resursele pot fi servicii, informații și cunoștințe, persoane, organizații.
Informațiile care se referă la procese (informații pentru orientare) oferă persoanei descrieri ale unor procese,
ale elementelor unui întreg, elementelor unor structuri mai complexe, necesare a fi înțelese pentru a avea o
înțelegere corectă a situației și a drumului de urmat, a pașilor de efectuat în diminuarea efectelor problematice
și în atingerea obiectivelor dezirabile stabilite în terapie. Pentru a oferi informații de orientare se pot utiliza
ghiduri, manuale, proceduri, alte documente multimedia care pot ilumina complexitatea relevantă luării unor
decizii de către persoana din terapie. („Pentru a ajunge la cabinet sunt două stații de tramvai și încă 500 de
50
metri prin parc, la dreapta”; „consilierea psihologică poate dura una sau mai multe ședințe, are o perioadă
inițială de intercunoaștere a celor din terapie, apoi se identifică aspectele problematice și se alege un prim
aspect asupra căruia se va discuta, se identifică obiective dezirabile, se imaginează planuri de acțiune, se
aplică aceste planuri în practică, și, dacă nu mai sunt aspecte problematice, se încheie terapia”)
Informațiile care contribuie cu indicații comportamentale precise sunt instrucțiuni. Și acestea sunt enunțate
tentativ, fiind la latitudinea persoanei să le dea curs. Instrucțiunile permit înțelegerea comportamentelor sau
acțiunilor necesare a fi realizate pentru a ajunge la un anumit rezultat, indicând, eventual și beneficiile urmăririi
corecte a instrucțiunilor și efectele negative ale erorilor sau greșelilor în aplicarea instrucțiunilor (Evans et al,
1989). („chestionarul se completează cu creionul, încercuind fiecare opțiune; alegerile sunt adevărat sau fals;
după completarea celor 12 itemi semnalați operatorului că ați terminat și acesta va prelua fișa”).
Feedbackul este un enunț care permite persoanei să obțină informații despre performarea într-o activitate în
raport cu un sistem de referință. Rezultatele la completarea unui test, aprecierea completitudinii sau calității
unei acțiuni programate efectuate, rezultatele documentării unei activități de automonitorizare sau de
monitorizare, aprecierea unor caracteristici personale în raport cu un etalon, etc. („ai reușit să reduci numărul
de țigări la doar două pe zi, după cum reiese din caietul de automonitorizare; aceasta este jumătate din
numărul de țigări propus pentru această etapă”).
Recadrarea (oferirea unei perspective alternative) este o altă formă de oferire de informații. Reprezintă
descrierea unei alternative față de cea discutată în acel moment care provine din contextul oferit de către
persoană (în condițiile în care persoana s-a descris lipsit de orice inițiativă, fără energie pentru nimic: „ceea ce
mi se pare remarcabil este că astăzi ai ieșit din casă, ai facut drumul până la cabinet, și acum lucrăm
împreună”).
În concluzie, oferirea informațiilor în modalități eficiente presupun date sau informații factuale relevante
nevoilor beneficiarului, în momente în care verificăm faptul că persoana este atentă și interesată. Afirmațiile
care conțin informațiile oferite sunt directe, clare, concise, specifice, ușor de înțeles și de memorat, la nevoie.
Ele pot fi întărite prin notarea lor pe suport hârtie, prin transmiterea unui mesaj de email după ședința de
terapie, etc. Informațiile complexe se transmit în porțiuni inteligibile și ușor de utilizat de către persoana din
terapie.
1. Există mai multe tipuri de oferire de informații:

a. indicarea resurselor, descrierea proceselor (informații pentru orientare)
b. instrucțiunea, feedback-ul,
c. recadrarea
d. încurajarea minimă
2. Feedbackul este:
a. un enunț care permite persoanei să obțină informații despre performarea într-o activitate în raport
cu un sistem de referință
b. o întrebare închisă
c. descrierea unei alternative față de cea discutată în acel moment care provine din contextul oferit de
către persoană
51
FEEDBACK
RECADRARE
INDICARE
INSTRUCȚIUNE
ORIENTARE
52
DEPRINDEREA DE STRUCTURARE A INTERVIULUI – PERSPECTIVA CONSILIERII DECIZIONALE
9.1. STRUCTURAREA INTERVIULUI – PERSPECTIVA CONSILIERII DECIZIONALE
Abilitatea de structurare a interviului de consiliere – abilitate de a conduce interviurile astfel încât să permită
persoanelor din terapie să examineze problemele, să ia în considerare alternativele, și să iși asume propriile
decizii cu privire la acțiunile care conduc către obiectivele dezirabile planificate.
Abilitatea de structurare a interviului din perspectiva consilierii decizionale adoptă modelul generic al rezolvării
de probleme, are structurarea unui proiect – de la identificarea și definirea operaționalizată a problemei, la
structurarea unui sau unor obiective și definirea drumului și metodelor de punere în aplicare a unor acțiuni,
conform unui calendar, definind un plan – și acompaniază persoana în implementarea planului realizat până la
rezolvarea problemei sau problemelor identificate.
Deprinderea de structurare este un ghid care descrie algoritmul direcției susținerii terapeutice a persoanei din
terapie permițând consilierului să știe în orice moment unde se află în procesul asistențial, să poate iniția
tranziții între etape atunci când a finalizat una dintre ele, să poată reveni în proces atunci când situația o cere,
la o etapă anterioară, să cunoască obiectivele relaționale și programatice pentru fiecare etapă și să asiste
beneficiarul în a realiza în orice moment unde se află în terapie (oferind direcție și permițând plasarea în ordin
temporal a activităților de consiliere). Structurarea consilierii psihologice are și rolul de a clarifica parcursul și
de a segmenta activitățile în unități mai ușor de înțeles.
Se recomandă ca înainte de a începe procesul consilierii beneficiarii să fie deja informați de structura generică
a parcursului terapeutic (încă de la început, când se realizează consimțământul informat); de asemenea, cu
ocazia inițierii unei faze noi se reamintesc obiectivele etapei și se negociază gradul de pregătire pentru
explorarea noii etape și pentru a trece la acțiune. Consultarea beneficiarului este cu atât mai importantă cu cât
abordarea terapeutică este mai aproape de modelele colaborative (cum este, de exemplu, în terapia narativă).
În apelarea la abilitatea de structurare consilierul acționează ca un manager sau administrator al ședințelor de

consiliere; în acel moment se face o mică pauză din rolul terapeutic, de aici distincția operată în acest manual
între abilități terapeutice (care invită, susține, provoacă angajamentul persoanei către schimbare – conversații
sau acțiuni legate de teme anume) și abilitățile de structurare a conversației terapeutice. Punerea în aplicare a
abilității de structurare presupune angajarea în utilizarea și a abilităților terapeutice, însă aplicate în folosul
ghidării persoanei prin proces, de această dată.
La finalul oricărei etape din structurarea consilierii se poate recapitula ceea ce s-a realizat, se poate evalua în
acord cu beneficiarul maniera în care s-au atins obiectivele, și se poate decide reluarea etapei, revenirea la
etape anterioare, sau trecerea mai departe, la etapa care urmează, cu acordul persoanei.
53
Fazele intervievării și obiectivele deprinderii de structurare a interviului.
1. Dezvoltarea
2. Inventarierea
3. Prioritizarea
4. Formularea scopului
5. Formularea planului de acțiune
6. Acțiunea
7. Terminarea
În fiecare din etape sunt stabilite obiective de relație și obiective de rezultat (Evans et al., 1989, p. 208):
1. Dezvoltarea
Obiectivul relației: Inițierea relației lucrative dintre consilier și beneficiar
Obiectivul acțiunii: Descoperirea problemei sau problemelor acuzate
2. Inventarierea
Obiectivul relației: Dezvoltarea unei relații mai concentrate, facilitative,
Obiectivul acțiunii: Negocierea asupra definiției problemei/problemelor
3. Prioritizarea
Obiectivul relației: Menținerea unei relații facilitative.
Obiectivul acțiunii: Evaluarea nevoii pentru acțiune. Dacă este cazul, se prioritizează
problemele pentru stabilirea ordinii în care se vor trata
4. Formularea scopului
Obiectivul relației: Menținerea unei relații facilitative. Se poate utiliza confruntarea pentru
a ajuta
beneficiarul să transforme problemele sale în scopuri.
Obiectivul acțiunii: Redefinește mutual problemele în termenii unor scopuri fezabile.
Fiecare scop poate avea nevoie să fie enunțat din nou sub forma unui set de obiective
5. Formularea planului de acțiune

Obiectivul relației: Menținerea unei relații facilitative care recunoaște și susține
responsabilitatea persoanei
Obiectivul acțiunii: Generarea mutuală de planuri de acțiune relevante fiecărui scop,
evaluarea meritelor alternativelor posibile, alegerea planului de acțiune optim
54
6. Acțiunea
Obiectivul relației: Menținerea unei relații facilitative prin sprijinirea persoanei sau prin
confruntarea acesteia, după cum e cazul
Obiectivul acțiunii: Ajutarea beneficiarului să implementeze planul optim de acțiune.
Dezvoltarea metodelor de menținere a noilor comportamente în absența relației consilier-
beneficiar
7. Terminarea
Obiectivul relației: Încheierea relației, păstrarea posibilității de reluare a acesteia, dacă e
cazul
Obiectivul acțiunii: Terminarea relației după ce au fost atinse scopurile enunțate.
DEFINIȚIE
Structurarea este „abilitatea de a organiza și de a da ritm relației cu clientul, într-un interviu, de la începutul
acestuia, până la terminare. În fiecare fază, intervievatorul are un obiectiv de relație și unul de acțiune” (Evans
et al, 1998, p. 191).
Abilitatea de structurare a interviului de consiliere – abilitate de a conduce interviurile astfel încât să permită
persoanelor din terapie să examineze problemele, să ia în considerare alternativele, și să iși asume propriile
decizii cu privire la acțiunile care conduc către obiectivele dezirabile planificate.
1. Cele etapele structurării consilierii psihologice decizionale sunt:

a. dezvoltarea, inventarierea, prioritizarea, formularea scopului, formularea planului de acțiune,
acțiunea, terminarea
b. consimțământul informat, dezvoltarea, inventarierea, prioritizarea, formularea scopului, formularea
planului de acțiune, acțiunea
c. identificarea problemei, stabilirea obiectivelor, planul de acțiune, terminarea
2. Structurarea este:
a. abilitatea de a organiza și de a da ritm relației cu clientul, într-un interviu, de la începutul acestuia,
până la terminare
b. stabilirea în fiecare fază a unui obiectiv de relație și a unuia de acțiune
c. abilitatea de a conduce interviurile astfel încât să permită persoanelor din terapie să examineze
problemele, să ia în considerare alternativele, și să iși asume propriile
55
DEPRINDERI COMPLEXE – PRACTICA NARATIVĂ A EXTERNALIZĂTRII ȘI PRACTICA „ABSENT DAR
IMPLICIT”
10.1. ABORDAREA NARATIVĂ
Dacă în practica consilierii decizionale s-au utilizat o serie de abilități terapeutice fundamentale si complexe, în
practica narativă abordarea terapeutică se schimbă: poziția de pe care terapeuții narativi nu mai este
structuralistă, problemele nu mai sunt identificate ca fiind „ale” sau „în” persoanele care „au probleme” ci se
privesc relațional. Nu mai considerăm că există „o realitate” și „un adevăr” care ar putea fi cunoscut ci trecem
la descrierea vieții, a identității ca fiind constituite relațional, în interacțiuni, inclusiv în interacțiunile culturale și
discursurile care ne înconjoară.
Încă din 1939 filosoful german Walter Benjamin a publicat eseul „Povestitorul” prin care a anticipat implicațiile
critice ale marginalizării narațiunii; datorită informațiilor depersonalizate Benjamin a descris „erodarea
transmiterii experiențelor comune împărtășite”; pentru el acesta era un semn al sfârșitului noțiunii de
comunitate și al memoriei istorice însăși. În Franța, Jean Baudrillard descria faptul că trăiam în culturi
mediatice care produce simulări superficiale conducând la abandonarea referințelor față de realitatea istoric
(ceea ce el denumea „ireferință” - irreference). Iar Jean-Francois Lyotard, Michel Foucault, Gianni Vattimo au
prezis disoluția Marilor Narațiuni în practici discursive fragmentate.
Precursori influențiali ai abordării narative au fost o serie de filosofi, antropologi și psihologi, printre care și
filosoful francez Michel Foucault. El a pus acentul pe politica puterii, limbajul fiind, dupa Foucault, un
instrument al puterii; anumite poveşti despre viaţă, acceptate ca fiind adevăruri obiective de către cultura
dominantă au ajutat societăţile să menţină structura de putere, eliminând astfel posibilitatea existenţei unor
poveşti alternative despre aceleaşi evenimente (Freedman și Combs, 1996).
În lumina perspectivei social construcționiste diagnosticul psihiatric poate fi văzut ca o practică „totalizatoare”,
operând trasformarea oamenilor (subiecţi) în lucruri (obiecte). Discursurile patologizante conduc la favorizarea
„cunoaşterii globale” (bazate pe comparația lor cu medii, cu statistici) în defavoarea „cunoaşterii locale”.
Michael White preferă să recunoască puterea alegerii de către persoană a poveştii în care aceasta trăieşte (şi
nu disfuncţiile de la nivelul individului sau la nivelul relaţiilor familiale).
Viața cuiva este influențată de poveștile care circulă despre persoana în cauză, narațiuni la care el însuși
colaborează, după cum narațiunile sunt în continuă circulație. Viața este „multipovestită”, multe povești pot fi
puse în circulație despre viața cuiva, pentru că fiecare persoană are un stoc uriaș de experiențe de viață,
multe nepuse în cuvinte, multe neexprimate, unele exprimate la un moment dat dar uitate, sau neluate în
considerare, în vreme ce alte istorii de viață sunt repetate, cunoscute de mulți, și constituie identități (ce poate
spune persoana despre sine și ceea ce spun ceilalți despre acea persoană, ca o definiție a identității narative).
Istoric, în raport cu alte abordări interventive în psihologie se poate decela o primă epocă și grup de terapii
structuraliste în care centrarea era pe persoană (terapie psihanalitică, gestaltistă, comportamentală, cognitiv-
comportamentală, etc) și care teoretiza despre existența unui sistem psihic; apoi s-au dezvoltat terapii
sistemice de cuplu și familie a căror centrare a fost pe relațiile dintre membrii cuplului, familiei sau grupurilor,
cu o concepție care a început să includă sistemul bio-psiho-social, descoperind astfel contextul; în fine, din
sânul terapiilor sistemice, dialogice și colaborative, terapia narativă se centrează pe semnificațiile care sunt
derivate în interacțiuni, cu o concepție asupra unui sistem de semnificații.
56
FIG. 4. TRIADA ABORDĂRILOR INTERVENTIVE
În abordarea narativă se face diferența așadar între înţelegerea naturalistă, esenţialistă (din concepțiile
structuraliste despre psihic și relațiile interumane) și înțelegerea istoriei social-relaționale.
În structuralism se caută clasificarea persoanelor în termenii unor clase generale sau tipologii; este prețuită
cunoașterea-expert; experții au puterea de a defini identitățile oamenilor; ei ajung să definească normalitatea
și devianța; fenomene și manifestări de suprafață ar permite interpretarea unor fenomene profunde (identitare)
pe care experții le pot interpreta în acord cu instrumente, modele și teorii care alcătuiesc un jargon profesional
aparte, criptic pentru ceilalți, non-experți; în fine, viețile oamenilor ajung să fie descrise și evaluate în raport cu
reguli și norme (Freedman și Combs, 1996).
În abordarea social construcționistă, la care abordarea narativă se raportează, se caută detalii specifice
identității fiecărei persoane în parte. Este prețuită cunoașterea locală, oferind astfel fiecăruia puterea de a se
defini în acord cu propria cunoaștere a detaliilor vieții lor; această poziție pleacă de la premisa conform căreia
tot ceea ce putem cunoaște, de fapt, sunt fenomenele superficiale. Iar fiecare ar avea puterea de a le
interpreta în acord cu propriile sale criterii. În această abordare oamenii au puterea să construiască vieți pline
de semnificație prin poveștile sau narațiunile pe care le pun în practică, le spun, și le reamintesc în conversații
unii cu alții (Fredman și Combs, 1996).
În abordarea narativă se presupune că poveștile în circulație despre viața cuiva nu descriu, de fapt complet,
suficient experiențele de viață (White și Epston, 1990). Practicianul narativ are o responsabilitate specială pe
care și-o asumă, aceea de a asigura un spațiu pentru dezvoltarea și îmbogățirea poveștilor și narațiunilor
despre viața celor care vin în terapie. Astfel, White descrie termenul de „narațiuni preferate” ca fiind varianta
narativă a concepției despre o „persoană sănătoasă” (în abordările structuraliste). În această direcție,
consilierul narativ sprijină un travaliu colaborativ care conduce la co-crearea unor povestiri sau narațiuni
preferate ale experiențelor, ceea ce ajunge să constituie o viață mai bună (mai aproape de aspectele
dezirabile acum vehiculate, puse în circulație prin conversații și comportamente). Poziția terapeutului narativ
este „de-centrată și influențială”, conform lui Michael White (2002). Aceasta înseamnă că păstrează în centru
persoana care vine în terapie, adoptând o postură de respect și de curiozitate ingenuă pentru a cunoaște și
57
înțelege poveștile de viață ale acesteia, în condiții în care terapeutul „primește” și învață aceste experiențe în
cursul interacțiunilor terapeutice.
Invitarea persoanei alături de terapeutul narativ în a se distanța de ceea ce i se întâmplă, pentru a putea
povesti relațional permite identificarea normelor, valorilor, concluziilor preferate. Prin aceea că face diferitele
interacțiuni și relaționări vizibile postura narativă creează oportunități pentru manifestări etice.
Aspectele problematice, în abordarea narativă, se prezintă drept viața cuiva ca fiind afectată de povești
dominante saturate în probleme care marginalizează sau exclud povești dezirabile despre sine în lume. Însă
posibilitatea schimbării este dată de posibilitatea derivării sau readucerii în circulație a narațiunilor despre sine
din volumul imens de experiențe de viață, unele fiind preferate, în acord cu valori, intenții, speranțe care s-au
cristalizat de-a lungul interacțiunilor de viață.
Astfel, în abordarea narativă nu căută „o problemă” ci urmărim să descoperim povestea care descrie afectarea
persoanei de către aspecte problematice; astfel, vedem afectarea vieții persoanei ca fiind un aspect relațional
între persoana și „problema” așa cum e descrisă în povestea dominantă problematică cu care se prezintă
persoana în terapie. Perspectiva aceasta relațională permite vederea persoanei ca fiind efectiv separată de
problemă. Problemele sunt văzute așadar exterioare persoanei. Dar pentru că inițial persoanele vin în terapie
cu descrieri internalizatoare („sunt depresiv”, „am depresie”), un obiectiv al abordării narative în terapie este de
a susține conversații externalizatoare (care ajung să descrie externalizator o problemă).
Acesta este un principiu fundamental al abordării narative: Persoana este persoana iar problema este
problema. (White și Epston, 1990)
Alice Morgan (2000) descrie „terapia narativă” prin:

 moduri particulare de a înțelege identitățile oamenilor
 anumite modalități de a înțelege problemele și efectele pe care le au acestea asupra vieților oamenilor
 un mod special de a discuta cu oamenii despre viețile lor și despre problemele pe care le-ar putea
experimenta
 maniere particulare de a înțelege relația terapeutică și aspectele legate de etica și politica terapiei
În abordarea narativă se iau în considerare o serie de aserțiuni precum:
APLICAȚIE – Exercițiul „Ceva meritoriu”
1. Formaţi o diadă cu vecinul sau vecina de langa dvs.

2. Povestiţi-vă reciproc in câte 3 minute fiecare, câte ceva despre voi.
3. Scrieţi într-un minut sau două pe o foaie de hârtie ceva meritoriu despre persoana din diada din care faceţi
parte. „Meritoriu” poate să fie pentru voi ceva „important”, ceva „remarcabil”, care să merite să fie promovat,
aflat şi de alţii. Nu trebuie să fie TOT ce spune persoana despre ea.
4. În 2 minute, citiţi persoanei din diadă ce aţi scris meritoriu despre ea şi explicaţi de ce, cum de aţi ales acel
aspect anume, cum de v-a atras atenţia.
4. Prezentaţi şi discutaţi în plen câte ceva din ceea ce aţi descoperit din această experienţă.
10.2. CONVERSAȚIILE EXTERNALIZATOARE
Căile conversațiilor externalizatoare au fost descrise și rafinate în timp de către Michael White, terapeut din
Australia.
58
Se folosesc patru categorii de întrebări pentru a putea crea spațiul în care persoana/grupul să intre în
conversații externalizatoare.
FIG. 5. CATEGORII ALE ÎNTREBĂRILOR CONVERSAȚIILOR EXTERNALIZATOARE
1. Negocierea unei definiții empirice, apropiate de experiența practică, o definiție specifică (ne-structuralistă)
a problemei sau preocupării persoanei
2. Cartografierea efectelor sau efectelor potențiale a problemei în domeniile vieții în care ar putea fi
identificate:
 acasă, la școală sau la locul de muncă, în contextul relațiilor de colegialitate, al relațiilor de familie, al
prieteniilor,
 scopuri, speranțe, vise, aspirații și valori
 orizonturi ale vieții, posibilitățile viitoare de realizare personală
3. Evaluarea efectelor sau a efectelor potențiale ale problemei în acele domenii ale vieții găsite relevante
pentru persoană
 Îți convin aceste efecte?
 Cum te simți în această situație?
 Cum ți se pare?
 Care e poziția ta în legătură cu asta?
 Este o dezvoltare pozitivă sau negativă a situației? Sau poate este și pozitivă și negativă, în același
timp, ambivalentă?
4. Justificarea acestor evaluări

 De ce este (sau nu este) bine pentru tine?
 De ce, cum de simți așa în legătură cu această dezvoltare a situației?
 Cum de ai această poziție?
 Ai putea să îmi spui o poveste despre viața ta care m-ar ajuta să înțeleg de ce ai lua o astfel de poziție
în legătură cu această dezvoltare a situației?
59
Aceste patru categorii de interogare creează o „schelă” de sprijin, un mecanism de organizare al identificării și
explorării problemelor. Travaliul parcurge etapele interogațiilor 1 – 4, în această ordine, aceasta fiind structura
conversațiilor externalizatoare practicate de terapeutul narativist.
În etapa a 4-a persoana ajunge să descrie concluzii personale cu privire la scopuri, vise, dorințe, angajamente
și valori preferate.
Aceste exprimări personale pot să contrazică concluziile legate, de regulă, de problemele indicate la început.
Aceste exprimări descriu concluzii valorizate despre viața și identitatea persoanelor.
La acest nivel al 4-lea al conversațiilor externalizatoare se deschid posibilități pentru identificarea rezultatelor
unice:
„Ai ajuns la această concluzie fără prea multă ezitare. Ai putea să îți amintești vreun eveniment din viața ta
care ar reflecta această concluzie la care ai ajuns acum?”
FIG. 6. DIAGRAMA SPAȚIULUI TRAVALIULUI NARATIV ÎN CONVERSAȚII EXTERNALIZATOARE
DEFINIȚII
de-centrarea - o atitudine pe care practicienii narativi o folosesc adesea atunci cand intervieveaza o alta
persoană, în care, prin selectarea limbajului, a metaforelor și asa mai departe, persoana intervievata este
poziționata în centrul conversației, în timp ce practicianul, deși este recunoscut ca având o influența aparte în
cadrul conversației, nu este în centrul acesteia (de exemplu, experiențele, ideile, cunoștințele, opiniile și
evaluările intervievatului sunt prioritare față de cele ale practicianului).
externalizarea – practica povestirii și repovestirii problemelor ca fiind separate de persoane, mai degrabă
decât interne sau inerente acestuia, astfel contracarând situațiile și practicile de internalizare a problemelor,
inclusiv cele de patologizare a persoanelor
punerea in circulatie a poveștilor - practica de a împărtăși poveștile cu alte persoane în așa fel încât să
crească numărul persoanelor care participă și care susțin povestirea și repovestirea lor, care se bazează pe
60
ideea narativă că poveștile noastre sunt întărite sau „închegate” și capată o influență mai mare asupra vieților
noastre pe măsură ce sunt împărtășite cu alte persoane (McCormak, 2009)
10.3. ABSENT DAR IMPLICIT
De la francezul Derrida apare ideea că nu este posibil să vorbești despre ceva fără să fii capabil să descrii
„ceea ce nu este” acel ceva. Fiecare expresie a vieții este în relație cu altceva. Expresiile nu au o relație
intrinsecă cu lucrul descris de ele. Cuvintele ajută să „realizeze lucrurile” distingându-le unele în relație cu
celelalte. Există o dualitate în orice descriere. Cuvintele sunt relaționale (spre deosebire de lucrurile bi- sau tri-
dimensionale care sunt mai degrabă reprezentaționale) și sunt întotdeauna bazate pe distincția fațăt de ceea
ce ele nu sunt. (de exemplu, „întuneric” are semnificație doar în relație cu „lumina”, „nedreptatea” are
semnificație în raport cu „dreptatea”, iar distingerea „disperării” depinde de gradul în care este cunoscută și
apreciată „speranța”, etc.
Ceea ce este de partea cealaltă – și de care depinde descrierea a ceva – este absent dar implicit. Orice
descrieri singulare sunt așadar doar partea vizibilă a unei descrieri duble. Partea invizibilă este ceea ce White
numea „absent dar implicit”. A asculta absent dar implicitul necesită o așa-numită „dublă ascultare” din partea
terapeutului sau consultantului. Prin aducerea la lumină a ceea ce este absent dar implicit oamenii pot începe
să fie angajați în conversații duble sau multiplu povestite care impilcă descrieri multiplu povestibile ale vieții și
ale identității.
Când cineva vine în terapie și spune „Pur și simplu nu mai văd nicio ieșire” putem să privim situația creată prin
prisma lui „absent dar implicit” imaginând că această persoană ar trebui să fi știut ce înseamnă „a avea o
ieșire”, că „ieșirea” ar fi către ceva, un acel „ceva” care merită să fie descoperit, descris, înțeles, pentru că este
„ceva” prețuit, față de care persoana simte că nu mai are acces (nu mai vede nicio ieșire).
La fel, dacă cineva spune „pur și simplu nu este drept!”, putem utiliza perspectiva „absent dar implicit” pentru a
imagina că putem afla de la persoană ceea ce consideră a fi „drept”, cum de aceasta a învățat despre ceea ce
este drept, de ce este important pentru ea ca aranjamentele lumii să fie „drepte”, cine din prezent, din trecutul
apropiat sau mai îndepărtat știu despe această preferință pentru dreptate, etc.
Perspectiva absent dar implicit permite așadar extinderea conversațiilor în teritorii nespuse încă, neexplorate
poate de către persoană sau arii tematice care sunt marginalizate, respinse, sau pur și simplu ignorate de cei
din jurul persoanei. În terapie, prin invitarea persoanei de a explora ceea ce este absent dar implicit în enunțuri
ale sale, creștem posibilităție de exprimare, de construire a unor povestiri identitare alternative (dezirabile),
contracarând povestirile încărcate (saturate) în probleme și efectele acestora.
1. Precursori ai abordării narative sunt:

a. William James
b. Walter Benjamin
c. Jean Baudrillard
d. Michel Foucault
2. Abordarea narativă invită terapeutul și beneficarul pe poziții:

a. structuraliste
b. social-construcționiste
61
c. postmoderna
3. Principiul fundamental al abordării narative este:

a. persoana este persoana iar problema este problema
b. externalizarea problemelor
c. punerea în circulație a poveștilor
62
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE
Unitatea de învățare 1: 1b 2 ad
Unitatea de învățare 2: 1b 2 acd 3 abde
Unitatea de învățare 3: 1 aef 2c 3 abd
Unitatea de învățare 4: 1a 2b 3d
Unitatea de învățare 5: 1 abc 2 abc 3b
Unitatea de învățare 6: 1ab 2abc 3c
Unitatea de învățare 7: 1 abc 2 ab 3 abcd
Unitatea de învățare 8: 1 abc 2a
Unitatea de învățare 9: 1a 2 abc
Unitatea de învățare 10: 1 bcd 2 bc 3a
63
Bibliografie obligatorie
Gavrilovici, O.(2016). Introducere în consilierea psihologică. În Manualul pentru programul de studiu

Psihologie, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Disponibil și online pe platforma Blackoard
(https://bb.mediaec.uaic.ro/webapps/login)
Bibliografie suplimentară
Adler, R. and Towne, N. (1975). Looking out/looking in. Interpersonal communication. Corte Madera,
CA: Rinehart Press.
Boncu, Ș., Năstas, D. (2015). Emoțiile complexe și natura umană. În Ștefan Boncu și Dorin Năstas (Coord.).
Emoțiile complexe. Iași: Polirom.
Brems, C. (2000). Basic skills in psychotherapy and counseling. Belmont, CA: Wadsworth/Thomson Learning
Brooks/Cole.
Cody Murphy, B., & Dillon, C. (2003). Interviewing in action. Relationship, process, and change. Pacific Grove,
CA: Brooks/Cole Thompson Learning.
Corey, G. (2001). Theory and practice of counseling and psyhotherapy (Sixth ed.). Belmont, CA: Brooks/Cole
Thomson Learning.
Dafinoiu, I. (2000). Elemente de psihoterapie integrativă. Iași: Polirom
Dillon, J. (2006). Questioning. In O. D. W. Hargie (Ed.), The handbook of communication skills. (pp. 103-133).
London: Routledge.
Evans, D. R., Hearn, M. T., Uhlemann, M. R., Ivey, A. E. (1989). Essential interviewing. A programmed
approach to effective communication. (Third ed.). Pacific Grove, CA: Brooks/Cole Publishing Company.
Faiver, C., Eisengart, S., and Colonna, R. (2000). The counselor intern's handbook. Belmont,
CA: Wadsworth
Freedman, J., & Combs, G. (1996). Narrative therapy: The social construction of preferred realities. NY: W. W.
Norton.
Hafkenscheid, A., Duncan, B. L., & Miller, S. D. (2010). The outcome and session rating scales: A cross-
cultural examination of the psychometric properties of the Dutch translation. Journal of Brief Therapy, 7(1&2),
1-12.
Hargie, O. (Ed.) (2006). Handbook of communication skills. NY: Routledge.
Ivey, A. E. (1988). Intentional interviewing and counseling. Facilitating client development. Pacific Grove, CA:
Brooks/Cole.
64
Ivey, A. E. and Simek-Downing, L. (1980). Counseling and psychotherapy: Skills, theories, and practice.
Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall.
Ivey, A. E., Gluckstern, N., Bradford Ivey, M. (2002). Abilitățile consilierului. Abordarea din perspectiva
microconsilierii. Oradea: Editura Universității Oradea.
Ivey, A. E., & Gluckstern, N. B. (1984). Basic influencing skills. (Second ed.). North Amherst, MA: Microtraining
Associates.
Knapp, M. L. (1972). Nonverbal communication in human interaction. NY: Holt, Rinehart & Winston.
Kolb, D. A. (1985). Learning-Style Inventory. Self-scoring inventory and interpretation booklet. Boston, MA:
McBer & Co.
Miller, S. D., Duncan, B. L., Brown, J., Sparks, J. A., & Claud, D. A. (2003). The outcome rating scale: A
preliminary study of the reliability, validity, and feasibility of a brief visual analog measure. Journal of Brief
Therapy, 2(2), 91-100.
Morgan, A. (2000). What is narrative therapy? An easy-to-read introduction. Adelaide, South Australia: Dulwich
Centre Publications.
Nichols, M. P. (2009). Ascultă-mă ca să te ascult. Capacitatea de ascultare poate îmbunătăți relațiile noastre.
București: Trei.
Pieterse, A. L., Lee, M., Ritmeester, A., & Collins, N. M. (2013). Towards a model of self-awareness
development for counselling and psychotherapy training. Counselling Psychology Quarterly, 26(2), 190-207.
doi:10.1080/09515070.2013.793451
Pope, K. S., Tabachnick, B. G., & Keith-Spiegel, P. (1987). Ethics of practice: The beliefs and behaviors of
psychologists as therapists. American Psychologist, 42(11), 993-1006. doi:10.1037/0003-066X.42.11.993
Pope, K. S., & Vasquez, M. J. T (2007). Ethics in Psychotherapy and Counseling: A Practical Guide (3rd
Edition). NY: Wiley.
White, M. (2007). Maps of narrative practice. New York: W.W. Norton & Co.
White, M., & Epston, D. (1990). Narrative means to therapeutic ends.New York: Norton.
White, M. (2002). Michael White Workshop notes. Published on www.dulwichcentre.com.au on August 23,
2002.
Resurse on-line pentru cursanți
http://www.copsi.ro/COLEGIU/cod%20deontologic%20si%20de%20procedura%20disciplinara/Hotarare_cod_
deontologic_si_de_procedura_disciplinara_1112013.pdf
65

Gavrilovici - Introducere in Consiliere - MANUAL ID

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gavrilovici - Introducere in Consiliere - MANUAL ID

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

428

INTRODUCEREA ÎN CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ

Conform Planului de învățământ - Psihologie ID:

UI 1. PARADIGMELE ASISTENȚEI PSIHOLOGICE

UI 2. ATITUDINEA TERAPEUTICĂ. ETICA ȘI DEONTOLOGIA PROFESIONALĂ

UI 3. DEPRINDEREA ASCULTĂRII TERAPEUTICE ȘI A ÎNCURAJĂRILOR MINIME

UI 4. DEPRINDEREA PUNERII ÎNTREBĂRILOR

UI 5. DEPRINDEREA REFLECTĂRII TERAPEUTICE – REFLECTAREA EMOȚIILOR, REFLECTAREA

UI 6. DEPRINDERI COMPLEXE - DEPRINDERI DE PREZENTARE: AUTODEZVĂLUIREA,

UI 7. DEPRINDERI COMPLEXE – CONFRUNTAREA TERAPEUTICĂ

UI 8. DEPRINDERI COMPLEXE – OFERIREA FEEDBACK-ULUI, RECADRAREA

UI 9. DEPRINDEREA DE STRUCTURARE A INTERVIULUI – PERSPECTIVA CONSILIERII DECIZIONALE

UI 10. DEPRINDERI COMPLEXE – PRACTICA NARATIVĂ A „EXTERNALIZĂRII” ȘI PRACTICA „ABSENT

 Utilizarea adecvată în comunicarea profesională a conceptelor, teoriilor şi metodelor de bază

b. Competențe transversale (Grila 2 RNCIS)

Instrucțiuni privind parcurgerea cursului

1.2. ÎNVĂȚAREA EXPERIENȚIALĂ

FIG. 1. MODELUL ÎNVĂȚĂRII EXPERIENȚIALE (Kolb, 1985)

Autoevaluați stilul de învățare utilizând Scala stilului de învățare (Kolb, 1985).

Principiile care ghidează o asemenea practică sunt:

1. Învățarea prespune recunoașterea și respectarea nivelului particular al fiecăruia dintre practicanți

2. Abilitățile supuse exersării pot fi antrenate pentru a deveni deprinderi profesionale

6. Antrenamentele micro-abilităților și a abilităților de structurare prespun, în final, integrarea pozițiilor teoretic-

7. Practica reflectivă inclusiv în antrenamentul micro-abilităților terapeutice și a abilităților de structurare este

FIG. 2. ABILITĂȚI TERAPEUTICE ÎN CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ

5 FORMULAREA 6 ACȚIUNEA 7 ÎNCHEIEREA

Fig. 3. ABILITĂȚI DE STRUCTURARE / MANAGEMENT AL ȘEDINȚEI SAU TERAPIEI

Etapele standard ale unei antrenament al abilităților de micro-consiliere constau din:

2. formarea unei singure deprinderi

TEMĂ DE CONTROL OBLIGATORIE (2h)

Tema 1. Descrieți relația dintre interviu, consiliere psihologică și psihoterapie

1. David Kolb a descris patru stadii ale învățării experiențiale:

2.1. ATITUDINEA TERAPEUTICĂ

Așadar, între comunicarea interpersonală – caracterizată de inter-influență reciprocă – și comunicarea din

Explorați paginile de Internet ale Colegiului Psihologilor din România:

2.2. ETICA ȘI DEONTOLOGIE ÎN CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ

b) Reflectarea personalizată a modalităților de aplicare a codurilor de etică și deontologice: cunoașterea

3) Actualizarea continuă a cunoștințelor teoretice și a aplicațiilor practice a acestora, exersarea abilităților

Confidențialitatea - atitudine profesionalăobligatorie a psihologului care constă în nedivulgarea datelor și a

TEST DE AUTOEVALUARE (cu răspunsuri corecte atașate la finalul cursului)

În această unitate de învățare se pune accentul pe o abilitate

O a doua abilitate terapeutică asociată este cea a încurajărilor

Abilitatea ascultării terapeutice este exersată permnent în

1. Metafora acompanierii prin nisip a celui care vine la terapie

1. Metafora acompanierii prin nisip

2. Metafora construirii sau dezvăluirii copacului

POSTURA ȘI GESTURILE, EXPRESIILE FACIALE

RĂSPUNSURILE VERBALE CARE SUSȚIN ATITUDINEA ASISTENȚIALĂ

3.2. ÎNCURAJĂRILE MINIME

APLICAȚIE – temă pentru antrenamentul abilității terapeutice „Ascultarea și urmărirea atentă,

Un exemplu de tabel și o aplicație demonstrativă va fi realizată la curs.

Durata realizării: o oră și 20 de minute

Deprinderea ascultării terapeutice și a urmăririi atente: deprindere de ascultare generală și de întâmpinare

TEMĂ DE CONTROL OBLIGATORIE (3h)

SITUAȚII DE „CONSILIERE” (Adler and Towne, 1975)

4. Pe baza tuturor celor completate, răspunde la următoarele întrebări:

2. Paul Ekman a identificat șase emoții de bază:

4.1. DEPRINDEREA PUNERII ÎNTREBĂRILOR

Diferite abordări terapeutice pun accentul pe alegerea unor

4.2. ÎNTREBĂRILE DESCHISE

4.3. ÎNTREBĂRILE ÎNCHISE

„Să înțeleg că ieri nu ai mai ajuns la timp la seminar...”

APLICAȚIE – temă pentru antrenamentul abilității terapeutice „Punerea întrebărilor”

Observatorul care înregistrează – operează echipamentul audio/video și/sau transcrie răspunsurile