Curs 2

Virusologie. Conceptul de virus. Morfologie si fiziologie virala.

Clasificarea virusurilor
Până în anul 1950 se cunoşteau puţine detalii despre virusuri, iar clasificarea lor respectă
tipul de boală infecţioasă produs, afinitatea lor pentru anumite tesutuiri erau clasificate în:
• virusuri respiratorii;
• virusuri ale aparatului digestiv;
• virusuri ale SNC;
• virusuri hepatitice, etc.
In prezent, se clasifica dupa tipul de acid nucleic, astfel:
Virusuri ADN-Poxviridae, Herpesviridae, Adenoviridae, Hepadnaviridae
Virusuri ARN-Paramyxoviridae, Orthomyxoviridae, Rhabdoviridae
Dimensiunea, morfologia şi structura virusurilor
Virusurile sunt microorganisme de dimensiuni extrem de mici, măsurabile în
nanometri (1nm=109m), cu materialul genetic alcătuit dintr-un singur acid nucleic, ADN
sau ARN. Dimensiunile extrem de mici (18 nm-300 nm) fac virusurile neobservabile la
microscopul optic, cu mici excepţii constând în virusurile de 300 nm diametru.
Instrumentul optic folosit pentru descrierea acestora a fost microscopul electronic.
Altă caracteristică a acestor mici inamici infecţioşi ai omului este absenţa structurilor
necesare sintezei proteinelor necesare vieţii şi ca urmare, relatia de parazitism absolut al
altor celule vii. In concluzie, virusurile sunt lipsite de doua atribute ale materiei vii,
respectiv, fluxul de energie si fluxul de materie, avand in schimb pe cel de-al
treilea-fluxul de informatie, virusurile sau putut pozitiona ca fiind cele mai simple forme
de organizare a materiei vii. Revolutia tehnologica a permis identificare a trei categorii de
agenti cu organizare mai simpla, agenti subvirali, cu importanta deosebita pentru
potentialul lor de patogenitate pentru om. Acestia sunt:
-viroizii-molecule de ARN circular lipsiti de capsida si anvelopa-implicati in boli
transmisibile la plante;
-transpozomii-elemente genetice mobile capabile sa isi modifice pozitia in genomul
celular
-prionii- filamente de proteine infectioase cu mecanism de replicare inca necunoscut, dat
fiind faptul ca sunt lipsiti de genom; au fost depistate in creer atat la om ( boala
Creutzfeld-Jacob) cat si la animale.

Structura virusurilor
Structurile obligatorii ale virusurilor sunt materialul genetic inclus în genomul
viral şi capsida
capsida, care reprezintă învelişul proteic protector al virusului.
Facultativ, virusurile mai pot avea un înveliş cu structură complexă denumit peplos
peplos,
aceste virusuri fiind denumite virusuri complexe
complexe.
Denumirea de capsidă derivă din cuvântul grecesc kapsa (cutie), iar aceea de
peplos este echivalentul numelui manta din aceeaşi limbă.
Genomul viral
Structura care conţine informaţia genetică necesară vieţii şi multiplicării virale este o
moleculă de acid nucleic care este ADN sau ARN.
ADN-ul viral poate fi mono- sau bicatenar, linear sau circular.
ARN-ul poate fi pozitiv–sens (ca molecula de ARN mesager) sau negativ sens
(analog unei imagini fotografice negative), mono- sau dublu catenar.
ARN-ul viral poate fi segmentat în mai multe piese (opt la virusurile gripale) care
codifică fiecare alte proteine virale.
Faptul că acidul nucleic singur poate fi infecţios dovedeşte că acesta conţine toată
informaţia genetică necesară formarea virusurilor –fiice.
Genomul viral alcătuieşte împreună cu capsida formaţiunea numită nucleocapsidă
virală a cărei formă constituie un principiu de clasificare.
Functia genomului este de a imprima virusului infectiozitatea
infectiozitatea.
 viralăă şi componentele lor
Principalele tipuri de morfologie viral

viralăă
Capsida viral
Watson şi Crick au sugerat că învelişul viral sau capsida este alcătuit din subunităţi
proteice identice care să necesite o cantitate mică de informaţie genetică pentru sinteză
Numărul capsomerelor, dimensiunile şi forma lor sunt constante pentru un virus deoarece
sunt determinate genetic.
Capsida este o structură rigidă care conferă forma virusului şi care asigură rezistenţa
acestuia în condiţii vitrege de trai (uscăciune, radiaţii, pH acid, detergenţi, temperaturi
prea ridicate sau prea scăzute, prezenţa forţelor de apărare ale organismului uman ca bila,
sucul pancreatic etc.).
După aranjamentul unităţilor capsidei, forma capsidei şi implicit a virusurilor poate fi
de bastonaş, de sferă, sau complexă. Majoritatea virusurilor conţin în interiorul capsidei
proteine asociate cu genomul viral care alcătuiesc aşa-numitul “nucleacid viral” care are
rol de a menţine acidul nucleic în formă condensată.

Capsida este alcătuită din unităţi numite capsomere care sunt aranjate în structuri
simetrice de tip helicoidal sau icosaedric. Structurile elicoidale au final forma de bastonaş,
iar cele aranjate icosaedric au formă de sferă. Functia capsidei este de a stimula aparitia
raspunsului imun din partea gazdei, respectiv antigenitatea.

viralăă
Anvelopa viral
Virusurile de dimensiuni mari şi cu structură mai complexă au capsida acoperită de
peplos sau anvelopă. Virusurile cu anvelopă, numite virusuri complexe, aparţin familiilor
togavirusuri, orthomyxovirusuri, herpesvirusuri, poxvirusuri. Ca formă externă, aceste
virusuri sunt rotunde sau pleomorfe. Excepţie fac rabdovirusurile care au formă de glonţ
şi poxvirusurile care au formă de cărămidă.
Anvelopa virală este o structură similară cu membrane celulare ale celulelor
eucariote fiind compusă din lipide, proteine şi din glicoproteine. Aranjamentul
componentelor structurale ale anvelopei este asemănător cu al celor observate în alte
membrane biologice.
Deşi membrana virală provine din membrana celulei parazitate, proteinele se
regăsesc rar în structura anvelopei. Glicoproteinele sunt aranjate în formă de spiculi şi pot
avea alte funcţii ca: neuraminidaza, receptorul de Fc al imunoglobulinelor, receptorul de
factor C3b al complementului. Glicoproteinele au şi rol major în antigenicitate, anticorpii
anti-glicoproteine anulând infectivitatea virusurilor.

viralăă
Fiziologia viral
viralăă
Replicarea viral
Viaţa virusurilor se desfăşoară identic, aceste microorganisme folosindu-şi propria
informaţie genetică dar enzimele şi materiile prime ale gazdei pentru sinteza proteinelor
virale şi pentru replicarea genomului. Rezultatul competiţiei dintre celula-gazdă şi virus
pentru mecanismele de producere a energiei este moartea celulei-gazdă infectate şi
proliferarea virală. Virusurile pot infecta o multitudine de celule vii: bacterii, ciuperci,
plante, insecte, animale etc.

I. Penetrarea
Prima etapă în infecţia virală o constituie penetrarea celulei-ţintă. Ataşarea iniţială
a virusului presupune interacţiunea dintre proteinele virale şi receptorii celulari,
adeziunea nefiind întâmplătoare. Adeziunea este iniţial întâmplătoare ca rezultat a
mişcării browniene a particulelor virale, apoi este specifică, ireversibilă. Penetrarea
virusurilor este condiţionată de existenţa pe suprafaţa celule-gazdă a unor receptori
specifici complementari proteinelor virale de suprafaţă. Pătrunderea virusurilor în
interiorul celulei depinde de tipul de virus. Astfel virusurile nude (fără anvelopă) pot
pătrunde prin endocitoză sau prin viropexie.
Endocitoza este procesul de includere virală intracelulară care repetă toate etapele
fagocitozei. Endocitoza este precedată obligatoriu de legarea specifică a virusului de
receptorul celular complementar. Endocitoza constă în includerea virusului de către
celula-gazdă într-o vacuolă fagocitică, includere care este precedată de invaginarea
membranei citoplasmatice la locul de pătrundere a virusului.
Viropexia este pătrundere simplă virusurilor simple prin traversarea membranei celulare.
Virusurile complexe (cu anvelopă) pot pătrunde prin endocitoză sau prin fuzionarea
anvelopei cu membrana citoplasmatică urmată de eliberarea virusului în citoplasmă.

II. Decapsidarea
Prima etapă a vieţii intracelulare virale este părăsirea învelişului genomului
alcătuit din capsidă sau din capsidă şi din anvelopă.
Genomul dacapsidat va rămâne în nucleu în cazul virusurilor ADN şi în
citoplasmă în cazul virusurilor ARN. Iniţierea decapsidării are loc sub influenţa
enzimelor proteazice din endozom sau din lizozom.
III. Sinteza proteinelor virale
Replicarea genomului viral şi sinteza proteinelor virale reprezintă principalele etape ale
vieţii intracelulare virale.
Rezultatul replicării genomului viral şi a sintezei proteice este obţinerea finală a
milioane de copii de ADN viral şi de proteine virale.

Asamblarea
Constituenţii virali sintetizaţi independent în celula parazitată sunt asamblaţi
alcătuind virusul în forma finală. Locul în care se petrece asamblarea depinde de locul
replicării nucleului şi de învelişul final al genomului (capsidă sau capsidă şi anvelopă).
Virusurile ADN (exceptând poxvirusurile) se asamblează în nucleu şi necesită
transportul proteinelor în nucleu. Virusurile ARN se asamblează în citoplasmă.

Eliberarea virusurilor din celul

celulăă
Virusurile se eliberează din celulă prin liza celulară, prin exocitoză, prin înmugurire
din membrana plasmatică.
Virusurile nude sunt eliberate prin liza celulară.
Virusurile complexe sunt eliberate prin înmugurire din membrana celulară. Virusurile
care se leagă la receptorii alcătuiţi din acid sialic necesită neuraminidază care, după
eliberare desprinde acidul sialic de pe glicoproteienele virusului evitând astfel aglutinarea
şi facilitând eliberarea.
Ciclul de creştere care constă în derularea unei replicări complete virale este diferit
între diferite virusuri astfel: 10 minute la virusul poliomielitic, 3 ore la adenovirusuri şi
ani la virusurile oncogene.
Replicarea virusului Herpes simplex (HSV – virus ADN complex)