LUXATIA SCAPULO-HUMERALA

DEFINIŢIE ŞI GENERALITĂŢI

Umărul este regiunea prin care membrul superior este solitar cu toracele. Articulaţia
scapulohumerală reprezintă elementul central al umărului, factor foarte imporatant din
punct de vedere funcţional. Este cea mai mobilă articulaţie. Umărul îşi datoreşte marea sa
mobilitate (în toate direcţiile), funcţionalităţii sinergice a articulaţiilor scapulo-humerale,
acromio-claviculare şi sterno-costo-claviculare, la care se adaugă articulaţia scapulo-
toracică (falsă articulaţie) şi bursa seroasă subacromio-deltoidiană (planul de alunecare
subdeltoidian).
Luxaţia este o afecţiune traumatică, de gravitate mare, care constă în deplasarea
permanentă a extremităţilor articulare (suprafeţele articulare îşi pierd raporturile dintre
ele). În luxaţia scapulo-humerală (LSH), în urma acţiunii unui traumatism direct sau
indirect, capul humeral părăseşte raporturile sale normale cu cavitatea glenoidă a
scapulei.
LSH este una din urgenţele cele mai frecvente întîlnite în practica traumatologică.
Această frecvenţă este explicată de următoarele date:
articulaţia scapulohumerală prezintă mişcări de amplitudine mare şi în multe
direcţii;
 între suprafeţele articulare (cap humeral şi glenă) există o disproporţie,
suprafaţa cavităţii glenoidale reprezentînd numai 1/6 din suprafaţa capului
humeral;
 articulaţia scapulohumerală are un aparat ligamentar de întărire slab
reprezentat.

Luxaţiile scapulo-humerale anterioare sunt mai frecvente, cele posterioare şi

inferioare apar mai rar.
Rareori afecţiunea este bilaterală. Aproximativ 10% din luxaţiile traumatice nereduse
în primele 2 săptămîni, din diverse motive, devin luxaţii vechi.
Cel mai frecvent, luxaţia scapulo-humerală apare la adulţi, rareori la copii şi bătrîni.

ETIOLOGIE

Cele mai frecvente luxaţii ale umărului se datorează traumatismelor puternice

(accidente). La persoanele vîrstnice, luxaţiile pot apare şi după simple gesturi mai
energice, cum ar fi: aruncarea unei mingii, ridicarea unui obiect.
Luxaţia scapulo-humerală poate apare şi la sportivi de performanţă: tenismeni,
jucători de volei. La aceste persoane există un risc mare de recidivă.
Alte cauze sunt:
— luxaţii congenitale, care se datoresc unor malformaţii, care sunt foarte rare;
— luxaţli patologice, care sînt urmarea unor afecţiuni care distrug unul din elementele
care compun articulaţia, făcînd ca extremităţile osoase să nu mai stea în contact. Luxaţii
patologice apar cel mai adesea în: tuberculoza osteo-articulară, în poliomielită şi tabes.

1
SIMPTOMATOLOGIE
• Durerea este extrem de vie, fiind determinată de excitaţiile puternice care pornesc din
proprioceptorii existenţi în capsule şi ligamentele întinse sau rupte. Această durere nu
cedează la calmantele obişnuite. Singura soluţie de a calma durerea este readucerea
cît mai urgentă a capetelor articulare în poziţie normală.
• Impotenţa funcţională apare din cauză că cele două capete articulare nu mai sunt în
poziţie normală, iar mişcările specifice nu se mai pot executa.
• Deformarea regiunii: relieful normal al regiunii articulare se schimbă din cauza
poziţiei diferite a oaselor.
• Atitudine vicioasă: modificările de poziţie a capetelor articulare fac ca segmentul
respectiv al corpului să ia şi să se menţină într-o poziţie anormală, vicioasă.
• Echimoză şi hematom, mai mult sau mai puţin importante.
• Hemartroza şi hidrartroza: este prezenţa de lichid sanguinolent sau clar în articulaţie.
• Simptome date de compresiuni vasculare: astfel pot apare gangrene în teritoriul irigat
de vasul respectiv.
• Simptome date de compresiuni sau distrugerea unui nerv important: pot apărea pareze
sau paralizii, cu insensibilitate în segmentul inervat (furnicături de-a lungul
membrului superior) sau tulburări neuro-simpetice (cianoză, edem, răceală,
transpiraţie).

EXAMENUL ARTICULAŢIEI UMĂRULUI

Inspecţia umărului se efectuează din faţă, din spate şi din profil. Se examinează
comparativ aspectul morfologic al umerilor şi se notează prezenţa unor tumefacţii
articulare şi periarticulare, o roşeaţă cutanată locală, contracturi sau atrofii musculare şi
existenţa unor atitudini antalgice.
Bolnavul se prezintă după accident în aşa-zisa poziţie Desault, cu capul înclinat de
partea umărului traumatizat, care este uşor coborît, cu braţul lipit de torace, iar antebraţul
în unghi drept fiind susţinut la nivelul cotului de mîna cealaltă.
• În luxaţia subcoracoidiană braţul accidentatului se află în abducţie de 25°—30° şi
uşoară rotaţie internă.
• în luxaţia extracoracoidiană braţul este situat în abducţie şi rotaţie externă'
• Varianta intracoracoidiană prezintă braţul în abducţie, rotaţia internă fiind completă,
iar antebratul lipit de trunchi.
• în luxaţia subclaviculară, braţul se află în rotaţie internă, lipit de trunchi.
• în luxaţia posterioară, braţul este rotat intern.
• în luxatia inferioară subglenoidiană, braţul se află în abducţie maximă, fiind menţinut
în această poziţie de mîna sănătoasă.
Tot la inspecţia regiunii traumatizate se poate evidenţia o deformare caracteristică
„umărul de epolet". În luxaţia scapulohumerală, punctul cel mai proeminent al umărului
nu mai este dat de capul humeral care a migrat, ci de acromion, sub care se constată o
depresiune.
Examinarea umărului respectiv poate evidenţia tumefacţie sau echimoze, iar braţul
apare mărit în circumferinţă (semnul lui Hamilton).

2
 Palparea sistematică a reperelor anatomice ale umărului permite depistarea unor
semne şi simptome importante şi a unui diagnostic topografic algezic precis. Astfel:
a) se examinează zona de inserţie humerală a muşchiului supraspinos, palpând
trochiterul imediat sub marginea antero-extenă a acromionului (cu braţul în retropulsie şi
rotaţie intenă, pentru a pune în evidenţă mai bine tendonul);
b) se palpează tendonul lungii porţiuni a bicepsului în şanţul intertuberozitar al
capului humeral (imediat extern de trochin);
c) se palpează în partea superioară (subclaviculară) a şanţului delto-pectoral,
inserţia coracoidiană a coracobrahialului şi scurtei porţiuni a bicepsului (coracobicepsul),
d) se palpează inserţia distală a deltoidului pe zona mijlocie externă a diafizei
humerale („V”-ul deltoidian);
e) pentru explorarea părţii anterioare a articulaţiei scapulo-humerale se palpează
zona situată intern faţă de şanţul intertuberozitar;
f) pentru explorarea părţii inferioare a articulaţiei scapulo-humerale se palpează
axilar profund, cu braţul respectiv susţinut pasiv în semiabducţie;
g) se explorează peretele axilar posterior, apreciind tonusul şi troficitatea marelui
dorsal, marelui rotund şi subscapularului;
h) se palpează interlinia articulaţiei acromioclaviculare şi sternocosto-claviculare
(situată superficial, subcutan).
Se apreciază, în sfârşit, unele modificări în tonusul şi troficitatea muşchilor umărului.
În luxaţia anterioară subcoracoidiană capul humeral se palpează în şanţul delto-
pectoral, iar în celelalte variante se palpează în afara coracoidei, înăuntrul ei sau
subclavicular.
În luxaţiile inferioare capul humeral se palpează în axilă, iar în cele posterioare se
palpează posterior în glenă.
În luxaţiile scapulohumerale anterioare abducţia este ireductibilă. Orice tentativă de a
lipi cotul de grilajul costal este nereuşită, braţul revenind la poziţia iniţială de abducţie
(semnul lui Berger).
Examenul clinic trebuie să cerceteze, de asemenea, posibilitatea existenţei unei
complicaţii imediate:
• asocierea unei luxaţii cu o fractură regională (fractură de trohiter, de col humeral, de
glenă, de coracoidă);
• complicaţii nervoase (elongaţii de plex brahial, paralizia nervului circumflex);
• complicaţii vasculare (mai rar întîlnite,leziuni ale arterei si venei axilare);
• luxaţia deschisă;
• complicaţii musculare (rupturi musculo-tendinoase).

Tehnica masajului
Bolnavul este aşezat pe un scaun rotativ la înălţimea dorită de el, acoperit cu un
cearceaf pe torace şi cu umerii descoperiţi. Bolnavul pune mâna pe şold iar maseorul, în
picioare pe partea laterală a bolnavului. Începe masajul cu netezirea cu ambele palme,
pornind de la vârful deltoidului până la acromion, după care o mâna coboară circular pe
muşchii pectorali, iar cealaltă pe muşchii omoplatului.

3
 A doua formă de netezire: se porneşte de pe pectoral şi de pe muşchii omoplatului
până la acromiom, unde se pune mână peste mână şi se coboară până la vârful
deltoidului, deci manevrele sunt circumflexe.
Netezirea pieptene se face pe deltoid. O altă netezire cu partea cubitală a degetelor se
face pe articulaţia propriu zisă; se porneşte de la acromion până sub axilă, ca şi când am
decupa umărul (de 2-3 ori).
Urmează frământarea cu o mână care se face ţinînd contrapriză sub braţ, iar cu
cealaltă de la vârful omoplatului, pe muşchi, în 2-3 straturi, către coloană, apoi al patrulea
strat pe muşchii supraspinoşi ai omoplatului, până la acromiom, după care se face
frământarea pe deltoidul posterior şi median. Se schimbă mâna contrapriză şi cu cealaltă
frământăm pectoralii către acromiom apoi deltoidul anterior şi cel median (de 2-3 ori), pe
aceste direcţi se face şi frământarea cu două mâini şi contratimpul.
Geluirea se face pe aceleaşi direcţii cu deosebirea că la partea superioară a
omoplatului se ia spina între degete şi mai facem odată şi pe şanţurile V-ului deltoidian şi
a fasciculelor.

KINETOTERAPIA

Înainte de a începe manevrele kinetice de recuperare, se va face examenul mobilităţii

(bilanţul articular şi muscular):
• Antepulsia braţului (flexia sau anteducţia): amplitudinea ridicării anterioare a
braţului, care normal se efectuează în articulaţia scapulo-humerală, este între 0° şi
90°, iar între 90° şi 180° se efectuează în articulaţiile scapulo-humerală şi scapulo-
toracică (la ultimele 50° contribuie şi muşchii paravertebrali de partea opusă). Se
testează muşchiul deltoid (fasciculul anterior) care este muşchiul principal al
antepulsiei braţului.
• Retropulsia braţului (extensia sau retroducţia): amplitudinea mişcării este 50-60°
mişcarea activă şi 80-90° cea pasivă. Cea mai mare parte a mişcării se efectuează în
articulaţia scapulo-humerală (prin acţiunea muşchilor marele dorsal, fasciculul
posterior al deltoidului şi marele rotund). Sectorul final al retropulsiei se efectuează în
articulaţia scapulo-toracică, cu proiecţia posterioară a umărului (sub acţiunea
fascicolului mijlociu al trapezului, romboizilor şi marelui dorsal). In practică se face
numai testarea musculară a marelui dorsal.
• Abducţia braţului: amplitudinea ridicării laterale a braţului (180°). Între 0° şi 90°
mişcarea se efectuează în articulaţia scapulo-humerală (prin acţiunea supraspinosului
şi fibrelor mijlocii ale deltoidului; la o contrarezistenţă puternică se asociază şi lunga
porţiune a bicepsului).
• Adducţia braţului consta în revenirea braţului din poziţia de abducţie, cu apropierea
de trunchi. Adducţia pură, din poziţia zero, nu este posibilă, datorită trunchiului. Se
poate însă măsura adducţia combinată cu anteducţia sau cu retroducţia braţului. De
fapt, adducţia braţului se face prin acţiunea gravitaţiei; muşchii adductori intervin
activ numai când au de învins o rezistenţă. Se testează muşchiul marele pectoral, care
efectuează adducţia până la contactul cu trunchiul.
• Rotaţia externă a braţului (normal, 40-60°). Poziţia zero (de referinţă) este cu braţul
lipit de trunchi şi cotul flectat la 90° (pentru a elimina astfel contribuţia

4
 pronosupinaţiei la rotaţia humerusului îm jurul axului său longitudinal). Din această
poziţie se roteşte antebraţul, în plan orizontal.
• Rotaţia internă a braţului (normal, 90-95°). Din poziţia de referinţă se rotează medial
braţul, în plan orizontal până la contactul cu trunchiul, apoi se asociază o retropulsie,
notând până unde poate ajunge mâna (zona coccigiană, lombară, dorsală). Testarea
rotaţiei se poate face şi din decubit dorsal, cu braţul în abducţie de 90° şi cotul
flectat ]a 90°; antebraţul aflat la verticală se roteşte în sus (rotaţie extemă) sau în jos
(rotaţie internă).

In afară de aceste şase mişcări fundamentale, trebuie testate şi mişcările din

articulaţiile scapulo-toracică, sterno-claviculară şi acromio-claviculară şi anume:
• Ridicarea umărului: normal, 6-10 cm faţă de orizontala biclaviculară „de repaus".

• Coborârea umărului (normal, 2-3 cm sub orizontala biclaviculară „de repaus") se

efectuează sub acţiunea fasciculului inferior al trapezului şi micului pectoral.
• Proiecţia anterioară a umărului (asociată cu abducţia omoplatului): în repaus,
marginea spinală a omoplatului este paralelă cu linia apofizelor spinoase. Normal,
marginea omoplatului se poate depărta de linia apofizelor spinoase cu peste 4 cm
(o adevărată „alungire" a membrului superior, permiţând apucarea obiectelor
situate la distanţă). Se cere subiectului să apuce un obiect situat la o distanţă egală
cu lungimea membrului superior plus 4 cm.
• Proiecţia posterioară a umărului (asociată cu adducţia omoplatului, apropiindu-se
de linia apofizelor spinoase cu 2-3 cm, faţă de poziţia de repaus).

Obiectivele kinetoterapiei

Fiind articulaţia cea mai mobilă, care are rolul să poziţioneze mâna, orice limitare a
mişcărilor este greu suportată de bolnav, îl va împiedica în exercitarea activităţilor
profesionale şi chiar în activităţile uzuale zilnice. De aceea, refacerea mobilităţii este
primul obiectiv recuperator pentru umăr, ca de altfel pentru toate articulaţiile membrului
superior.
Limitarea mişcărilor umărului este determinată în majoritatea cazurilor de afectarea
aparatului capsulo-tendo-musculo-ligamentar dotat cu mari posibilităţi de reducere
funcţională.

• Prin adoptarea unor posturi.

În flexie:
Exerciţiul 1- Pacientul în decubit dorsal, cu braţul ridicat în flexie maximală (pe
lângă urechi) şi genunchii flectaţi: un sac de nisip aşezat pe braţ îl menţine în această
postură - cotul întins.
Exerciţiul 2 - În ortostatism, cu faţa la spalier, la distanţă de o lungime a
membrului superior: mâinile apucă bara de la nivelul umerilor; se duc fesele îndărăt, în
timp ce trunchiul se înclină în faţă între braţe.

5
În extensie:
Exerciţiu – Subiectul în decubit dorsal, cu membrul superior în afara mesei,
atârnând în jos; un sac de nisip poate fi prins de braţ (nu pe antebraţ); un alt sac, pe faţa
anterioară a umărului.
În abducţie:
Exerciţiu – Şezând pe un taburet lângă o masă (sau pe sol, lângă un scaun
reglabil): se aşează braţul pe masă sau pe scaun,cotul fiind flectat la 90°(braţul abdus).
În rotaţie:
Exerciţiul 1 – În decubit dorsal, cu mâinile sub cap, pacientul caută să-şi coboare
cotul pe planul patului (rotaţia externă).
Exerciţiul 2 - Subiectul, şezând pe un taburet, caută să-şi ducă antebraţul la spate
(rotaţia internă).

• Prin mobilizarea pasivă.

Flexia:
Exerciţiu: din poziţia şezând a pacientului, cu o mână asistentul fixează umărul
(unghiul scapuloclavicular), iar cu cealaltă face priza pe treimea inferioară a braţului: se
execută flexia “anatomică” ca şi cea „funcţională” (asocierea unei abducţiide 30°).
Variante: din decubit dorsal sau din contralateral.
Extensia:
Exerciţiu: Subiectul în decubit dorsal, cu umărul respectiv în afara mesei:
asistentul blochează scapuloclaviculara şi execută extensiile “anatomică” şi
“funcţională”.
Variantă: din decubit contralateral.
Abducţia:
Exerciţiul 1: Subiectul înşezând; contra priză pe umăr şi priză pe braţ în treimea
distală: se execută adducţie „anatomică” şi “funcţională” (Înainte de a executa abducţia,
se recomandă ca braţul să fie pus în rotaţie externă)
Variantă: din decubit dorsal, cu umărul la marginea mesei.
Adducţia:
Exerciţiu: Reprezintă mişcarea de revenire de la abducţie.
Rotaţia internă:
Exerciţiu: Subiectul în decubit dorsal pe o masă, cu braţul la 45°; se fixează
umărul şi se duce antebraţul pe masă cu mâna spre cap.
O primă variantă: dacă este la marginea mesei, se poate forţa coborârea
antebraţului sub nivelul corpului.
O a doua variantă: tot din decubit dorsal, cu cotul flectat la 90° şi braţul abdus la
90°; de aici, antebraţul, ca un levier, este coborât pe planul mesei.
Rotaţia externă:
Exerciţiu: Subiectul în decubit ventral, cu braţul abdus la 90°, cu cotul flectat la
90° şi antebraţul atârnând la marginea mesei: fixând umărul bolnavului cu o mână,
asistentul execută rotaţia externă.

6
Tonifierea musculaturii scapulare.
• Bascularea anterioară a umărului este mişcarea de antepulsie, cu o uşoară ridicare a
umărului, realizată de micul pectoral, care tracţionând în jos de coracoid, realizează o
basculare a scapulei în jurul unei axe orizontale aşezate în plan frontal. Micul pectoral
fiind singurul muşchi care execută această mişcare.
Exerciţiu – decubit lateral pe partea sănătoasă, cu braţul alungit şi cotul flectat: asistentul
prinde între mâini umărul pacientului (antero-posterior), executînd o presiune spre
posterior, la care acesta se opune împingând înainte umărul.
• Bascularea posterioară a umărului este mişcarea de retroducţie cu uşoară coborâre a
umărului realizată de fascicolul inferior al trapezului.
Exerciţiu – subiectul în decubit ventral, cu membrul superior pe lîngă corp, în mână cu o
ganteră, pe care o ridică de pe planul mesei.
• Adducţia scapulară este mişcarea ce apropie scapula de coloană printr-o translare,
marginea axială posteriorizându-se, şi care face să intre în acţiune trapezul, angularul
şi romboizii, într-o contracţie simultană.
Exerciţiu – pacientul în decubit ventral, cu umărul la marginea mesei; membrul superior
atârnă vertical, având în mână o ganteră: se execută o abducţie orizontală, care se
asociează cu adducţia scapulară; sau flectând cotul, gantera este deplasată vertical prin
abducţia orizontală.
• Abducţia scapulară reprezintă traslarea corectă acompaniată de rotaţia scapulei, care
orientează glena să “privească” în afară şi înainte. Mişcarea este realizată de micul
pectoral şi marele dinţat.
Exerciţiu – un exerciţiu cu scripete şi contragreutate: subiectul execută o adducţie
orizontală cât mai completă.

BIBLIOGRAFIE

Caloghera C. – Chirurgie de urgenţă, Ed. Antib, Timişoara, 1993

Cordun Marian – Kinetologie medicală, Ed. Axa, 1999
Ifrim M. – Compendiu de anatomie, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică, 1988
Ionescu Adrian – Masajul: procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport, Ed. All,
Bucureşti,
Kiss Jaroslav – Fizio-kinetoterapia şi recuperarea medicală în afecţiunile aparatului
locomotor, Ed. Medicală, 1999
Mihăilescu M. – Chirurgie pentru cadre medii, Ed. Medicală, 1979
Păun R. – Tratat de reumatologie, Ed. Medicală, 1999
Rădulescu A. – Ortopedie chirurgicală, Ed. Medicală, 1957
Sbenghe T. – Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului, Ed. Medicală, 1996

7
8