Procedura Legii Sanctiunilor

Student: Andrei Usatii GDR-3

Drept Privat Roman

Prof. A. Cara
Roma Antică a fost la început un oraș-stat la cărui istorie se întinde în perioada de timp
cuprinsă între 753 î.Hr. și 476 d.Hr. Ea a dominat Europa de Vest și întreaga arie în jurul
Mării Mediterane, prin cuceriri și asimilare, însă în final, a cedat în fața invaziilor barbarilor
din secolul cinci, marcând, astfel , declinul Imperiului Roman și începutul Evului Mediu.

Roma antică a adus contribuții importante în organizarea politică și administrativă, juridica,

artă și literatură, militară, limbile Europei (limbile romanice), iar istoria sa continuă să aibă o
influență puternică asupra lumii moderne.

Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită, instituite sau sancționare de statul
roman și constituie un sistem extrem de vast și de complex, format dintr-o multitudine de
ramuri și instituții juridice.

Dreptul roman se împărțea în conformitate cu concepția romană, în drept privat ( care

ocrotește interesele private ale diferitelor persoane) și drept public (care ocrotește interesele
întregii societăți). Referitor tot la împărțirea dreptului roman în drept privat și drept public,
Ulpian clasifică astfel: „Publicum ius est quod ad statum rei romane spectat; privatum quod
ad singulorum utilitatem” („Dreptul public este cel care se referă la organizarea statului roma,
iar dreptul privat la interesele fiecăruia”).

Prin cuvântul “lex”, romanii desemnau o convenţie obligatorie între

părţi. Când această convenţie intervenea între două persoane, cuvântul “lex”
avea înţelesul de contract, iar când intervenea între magistrat şi popor, avea
înţelesul de lege, ca formă de exprimare a dreptului.
Procedura de adoptare a legilor romane cunoaşte mai multe
etape:
 în prima etapă, magistratul publica prin edictul său conţinutul legii;
 apoi poporul, întrunit în adunări ad-hoc, dezbătea acest proiect de
lege;
 după 24 de zile, poporul, întrunit în comiţii, se pronunţa asupra proiectului;
Dacă poporul era de acord cu proiectul de lege, pronunţa uti rogas,
iar dacă nu era de acord pronunţa antiquo. Poporul însă nu putea aduce
amendamente proiectului de lege, ci fie îl adopta, fie îl respingea în
bloc.
  după votarea legii, ultima etapă o reprezenta ratificarea din partea
Senatului roman, care, cu această ocazie, verifica dacă proiectele
votate corespundeau sau nu intereselor aristocraţiei sclavagiste, în caz
contrar acestea urmând a fi infirmate. În acest mod, Senatul participa
la activitatea de legiferare.
Structura legii.
Legea cuprindea trei părţi: praescriptio, rogatio şi sanctio.
În praescriptio se trecea numele magistratului care a elaborat legea,
numele comiţiilor care au votat legea, data şi locul votării.
Rogatio cuprindea textul propriu-zis al legii, împărţit în capitole şi paragrafe.
Sanctio cuprindea consecinţele care interveneau în cazul nerespectării
dispoziţiilor din rogatio.
După natura sancţiunii, legile se clasificau în trei categorii:
 leges perfectae;
 leges imperfectae;
 leges minus quam perfectae.
Leges perfectae erau acele legi în a căror sancţiune se prevedea că
orice act încheiat cu încălcarea dispoziţiilor din rogatio va fi anulat.

Leges minus quam perfectae erau acele legi care conţineau anumite
dispoziţii, în virtutea cărora actul întocmit cu încălcarea dispoziţiilor
din rogatio rămânea valabil, dar autorul său urma a fi pedepsit, de
regulă, cu o amendă.
Leges imperfectae nu prevedeau nici o sancţiune pentru încălcarea
dispoziţiilor din rogatio.

Legea celor XII Table

Cea mai importantă lege romană a apărut pe fondul conflictului dintre
patricieni şi plebei, aceştia din urmă solicitând în mod repetat publicarea
normelor de drept. Timp de zece ani, plebea l-a ales tribun pe Terentilius Arsa,
care a cerut invariabil sistematizarea şi publicarea dreptului cutumiar. În cele din
urmă, în anul 451 î.e.n., patriciatul a fost de acord să se formeze o comisie
compusă din zece persoane, care a redactat normele de drept şi le-a publicat în
Forum pe zece table de lemn. Această comisie este cunoscută sub denumirea de
“decemviri legibus scribundis” (cei 10 bărbaţi care să scrie dreptul).
La protestele plebei, nemulţumită de faptul că din comisie nu făcea parte nici
un plebeu, a fost instituită o nouă comisie, în componenţa căreia intrau şi cinci
plebei şi care, în anul 449 î.e.n., a publicat o nouă lege, pe douăsprezece table de
bronz.
Legea celor XII Table cuprindea codificarea vechiului drept
cutumiar. Conţine atât dispoziţii de drept public, cât şi de drept privat,
constituind un adevărat cod. Între dispoziţiile de drept privat, un loc
central îl ocupă cele privitoare la regimul proprietăţii private, la
materia succesiunii şi la organizarea familiei. Normele de drept
privitoare la materia obligaţiilor sunt relativ puţine, ceea ce se explică
prin faptul că, în epoca adoptării codului decemviral, romanii erau un
popor de agricultori, care trăia în condiţiile economiei naturale închise.

Numai aşa se poate înţelege de ce Legea celor XII Table menţionează

un singur contract.
Textul Legii celor XII Table nu s-a păstrat, tablele de bronz fiind
distruse în anul 390 î.e.n., cu prilejul incendierii Romei de către gali.
Dar Legea celor XII Table s-a imprimat pentru totdeauna în conştiinţa
poporului roman, fiind considerată simbol al spiritualităţii sale. În
acest sens, Cicero spunea, la patru secole după publicarea legii, că
memorarea acesteia constituia o lecţie obligatorie pentru elevi, o
“carmen necesarium”.
Legea celor XII Table reprezintă o creaţie originală, nefiind
copiată, după cum au afirmat unii, după dreptul grec, întrucât prin
dispoziţiile sale ea reflectă în mod fidel condiţiile sociale şi economice
de la jumătatea secolului al V-lea î.e.n., ceea ce dovedeşte că este un
produs autentic roman.
Această lege nu a fost niciodată abrogată, fiind în vigoare vreme
de unsprezece secole. Către sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului,
dispoziţiile sale însă au devenit inaplicabile.
Unul dintre principiile fundamentale ale răspunderii juridice este acela ca fiecare este
răspunzător pentru propriile fapte. Prin delict, romanii înțelegeau orice fapta daunatoare,
sancționata de dreptul civil sau pretorian. Romanii distingeau delictele publice de cele
private. Delictele publice atingeau interesele colectivității in întregul lor (profanarea, omorul,
trădarea). Delictele publice erau pedepsite corporal, mergând pana la pedeapsa cu moartea.
Delictele care atingeau interesele unui particular erau delicte private: furtum, damnum injuria
datum.

La epoca veche si străveche a dreptului roman, victima delictului, ajutata de membrii

grupului social din care făcea parte, isi făcea singura dreptate, dar cutuma a stabilit unele
reguli pentru a limita represiunea disproporționata si necontrolata pe care o pricinuia delictul.

Astfel s-a hotărât ca răzbunarea privata sa se desfășoare cu anumite formalitati si sa nu

intreaca răul produs prin delict (legea talionului).

Delictele private erau pedepsite cu o poena – o suma de bani fixata de cutuma sau lege. Ea
reprezintă echivalentul bănesc al iertării din partea victimei. Numai autorul delictului plătea
amenda nu si succesorii săi. Când fapta a fost comisa de mai mulți autori, victima avea
dreptul sa urmărească pe toți autorii si sa primească amenda separat de la fiecare. Dreptul
victimei se stingea prin impacare.

Acțiunile izvorâte din delictele private erau:

 penale
 rei persecutori
 mixte

Prin acțiunile penale se urmărește plata unei amenzi, iar prin acțiunile rei persecutorii se
urmărește readucerea in patrimoniul victimei, lucrul care a făcut obiectul delictului sau
contravaloarea acestuia. Spre deosebire de acțiunile penale, cele rei persecutorii se
transmiteau atât pasiv cat si activ.

1. Principalele delicte sanctionate in reglementarile clasice si justiniene.

  Damnum injuria datum

Pentru delictele simple de injuria, valoarea despăgubirii era indicata de către victima, cu
posibilitatea reducerii ei de către judex.

Pentru faptele deosebit de grave, amenda era fixata de magistrat in funcție de anumite
circumstanțe agravante: locul comiterii faptei, gravitatea leziunii, organul vatamat etc.

Toate aceste delicte si acțiunile lor corespunzătoare au fost extrapolate si la alte fapte
asemănătoare comise prin violenta sau inselaciune, iar victima putea sa aleagă intre acțiunea
privata de injuria si cea publica, ce atrăgea după sine o pedeapsa corporala.

 Furtum. Delictele indreptate impotriva patrimoniului unei persoane.

1. Furtum nec manifestum era furtul obișnuit. In legea celor XII Table, hotul era
obligat sa plătească o amenda egala cu dublul valorii lucrului.

2. Furtum manifestum – era furtul flagrant (hotul era prins in timp ce comitea
furtul). Sclavul prins era omorât pe loc. Fiul de familie era condamnat la moarte de
către magistrat. La epoca clasica furtul flagrant era sancționat cu o amenda egala cu
de patru ori valoarea lucrului furat.

3. Furtum prohibitum. Sancționa opunerea la percheziție cu o amenda echivalenta

cu de patru ori valoarea bunului sustras.

4. Furtum conceptum et oblatum. Este delictul de tăinuire a lucrurilor furate sau

delictul de a încredința lucrurile furate unui terț, in vederea compromiterii lui. Era
pedepsit cu o amenda echivalenta cu triplul valoric al bunurilor furate.
 5. Furtum non exhibitum. Era delictul comis de o persoana somata sa prezinte un
bun despre care se bănuia ca era furat si care nu se conforma. Delictul era sancționat
cu o amenda echivalenta cu cvadruplul valoric al bunului sustras.

6. Talharia sau rapina. Este furtul comis prin acte de violenta sau amenințare. El se
pedepsește cu o amenda ce ajungea la de patru ori valoarea bunului. Acțiunea era
publica

4. Cazuri delictuale particulare, sancționate cu acțiuni speciale date de pretor.

a.   Profanarea bunurilor sepulcrale (mormintele, pietrele tombale, sarcofagele, casele

morților etc.). Pretorul, printr-o acțiune speciala (actio sepulcri violati) i-a oferit oricărei
persoane interesate posibilitatea de a cere sancționarea draconica a delicventului, in limita
a 100.000 de sesteti.

b.   Agitația, încăierarea sau dezordinea sociala. Acțiunea putea fi intentata împotriva

autorului direct al pagubei, iar in absenta acestuia sau in caz de imposibilitate de
determinat, împotriva inițiatorului conflictului colectiv sau chiar împotriva celui care a
profitat de pe urma lui. Ei puteau fi obligați la de doua ori valoarea daunelor.

c.    Instigarea, complicitatea si favorizarea sclavului delicvent:

Actio de servo corrupto era folosita in una din următoarele împrejurări:

-         Instigarea sclavului sa comită un delict in favoarea unui terț

-         Adăpostirea sclavului fugar

-         Favorizarea sclavului delicvent

-         Complicitatea cu sclavul delicvent

Delictul era sancționat cu o amenda echivalenta cu dublul valoric al sclavului delicvent.

d.      Atacul tâlharilor organizați in banda. Victima tâlhăriei colective putea obține
recuperarea bunurilor sustrase prin violenta, condiția fiind ca introducerea acțiunii sa aibă loc
in intervalul de un an de la data comiterii delictului. Victima putea obține quadruplul valorii
bunului sustras.

e.       Delictele forestiere. A fost pusa la dispoziția victimelor delictelor forestiere o acțiune

prin care astfel de delicte erau sancționate prin pedeapsa dublului valoric.

Este necesar de menționat sancţiunea proprietăţii.

Proprietatea quiritară

În epoca veche, proprietatea quiritară era sancţionată prin sacramentum in rem, pe când în
dreptul clasic, proprietatea quiritară era sancţionată prin rei vindicatio (acţiunea în
revendicare). Pentru intentarea acţiunii în revendicare, era necesară îndeplinirea
următoarelor condiţii:

 reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu aibă calitatea de posesor, deoarece posesorul

nu putea intenta acţiunea în revendicare;

 pârâtul trebuia să aibă calitatea de posesor.

Numai posesorul putea fi chemat în justiţie prin rei vindicatio, adică acea persoană care
poseda lucrul în momentul judecării procesului. S-a admis, în mod excepţional, că
acţiunea în revendicare poate fi introdusă chiar împotriva persoanelor care nu posedă,
numite posesori fictivi. Astfel, cel ce se oferea procesului fără a fi posesor (qui liti se
obtulit), pentru ca între timp adevăratul posesor să dobândească proprietatea prin
uzucapiune, putea fi chemat în justiţie prin acţiunea în revendicare. De asemenea, putea fi
urmărit şi cel care a cărui posesiune încetase prin dol (qui dolo desiit posidere), tocmai
pentru că a dorit să evite procesul prin distrugerea bunului.

 lucrul urmărit în justiţie trebuia să fie un lucru individual determinat;

 lucrul urmărit în justiţie trebuia să fie un lucru roman.

Evoluţia reacţiei represive a societăţii.

Dovadă, în acest sens, sunt chiar treptele reacţiei represive. Istoria dreptului penal stă
mărturie atât a efortului continuu de a ţine sub control manifestările contrarii ordinii
sociale, sancţionând cele mai grave forme ale acestor manifestări, cât şi a preocupării spre
umanizarea continuă a pedepsei. Reacţia represivă a îmbrăcat de-a lungul veacurilor
forme diferite, plecând de la răzbunarea nelimitată bazată pe reacţia instinctivă, în afara
oricărei reglementări, până la reacţia reglementată juridic şi controlată strict de autoritatea
statală . Când se simte ameninţată de un pericol, orice fiinţă opune rezistenţă,
reacţionează. În mod firesc, reacţia represivă a victimei este dictată de instinctul de
conservare, are un caracter defensiv, adică încearcă să realizeze o apărare care să dureze
cât timp dăinuieşte răul care o ameninţă. Dar, spre deosebire de alte fiinţe, omul, chiar
primitiv, este înzestrat cu facultăţi spirituale superioare şi are în faţa acţiunilor îndreptate
împotriva sa o atitudine mai complexă. Deşi în faţa pericolului, omul, ca şi celelalte fiinţe,
reacţionează defensiv, totuşi păstrează amintirea pericolului sau vătămării suferite, iar
aceasta concepe sentimente de teamă că actul agresiv s-ar putea repeta, dar şi de ură,
văzând în orice agresor un duşman. Teama şi ura împing reacţia omului dincolo de
limitele unei apărări imediate, adăugând reacţiei defensive o reacţie represivă; cu alte
cuvinte, alături de atitudinea de apărare îşi face loc şi atitudinea de reprimare din partea
victimei. Lipsa completă de reglementare a dat acestei răzbunări denumirea de nelimitată
sau nemărginită, iar perioadei în care a funcţionat ca singura formă de reacţie represivă i
s-a dat denumirea de perioada nereglementării juridice (ajuridice), deoarece nici o regulă
de drept nu fusese încă impusă membrilor grupului social, cu privire la modul în care
aveau să se răzbune: a) vindicta privata – reacţie primară, brutală şi nelimitată, apare ca
prima formă de sancţionare a comportamentului neconvenabil individului sau grupului
social. Pentru a reduce la minimum posibil aceste neajunsuri, conducătorii grupurilor
sociale au căutat să impună membrilor familiilor sau grupurilor sociale respective
îndatorirea de a nu se deda la fapte care ar putea provoca o răzbunare, ci să lase
conducătorului grupului sarcina de a-l pedepsi pe cel vinovat; b) vindicta publica –
răzbunare publică, autoritatea statală, pe cale de constituire, impunându-şi controlul
asupra realizării actului de justiţie individual. Astfel, răzbunarea nelimitată prezenta
printre marile sale neajunsuri şi acela al disproporţiei dintre faptă şi răsplată, deşi ideea de
dreptate a fost considerată în toate timpurile ca însemnând o bună socoteală, un lucru bine
măsurat, bine cântărit. Aceste principii erau încălcate, denaturate atunci când victima era
în acelaşi timp parte, judecător şi executor al pedepsei; reacţia acesteia era pasionată şi nu
păstra nici o măsură în pedepsirea făptuitorului. Aşa încât, în loc de a se ajunge la
 restabilirea egalităţii tulburate prin infracţiune, se stabilea o altă inegalitate, de astă dată
în favoarea victimei, şi nu contra infractorului. Pe de altă parte, în cazul când victima era
slabă, ea nu avea nici un mijloc de a-l pedepsi pe agresorul puternic. Răzbunarea
nelimitată ducea la inevitabile şi interminabile excese vindicative, slăbind colectivitatea
în care se producea. Cu timpul, grupul social a realizat că poate deveni puternic numai
prin impunerea unor norme limitatoare ale răzbunării între membrii săi. Talionul sau
„legea talionului” a reprezentat la momentul apariţiei sale un mare progres moral şi
juridic, tocmai pentru că a impus limitarea reacţiei răzbunării defensive, aplicându-se
principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Din acest moment, putem spune că se
trece de la faza răzbunării nelimitate la cea a răzbunării limitate. Astefel, putem evidenţia
trei forme ale reacţiei represive:

– talionul (răzbunarea limitată);

– compoziţia facultativă (răzbunarea subsidiară);

– compoziţia obligatorie (legală).

Compoziţia facultativă (răzbunarea subsidiară) reprezenta o reminiscenţă a justiţiei

private; ea consta dintr-o înţelegere între făptuitor şi victimă sau rudele acesteia prin care
făptuitorul accepta ca, prin plata unei sume de bani sau darea unor bunuri (vite, pământ
etc.) să-şi răscumpere vinovăţia. Aceasta, ca modalitate prin care făptuitorul se salva de la
pedeapsa capitală, a avut o largă aplicare. Ea a determinat să se creadă că omuciderea era
„o pricină civilă”, ceea ce este o eroare. În realitate, documentele au consemnat numai
cazurile când părţile se împăcau prin plată (având aparenţa unui litigiu civil), nu şi pe cele
când vinovaţii, neavând cu ce să se răscumpere, erau condamnaţi. Deţinătorii puterii
publice însă nu fixau şi condiţiile împăcării, părţile în conflict având latitudinea deplină
de a fixa conţinutul acesteia. În general, influenţa şefilor de familii sau grupuri sociale
pentru împăcarea celor aflaţi în conflict era hotărâtoare. Erau însă şi cazuri în care
împăcarea era greu de realizat, mai ales când exista o disproporţie între situaţia celor două
părţi. Astfel, era posibil ca victima să pretindă despăgubiri exagerate, când puterea era de
partea sa, sau cel vinovat să ofere o despăgubire derizorie, ştiindu-se mai puternic şi că
victima nu se va încumeta să treacă la aplicarea talionului. Ca formă de represiune,
compoziţia facultativă, deşi foarte convenabilă, în practică era greu de realizat.
Compoziţia obligatorie (legală). Sporirea continuă a autorităţii puterii publice, întărirea
 poziţiei faţă de membrii colectivităţii nu putea să rămână fără efect nici în planul
represiunii penale. În aceste condiţii, era firesc ca părţilor aflate în conflict să li se impună
îndatorirea de a încerca împăcarea, şi numai dacă aceasta nu se realiza, victima putea
recurge la aplicarea talionului . Odată cu impunerea obligaţiei de a se împăca, s-a fixat şi
un tarif în care era prevăzută despăgubirea cuvenită pentru fiecare fel de fapte
vătămătoare, nici una dintre părţi neputând pune în discuţie cuantumul despăgubirii
fixate. Numai dacă făptuitorul refuza plata despăgubirii obligatorii, victima putea recurge
la aplicarea talionului. Ca formă a justiţiei private cu funcţii reparatorii, compoziţia este
întâlnită până în perioada evului modern. O privire chiar sumară asupra pedepselor
admise şi folosite de vechile legiuiri penale şi chiar de legiuirile care au existat până în
pragul timpurilor moderne relevă convingător cruzimea fără margini a acestor pedepse
menite să înspăimânte nu numai pe infractor, dar şi pe cei din jurul lui. Pedepsele nu erau
prevăzute în anumite limite generale şi nu toate infracţiunile aveau limite speciale de
pedeapsă; de regulă, alegerea şi stabilirea sancţiunilor era lăsată la arbitrariul judecătorilor
care aplicau pedepse după obiceiul locului ori după fantezia lor, iar cel mai adesea
recurgeau la pedeapsa cu moartea, precum şi la pedepsele corporale. Într-o anumită
perioadă a evoluţiei represiunii, normele de conduită priveau mai mult interdicţiile
referitoare la relaţiile dintre rude (incest), la prescripţiile magico-religioase (tabu) sau la
riturile funerare. În caz de conflict, toate problemele erau rezolvate de cei interesaţi şi, în
majoritatea cazurilor, obiceiurile din strămoşi reglementau totul.

Referințe:

1. Graur I. Unele considerații privind evoluția istorică a pedepselor În: Revista Națională de
Drept. Chișinău, 2007, nr. 3. 2. Rotaru C. Fundamentul pedepsei. Teorii moderne.
București, 2006, p.250. 3. Carrara F. Programa del Corso di diritto Criminale. Ed.
Firenze, paragr. 696, Cours nr. 196, 1897, p.170. 4. Giuseppe Bettiol. Diritto penale. Parte
generale. Padova, 1973, p.662. 5. Longinescu S. Legi vechi românești și izvoarele lor.
Vol. I. București, 1912, p.76. 6. Graur I. Op.cit., p.22. 7. Luis Proal. Le crime et la peine.
Paris, 1911, p.320. 8. Ceterchi I. V. Hanga și colaboratorii. Istoria dreptului românesc.
Vol. I. București: Ed. Academiei, 1980, p.431. 9. Antoniu G. Codul penal pe înțelesul
tuturor. București: Ed. Politică, 1988, p.101. 10. Graur I. Op.cit., p.84. 11. Findaca G.,
Musco E. Diritto penale. Parte generale. Terza ed., Bologna, Zanichelli, 1995, p.248. 12.
Thonissen I. Ėtudes sur l ̕ histoire du droit criminel des peuples anciens. Bruxelles, 1869