Sunteți pe pagina 1din 3

Termenul `tesut` derivă din cuvântul francez „tissue”, adică ceva care este

„țesut”, de la participiul trecut al verbului tisser, „a țese”.


Histologia plantelor este studiată atât în anatomia, cât și în fiziologia
plantelor. Instrumentele clasice pentru studierea țesuturilor sunt
blocul de parafină (în care țesutul este încorporat și apoi secționat), colorarea
histologică (tratarea preparatelor microscopice cu anumiți
coloranți după ce s-a încheiat etapa de fixare a acestora) și microscopul optic.
Evoluțiile în microscopia
electronică, imunofluorescența și utilizarea secțiunilor de țesut congelate au
îmbunătățit detaliile care pot fi observate în țesuturi.
Cu aceste instrumente, aspectul clasic al țesuturilor poate fi examinat în sănătate
și boală, permițând rafinarea considerabilă a diagnosticului
și prognosticului medical.

TESUTURILE VEGETALE:
1. Țesuturi de apărare (Epiderma, rizoderma)
Țesuturile de apărare provin din meristeme primare sau meristeme secundare.
Țesutul de apărare este reprezentat de unul sau mai multe straturi de celule ce
învelesc organele plantei ce au rolul de a le proteja de anumiți
factori externi distrugători.

Epiderma – Celule care formează suprafața exterioară a frunzelor și a corpului


plantei tinere.
Țesutul fundamentale– Produce nutrienți prin fotosinteză și păstrează nutrienții de
rezervă.
Țesutul vascular – Componentele primare ale țesutului vascular sunt xilemul și
floemul. Acestea transportă fluide și nutrienți în interior.

Creșterea primară a unei plante are loc numai în anumite regiuni specifice, cum ar
fi vârfurile tulpinilor sau rădăcinilor. În aceste regiuni este
prezent țesutul meristematic. Celulele acestui tip de țesut sunt de formă
aproximativ sferică sau poliedrică până la dreptunghiulară, cu pereții
celulari subțiri. Celulele noi produse de meristem sunt inițial cele ale
meristemului însuși, dar pe măsură ce noile celule cresc și se maturizează,
caracteristicile lor se schimbă încet și se diferențiază ca componente ale
țesutului meristematic, fiind clasificate astfel:

Merismul apical: Ele formează părți în creștere la vârfurile rădăcinilor și


tulpinilor și sunt responsabile de creșterea în lungime, numită și
creștere primară. Acest meristem este responsabil pentru creșterea liniară a unui
organ.
Meristem lateral: celule care se divid în principal într-un singur plan și
determină creșterea diametrului și a circumferinței organului; apare de obicei sub
scoarța copacului
Merismul intercalar: Ele sunt responsabile pentru creșterea în lungime a plantei și
creșterea dimensiunii internodului. Acestea au ca rezultat formarea
și creșterea ramurilor.

Țesuturile permanente sunt un grup de celule vii sau moarte formate din țesut
meristematic și și-au pierdut capacitatea de a se diviza și s-au plasat permanent
în poziții fixe
în corpul plantei. Țesuturile meristematice care ocupă un rol specific își pierd
capacitatea de a se diviza. Acest proces de preluare a unei forme, dimensiuni și
funcție
permanente se numește diferențiere celulară. Celulele țesutului meristematic se
diferențiază pentru a forma diferite tipuri de țesuturi permanente. Există 2 tipuri
de țesuturi permanente:
țesuturi simple permanente
țesuturi permanente complexe

TESUTURILE ANIMALE:
Țesuturile animale sunt grupate în patru tipuri de bază: conjunctive, musculare,
nervoase și epiteliale. Colecțiile de țesuturi unite în unități pentru a îndeplini
o funcție comună compun
organele. În timp ce toate animalele prezintă cele patru tipuri de țesuturi,
manifestarea acestor țesuturi poate diferi în funcție de tipul de organism.
De exemplu, originea celulelor care cuprind un anumit tip de țesut poate diferi din
punct de vedere al dezvoltării pentru diferite clasificări ale animalelor. Țesutul
a apărut pentru prima
dată în membrii filumului Coelenterata.

1. Țesuturile epiteliale sunt formate din celule care acoperă suprafețele


organelor, cum ar fi suprafața pielii, căile respiratorii, suprafețele organelor
moi, tractul reproducător și
căptușeala interioară a tractului digestiv. Celulele care cuprind un strat
epitelial sunt legate prin joncțiuni strânse, semi-permeabile; prin urmare, acest
țesut asigură o barieră între
mediul extern și organul pe care îl acoperă. Pe lângă această funcție de
protecție, țesutul epitelial poate fi, de asemenea, specializat să funcționeze în
secreție, excreție și absorbție.
Țesutul epitelial ajută la protejarea organelor de microorganisme, leziuni și
pierderi de lichide.

2. Țesuturile conjunctive sunt țesuturi fibroase formate din celule separate de


material neviu, care se numește matrice extracelulară. Această matrice poate fi
lichidă sau rigidă.
De exemplu, sângele conține plasmă deoarece matricea sa și matricea osului este
rigidă. Țesutul conjunctiv dă formă organelor și le menține pe loc. Sângele,
oasele, tendoanele, ligamentele,
țesuturile adipoase și areolare sunt exemple de țesuturi conjunctive. O metodă de
clasificare a țesuturilor conjunctive este împărțirea lor în trei tipuri: țesut
conjunctiv fibros, țesut
conjunctiv scheletic și țesut conjunctiv fluid.

3. Celulele musculare formează țesutul contractil activ al corpului cunoscut


sub numele de țesut muscular sau țesut muscular. Țesutul muscular funcționează
pentru a produce forță și a
provoca mișcare, fie locomoție, fie mișcare în organele interne. Țesutul muscular
este împărțit în trei categorii distincte: musculatura viscerală sau netedă, care
se găsește în mucoasa
interioară a organelor; mușchiul scheletic, de obicei atașat de oase, care
generează mișcare brută; și mușchiul cardiac, care se găsește în inimă, unde se
contractă pentru a pompa sângele
în întregul organism.

3. Celulele care cuprind sistemul nervos central și sistemul nervos periferic sunt
clasificate ca țesut nervos (sau neural). În sistemul nervos central, țesuturile
neuronale formează creierul
și măduva spinării. În sistemul nervos periferic, țesuturile neuronale formează
nervii cranieni și nervii spinali, inclusiv neuronii motori.

CARIILE DENTARE:
Cariile dentare reprezintă degradarea dinților din cauza acizilor produși de
bacterii. Cavitățile pot avea un număr de culori diferite, de la galben la negru.
Simptomele pot include durere
și dificultăți de a mânca. Complicațiile pot include inflamația țesutului din
jurul dintelui, pierderea dinților și infecția sau formarea abcesului.

S-ar putea să vă placă și