Criza economică din 1899 a reprezentat prima 

criză economică majoră prin care a trecut

statul român după cucerirea independenței în 1877. Cauzele ei au fost unele de profunzime, care
țineau de structura economiei românești, una aproape exclusiv dependentă de agricultură. Ea a fost
totodată și o „criză de creștere”, venind după două decenii de dezvoltare economică continuă, dar
nesustenabilă pe termen lung, care a fost bazată pe executarea de mari lucrări publice de
infrastructură finanțate cu împrumuturi externe. Criza a avut doi factori declanșatori imediați: unul de
natură internă – compromiterea producției agricole a anului 1899 în urma unei secete prelungite de
peste 10 luni – și unul extern – diminuarea posibilităților de atragere de fonduri de pe piețele
externe, ca urmare a evoluțiilor de pe piața mondială, respectiv declanșarea Războiului Burilor în
Africa și a Răscoalei Boxerilor în China.

Criză economică din 1899 a avut trei mari cauze profunde, care țineau de dezechilibrele
economice și financiare structurale ale tânărului stat român, care-și cucerise independența cu numai
20 de ani mai înainte. O analiză publicată într-unul din numerele din 1900 ale Revistei Economice
combătea ideea că criza comercială și financiară fusese declanșată doar de recolta proastă din acel
an, argumentând că dacă doar recolta din 1900 și lipsa de export ar fi fost de vină, criza n-ar fi
izbucnit înainte de recoltă. În fapt, simptomele „unei slăbiciuni financiare” se manifestaseră încă de
la începutul primăverii în toate domeniile vieții comerciale și economice, iar o recoltă mai bună ar fi
putut doar amâna, dar nu evita declanșarea crizei.

Prima cauză a fost vulnerabilitatea foarte mare a economiei României, din cauza structurii
economice dependente într-o proporție covârșitoare (de peste 80%) de producția și comerțul cu
cereale. Deși conștienți de această dependență critică și de impactul sever pe care o producție
agricolă slabă îl putea avea asupra țării, guvernele succesive au preferat să ignore acest lucru,
veniturile din agricultură întorcându-se doar într-o mică măsură în îmbunătățirea acestui domeniu
vital.: „Am tăiat codrii, am secătuit pământul, care ne răsplătea cu atâta belșug și dragoste munca! I-
am supt vlaga nedându-i nimic în schimb. Să ne gândim puțin: ce am făcut noi pentru agricultură?
Cu banii primiți pe recolte de atâta amar de ani, ne-am îndestulat în lux si capriții, ne-am făcut
clădiri, cum nu se găsesc în cele mai bogate orașe din Europa; am trimes peste hotar grâul și alte
cereale, iar în schimb ne-au venit articole de lux, care aprind poftele nesățioase; iar pentru
agricultură nimic sau aproape nimic. Căci pentru milioanele stoarse din pământ nu reprezintă nimic
cele câteva mașini ori câteva șuri proaste.”

O a doua cauză a constituit-o lipsa unor politici economice care să prevadă, să prevină și să
atenueze efectele pe care apariția unei situații dificile în domeniul producției agricole le avea asupra
întregii societăți. Pentru România, recoltele agricole slabe, seceta sau ploaia excesivă au însemnat
criză, dificultăți bugetare, stagnare: „O recoltă rea se poate întâmpla în orice țară, dar posibilitatea ei
e favorizată la noi din cauza lacunelor și lipsei de maturitate din sistemul economic uzitat în
România. Criza e pedeapsa neprevederii noastre și nimic mai mult. În comerț, cu atât mai mult în
agricultură, se poate întâmpla un an rău cum a fost acesta. Dacă am fi fost cumpătați în cheltuieli și
buni administratori agricoli, s-ar fi simțit o neînsemnată stinghereală și atâta tot.”
 —„Motivele prealabile ale crizei”, în Revista Economică, 1900
Cea de-a treia cauză de profunzime era reprezentată de înapoierea tehnologică și
infrastructura agricolă deficitară, ceea ce crea dificultăți și dependență pentru economia românească
de prețurile cerealelor de pe piețele occidentale, inundate de produse agricole aduse din SUA,
Argentina sau Extremul Orient, realizate cu mașini perfecționate și transportate în condiții ieftine.:

,,De mulți ani trăim cu toții, stat și țară, într-o viață economică factice; ne bucurăm de un belșug care
nu este bunul nostru propriu; ne regulăm cheltuielile după venituri care nu sunt produsul muncii
noastre proprii; ne amețim de o părută prosperitate, care nu izvorăște din dezvoltarea firească și din
acumularea avuției naționale, ci din contră, din acumularea datoriilor contractate de stat în
străinătate. Trăim ca risipitorul, care, pe temeiul unei modeste averi moștenite, își dă pe calea
împrumuturilor iluzia unei mari bogății și merge repede la ruină.”

Criza a avut ca efecte: scăderea producției agricole cu 65%, diminuarea cu 48% a veniturilor
din importuri, un deficit bugetar fără precedent de 35 de milioane de lei, creșterea nivelului
dobânzilor și încetarea creditării, falimente, reduceri semnificative ale aparatului bugetar și
cheltuielilor bugetare, etc. Pentru contracararea efectelor crizei guvernul a apelat la un împrumut
extern de 175 milioane de lei, în condiții nu foarte avantajoase. Tot la un împrumut extern a fost
nevoită să apeleze și Casa de Depuneri și Consemnațiuni, pentru a evita încetarea de plăți.

Criza a avut și urmări pozitive, conducând la adoptarea unor măsuri destinate unei mai bune
funcționări a aparatului de stat și instituțiilor financiar-bancare, fapt care a permis contracararea
efectelor situațiilor ulterioare de criză economică cu care s-a confruntat statul român, precum și
intrarea țării într-un ciclu de dezvoltare accelerată care a făcut ca, în numai un deceniu, Regatul
României să atingă nivelul maxim al dezvoltării sale economice.