INTERVIUL CA TEHNICĂ DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ

“Interviul, ca metodă de cercetare, este universal în ştiinţele social”

Herbert H. Hyman

În limba română, termenul de “interviu” reprezintă un neologism provenit din limba engleză
(interview, întrevedere, întâlnire), fiind utilizat deopotrivă în jurnalistică şi în ştiinţele socioumane.
El are ca echivalent termenii din limba franceză entretien (conversaţie, convorbire) şi entrevue
(întâlnire între două sau mai multe persoane). Cel de-al doilea terme, deşi reprezintă traducerea
literală a celui anglo-saxon, comportă totuşi un sens diferit:are o nuanţă utilitară, de aranjament sau
de surpriză.
În cadrul Şcolii sociologice de sub conducerea lui Dimitri Gusti s-a folosit termenul de
“convorbire sociologică”, desemnând culegerea de informaţii “pentru lămurirea problemelor
ştiinţifice de-a dreptul din gura oamenilor.”
Termenul de “interviu” s-a impus pe plan mondial, fiind preluat atât de sociologii francezi,
cât şi de sociologii germani, fapt ce ne îndreptăţeşte să îl utilizăm şi noi, alături de cel de
“convorbire”. Vom spune deci interviu sau convorbire cu acelaşi înţeles. Etimologic, termenul de
“interviu” semnifică întâlnirea şi conversaţia dintre două sau mai multe persoane.
Înseamnă că în viaţa de zi cu zi practicăminterviul precum făcea proză domnul Jourdain.
În Traite de psychologie sociale se fac distincţiile cuvenite între situaţia de interviu şi
fenomenele psihosociologice amintite.
 Interviul presupune întrevederea, dar nu se confundă cu aceasta. Oamenii se întâlnesc
chiar făra scopul de a obţine informaţii unii de la alţii, ci pur şi simplu pentru a se
vedea, pentru plăcerea de a fi împreună.
 Nu există interviu fără convorbire, dar nu orice conversaţie constituie un interviu.
Convorbirea presupune schimbul de informaţii în legătură cu o temă sau alta.
Persoanele care conversează schimbă frecvent rolurile de emiţător şi de receptor.
 Interviul reprezintă mai mult decât un dialog, pentru că nu întotdeauna dialogul are
drept scop obţinerea de informaţii. În filme, dialogul permite exprimarea stărilor
sufleteşti; în filoyofie, prin dialog se exprimă ideile, gândirea, concepţia autorilor.
 În fine, interviul nu poate fi confundat cu interogatoriul, deşi şi într-un caz şi în
celălalt există o persoană care pune întrebări, care dirijează discuţia. Obţinerea
 informaţiilor prin interogatoriu evocă obligaţia de a răspunde, constrângerea
exterioară. Interviul presupune libertatea de expresi a personalităţii, chiar bucuria
oamenilor de a-şi spune cuvântul, de a-şi face publice opiniile.
Definim interviul de cercetare ca o tehnică de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a
informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru
descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane. Interviul se bazează pe comunicarea verbală şi
presupune întrebări şi răspunsuri, ca şi chestionarul. Spre deosebire de chestionar, unde întrebările
şi răspunsurile sunt scrise, interviul implică totdeauna obţinerea unor informaţii verbale.
Convorbirea reprezintă elemental fumndamental în tehnica interviului, în timp ce întrevederea nu
constituie decât o condiţie care facilitează transmiterea informaţiilor unidirecţionale: de la o
persoană intervievată spre operatorul de interviu.
Ancheta prin interviu a devenit metoda cel mai frecvent utilizată în cercetarea sociologică.
Annual, în întreaga lume sunt intervievate sute de mii, dacă nu milioane de persoane. “Astăzi,
ancheta este predominantă în culegerea datelor… Există două tipuri principale de anchete: pe bază
de chestionar şi prin interviu”
Utilizarea interviuluiîn cercetarea ştiinţifică are mai multe scopuri. Un scop exploratory de
identificare a variabilelor şi relaţiei dintre variabile. Cu ajutorul interviurilor se poate ajunge la
formularea unor ipoteze interesante şi valide. Interviul poate constitui instrumental principal de
recoltare a informaţiilor în vederea testării ipotezelor. În fine, cel de-al treilea scop al utilizării
interviului este cel de recoltare a unor informaţii suplimentare celor obţinute prin alte metode.
Ancheta prin interviu constituie cel mai frecvent utilizată metodă de cercetare sociologică.
Conversaţia reprezintă o activitate dinstinctiv umană şi un tip de interacţiune psihologică şi
socială. O bună parte din timpul de veghe conversăm: punem întrebări şi dăm răspunsuri. Mai rar
monologăm. Nu numai pentru sociologi, dar şi pentru avocaţi, medici, ziarişti, profesori ştiinţa şi
arta dialogului fac parte din profesia lor.
Una dintre principalele supoziţii ale interviului este consistenţa relaţiei dintre vorbă şi faptă,
dintre atitudinea exprimată verbal şi comportament. Această supoziţie merită o examinare mai
atentă.
Minciuna deliberată -posibilă într-un interviu- reduce încrederea în informaţiile obţinute prin
răspunsurile la întrebări.
Prin raţionalizarea răspunsurilor indivizii umani înceracă să găsească justificări a posteriori
comportamentelor lor.
K.D. Bailey prezintă atât avantajele, cât şi dezavantajele interviului, semnalând mai multe
avantaje decât dezavantaje. Ca avantaje sunt enumerate: flexibilitatea, rata mai ridicată a
răspunsurilor, observarea comportamentelor nonverbale, asigurarea standardizării condiţiilor de
răspuns, asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, colectarea unor răspunsuri spontane,
asigurarea unor răspunsuri personale, asigurarea răspunsului la toate întrebările, precizarea datei şi
locului convorbirii, studierea unor probleme mai complexe.
Ca orice tehnică de cercetare, interviul are o serie de deyavantaje şi limite intrinseci.
K.D. Bailey le ordonează astfel: costul ridicat, timpul îndelungat necesar pentru identificarea
persoanelor incuse în eşantion, erorile datorate operatorilor de interviu, imposibilitatea consultării
unor documente, inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă indifferent de
dispoziţia lor psihică, de starea de oboseală, neasigurarea anonimatului, lipsa de standardizare,
dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.
Atât avantajele, cât şi dezavantajele sunt relative, trebuie să fie judecate în raport cu alte
metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele socioumane şi mai ales în funcţie de diferitele procedee şi
tipuri de interviuri.
Efectul de operator de inteviu nu dispare prin autoadministrarea chestionarelor, pentru că,
remarcă sociologul American, totdeauna cel care răspunde are în vedere impresia pe care o produce
asupra cititorului prezumtiv. Distorsionarea răspunsurilor se face în sensul protecţiei ego-ului.
În literatura de specialitate consacrată interviului ca tehnică de cercetare se întâlnesc diferite
criterii de clsificare, şi anume: conţinutul comunicării, calitatea informaţiilor obţinute, gradul de
libertate al cercetătorului în abordarea diferitelor teme şi formularea întrebărilor, precum şi
schimbarea sau respectarea succesiunii lor, repetabilitatea convorbirilor, numărul persoanelor
participante, modalitatea de comunicare, funcţia îndeplinită în cadrul procesului de investigaţie.
Interviurile cu întrebări închise fac parte din categoria interviurilor structurate. Astfel de
interviuri sunt larg utilizate în cercetările sociologice şi psihologice.
Interviurile pot fi unice şi repetate. Cel mai adesea, interviul se derulează ca o comunicare
între două persoane: operatorul de interviu şi persoana care răspunde.
Tehnica interviului de grup s-a impus în cadrul direcţiei de studio al grupului mic.
Focus grupurile îmbină caracteristicile interviurilor focalizate cu cele ale interviurilor de
grup. Această tehnică de cercetare calitativă poartă şi numele de “interviu de grup în profunzime”.
Un bilanţ al celor aproximativ cincizeci de ani de la prima prezentare a tehnicii focus
grupurilor relevă că această tehnică a fost utilizată în domenii variate, şi în multiple arii ale
sociologiei.
Numărul grupurilor construite pentru a fi intervievate în profunzime variază, de regulă, între
patru şi şase. După primele focus grupuri, cercetătorul poate ajunge la concluzia că răspunsurile se
repetă şi că un nou focus grup nu ar mai adduce nimic nou.
În fine, specialiştii dezbat şi problema volumului grupurilor.
Interviurile pot fi făcute cu adulţi, cu tineri sau copii. Pot fi intervievate personalităţi ale vieţii
politice şi culturale, specialişti din diferite domenii, persoane fără funcţii oficiale şi chiar persoane
defavorizate.
 În literatura de specialitate se atrage atenţia asupra intervievării copiilor, care pune
următoarle probleme: vocabularul limitat al copiilor, specificul relaţiei adult-copil şi dificultatea
copiilor de a înţelege “situaţia de interviu.” În perioada antepreşcolară (1-3 ani) copilul întâmpină
dificultăţi de înţelegere a limbajului, deşi cerinţa subiectivă a comunicării verbale este constituită la
16 luni.
La sfârşitul perioadei şcolare mici, copiii posedă un vocabulary de 4 000 – 4 500 de cuvinte,
vocabularul active fiind de aproximativ 1 500 de cuvinte.
Interviurile se clasifică, după modalitatea de comunicare, în interviuri face-to-face (directe,
personale) şi în interviuri prin telefon. Ele pot fi clasificate şi după funcţia pe care o au în cadrul
cercetării: interviul de explorare se deosebeşte, prin structura sa, de interviul utilizat ca modalitate
principală de obţinere a datelor de cercetare sau de interviul practicat cu scopul completării sau
verificării informaţiilor recoltate cu ajutorul altor metode şi tehnici de investigare.
În funcţie de tipul de interviu, modul de desfăşurare a convorbirii dintre operatorul de anchetă
şi persoana intervievată prezintă anumite particularităţi: într-un fel va decurge interviul telephonic şi
într-un mod diferit interviul face-to face, iar acesta din urmă nu se va realize identici în cazul unui
interviu nondirect şi în cel al unui interviu pe bază de chestionar cu întrebări închise.
Aceste principii au valabilitate mai largă, nu ghidează doar interviul nondirective.
Punerea întrebărilor trebuie să urmeze ordinea din chestionar. Operatorul de interviu va citi
cu cuvânt fiecare întrebare, dând posibilitatea persoanei intervievate să urmărească pe un alt
exemplar al chestionarului formularea întrebărilor şi variantele de răspuns. În cazul unor interviuri
cu întrebări închise se specifică la ce întrebări se vor citi răspunsurile, la cere se vor da liste cu
răspunsuri la alegere şi, în fine, când se va aştepta formularea unui răspuns de către însăşi persoana
intervievată.
Desfăşurarea fructuoasă a interviului de cercetare presupune asigurarea unei înţelegeri
mutuale între operatorul de interviu şi persoana anchetată.
În cursul interviului, datorită oboselii sau epuizării informaţiilor în legătură cu o problemă
sau alta, interesul persoanelor chestionate poate scădea îngrijorător. Se recomandă schimbarea
ritmului discuţiei, abandonarea temei şi relatarea unor întâmplări cu haz sau a unor scene menite să
destindă atmosfera, să ridice tonusul psihic al celui care răspunde.
În selecţionarea şi formarea profesională a operatorilor de interviu trebuie să se aibă în vedere
sarcinile acestora în cadrul anchetelor. C.A.moser ia în considerare următoarele patru sarcini:
găsirea persoanelor cuprinse în eşantion, obţinerea acordului pentru interviu, punerea întrebărilor,
înregistrarea răspunsurilor.
Îndeplinirea cu success a acestor sarcini presupune recrutarea ca operatori de interviu a acelor
persoane care nu au caracteristici psihomorale şi fizice contraindicate şi care doresc sincer să facă
muncă de operator de interviu, ştiind că aceasta solicită effort fizic şi psihic şi că este slab
remunerată. Operatorii de interviu se recrutează din rândul funcţionarilor ieşiţi la pensie, al
casnicelor cu nivel mediu de trai şi al persoanelor în căutarea unor activităţi temporare aducătoare
de venituri suplimentare. Nu s-ar putea spune că selecţia operatorilor de interviu se face dintr-un
volum mare de populaţie.
Oricât de atent ar fi fost selecţionaţi şi oricât de riguros ar fi fost formaţi din punct de vedere
professional, operatorii de interviu rămân o potenţială sursă de eroare în anchetele sociologice şi
sondajele de opinie.
Fără a considera interviul ca fiind “ calea regală de cercetare în sociologie”, însuşirea acestei
tehnici de investigaţie, atât de larg utilizată azi în ştiinţele sociale şi comportamentale, este
indispensabilă formării profesionale.

BIBILOGRAFIE:
 Septimiu Chelcea – “ Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi
calitative.” Ediţia a doua

Institutor Cimpoesu Manuela