1.

ETAPELE DE BAZĂ ÎN APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA CHIRURGIEI

Cuvântul „chirurgie” înseamnă „acţiune manuală”, „meşteş’ug”. Însă, acest sens istoric al cuvântului este
depăşit. Actual chirurgia este o specialitate medicală înalt profesionistă. Chirurgul trebuie nu numai să opereze, ci şi
să cunoască detaliat anatomia, fiziologia, farmacologia şi alte discipline. Chirurgul trebuie să ştie a stabili un
diagnostic corect, a elabora tactica de tratament şi să posede la perfecţie tehnica operatorie.
Istoria chirurgiei este descrisă destul de amplu în manual, de aceea ne vom opri doar la etapele de bază a
acesteia. Primele date despre procedeele chirurgicale întâlnim în antichitate. Diverse manipulaţii chirurgicale se
efectuau în Egiptul Antic, India, Babilon, Roma şi Grecia Antică, Bizanţ şi China cu 2-4 milenii înaintea erei noastre.
Pe slaid este arătată fresca dintr-un mormânt antic egiptean, ilustrând reducerea luxaţiei humerusului. Mai jos vedeţi
un fragment din aşa-numitul papirus al lui Edwin Smith (1600 î.e.n.) – primul manuscris chirurgical în care se descriu
48 cazuri de tratament al plăgilor şi altor leziuni traumatice.
Din medicii acestei perioade poate fi remarcat Hippocrate (Grecia Antică, 460-377 î.e.n.), care este numit
tatăl artei medicale, Cornelius Celsus (Roma Antică, a.30 î.e.n. – a.37 e.n.) care a creat un tractat de chirurgie, în
care pentru prima dată au fost descrise multe operaţii, şi Claudius Galen (129-210), care pentru prima dată a
propus aplicarea ligaturei pe vasul sângerând şi a descris semnele clasice ale inflamaţiei.
Din medicii medievali cel mai mare aport în dezvoltarea chirurgiei l-au adus Andreas Vesalius (Padova,
Italia, 1515-1564), care primul a descris minuţios anatomia umană în cartea sa “De corporis humani fabrica” şi este
considerat primul chirurg-anatom, Paracelsus (Elveţia, 1493-1541), care a fost chirurg militar şi a perfecţionat
metodele de tratament al plăgilor, Ambroise Pare (Franţa 1517-1590), de asemenea chirurg militar – a propus
pensa hemostatică, a elaborat tehnica amputaţiei.
În Rusia drept fondator al chirurgiei este considerat N.I.Pirogov (1810-1881), care a perfecţionat tehnica
multor intervenţii chirurgicale şi în premiera a elaborat sistemul de acordare a ajutorului chirurgical.

CHIRURGIA MOLDOVEI. CLINICILE ŞI CATEDRELE CHIRURGICALE ALE MOLDOVEI

Fondatorul chirurgiei moderne în Moldova este considerat profesorul Nicolae Anestiadi (1916-1968), numele
căruia îl poartă astăzi Asociaţia chirurgilor din Moldova. El a stat la baza apariţiei chirurgiei toracale, cardiovasculare,
abdominale şi anesteziologiei.
Catedra de chirurgie generală, cu care începeţi studierea disciplinei la anul 3, a fost creată în acelaşi timp cu
organizarea Universităţii de Medicină din Chişinău în a. 1945. Primul Şef de catedră a fost prof. S.Rubaşov
(aa.1945-1947). Din 1947 până în 1950 catedra a fost condusă de prof. A.Livov. În continuare catedra de chirurgie
generală a fost condusă de aşa chirurgi iluştri, ca C.Ţâbârnă, Gh.Ghidirim, E.Cicala.
La anul 4 veţi face cunoştinţă cu patologia chirurgicală acută la catedra de chirurgie nr.1, condusă de acad.
Gheorghe Ghidirim.
La anii 5 şi 6 veţi continua studierea chirurgiei la catedra de chirurgie nr.2 sub conducerea prof. Vladimir
Hotineanu.
Pe lângă aceasta, există catedra de chirurgie pediatrică (şef de catedră – membru corespondent al AŞRM Eva
Gudumac) şi catedra de chirurgie a facultăţii de perfecţionare a medicilor (şef – prof. Nicolae Gladun).

ETAPELE DE INSTRUIRE A CHIRURGULUI ÎN MOLDOVA

La catedrele enumerate studenţii primesc cunoştinţe de bază despre patologia chirurgicală. După absolvirea
Universităţii şi susţinerea examenelor de Stat, unul dintre care este chirurgia, absolvenţii care doresc să devină
chirurgi pot lua rezidenţiatul la chirurgie. După absolvirea rezidenţiatului şi susţinerii examenului de licenţă ei primesc
diploma de chirurg. Însă, aici instruirea nu finisează. Există aşa forme de continuare a instruirii, ca secundariatul
clinic (specializare profesională), doctoratul (specializarea ştiinţifică), şi cursuri periodice de perfecţionare în chirurgie
sau ramuri separate ale acesteia.

PRINCIPIILE DE ORGANIZARE A AJUTORULUI CHIRURGICAL POPULAŢIEI MOLDOVEI

Acordarea ajutorului chirurgical populaţiei este repartizată în etape şi depinde de urgenţa patologiei. Asistenţa
chirurgicală curativă şi consultativă se acordă în policlinici, secţii de chirurgie generale şi specializate din spitalele
raionale, municipale şi republicane. Mai detaliat cu sistemul acordării asistenţei chirurgicale veţi face cunoştinţă în
cadrul lecţiilor practice la catedra noastră.

2.ANTISEPSIA
Antisepsia reprezintă un compartiment important al chirurgiei generale. Antisepsia – este un complex de
măsuri orientate spre distrugerea microorganismelor în plagă, focarul patologic şi în organism în general. Remediile
antiseptice pot crea condiţii nefavorabile pentru dezvoltarea infecţiei, sau pot exercita acţiunea dăunătoare asupra
microorganismelor.
 Noţiunea de antisepsie este strâns legată cu asepsia. Asepsia – totalitatea metodelor îndreptate spre
prevenirea pătrunderei microbilor în plagă, organismul pacientului, sau cu alte cuvinte – crearea unor condiţii sterile
de lucru chirurgical.
Istoria antisepsiei este foarte interesantă şi include patru perioade clasice: aşa-numita perioadă empirică,
perioada antisepsiei prelisteriene a sec. XIX, antisepsia lui Lister şi antisepsia contemporană.
Perioada empirică. Primele metode de antisepsie pot fi găsite în lucrările medicilor antici. Câteva exemple:
- chirurgii antici considerau obligatorie înlăturarea corpului străin din plagă;
- în legile antice evreice a lui Moisei se interzicea de a atinge plaga cu mâinile;
- Hippocrate promova principiul curăţeniei mâinilor medicului, utiliza pentru prelucrarea plăgilor apă curată, vin,
spunea despre necesitatea curăţeniei materialului de pansament.
Antisepsia sec. XIX. Medicina încă nu cunoştea cauzele supuraţiei plăgilor şi rezultatele tratamentului erau
dezastruoase. Letalitatea postoperatorie constituia peste 80% şi era condiţionată, în mare parte, de complicaţiile
purulente şi putride postoperatorii. În a. 1847 bazându-se pe experienţa proprie vastă medicul obstetrician-ginecolog
ungar Ignaz Semmelweis afirma, că cauza sepsis-ului postpartum – este introducerea elementului contagios de către
mâinile medicului în timpul naşterii. Implementarea în practică a spălării mâinilor cu soluţie 10% de clorură de var de
către I.Semmelweis a redus considerabil numărul complicaţiilor. N.I.Pirogov, de asemenea, printre primii a presupus,
că infectarea plăgilor este provocată de mâinile chirurgului şi a asistenţilor, precum şi prin intermediul materialului de
pansament. Pentru preîntâmpinarea infectării posibile a plăgilor el a utilizat alcool, nitrat de argint, iod.
Antisepsia lui J.Lister. Chirurgul britanic Joseph Lister din Edinburgh, bazându-se pe descoperirile lui Louis
Pasteur şi analiza cauzelor deceselor bolnavilor după operaţii, a ajuns la concluzia, că cauza complicaţiilor sunt
bacteriile. El a elaborat un şir de metode de distrugere a microbilor în aer, pe mâini, în plagă şi pe obiectele ce vin în
contact cu plaga. Drept remediu pentru distrugerea microbilor el a ales acidul carbolic. Lister a elaborat un sistem de
măsuri orientate spre distrugerea microbilor în plagă şi preîntâmpinarea pătrunderii lor în plagă: pulverizarea acidului
carbolic în aerul sălii de operaţii, prelucrarea instrumentelor, materialului de sutură cu soluţie de acid carbolic 2-3%,
prelucrarea câmpului operator cu aceeaşi soluţie, utilizarea unui pansament special din 8 straturi de tifon pe plagă,
îmbibat cu acid carbolic şi alte substanţe.
Aşadar, meritul lui J.Lister constă nu numai în faptul că a utilizat proprietăţile antiseptice ale acidului carbolic,
dar şi a elaborat un sistem complex de combatere a infecţiei. Esenţa metodei sale Lister a raportat-o la Congresul
chirurgilor în Dublin, 1867 şi a descris-o într-un articol în revista „Lancet”. Din aceste considerente anume Lister a
intrat în istoria chirurgiei drept fondatorul antisepsiei.
În rezultatul implementării pe larg a metodei lui Lister în Europa letalitatea postoperatorie a scăzut de 10 ori.
Antisepsia chirurgicală modernă este strâns legată de asepsie şi este unită cu aceasta într-un sistem unic.
Antisepsia este divizată în tipuri în dependenţă de natura metodelor utilizate. Antisepsia poate fi: mecanică, fizică,
chimică, biologică şi combinată. Vom studia fiecare tip în parte.

ANTISEPSIA MECANICĂ
Antisepsia mecanică – este înlăturarea mecanică a microorganismelor din plagă. În practică din plagă mecanic
se înlătură corpurile străine, ţesuturile neviabile şi necrotice, cheagurile sangvine infectate, exudatul purulent, care
reprezintă un mediu ideal pentru înmulţirea bacteriilor. În aceste scopuri se utilizează un şir de procedee:
(1) Toaleta plăgii se efectuează practic la fiecare pansament şi într-un fel puţin modificat – la acordarea
primului ajutor medical în caz de plagă. În timpul pansamentului se înlătură materialul de pansament îmbibat cu
secret, se prelucrează pielea în jurul plăgii, cu pensa şi tampon de tifon se înlătură exudatul purulent, cheagurile
infectate, ţesuturile necrotice libere. Respectarea acestor simple măsuri permite lichidarea a aprox. 80% de microbi
din plagă sau din jurul acesteia.
(2) Următorul şi cel mai important procedeu al antisepsiei mecanice etse prelucrarea chirurgicală primară
a plăgii, care trebuie să fie efectuată nu mai târziu de 12 ore după lezare. Conform opiniilor moderne, prelucrarea
chirurgicală primară a plăgii se efectuează nu atât pentru „sterilizarea cu cuţitul”, cât pentru diminuarea în plagă a
ţesuturilor neviabile, care sunt un mediu nutritiv favorabil pentru microfloră. Tehnica operaţiei constă în incizia plăgii,
recesurilor (buzunarelor) acesteia, excizia marginilor, pereţilor şi fundului plăgii în limitele ţesuturilor sănătoase, se
înlătură toate ţesuturile lezate, infestate, îmbibate cu sânge.
(3) Prelucrarea chirurgicală secundară a plăgii se efectuează în cazurile, când în plagă deja s-a
dezvoltat infecţia. Esenţa ei constă în disecţia recesurilor, în care se acumulează puroi şi detrit necrotic, şi înlăturarea
ţesuturilor neviabile.
(4) Alte operaţii şi manipulaţii. Unele intervenţii chirurgicale se atribuie la măsurile antiseptice. Acestea
sunt, în primul rând, deschiderea colecţiilor purulente: abceselor şi flegmoanelor. „Vezi puroi – evacuează-l” – este
principiul de bază al chirurgiei purulente. Până când nu a fost efectuată incizia şi evacuat puroiul din plagă, nici
antibioticele, nici antisepticele nu vor ajuta la vindecarea maladiei.
 În unele cazuri poate fi eficientă doar puncţia focarului (în caz de sinusită maxilară sau pleurezie purulentă –
acumulare de lichid în cavitatea pleurală). În caz de focare purulente situate în profunzime se efectuează puncţia sub
controlul ultrasonografiei (ecoghidată) sau TC.

ANTISEPSIA FIZICĂ
Antisepsia fizică – este distrugerea microorganismelor prin intermediul metodelor fizice. Către metodele de
antisepsie fizică se atribuie:
(1) Material de pansament higroscopic. Introducerea în plagă a materialului de pansament higroscopic
măreşte considerabil volumul exudatului evacuat. De obicei se utilizează tifonul, din care se confecţionează tampoane
şi meşe de diferite dimensiuni. Se mai utilizează şi vată higroscopică.
(2) Soluţii hipertonice. Pentru ameliorarea drenării din plagă se utilizează soluţiile hipertonice – presiunea
osmotică a cărora este mai mare decât a plasmei sângelui. Cel mai frecvent se utilizează soluţia de clorură de sodiu
10%, care în practică aşa şi este numită – „soluţie hipertonică.” La îmbibarea meşelor cu soluţie hipertonică din
contul diferenţei de presiune osmotică drenarea exudatului din plagă se intensifică.
(3) Drenarea este o metodă foarte importantă de antisepsie fizică în tratamentul tuturor tipurilor de plăgi,
precum şi după operaţiile pe cavităţile organismului. Se deosebesc trei tipuri de drenare a plăgii: pasivă, activă şi
lavaj continuu.
Pentru drenarea pasivă a plăgii se folosesc fâşii de cauciuc şi tuburi. Pe dren de obicei se fac câteva orificii
laterale. Puroiul din plagă se drenează pasiv, de aceea drenul trebuie să fie plasat în colţul de jos al plăgii.
În caz de drenare activă tubul de drenare, care iese din plagă, este unit la aspirator electric sau la un
dispozitiv special, care creează presiune negativă. Drenarea activă este posibilă doar în caz de ermetism complet al
plăgii, când aceasta este închisă pe tot parcursul de suturi cutanate.
Drenarea cu lavaj continuu – printr-un tub în focar se introduce soluţia de antiseptic, iar prin alt tub –
soluţia se evacuează. Astfel, se efectuează lavajul continuu al focarului patologic. Un moment important este ca în
plagă să nu fie retenţie de lichid: volumul lichidului evacuat trebuie să fie egal volumului introdus.
(4) Sorbenţii. În ultimul timp frecvent se utilizează metoda de absorbţie în tratamentul plăgilor: în plagă se
introduc substanţe, care absorb toxinele. De obicei acestea reprezintă substanţe sub formă de pulbere ce conţin
carbon.
(5) Metode suplimentare de antisepsie fizică. Către metodele de antisepsie fizică se atribuie tratamentul
deschis al plăgilor. Are loc uscarea acesteia, ceea ce creează condiţii nefavorabile pentru înmulţirea bacteriilor.
Metoda de obicei este utilizată în caz de arsuri. Pacientul, sau partea afectată a corpului se plasează într-un izolator
special cu mediu aerian abacterian. Utilajul pentru tratament în mediul abacterian este constituit din compresor şi
ventilator pentru suflarea aerului, filtru bacterian şi cameră cu mediu steril, în care se plasează pacientul sau partea
afectată a corpului. În rezultat se formează o crustă, sub care are loc curăţarea şi vindecarea plăgilor.
Pe lângă aceasta, către antisepsia fizică se atribuie prelucrarea plăgii cu jet de lichid. Jetul de lichid sub
presiune înaltă înlătură corpurile străine, puroiul şi microorganismele. În acest scop prelucrarea plăgii se efectuează
cu ajutorul jetului pulsatil de lichid (antiseptice sau soluţie izotonică de clorură de natriu) prin intermediul unui
dispozitiv special.
Aplicarea ultrasunetului provoacă efectul de cavitaţie – acţiunea undelor de frecvenţă înaltă, care exercită
acţiune distrugătoare asupra microorganismelor.
Aplicarea laserului cu energie înaltă (chirurgical) conduce la vaporizarea structurilor tisulare. Se creează
un efect de înlăturare rapidă unimomentană a ţesuturilor necrotico-purulente şi de sterilizare a suprafeţei plăgii. După
o asemenea prelucrare plaga devine sterilă, acoperită de crustă combustională, după detaşarea căreia plaga se
vindecă fără supurare.
Aplicarea razelor UV. Acţiunea bactericidă a radiaţiei UV se utilizează pentru distrugerea microbilor pe
suprafaţa plăgii. Se iradiază regiunea plăgilor superficiale şi a ulcerelor trofice de diversă etiologie.

ANTISEPSIA CHIMICĂ
Antisepsia chimică – este o metodă de combatere a infecţiei în plagă, în baza căruia se află utilizarea
substanţelor chimice, care exercită acţiune bactericidă şi bacteriostatică. Aplicarea lor poate fi locală sau sistemică.
Există multiple antiseptice chimice, care sunt divizate în grupuri: haloizi, săruri ale metalelor grele, alcooluri,
aldehide, fenoli, coloranţi, acizi, baze, oxidanţi, detergenţi, derivaţi nitrofuranici, derivaţi ai 8-oxichinolonei, derivaţi ai
hinoxalinei, derivaţi ai nitromidazolului, sulfanilamide, antiseptice de origine vegetală.
I. Grupul haloizilor:
1. Cloramin: se utilizează pentru lavajul plăgilor purulente sol. 1-2%, pentru dezinfecţia mâinilor – sol. 0,5%,
pentru dezinfecţia încăperilor – sol. 2%;
2. Soluţie alcoolică de iod 5-10%;
3. Preparate de iod: iodonat sol. 1%, iodopiron sol. 1%.
II. Săruri ale metalelor grele:
 1. Nitrat de argint soluţie apoasă 0,1-0,03% pentru lavajul plăgilor purulente şi vezicii urinare; soluţii de 1-2%
şi unguente se utilizează pentru arderea granulaţiilor, în tratamentul fistulelor;
2. Sublimat (diclorură mercurică) – toxină puternică. Soluţie diluată 1:1000 sau 1:2000 se utilizează pentru
prelucrarea instrumentelor, mănuşilor;
3. Sărurile de argint: colargol şi protargol.
III. Alcooluri:
Alcool etilic – sol. 70% şi 96%, pentru prelucrarea marginilor plăgii, prelucrarea mâinilor chirurgului şi
câmpului operator.
IV. Aldehide:
1. Formaldehidă;
2. Lizoform – sol. săpunoasă 1-3% de formaldehidă pentru dezinfecţia mâinilor, încăperilor;
3. Cidex – sol. 2% de glutaraldehidă. Se utilizează pentru sterilizarea cateterelor, endoscoapelor, tuburilor,
instrumentelor.
V. Fenoli:
1. Acid carbolic;
2. Ihtiol, aplicat sub formă de unguent.
VI. Coloranţi:
1. Albastru de metilen sol. alcoolică 1-3%;
2. Verde de briliant;
3. Rivanol.
VII. Acizi:
1. Acid boric – sub formă de praf, sub formă de sol. 4% pentru lavajul plăgilor. Eficient îndeosebi în caz de
infecţie piocianică (Ps.aeroginosa);
2. Acid formic – se utilizează pentru prepararea pervomur-ului (pentru prelucrarea mâinilor chirurgului).
VIII. Baze:
Amoniac (clorură de amoniu) – preparat antiseptic pentru uz extern. Anterior sol. 0,5% se utiliza pe larg
pentru prelucrarea mâinilor chirurgului.
IX. Oxidanţi:
1. Sol. de peroxid de hidrogen, la contact cu plaga Н2О2 se descompune cu eliberarea О2, se formează spumă
abundentă. Acţiunea antiseptică a Н2О2 se explică atât prin acţiunea oxidantă puternică, cât şi prin curăţarea
mecanică a plăgii de puroi şi corpuri străine;
2. Perhidrol, conţine aprox. 30% de peroxid de hidrogen, se utilizează pentru prepararea pervomurului;
3. Permanganat de kaliu – se utilizează pentru lavajul plăgilor – sol. 0,1%. Oxidanţii sunt eficienţi îndeosebi în
infecţiile anaerobe şi putride.
Х. Detergenţi:
1. Clorhexidină bigluconat. Se utilizează pentru prelucrarea mâinilor chirurgului – sol. alcoolică 0,5%, pentru
prelucrarea cavităţii peritoneale în peritonite – sol. apoasă 5%;
2. Cerigel – se utilizează pentru prelucrarea mâinilor chirurgului. La aplicarea pe mâini se formează o peliculă,
care se înlătură cu alcool;
3. Rokkal – sol. apoasă 10% şi 1%.
ХI. Derivaţi nitrofuranici:
1. Furacilină – se utilizează pentru prelucrarea plăgilor, instrumentelor, lavajul cavităţilor;
2. Furadonin, furazolidon – uroantiseptice;
3. Furagin – preparat pentru administrare intravenoasă.
XII. Derivaţi ai 8-oxichinolonei:
Nitroxalin (5-NOC) – uroantiseptic. Se utilizează în infecţiile tractului urinar;
Enteroseptol, intestopan – antiseptici chimice, utilizate în infecţiile intestinale.
XIII. Derivaţi ai hinoxalinei:
Dioxidină – remediu antiseptic pentru uz extern: sol apoasă 0,1-1% se utilizează pentru lavajul cavităţilor
purulente. Poate fi utilizat şi intravenos.
XIV. Derivaţi ai nitromidazolului:
Metronidazol (metrogil, trihopol) – remediu chimioterapeutic cu spectru larg de acţiune. Eficient faţă de
protozoare, bacteroizi şi anaerobi.
XV. Sulfanilamide:
Streptocid, ftalazol, sulfadimezin, biseptol – remedii chimioterapeutice cu efect bacteriostatic. Se utilizează
pentru suprimarea deverselor focare de infecţie, de obicei, sub formă de comprimate. De asemenea, intră în
componenţa unguentelor şi prafurilor pentru uz extern.
XVI. Antiseptice de origine vegetală:
 Clorofilipt (amestec de clorofile), baliz (primit din saharomicete), calendula – de obicei, se utilizează în calitate
de remediu antiseptic pentru uz extern pentru lavajul plăgilor superficiale, mucoaselor, prelucrarea pielii.
Finisând relatarea despre antisepsia chimică, trebuie să ne oprim aparte la două noţiuni, în practică frecvent
separate. Vorbind despre antiseptice se înţeleg preparatele utilizate pentru sterilizarea obiectelor biologice
(prelucrarea mâinilor chirurgului, plăgilor, cavităţilor purulente etc.). Dezinfectantele – remedii utilizate pentru
dezinfectarea instrumentelor chirurgicale, drenurilor, încăperilor etc.

ANTISEPSIA BIOLOGICĂ
Esenţa antisepsiei biologice constă în (1) utilizarea preparatelor de origine biologică, care acţionează nemijlocit
asupra microorganismelor, precum şi (2) utilizarea metodelor şi măsurilor ce majorează capacitatea organismului de
a se opune infecţiei.
La antisepticele biologice cu acţiune directă se atribuie antibioticele, fermenţii proteolitici, bacteriofagii şi
serurile curative.
(1) În ultimele decenii antibioticele s-au răspândit pe larg în tratamentul infecţiei purulente. Există
următoarele grupuri de bază ale antibioticelor, utilizarea cărora este indicată în tratamentul maladiilor purulent-
inflamatorii:
1. Grupul penicilinei: benzilpenicilina, bicilina.
2. Penicilinele semisintetice: oxacilina, ampicilina.
3. Grupul cefalosporinelor: ceporin, kefzol, claforan, ketacef.
4. Aminoglicozide: canamicină, gentamicină.
5. Grupul tetraciclinelor: tetraciclina, oxitetraciclina.
6. Macrolide: lincomicină, eritromicină.
7. Rifamicine: rifamicină, rifampicină.
Complicaţiile antibioticoterapiei. Complicaţiile de bază a terapiei cu antibiotice sunt următoarele:
- reacţii alergice. Se manifestă prin erupţii cutanate, dereglări respiratorii, spasm bronşic, până la dezvoltarea
şocului anafilactic. Apariţia reacţiilor alergice este motivată prin fapt – că preparatele sunt de origine biologică;
- acţiune toxică asupra organelor interne – altă complicaţie tipică. Mai frecvent se afectează auzul, funcţia
ficatului şi rinichilor;
- disbacterioză – mai frecvent este întâlnită la copii, precum şi la administrarea îndelungată a antibioticelor în
doze mari. De asemenea, este mai caracteristică la administrarea enterală a medicamentelor;
- formarea bacteriilor rezistente către antibiotice – complicaţie invizibilă, dar neplăcută, care cauzează
ineficienţa antibioticoterapiei.
Principiile de bază ale antibioticoterapiei sunt:
1. Antibioticoterapia trebuie să fie administrată conform unor indicaţii stricte.
2. Este obligatorie determinarea sensibilităţii microflorei din plagă la antibiotice.
3. Trebuie de efectuat proba de sensibilitate individuală la antibiotice.
4. La necesitatea tratamentului îndelungat cu antibiotice, acestea trebuie să fie schimbate la fiecare 5-7 zile,
pentru a evita adaptarea microflorei la antibiotice.
5. Cu scopul intensificării acţiunii antibacteriale trebuie de combinat antibiotice cu spectru diferit de acţiune.
6. Este necesară combinarea căilor de administrare (aplicarea locală şi sistemică).
7. Asocierea cu alte substanţe antiseptice.
(2) Fermenţii proteolitici: nu distrug microorganismele direct, însă curăţă rapid plaga de ţesuturi neviabile,
fibrină, puroi. Pe lângă aceasta mai exercită acţiune antiinflamatorie şi antiedematoasă.
Aceste preparate pot fi utilizate sub formă de praf – chimotripsină, tripsină, chimopsină; în componenţa
unguenţilor – iruxol; sau introduse în componenţa materialului de pansament – fermenţi imobilizaţi.
(3) Bacteriofagi: preparate, care conţin viruşi, capabili să se reproducă în celulele bacteriene şi să provoace
moartea acestora. Există bacteriofagi stafilococic, streptococic, piocianic, proteic şi combinat. Se utilizează local
pentru tratamentul plăgilor şi cavităţilor purulente.
(4) Seruri curative: preparate ce conţin anticorpi către germenii de bază a infecţiei chirurgicale. Se utilizează
parenteral, pentru imunizarea pasivă a pacienţilor. Se utilizează ser antistafilococic, antitetanic şi antigangrenos. Cu
acelaşi scop se utilizează gama-globulina antistafilococică.
Există metode de antisepsie biologică care acţionează prin stimularea propriei imunităţi şi rezistenţei la infecţii
a pacientului: imunostimulatoare, vaccine, anatoxine şi diverse metode fizice.
(1) Imunostimulatoare: timolină, Т-activin, interferon, - stimulează sau modulează imunitatea nespecifică.
(2) Vaccine şi anatoxine: conţin o doză minimă de microorganisme sau toxine ale acestora şi, la
administrarea în organism, stimulează elaborarea propriilor anticorpi către bacterii anumite (anatoxină tetanică,
anatoxină stafilococică).
(3) Metodele fizice stimulează rezistenţa nespecifică a organismului. Aici se atribuie iradierea UV şi laser a
sângelui.
 3.Asepsia. Profilaxia infecţiei prin aer şi picătură,
de contact şi prin implantare.
Într-un timp apropiat după implimentarea în practica chirurgicală a metodei antiseptice de tratament al
plăgilor s-au depistat unele neajunsuri şi au fost începute lucrări pentru elaborarea unor noi metode de combatere a
microbilor piogeni. Chirurgul neamţ Ernst Bergman (1836 – 1907) şi discipolul său C.Schimmelbuch minuţios au
elaborat metoda de sterilizare cu vapori, la temperaturi înalte a materialului de pansament şi instrumentariului. Aceşti
savanţi au pus baza asepsiei. În 1890 la congresul X internaţional al chirurgilor în Berlin au fost relatate principalele
principii ale asepsiei la tratatmentul plăgilor, dar întrebările antisepsiei au fost date pe planul 2.
În istoria chirurgiei paralel au fost elaborate 2 căi de luptă cu infecţia chirurgicală:
1. Distrugerea factorului microbian ce a pătruns în plagă sau ţesuturile organismului – antisepsie.
2. Preîntâmpinarea pătrunderii microbilor în plagă – asepsia.
Acest fapt nu este întâmplător, deoarece atât asepsia cât şi antisepsia sunt menite să lupte cu factorul
microbian şi sunt frecvent bazate pe aceleaş metode de acţiune asupra celulei microbiene, adică se folosesc aceiaşi
factori antiseptici.
În activitatea chirurgicală este necesară respectarea legii fundamentale a asepsiei, care poate fi formulată
astfel: totul ce contactează cu plaga trebuie să fie steril. Pentru aceasta este necesar de a cunoaşte bine sursele prin
care bacteriile pot nimeri în plagă. Sunt 2 de astfel de surse: exogenă şi endogenă.
Exogenă, se consideră infecţia, care nimereşte în plagă din mediul care înconjoară bolnavul: din aer (infecţia
prin aer) cu picături de salivă şi de alte lichide (infecţia prin picături), de pe obiectele, care vin în contact cu plaga
(infecţie prin contact), de pe obiectele care rămân în plagă (suturi, drenaje, etc.), aşa numite infecţii prin implantare.
Endogenă se consideră infecţia, care se găseşte în interiorul organismului sau pe tegumentele lui (piele,
tubul degestiv, căile respiratorii etc.). Infecţia endogenă poate pătrunde în plagă direct sau prin vase (pe cale
limfogenă sau hematogenă).
În ultimul timp s-a constatat, că infecţia prin aer şi picături joacă un rol important în evoluţia complicaţiilor
postoperatorii. La sfârşitul zilei de muncă în aerul sălii de operaţie, de pansamente creşte brusc numărul bacteriilor şi
se depistează forme patogene de microbi.
Compararea microflorei din plagă în caz de supuraţie după operaţie aseptică cu microflora din aerul sălii de
operaţie confirmă, că una din cauzele supuraţiei este infecţia prin aer şi picături. Profilaxia infecţiei prin aer în secţiile
de chirurgie depinde de organizarea muncii în ele şi de măsurile îndreptate la micşorarea infectării aerului cu microbi
şi nimicirea lor.
Pentru respectarea asepsiei în timpul operaţiilor în blocul operator trebuie respectată devizarea în zone a
încăperilor.
În zona sterilă 1 – sunt incluse încăperile cu cele mai stricte cerinţe: sălile de operaţie şi camera de
sterilizare (în cazul când lipseşte secţia de sterilizare centrală).
În zona 2 – a regimului strict se referă încăperile, care direct sunt legate de sala de operaţie; sala de
pregătire preoperatorie; sala de anestezie.
În zona 3 – zona regimului limitat – o alcătuiesc încăperile pentru pregătirea şi păstrarea sângelui, pentru
păstrarea aparatajului mobil pentru deservirea sălilor de operaţie, biroul chirurgilor, asistenţe medicale, laboratorul
pentru analize urgente.
În zona 4 – zona regimului spitalicesc obişnuit – include încăperile în care intrarea nu este legată cu trecerea
prin camera de dezinfecţie sanitară: biroul şefului blocului de operaţie, a asistentei medicale şefă şi camera pentru
lengerie murdară şi deşeuri.
În sala de operaţie trebuie să se găsească numai utilajul necesar pentru executarea operaţiei. Cu cât mai
puţin utilaj se află în sala de operaţie, cu atât mai uşor se asigură curaţenia. În timpul când se operează este interzis
accesul în sala de operaţie.
În timpul lucrului se respectă curăţenia, compresele şi tampoanele de tifon îmbibate cu sânge sau secreţie
din plagă se aruncă în ligheane speciale. Exsudatul şi puroiul din plagă sau cavităţi se colectează cu aspiratorul într-
un vas închis.
Curăţenia în sala de operaţie se face cu prudenţă pe cale umedă.
Există următoarele metode de curăţenie în sala de operaţie.
1. Curăţenia curentă în timpul operaţiei: infirmiera strânge tampoanele şi compresele întâmplător căzute pe
podea şi şterge podeaua murdară de sînge sau exudat.
2. Curăţenia sălii de operaţie după fiecare operaţie.
3. Curăţenia zilnică după finisarea operaţiilor obişnuite sau urgente.
4. Curăţenia generală a sălii de operaţie, care se face conform unui plan într-o zi când nu se fac operaţii, o
dată pe săptămână.
5. Dimineaţa înainte de a începe lucrul, suprafeţele orizontale(duşumeaua, mesele, pervazurile) se şterg cu o
cârpă umedă, pentru a strînge praful depus peste noapte. Această metodă se numeşte prealabilă.
 Temperatura aerului din sala de operaţie trebuie să fie între 22 – 25 0C la o umeditate de 50% şi cu o
ventilaţie ce asigură schimbul aerului de 3-4 ori pe oră. Temperatura mai înaltă provoacă transpiraţie, infectând astfel
tegumentele cu bacterii din glandele sudoripare. Temperatura joasă poate provoca răcirea bolnavilor şi crea condiţii
pentru dezvoltarea complicaţiilor.
În cazul când se foloseşte epuratorul de aer staţionar se asigură schimbul aerului curăţit de 40 de ori într-o
oră. În afară de aceasta dezinfectarea aerului din sala de operaţie şi pansamante se face cu lămpi ultraviolete
bactericide.

Profilaxia infecţiei prin contact.

Chirurgul şi asistenţii trebuie să–şi pregătească mâinile pentru operaţie. Dezinfectarea mâinilor este deficilă
în legătură cu imposibilitatea utilizării în acest scop a temperaturii înalte şi a soluţiilor de antiseptice concentrate. Este
deficilă dezinfectarea mîinilor de microbi, care se acumulează în canalele excretoare ale glandelor sebacee şi
sudoripare, în foliculii piloşi.
În legătură cu aceasta toate metodele de dezinfectare a mâinilor prevăd în mod obligatoriu tăbăcirea pielii,
scopul căreia constă în îngustarea porilor pielii şi cimentarea bacteriilor în ei în timpul operaţiei.
O mare importanţă are îngrijirea mâinilor şi prevenirea infectării lor (leziuni, traume).
Este importantă succesiunea în dezinfectarea anumitor părţi ale mâinilor. La început cu ajutorul unei perii şi
a săpunului se spală palma, apoi partea dorsală a fiecărui deget, spaţiile interdegitale şi loja unghială, de exemplu a
mâinii stângi. La fel se dezinfectează degetele mâinii drepte. Apoi se spală suprafaţa regiunii metacarpiene dorsale şi
ventrale mai întâi la mâna stângă şi apoi la cea dreaptă, şi în sfârşit se spală antebraţul. La sfârşit încă o dată se
spală loja unghială.
Se şterg mâinele cu o compresă sterilă şi se dezinfectează cu antiseptice în aceiaşi succesiune.
Metodele clasice de dezinfectare a mâinilor chirurgului sunt: Fiurbringher, Alfeld, Spasocucoţki-Kocerghin.
Metodele Fiurbringher şi Alfeld au doar o importtanţă istorică.
Metoda Spasocucoţki – Kocerghin.
În cazul utilizării accestei metode nu este necesar de a spăla în prealabil cu apă întrebuinţând peria şi
săpunul. Metoda se bazează pe dezolvarea cu soluţie de amoniac a grăsimilor de pe suprafaţa şi din porii pielii şi
îndepărtarea împreună cu soluţia a bacteriilor.
Metodica: soluţie proaspătă şi caldă de amoniac de 0,5% se toarnă în două ligheane sterile. Cu o compresă
sterilă se spală mâinile în consecutivitatea descrisă mai sus timp de 3 minute, mai întâi într-un lighean, apoi timp de
3 minute în altul. După aceasta mâinile se şterg cu un prosop steril sau compresă şi timp de 5 minute se
dezinfectează cu alcool de 960.
Mulţi chirurgi badijonează lojile unghiale cu tinctură de iod. Pregătirea mâinilor pentru operaţie trebuie să
prevadă:
1. îndepărtarea de pe suprafaţa pielii mâinilor a murdăriei şi a bacteriilor.
2. distrugerea bacteriilor rămase pe mâini.
3. tăbăcirea pielii pentru a închide canalele glandelor sebacee şi sudoripare.
4. inofensivitatea pentru piele.
Este imposibil de a obţine o sterilitate absolută a mîinilor pe tot parcursul operaţiei. În legătură cu aceasta
este necesar de a izola pielea mâinilor de plaga operatorie cu mănuşi.
O altă metodă de dezinfectare a mâinilor este utilizarea pervomurului sau C-4 (amestec de apă oxigenată şi
acid formic şi bigluconat de clorhexidină (hibitan). Înainte de dezinfectarea mâinilor cu pervomur, mâinile se spală cu
apă şi săpun (fără perie – timp de 1 min.). Se şterg cu o compresă sterilă. Apoi mâinile se dezinfectează timp de 1
min., cu soluţie C-4 sau pervomur într-un lighean emailat, se şterg cu o compresă sterilă şi se îmbracă mănuşile
sterile.

Dezinfectarea mâinilor cu biggluconat de clorhexidină

(Hibitan)
Mâinile se spală cu săpun şi se şterg cu o compresă sterilă, apoi timp de 2-3 min. se dezinfectează cu un
tampon de vată muiat în soluţie alcoolică de 0,5% de clorhexidină.

Dezinfectarea mâinilor cu novosept

Mâinile se dezinfectează cu o soluţie apoasă de 3% de novosept timp de 2-3 minute cu o compresă.
La metoda de spălare a mâinilor bazată numai pe tăbăcirea pielii se referă dezinfectarea mâinilor timp de 10
minute cu alcool de 96 0. Spălarea mâinilor cu apă în acest caz nu se recomandă, pentru că aceasta înrăutăţeşte
procesul tăbăcirii. Această metodă nu a căpătat o largă întrebuinţare din cauza siguranţei insuficiente. Însă metoda
tăbăcirii se recomandă în lipsa apei calde sau mănuşilor sterile.
 Dezinfectarea mâinilor cu preparate aniogene
şi catiogene sintetice
Se utilizează detergenţii sterilim, rodolon, etc. Pentru dezinfectarea rapidă a mîinilor se utilizează băi
ultrasonore în care dezinfectarea mâinilor se face timp de 1 minută. Dezinfectarea se realizează prin cufundarea
simplă în soluţie de antiseptic prin care trec unde ultrasonore. Astfel de băi se utilizează şi pentru sterilizarea
instrumentelor.

Pregătirea câmpului operator

La dezinfectarea câmpului operator se utilizează cu succes metoda Grossich-Filoncicov – badijonarea cu
soluţie alcoolică de iod 5%. Prima badijonare se efectuează înainte de aplicarea pe câmpul operator a lengeriei
sterile, a doua – după izolarea câmpului de operaţie cu lengerie sterilă, a treia – înainte de suturarea pielei şi a patra
– după aplicarea suturilor la piele.
Deci, iodul tăbăceşte pielea şi pătrunzând în adâncul pliurilor şi porilor, o dezinfectează.
În Occident pe larg se utilizează dezinfectarea câmpului operator cu soluţie de hibiscrub, hibitan şi betadină.

Sterilizarea instrumentelor
Instrumentele necesare pentru operaţie se sterilizează prin fierbere în soluţie de 2% de hidrocarbonat de
sodiu sau în apă timp de 20 – 30 minute din momentul când a început fierberea. Instrumentele de tăiere şi de
înţepare în cazul fierberii îndelungate se tocesc, de aceea ele se fierb separat timp de 3 minute fără adăugarea
hidrocarbonatului de sodiu şi se ţin în alcool de 90 0 nu mai puţin de 2-3 ore. Instrumentele infectate cu microbi
patogeni, trebuie fierte timp de 45 minute, iar cele contaminate cu microbi sporulaţi anaerobi se sterilizează prin
fierbere fracţionară timp de 2 ore. Sterilizarea se face în sterilizatoare metalice cu plasă şi cu un capac, care se
închide ermetic. În prezent instrumentele se pot steriliza cu aer uscat în termostate – electrosterilizatoare. Există de
asemenea metoda de sterilizare în sterilizatoare speciale cu gaze. Dar această metodă nu a căpătat o întrebuinţare
largă.
Cateterile uretrale şi cistoscoapele sterilizate prin fierbere sau în autoclave cu vapori se strică, de aceea ele
se sterilizează timp de 10 min mai întîi în alcool (fără a cufunda ocularul), apoi pe 5 min în Sol. de cianură de mercur
(1:1000). Inainte de întrebuinţare instrumentul sau cateterul se dezinfectează cu alcool.

Sterilizarea materialului de pansament şi lenjeriei.

Tot materialul de pansament trebuie supus sterilizării (tifonul, tampoanele, vata). Materialul de pansament
se sterilizează în sterilizator sub acţiunea temperaturii înalte. Există 2 tipuri de aparate pentru sterilizare: în primul
rînd se utilizează vapori fluizi cu temperatura de 100 0C; în al doilea se utilizează vapori sub presiunea ridicată cu
temperatură mai mare de 1300C. Sterilizarea cu vapori fluizi este nesigură, fiindcă cea mai ridicată temperatură în
aparat (1000C) nu distruge bacteriile sporulate, tetanosul, antraxul, etc. Pentru aceasta este nevoie de o temperatură
nu mai mică de 1200C.
Controlul sterilităţii
Controlul sterilităţii materialului în autoclave se efectuează prin metode directe şi indirecte.
Metoda directă – bacteriologică; însămânţarea de pe materialul de pansament şi albituri sau utilizarea
testelor bacteriologice.
Pentru efectuarea testelor bacteriologice sunt utilizate eprubete cu culturi de microorganisme nepatogene
sporulate, care mor la o anumită temperatură. Eprubetele se introduc în interiorul casoletei, iar la finisarea
sterilizării sunt îndreptate la laborator. Lipsa de creştere a microbilor confirmă sterilitatea materialului. Acest test se
efectuează o dată la 10 zile.
Metodele indirecte – sunt utilizate permanent la fiecare sterilizare. Pentru aceasta se folosesc substanţe cu
un anumit punct de topire acidul benzoic (120 0C), resorbcina (1190C), antipirina (1100C). Aceste substanţe se
păstrează în fiole. În casoletă se introduc câte 1-2 fiole. Topirea prafului şi transformarea lui într-o masă compactă,
demonstrează faptul, că temperatura în casoletă a fost egală sau mai înaltă de cât ceea de topire a substanţei de
control.
Pentru controlul regimului de sterilizare în sterilizatoare sub presiune, sunt utilizate substanţe cu o
temperatură de topire mai înaltă: acid ascorbic (187-192 0C), pilocarpini hidrocloridi (2000C), tiouree (1800C), etc.
O altă metodă este termometria. În fiecare casoletă se instalează câte 1-2 termometre. În acest mod primim
informaţie despre temperatura maximală, iar neajunsul acestei metode este faptul că nu ştim în decurs de cât timp a
fost menţinută această temperatură.

Profilaxia infecţiei prin implantare

Sterilizarea materialului de sutură este necesară din două puncte de vedere:
- în primul rând, confecţionarea firelor este legată de posibilitatea unei infectări considerabile;
 - în al doilea rând, o parte considerabilă de suturi rămân în adâncul plăgii şi microbii care sau păstrat în ele,
infectează ţesuturile.
În calitate de material de sutură se întrebuinţează larg mătasea, lavsanul, firele de capron, agrafe metalice.
În Occident pe larg se utilizează material de sutură montat pe ace atraumatice (dexon, etilon, ti-cron,
polisorb, surgilon, vicril, biosin, vicril rapid, etc.), care se sterilizează cu raze γ la uzine.
La noi se utilizează pe larg firele de capron, care se sterilizează prin fierbere timp de 20 minute. Avantajele
capronului sunt:
a) simplitatea pregătirii;
b) rezistenţă înaltă;
c) reacţia slabă a ţesuturilor organismului la firul de capron.
Neajunsul constă în elasticitatea mărită a firelor, din care cauză există pericolul deznodării nodului, de aceea
se recomandă de a lega firul de capron în trei noduri.