UNIVERSITATEA „DUNĂREA de JOS” din GALAȚI, ROMÂNIA

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ
DOMENIUL ”EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORTIVĂ”

REFERATUL ”III„

Tema: Lovitura de atac, blocajul și tactica la serviciul propriu.

Student: Clipca Natalia

EFS II Gr.1
PROFESOR: Pacuraru Alexandru

Chișinău, 2021
 Cuprins:

Lovitura de atac: descrirea și execuția

Blocajul individual: descrierea și execuția

Blocajul colectiv: descrierea și execuția

Tactica la serviciul propriu: descrierea și execuția

Tactica la serviciul adversarului: primirea serviciului

 Lovitura de atac:
Lovitura de atac – este legată de calitățile fizice specifice și generale ale jucătorului, care se învață și
se perfecționează după o perioadă lungă de repetare și antrenament. Este un element de bază al
jocului de volei, și cel mai complex în procesul de predare la lecții de educație fizică și antrenament.
Trebuie să se țină cont de părțile componente a procesului de învățare și perfecționare. Elementul
poate fi greu realizat în joc, de aceea trebuie de a evita descurajarea începătorului.
Profesorul/antrenorul trebuie să țină cont de nivelul și capacitatea elevului, pentru a acorda
corectidudinea exercițiilor predate la elevi, pregătirea inițială de a face cunoștință cu acest element
trebuie să fie început de la mișcări simple specifice, și cu timpu de a le compleca, profesorul trebuie
să găsească cele mai eficiente mijloace de stimulare, ca exemplu:
 Exerciții fără fileu;
 Jocuri cu fileu fixat mult mai jos, decât standardul vârstei cu care se lucrează;
 Exerciții specifice de înaintare spre curaj, de a face lovitură la corectitudinea tehnică;
Învățarea procedeelor de atac se face destul de greu. În procesul de învățare se folosește metoda
parțială, învățânduse în ordine componentele ei: elanul, bătaia pe ambele picioare, zborul și
aterizarea. Lucrul brașețor se exersează fără săritură, corelânduse ulterior cu celelalte componente.
Apoi se trece la executarea cu mingea.
Lovitura de atac, ca element principal al jocului poate fi realizat prin săritură(cu elan); de pe loc
fără elan. Lovitura de atac poate fi executată:
 din prima lovitură – când mingea vine direct de la adversar;
 din a 2-a lovitură după primul pas;
 din a 3-a lovitură după al doilea pas transmis.

Aspectul și componentele ale

mișcărilor necesare pentru
executarea loviturii de atac:

Bătaia Lovirea Aterizarea

Elanu Zborul
mingii
l

Lovitura de atac:

Procedeu drept – pe Procedeu întors – pe

direcția elanului. altă direcție, de
diagonală.
Faza de execuție a loviturii de atac: Elanul, Bătaia, Zborul, Lovirea mingii.

Lovitura de atac – procedeu drept – pe direcția elanului:

 Elanul – avântul începe din poziția fundamentală de bază, care constă într-o succesiune de
pași alergători, aproximativ de la 1 până la 5 pași. Elanul trebuie să să fie executat
perpendicular, sau oblic față de fileu, uniform accelerat și maximal de energic.
Elanul din: 1 – 3 – 5 pași: se începe cu piciorul opus brațului îndemânatic.
Elanul din: 2 – 4 pași: se începe cu piciorul corespunzător brațului îndemânatic.
Cerințele metodice:
- se execută cu 2, 3, 4, 5 pași în direcția mingii;
- este accelerat, primii pași fiind de apropiere, iasr ultimul mai mare, de frânare, executate cu
viteza maximă, transformă elanul în săritură pe verticală ;
- în timpul deplasării corpul ia în mod agresiv poziția pentru următoarea componentă bătaia.
Cele mai des întâlnite greșeli, sunt:
- elanul este făcut lent;
- ultimul pas al elanului este scurt;
- numărul pașilor este prea mic sau prea mare;

 Bătaia – ridicarea corpului pe verticală prin pășire, sau contactul picioarelor cu

solul/podeaua, pentru desprinderea și ridicarea întregului corp pe verticală. Bătaia poate fi
realizată cu ajutorul sprijinului cu sol al ambelor picioare sau doar a unui picior. Ultimul pas
al elanului cu piciorul drept/stâng în dependență de mâna îndemânatică a jucătorului ((scrie cu
dreptul sau cu stângul; piciorul de bătaie (jogging) stângul sau dreptul)) – este puțin mai mare
și mai energic în comparație cu ceilalți pași: Acest pas joacă rol de a opri viteza de înaintare,
 și contactul cu sol se face cu calcâiul. Centru de greutate este plasat înapoi, brațele se duc în
jos și mult înapoi pe lângă trunchi, iar trunchiul este ușor aplecat înainte, pentru a lua poziția
pentru faza de zbor, care o v-om descrie mai departe.
Cerințele metodice:
- se face în principal pe două picioare (bătaia în doi timpi);
- contactul piciorului de blocare cu solul (ultimul pas) se realizează pe calcâiul opus brațului
îndemânatic precedat de pasul sărit;
- în momentul contactul cu sol, picioarele sunt semiflixate, trunchiul aplecat înainte, brațele
fiind duse mult înapoi, piciorul opus brațului îndemânatic înainte;
- în momentul bătăii, picioarele împing cu toată forța în sol, brațele trăgând energic înainte ți
în sus;
- nu se exclude bătaia pe un picior, în situații speciale.
Cele mai des întâlnite greșeli, sunt:
- brațele nu execută mișcarea de avânt dinapoi, jos – înainte, sus;
- bătaia se efectuează pe vârfuri;
 Zborul – se realizează prin întinderea energică a articulațiilor picioarelor cu ajutorul puternic
și rapid a brațelor, dinapoi – înainte – sus deasupra capului, ușor flexat din articulația
coatelor.
Brațul de lovire – se duce mai mult în sus și înapoi, în același timp cu extensia ușoară a
trunchiului și răsucirea lui spre partea brațului îndemânatic.
În timpul zborului picioarele flexate în genunchi, înalțează întregul corp pe verticală și
menține un echilibru favorabil. Când tușierul se găsește în punctul maxim al înălțării – începe
executarea loviturii a mingii.
Cerințele metodice:
- se face pe verticală și cât mai înalt;
- corpul și brașele să fie relaxate.
Cele mai des întâlnite greșeli, sunt:
- coordonarea greșită a întâlnirii cu mingea;
- trunchiul este în echer;
- brațul neândemânatic este uitat, lângă trunchiul sau nu coboară înaintea celui îndemânatic;

 Lovirea mingii – mingea treuie să fie lovită deasupra fileului, și contactul cu mingea se
realizează scurtă și rapidă. Brațul neîndemânatic înaintea loviturii, flexat în articulația cotului
(unghi de 90° - 110°), execută o tracțiune puternică de sus în jos și puțin lateral pe lângă corp,
ajutând la revenirea trunchiului spre înainte – pentru ca să crească energia și forța de lovire a
mingii.
În timpul lovirii, trunchiul execută o flexie energică pe bazin, palma brațului îndemânatic
lovește puternic mingea, în timp ce cotul se ridică între cele 2-uă puncte ale pârghiei formate
de umăr - minge.
Lovirea mingii cu palma – se lovește cu o suprăfața a palmei cât mai mare, având degetele
desfăcute într-o ușoară flexie, care imprimă acesta direcția de zbor dorită.
Cerințele metodice:
- mingea se lovește de sus în jos și spre înainte, brațul fiind întins sau flexat din articulația
cotului, care este blocat. În această mișcare, umărul trebuie să impulsioneze ridicarea cotului
în sus și învăluirea mingii cu palma;
- în momentul lovirii, mingea se va găsi deasupra capului, puțin înainte și spre brațul de
lovire;
 - la lovitura de atac procedeu întors, mingea depășește jucătorul în partea opusă brațului de
lovire.
Cele mai des întâlnite greșeli, sunt:
- lovirea mingii de jos în sus;
- lovirea mingii fără flexia palmei spre antebraț;
- mingea nu este lovită cu toată palma;

 Aterizarea – contactul cu solul dupa săritură pe verticală și lovirea mingii, se fece succesiv
1) vârfurile picioarelor;
2) talpele picioarelor;
3) calcâi pe ambele picioare apropiate sau depărtate;
În faca contactului complet cu sol, articulațiile picioarelor se flexează ușor, făcând ca
aterizarea să fie mai elastică, însoțită de o flexie ușoară a trunchiului pe bazin – ținuta se duce
puțin înapoi. Brațele coboară relaxat spre jos pe lângă trunchi, și jucătorul își ea din nou
poziția fundamentală, pentru a fi gata să între mai repede în joc.
Cerințele metodice:
- să se facă pe vârfurile ambelor picioare, cu corpul orientat pe direcția atacului, să fie cât mai
echilibrată.
Cele mai des întâlnite greșeli, sunt:
- aterizarea lipsită de amortizare;
- aterizarea dezachilibrată;
- privirea nu urmărește mingea.

Lovitura de atac întorsă, pe altă direcțiea elanului:

Procedeul a loviturii de atac întorsă – tot este compusă din elan,bătaie, faza de zbor (întoarcere în
aer) lovirea mingii și aterizarea, dar și se deosebește de cea descrisă de mai sus, prin:
 Întoarcerea trunchiului spre partea brațului neîndemânatic se face după săritură, iar aterizarea
cu tălpile paralele cu linia de centru, vârfurile orientate în partea opusă brațului de lovire;
 În execuția tehnică a loviturii de atac procedeu prin întoarcere, se cere să se țină seama de:
după efectuarea bătăii, jucătorul trebuie să execute o întoarcere a întregului corp în direcția
brațului neîndemânatic (la începători);
 În momentul lovirii, mingea trebuie să se găsească în partea opusă a brațului care lovește,
mingea depășește puțin executantul în partea brațului neîndemânatic;
 Jucătorul execută o mișcare în plus, întoarcere în aer, față de lovitura de atac, procedeu drept,
mingea trebuie să fie ridicată mai înalt;
 Cea mai bună zonă pentru execuția acestui procedeu este zona a III;
 Procedeul poate fi executat și din pasă joasă, sau în urcare cu condiția ca în momentul
ridicării mingii, tușierul să se găseasacă în aer și să fie începută mișcarea de întoarcere spre
partea brațului neîndemânatic.
Cerințele metodice:
- mingea trebuie să depășească brațul îndemânatic;
- se execută o întoarcere înversă a elanului.
Cele mai des întâlnite greșeli, sunt:
- jucătorul nu se retrage suficient din fileu sau nu se așează corespunzător pentru acțiunea
următoare;
- elanul executat prea lent;
 - așezarea greșită a tălpilor una față de alta pe sol;
- nu se execută întoarcere prin răsucirea trunchiului sau a brațului;
- elanul nu este oblic pe fileu;
- rotația corpului în timpul zborului nu este în direcția opusă.

Blocajul individual: descrierea și execuția

Executarea blocajului are aceleaşi părţi componente ca ale loviturii de atac.

Elanul - este de fapt o deplasare mai mult laterală şi lovirea mingii, efectuată cu ambele palme.
- săritura cu ambele braţe sus este necesară şi pentru învăţarea loviturii de atac;
- elanul lateral, ultimul pas corespunzător direcţiei de deplasare, se face mai mare și foarte energic.
- centrul de greutate rămâne în urmă, în partea opusă direcţiei de deplasare, palmele la înălţimea
pieptului sau ale bărbiei orientate spre înainte, trunchiul este aplecat uşor înainte, privirea urmăreşte
mingea;
- flexia mai accentuată a piciorului de sprijin, odată cu trecerea lui pe toată talpa şi apropierea
celuilalt picior (care se pune pe sol pe toată talpa), tălpile fiind paralele, centrul de greutate se
deplasează în jos, pe verticală şi în mijlocul poligonului de susţinere, greutatea corpului trece pe
ambele picioare;
- se realizează rularea talpă-vârfuri, după care urmează desprinderea energică în sus pe verticală,
realizată prin întinderea puternică şi rapidă a articulaţiilor picioarelor, odată cu îndreptarea energică
a trunchiului şi ducerea braţelor şi a palmelor prin faţă înainte sus, deasupra capului şi deasupra
fileului, orientate înainte, spre terenul advers;
- corpul părăseşte contactul cu solul, realizând cea de a treia componentă a blocajului, zborul.

Zborul - este rezultatul elanului şi al bătăii, şi continuarea lucrului braţelor în aer.

- palmele se duc în sus, pe lângă banda superioară a fileului (în funcţie de înălţimea mingii), pentru a
nu se permite în timpul atacului advers, ca mingea să intre între mâini şi fileu;
- blocarea sau lovirea mingii se realizează cu palmele, printr-o mişcare de sus în jos pe direcţia de
zbor a mingii sau chiar pe mingea atacată, dacă aceasta este foarte aproape de fileu, agresiv în
terenul advers. În timpul blocării mingii se recomandă ca braţele să fie uşor flexate din articulaţia
coatelor, pentru a amortiza şocul lovirii atacului puternic.

Palmele sunt cu degetele mari apropiate, orientate spre înapoi şi puţin depărtate de celelalte,
pentru a se înlătura posibilitatea unor accidentări sau a trecerii mingii printre palme; celelalte degete
sunt puţin răsfirate şi semi-încordate, iar articulaţia pumnului blocată.
Acţiunea braţelor în aer se face atât din articulaţia cotului cât şi din cea a pumnului, palmele
acoperind mingea. Drumul braţelor şi a palmelor este de la înălţimea pieptului în sus, deasupra
capului şi puţin înainte. Dacă dorim ca mingea atacată să intre în posesia echipei care se apără, în
momentul blocării mingii palmele trebuie să fie orientate spre înapoi (blocate în extensie); porţiunea
distală a antebraţelor să fie foarte aproape de plasă sau chiar să treacă puţin peste ea. În acest fel,
mingea atacată se va duce în sus şi în terenul propriu, fiind uşor preluată de coechipieri (astfel se
realizează blocajul pasiv).
 Aterizarea - sau contactul cu solul se realizează succesiv: vârf, talpă, cu ambele picioare în acelaşi
timp. În momentul contactului cu solul, articulaţiile picioarelor se flexează progresiv (realizând o
aterizare elastică), trunchiul execută o uşoară flexie pe bazin, braţele cad relaxate pe lângă corp până
în poziţia fundamentală de bază. De multe ori, din cauza unei sărituri prea aproape de fileu şi de
linia de centru, jucătorul la aterizare trebuie să execute o răsucire a picioarelor (spre dreapta sau
spre stânga), în aşa fel încât tălpile să fie paralele cu linia de centru, iar genunchii prin flexia lor să
nu se lovească cu genunchii atacantului care execută aterizarea în terenul advers.
Cerințele metodice:
- săritura pentru executarea blocajului trebuie să se facă puţin mai târziu decât a atacantului,
pentru ca „punctul cel mai înalt al săriturii la blocaj să coincidă cu momentul lovirii mingii de
către atacanţi” ;
- distanţa dintre palme să fie mai mică decât diametrul mingii;
- cel care blochează, trebuie să ţină seama de traiectoria, înălţimea, viteza, distanţa şi unghiul
cu care vine mingea la fileu, de calităţile fizice şi specifice ale trăgătorului şi chiar din a câta
lovitură se execută atacul pentru alegerea momentului săriturii;
- blocajul se învaţă relativ uşor, dar perfecţionarea lui este dificilă şi necesită timp îndelungat;
- aplicarea lui în joc cere cunoştinţe tehnico-tactice bogate şi o atenţie deosebită, în timpul
execuţiei;
- Se recomandă să se înveţe, şi să se folosească, bătaia pe ambele picioare;
- bătaia, pe un picior se execută numai în cazuri întâmplătoare sau excepţionale, când
jucătorul este surprins de faza de joc şi nu poate sau nu are timp să execute bătaia pe ambele
picioare;
- În execuţia blocajului individual, se recomandă să se sară în dreptul mingii, acoperind
direcţia probabilă a loviturii de atac.
Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii să stăpânească la un nivel
corespunzător, blocajul individual.
Cele mai întâlnite greşeli sunt:
La momentul iniţial: aprecierea incorectă a locului de execuţie, balansarea spre înainte a
braţelor;
În timpul execuţiei: braţele nu se întind complet; între braţe şi fileu rămâne o distanţă prea
mare; la fel şi între palme;
În finalul acţiunii: retragere prea târzie a palmelor, aterizare dezechilibrată.

Blocajul colectiv: descrierea și execuția:

Execuţia blocajului în 2 şi 3 jucători respectă aceleaşi faze sub aspectul descrierii şi execuţiei
tehnice ca şi blocajul individual, căreia i se mai adaugă coordonarea mişcărilor şi efectuarea grupării
jucătorilor în funcţie de direcţia loviturii de atac.
Blocajul cu 2 jucători este frecvent folosit în jocul de volei si impune o sincronizare perfectă a
acţiunilor celor doi. Această sincronizare presupune coordonarea deplasării săriturii şi acţiunii
braţelor jucătorilor care efectuează blocajul colectiv.
Blocajul cu 3 jucători se efectuează ceva mai rar şi numai în anumite situaţii; atunci când atacul
advers este executat din zona 3, în special la echipele de începători, şi la mingi ridicate înalt.
Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii să stăpânească la un nivel
corespunzător, blocajul individual. Mijloacele folosite în traseul metodic în acest caz sunt
caracteristice stadiilor de consolidare şi perfecţionare, urmărind mai ales aspectul omogenităţii
cuplurilor de jucători şi a sincronizării dintre ei:
trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea cealaltă. La comandă jucătorul din
centru se deplasează spre stânga sau dreapta unde împreună cu jucătorul din zona respectivă execută
simularea blocajului.
Blocaj în doi jucători la lovitura de atac efectuată din terenul advers din zona dinainte
stabilită;
Acelaşi exerciţii, dar fără anunţarea dinainte a zonei din care se efectuează lovitura de atac;
Exersarea blocajului colectiv în structura de joc şi apoi în joc cu temă şi joc de pregătire.

Pe toată lungimea fileului, este executat în faţa unui trăgător foarte bun, în special la echipele
avansate în situaţii tactice speciale. La blocajul în grup, se recomandă fiecărui jucător să asigure (să
apere), o anumită direcţie a loviturii de atac.
În cazul când se asigură (se acoperă) iniţial o anumită direcţie de atac şi se sesizează că trăgătorul
atacă pe altă direcţie, se recomandă ducerea braţelor şi închiderea cu palmele a direcţiei pe unde este
posibil ca adversarul să atace.
De asemenea, palmele din exterior vor fi orientate spre interiorul terenului pentru a închide părţile
laterale ale blocajului şi a evita eventualele atacuri din blocaj afară.
Cerinţe metodice:
privirea jucătorilor va urmări tot timpul mingea şi, în acelaşi timp cu vederea periferică,
gruparea şi sincronizarea săriturii;
creşterea vitezei de execuţie a combinaţiilor tehnico-tactice în jocul de atac a solicitat implicit
şi mărirea vitezei de deplasare a jucătorilor din linia întâi, pentru efectuarea corespunzătoare a
primului procedeu tehnic din jocul de apărare.

Cele mai întâlnite greşeli sunt:

aprecierea incorectă a locului de unde se va ataca;
deplasarea cu braţele blocate;
deplasare perpendiculară pe fileu;
lipsa opririi din deplasare;
poziţie prea apropiată sau prea depărtată de fileu;
tălpile exagerat de depărtate una faţă de cealaltă;
braţele pe lângă corp;
aprecierea incorectă a locului de efectuare a blocajului;
incomodarea sau lovirea partenerului;
nesincronizarea săriturii participanţilor;
palmele suprapuse;
„palmele si braţele mult prea depărtate” ;
jucătorul din centru nu se deplasează suficient spre extremă;
degetele nu sunt răsfirate în timpul contactului pe minge;
contactul cu mingea nu se realizează în partea superioară sau postero-superioară a acesteia;
nu se execută flexie palmară în timpul contactului cu mingea;
ochii sunt închişi;
aterizare rigidă;
aterizare dezechilibrată;
aterizare în fileu sau după linia de centru a terenului;
 privirea nu urmăreşte mingea;
privirea executantului nu urmăreşte acţiunile celorlalţi jucători.

Tactica la serviciul propriu: descrierea și execuția:

Tactica jocului de volei poate fi împărţi în trei+ capitole:

a) tactica la serviciu;
b) tactica în apărare;
c) actica în atac.
După fiecare oprire a jocului, punerea mingii se realizează prin serviciu. Pentru a obține dreptul de a
servi în continuare, echipele trebuie să organizeze atacul și apărarea. Sub aceste cerințe, avem două
situații:
- tactica la efectuarea serviviului;
- tactica la primirea serviciului.
În prima situaţie avem următoarele acţiuni tactice:
aşezarea jucătorilor pe teren cu păstrarea formaţiei;
aşezarea jucătorilor pe teren cu diferite schimbări de locuri (zone) în linia I-a şi/sau în linia a
II-a, în funcţie de specializarea pe posturi şi zone.
În a doua situaţie pot exista următoarele acţiuni:
 aşezarea jucătorilor pe teren cu păstrarea formaţiei;
 cu schimbări de locuri (zone) într-o linie sau în ambele linii;
 cu trecerea unui jucător din linia a II-a în prima linie (intrare);
 cu aşezări derutante (false).
În aceste două situaţii se realizează poziţii specifice ale jucătorilor, în ambele linii, pentru faza de
efectuare şi pentru cea de primire a serviciului.

Tactica la efectuarea serviciului:

La efectuarea serviciului, echipa se găseşte în atac, dar când mingea trece peste fileu, adversarul –
începe să organizeze atacul, iar echipa care executa servirea automat apărarea. De fapt, echipa care
servește, se organizează din start în poziții de apărare.
Echipa care servește poate să facă, în timp ce mingea este în zbor către terenul adversarului – schimbări
între jucători, doar în zonele lor, în cadrul celor două linii, pregătinduse pentru o apărare cât mai bună.

Jucătorii echipei care serveşte trebuie să ţină seama că în eventualitatea preluării atacului advers,
trebuie să treacă cât mai repede, uşor, şi cât mai eficace în atac. Astfel, jucătorii vor trebui să-şi
schimbe locurile în aşa fel încât cel mai bun atacant din echipa proprie să se găsească în zona
corespunzătoare celui mai mic sau mai slab blocaj din echipa adversă. De asemenea, se poate face
schimbarea jucătorilor din linia a II-a în aşa fel încât cel mai mobil jucător de dublaj să treacă în
zona 6, în apropierea liniei de 3 m (în sistemul cu centrul doi avansat), iar jucătorii din zonele 1 şi 5,
în apropierea colţurilor de fund ale terenului. În cazul în care echipa este începătoare, iar blocajul
este efectuat numai de jucătorul din zona 3, aceasta se va găsi în apropierea fileului iar jucătorii din
zonele 2 şi 4 se vor plasa mai retraşi (în apropierea liniei de 3 m), pentru a face loc deplasării
jucătorului de la blocaj şi pentru a efectua dublajul acestuia, împreună cu jucătorul din zona 6, care
se găseşte în mijlocul terenului, la 3 – 4 m de fileu.
Tactica echipei la serviciu, se referă la aşezarea pe teren a echipelor ce servesc.
Pornind de la premiza că echipa care serveşte se găseşte imediat în apărare, tactica acestei situaţii
reclamă ca echipa respectivă să ocupe o poziţie iniţială de apărare, corespunzătoare sistemului
defensiv adoptat.
Lucrul acesta este valabil pentru echipele avansate, pentru că la începători rezolvarea primelor
aspecte tactice legate de aşezarea pe teren în momentul în care servesc are loc treptat, ca o necesitate
a organizării, încă din primele lecţii a jocului bilateral.

În cadrul liniilor:
Linia a I-a:
 jucătorii înalți, cu cel mai bun blocaj, se mută în zona celui mai bun atacant din echipa
adversă;

Linia a II-a:
 Cel mai bun apărător, se plasează în zona de atac preferată de trăgătorii adverși;
 Ridicătorul din linia a II-a, se palsează mereu întro zonă, cât mai rapidă și ușoară în întrarea în
linia I;
 Jucătorul care execută servirea, trebuie să între imediat în teren și să fie pregătit a participa la
joc.

Tactica echipei la serviciu, se referă la așezarea pe teren a echipelor care servesc.

Pregătirea serviciului din punct de vedere tactic(execuție, precizie la zonă, la om) se paote exersa
prin trimiterea mingii în zone mai mari, în lungimea și în lățimea terenului la început, sau în zone
mai mici din terenul advers, la echipele avansate.

Tactica la serviciul adversarului: primirea serviciului:

Tactica echipelor la primirea serviciului se referă la aşezarea pe teren a echipei pentru a prelua
serviciul advers, odată cu organizarea propriului atac.
Echipa de la primirea serviciului se găseşte în fază de apărare, organizându-şi în acelaşi timp (odată
cu primirea serviciului), întrare imediată în atac – doar în caz de primire reușită a servirii – și tot
odată control asupra balonului. În caz când la prima primire balonul este preluat de linia a II-a
greșit, echipa nu poate trece imediat în faza de atac, rămânduși în aceeași postură de apărare. Pentru
a realiza primire și control asupra balonul, trebuie să se țină cont de poziționarea jucătorilor pe teren,
trebuie să se ţină seama de următoarele principii:
toţi jucătorii trebuie să aibă un culoar de vizibilitate pentru a putea urmări traiectoria de zbor
a mingii servite;
în funcţie de zonă ocupată pe teren, jucătorii trebuie să se găsească orientaţi perpendicular
faţă de cel care serveşte, iar poziţional să aibă piciorul din afara terenului, sau piciorul opus
locului unde se găseşte ridicătorul (pentru jucătorii din mijlocul terenului), mai înainte;
 în timpul primirii, jucătorii trebuie să se vadă între ei, folosind vederea periferică, urmărind în
acelaşi timp atât jucătorul care serveşte, cât şi spaţiile unde eventual va putea cădea mingea
nu pe aceeaşi linie;
în timpul primirii, jucătorii trebuie să se găsească permanent în poziţia fundamentală de bază
(medie), şi de multe ori chiar în poziţia joasă, fiind întotdeauna gata să se deplaseze la timp
acolo unde este nevoie;
la începători, aşezarea jucătorilor în teren trebuie să se facă în aşa fel încât ridicătorul să se
găsească întotdeauna mai aproape de fileu pentru a ridica mingile în condiţii cât mai uşoare.;
echipele cu o pregătire tehnică bună, pot avea la primirea serviciului, toţi jucători plasaţi între
6 şi 8 m de fileu, pe două linii apropiate frânte, sub forma de semicerc, sau 2 jucători
specializaţi la primire.

Aşezarea jucătorilor pe teren, precum şi schimbul zonelor de acţiune în timpul punerii mingii în joc
(a serviciului), mai poate fi determinată de:
 specializarea jucătorilor pe posturi:trăgători-ridicători;
 preferinţă pentru zonele de atac ale celor mai buni trăgători;
 urmărirea executării unei combinaţii tactice în atac;
 când unul din jucători, din anumite cauze nu poate primi serviciul (neîncălzit, pregătire
tehnică necorespunzătoare etc.).

În toate aceste cazuri,unul,doi sau trei jucători se apropie de fileu,iar zonele lor vor fi acoperite
de ceilalţi patru sau trei jucători.
Dacă sunt jucători cu o pregătire tehnică necorespunzătoare, la primire, ei se vor plasa în
apropierea coechipierilor buni şi vor fi acoperiţi în faza de primire de aceştia sau de jucătorii cei mai
apropiaţi, sau se vor plasa în apropierea fileului.

De regulă, aşezarea pe teren se face la 6 – 8 m faţă de fileu, având de realizat două sarcini
principale:
 primirea serviciului advers;
 tactica proprie de atac.
Învăţarea aşezării pe teren pentru primirea serviciului începe din primele lecţii,ca o necesitate a
organizării jocului bilateral pe baza celor trei lovituri.
Cerinţe și indicații metodice:
La începători, neexistând o specializare pe posturi, preluarea serviciului va fi rezolvată de cinci
jucători, al şaselea aflat în zona 3 va fi menţinut lângă fileu pentru e executa a doua lovitură, pasarea
– precizie - pentru atac.
Aşezarea pe teren la primirea serviciului se va învăţa odată cu serviciul (de jos sau de sus), şi va
continua să se îmbunătăţească permanent,concomitent cu însuşirea şi perfecţionarea procedeelor
tehnico-tactice ale jocului.
Pentru învăţarea şi perfecţionarea tacticii la primirea serviciului se pot folosi exerciţii fără minge şi
exerciţii cu mingea.
Exerciţiile fără minge, vor preciza locul, poziţia şi zona pe care o acoperă fiecare jucător la preluare
în formaţie, în funcţie de locul de transmitere a mingii.
Exerciţiile cu mingea, pot fi executate individual,în grup şi în formaţie .Exerciţiile individuale se vor
referi la locul, zona şi poziţia pe care o va executa succesiv fiecare jucător în formaţie şi corelată
cu direcţia de transmitere a mingii. Ele vor consta din preluări repetate din fiecare zonă, conform
cerinţelor stabilite.
Referatul este compus pe baza materialului didactic: Bazele Teoretice Metodice ale Voleiului.