Poveste.

La culcus, cu gandul la Teofilact cel bun

March 18, 2008 3:24 am laurentiu Povesti cu Sfinti pentru copilasi cuminti, Raluca
Toderel

Raluca Toderel

De ziua mamei, Ekaterina, Ana şi

Damian au hotărât să îi
pregătească o surpriză specială:
să fie cuminţi toată ziulica, să se
joace frumos, să nu fie mofturoşi
la masă şi seara să îşi strângă
toate jucărele împrăştiate prin
ungherele camerei. Să nu
înţelegem greşit, cei trei sunt de
fel copilaşi cuminţi, dar în
această zi au hotărât să dea tot ce
e mai bun din ei.

Zis şi făcut, încă de dimineaţă cei trei au arătat că va fi o zi memorabilă, fără năzbâtii
prea mari. Încercarea lor a reuşit destul de bine, dacă putem excepta rochiţa pătată cu
cremă de zahăr ars a Anei şi maşinuţa stricată a lui Damian. Totuşi, în mare, seara se
simţeau mulţumiţi de ei. În plus, văzuseră că mămicuţa lor e fericită şi mândră de ei.

Vrând să încheie seara în acelaşi fel, cei trei s-au îmbrăcat în pijămăluţe şi s-au aşezat
singurei în pătuţ. Fetiţele l-au ajutat şi pe Damian care, mai micuţ, se rătăcise cu căpşorul
într-una din mânecuţele pijamalei. Odată aşezaţi în pat, au pus mâna pe telecomandă
pentru a se uita la desene: obişnuiau să facă asta seara când, obosiţi de prea multă joacă,
dar încă nedornici de somn, se ostoiau pentru a se delecta cu desenele preferate. Ştiau că
mami nu e prea încântată de acest lucru, nu o dată o auziseră spunând că „desenele nu
mai sunt ce au fost odată”. Totuşi, li se părea prea mare sacrificiul de a renunţa la ele,
chiar dacă e ziua ei.
În timp ce supuneau la vot canalul de desene la care să se uite, a intrat mami a lor în
cameră.

-„Să vezi că iar ne ceartă că ne uităm la televizor” a fost primul gând care a trecut prin
mintea licuricilor.
-„Să nu ne cerţi mami, că am fost cuminţi toată ziua” a cerut Dami cu voce stinsă.
-„Ştiu că aţi fost cuminţi. De aia am şi venit, vreau să vă mulţumesc pentru cel mai
frumos cadou ce mi l-aţi fi putut face”.

Auzind această întorsătură neaşteptată a situaţiei, Damian s-a ridicat în picioruşe şi,
declamând plin de gravitate cu mâna întinsă ca într-un salut roman, a spus: „Fetelol, v-am
 zis eu că o să se bucule”.
-„Norocul tău e că încă nu a trecut ziua şi nu avem voie să o supărăm pe mami, că altfel
ţi-am arăta noi cine a spus cui” a mârâit Ekaterina printre dinţi.
-„Nu e important cine a fost cu ideea, important e că azi aţi fost cei mai cuminţi licurici
din lume” a spus mama, zâmbind cu duioşie.
-„Păi cum, mami? Noi suntem singurii copii-licurici, nu ştii? Păi dacă suntem singurii,
normal că suntem şi cei mai cuminţi” a spus gânditoare Ana, ridicând din sprâncene.
-„Da, ai dreptate” s-a corectat mama zâmbind. „Atunci aţi fost astăzi cei mai cuminţi
copii din lume. Oricum, bănuiesc că de mâine veţi redeveni licurici năzbâtioşi”.
-„Ata cam aşa e” a completat, plin de importanţă, Damian.
-„Uitaţi, pentru că aţi fost aşa de drăguţi astăzi, am venit să discut cu voi o afacere”.
-„Mie îmi plac afacerile” a spus Damian.
-„Dami, las-o pe mama să spună” au intervenit fetele într-un glas.

-„Aşa. Uitaţi despre ce e vorba. Voi aţi fost azi modele de copii. Eu mă ofer pentru asta
să vă spun o poveste. Dar am o condiţie: dacă vă place povestea mea, săriţi peste desenele
animate în seara asta. Ce spuneţi, vă interesează propunerea?”.
-„Păi… eu vreau să ştiu ce fac vrăjitoarele W.I.T.C.H. Altfel o să râdă colegii de la
grădiniţă de mine, că nu sunt la curent cu noutăţile” a răspuns Ekaterina, aflându-se într-o
vădită dilemă.
- „Kati, dacă nu îţi place povestea mea, atunci puteţi să vă uitaţi la W.I.T.C.H. Dar eu
cred că o să vă placă şi, cine ştie, poate că dacă o vei povesti colegilor de la grădiniţă, o
să le placă şi lor şi o să aprecieze că eşti mai informată ca ei. Ce ziceţi?”.
- „Mie întotdeauna mi-au plăcut poveştile mamei”, a spus Ana.
- „Da’ desple ce e povestea?” a întrebat, curios, Damian. „Desple vreun vrăjitor?”.
- „Nu, nu este despre un vrăjitor”.
- „Despre nişte luptători?”.
- „Da, într-un fel este despre un luptător, dar nu aşa cum cunoaşteţi voi luptătorii din
desene”.
- „Dar ce fel de luptător? Avea puteri magice?”.
- „Avea puteri, dar nu chiar magice. Dacă nu vreţi să vă spun povestea, atunci nu vă mai
divulg acum nimic”.
- „Eu vreau!” a spus Dami. „Vreau să văd ce fel de luptător e acela”.
- „Şi eu vreau!” a adăugat Ana.
- „Să zicem că vreau şi eu…” a completat Ekaterina, ai cărei ochi însă sclipeau de
curiozitate.
- „Bine… Atunci să începem. Povestea pe care vreau să v-o spun s-a petrecut de mult, de
mult, în vremuri apuse, când nu existau maşini, nici televizoare, nici computere şi nici
internet”.
- „Cum o fi asta să nu existe calculatoare? Nu se plictiseau oamenii?”.
- „Nu, nu se plictiseau deloc. Din contra, erau foarte harnici şi aveau mereu treabă.
Mergeau des la biserică şi se rugau mult”.
- „Şi noi ne rugăm, chiar dacă avem televizor”.
- „Da, aşa e. Dar oamenii aceia se rugau mult mult mult de tot. Ei, uite că în vremurile
 acelea trăia undeva, în Ţările Răsăritului, un bărbat pe care îl chema Teofilact. Era un
bărbat bun şi foarte credincios. Teofilact era un om mai ciudat, şi asta pentru că avea un
hobby la care ţinea foarte mult”.
- „Aşa cum e hobby-ul meu să mă joc cu păpuşile?” a întrebat Ana.
- „Da, cam aşa. Dar hobby-ul lui era unul deosebit, oamenii din ziua de azi nici nu mai
cred că cineva poate să aibă un asemenea hobby”.
- „Despre ce fel de hobby e vorba, mamă?”.
- „Hobby-ul lui era să Îl iubească pe Dumnezeu, să se roage lui. Da, şi îi mai plăcea mult
de tot să îi iubească şi pe oameni”.
- „Aşa cum îşi iubeşte Dami maşinuţele?”.
- „Hmm… nu aşa, deşi într-un fel asemănător. E asemănător pentru că el îi iubea pe toţi
oamenii, aşa cum şi Dami iubeşte toate maşinuţele, dar e diferit pentru că îi iubea tare
tare mult, aşa de mult cum nici nu ne putem imagina”.
- „Dar şi eu îmi iubesc maşinuţele tale mult!” a spus Dami necăjit.
- „Ştiu, băiatul meu, dar noi, oamenii, putem iubi şi mai mult decât atât. Vei vedea şi tu
când vei fi mare şi când vei avea copilaşii tăi. De fapt, cred că poţi vedea şi acum. Ia
spune, pe cine iubeşti tu mai mult: pe jucărelele tale sau pe tati?”.
- „Păi pe tati, desigul”.
- „Vezi, cam aşa îi iubea şi Teofilact pe oameni. Cu iubirea cu care îl iubeşti pe tati, cu
care îţi iubeşti surioarele”.
- „Ciudat hobby!” a spus Ana, contrariată. „Cum poţi să iubeşti pe toată lumea?”.
- „Să nu crezi că e uşor! Dar uite că el putea. Şi să ştii că era tare fericit făcând asta. Îi
plăcea mult să îi ajute pe oameni, să meargă la cei bolnavi, să le dea de mâncare celor
flămânzi. Erau la fel de bucuroşi cum aţi fost şi voi, mai ţineţi minte?, când aţi dat
copilaşului cerşetor ursuleţul de pluş. Doar că el simţea bucuria asta în fiecare zi, pentru
că dăruia în fiecare zi. Şi atunci când dăruia ceva, se uita atent în ochii aceluia care
primea cadoul lui. El avea o putere neobişnuită – vezi, Dami, aici vine partea cu puterile
– el avea puterea să vadă o mică steluţă în ochişorul celui care primea. Steluţa nu apărea
multă vreme – se aprindea, sticlea, apoi se stingea repede. Dar el ştia să o observe şi ştia
că steluţa aceea s-a ridicat la Doamne-Doamne. Ştia că Domnul cel Bun a cules-o din
ochiul sărmanului şi că a aşezat-o pe bolta cerului să strălucească în noapte. Şi atunci era
fericit. Dar nu aşa, o fericire uşoară, ci era fericit până în adâncul fiinţei lui, simţea că
până şi firişoarele de păr din cap îi sunt pline de fericire. Şi-atunci, văzând el că se simte
aşa de bine când aprinde steluţe în ochii oamenilor, încerca să aprindă cât mai multe.
Era… cum să vă zic? Era ca atunci când vă jucaţi pe calculator. Cu cât reuşiţi să treceţi
mai multe leveluri, cu atât creşte dorinţa în voi să mai jucaţi, să mai câştigaţi, să înaintaţi,
să vedeţi cum e mai departe. Aşa simţea şi el atunci. Voia să vadă cât mai multe steluţe,
pentru că nu erau toate la fel. Unele erau mai strălucitoare, altele mai stinse, unele roz,
unele albastre, verzi sau aurii. Cu cât aprindea mai multe, cu atât îşi dorea mai multe. Iar
câteodată, când îi era greu, se uita noaptea la cer şi vedea stelele. Se gândea cu dor mare
cum Dumnezeu le-a luat din ochii sărmanilor şi atunci parcă ele străluceau mai tare, iar
lumina lor se revărsa asupra lui şi el îşi lua putere să meargă mai departe, să continue
lupta lui de aprindere a steluţelor.

Totuşi, nu toată lumea era mulţumită de purtarea lui. Părinţii începuseră să fie
nemulţumiţi de râvna sa şi uneori îl certau, spunându-i că e timpul să se aşeze la casa lui,
 să se căsătorească, să aibă copii. Deşi era mare dregător al împărăţiei, ei păreau
nemulţumiţi şi îl iscodeau mereu, încercând să afle dacă nu a găsit încă pe cea care să îi
fie soţie. Teofilact se întrista auzindu-i, dar nici nu ştia cum să le explice că el nu vrea să
se căsătorească.

El mai avea un prieten, Mihail. Şi acesta era om bun şi Îl iubea mult pe Dumnezeu.
Discutând ei odată, Teofliact s-a plâns de purtarea părinţilor săi, mărturisind că nu ştie ce
să facă. Mare a fost uimirea lui când a aflat că şi Mihail avea o problemă asemănătoare.
Mihail însă era hotărât să pornească pe o altă cale, era hotărât să se călugărească. Vorbind
ei, însufleţiţi de dragostea lui Hristos, au hotărât amândoi să părăsească lumea şi să intre
într-o mănăstire.

Odată luată această decizie, Teofilact şi-a găsit liniştea, iar la vremea cuvenită, cei doi
prieteni şi-au făcut bagajele şi au plecat pe ascuns, ca să urmeze Domnului.

Nu ştiu cât vor fi fost părinţii de supăraţi când nu i-au mai găsit dimineaţa, ştiu încă cât
erau ei de bucuroşi, cât era Domnul de bucuros şi câţi oameni, în ai căror ochi aveau să
mai aprindă mii de steluţe, aveau să se bucure pentru această decizie a lor.

Tarasie, prietenul lui Teofilact, era în vremea aceea Patriarh, adică primul om al Bisericii
din Ţara de Răsărit. Aceasta, bucurându-se de hotărârea prietenului său, l-a trimis la o
mănăstire de pe malul Mării Negre, deci nu foarte departe de locul în care mergem şi noi
vara”.
- „Ce frumoooos”, au spus licuricii cu ochi visători.
- „Odată stabilit în mănăstirea de la malul mării, Teofilact s-a făcut imediat îndrăgit de
toţi călugării de acolo. Aceştia îl vedeau rugându-se mult, vedeau că e harnic şi mereu
vesel şi de multe ori se mirau de puterea lui. Vedeţi voi, licurici dragi, ei nu ştiau de
secretul steluţelor din ochi. Totuşi, să nu credeţi că Teofilact a renunţat la bucuria de a
face altora bucurii. Nu, din contră, de câte ori ieşea din mănăstire, căuta oameni în ai
căror ochi să aprindă steluţe. Iar atunci când nu avea voie să iasă, deşi avea multă treabă,
fiind harnic o termina mai repede şi atunci mergea să îi ajute şi pe alţi fraţi călugări
aprinzând, fără ca ei să ştie, steluţele din ochii lor. Azi aşa, mâine aşa, Teofilact a devenit
în curând cel mai iubit călugăr din mănăstire şi, deşi era tânăr, mult lume venea la el să îi
ceară sfatul. Aceasta se întâmpla însă şi din alt motiv – şi din nou revenim la puterile
mult-aşteptate de Dami – Teofilact, prin bunătatea lui, a ajuns să fie foarte iubit şi de
Domnul, care îi dăruia puterea de a face minuni. Astfel, mulţi oameni care veneau la el şi
erau bolnavi se vindecau, iar vestea despre minunile lui se răspândea în tot ţinutul. Şi
prietenul lui, Mihail, a procedat la fel, ei semănând foarte mult, astfel încât şi vestea
numelui său s-a dus departe, până a ajuns şi la Patriarhul Tarasie.

La un moment dat, Patriarhul a înţeles că oamenii aceştia doi sunt prea luptători şi prea
buni ca să rămână într-o mănăstire, aşa că a hotărât să îi facă episcopi”.
- „Mami, ce e acela un Patriarh?” a întrebat Ekaterina.
- „E un fel de nene mitropolit cu pălărie strălucitoare şi mare, cam cum e acela pe care l-
aţi văzut la biserică de Crăciun”.
- „Acela care avea un băţ strălucitor?” a întrebat şi Ana.
 - „Da, acela. Un patriarh e tot cam aşa, doar că e mai mare şi toţi ceilalţi mitropoliţi
trebuie să asculte de el. Aşa, patriarhul a hotărât să îi facă episcopi pe Mihail şi Teofilact.
Adică au primit şi ei beţe argintii şi pălării mari, strălucitoare”.
- „Ce flumos!” a adăugat, somnoros, Damian.
- „Da, e frumos şi ei erau tare bucuroşi. Fiindcă trebuiau să se despartă, fiecare a plecat în
altă parte ca să aibă grijă de oameni. Se zice că ei „păstoresc” oamenii, adică au grijă de
ei, cum au şi păstorii grijă de turmele lor. Cei doi prieteni, înainte de despărţire, şi-au
promis să rămână la fel cum fuseseră şi până atunci şi şi-au spus că dacă li se va face dor
unul de altul să privească seara la stele şi să se gândească la ei, la felul în care trebuie să
procedeze pentru a aprinde cât mai multe”.

„Zis şi făcut. Cei doi au plecat în locurile în care au fost trimişi şi fiecare s-a ţinut de
cuvânt. Teofilact, văzând câţi oameni necăjiţi sunt şi prin locurile acelea, a început să
construiască spitale pentru oamenii bolnavi şi de multe ori mergea chiar el la ei, îi
îngrijea şi de multe ori chiar îi vindeca”.
- „Deci era ca un fel de doctor”.
- „Da, cam aşa. Pentru bunătatea lui, Doamne Doamne i-a dat şi putere de doctor”.
- „Dar mergea cu pălăria strălucitoare pe cap la oameni?”.
- „Nu, Ana. Pălăria o purta doar la Liturghie şi în rest mergea îmbrăcat ca un călugăr
obişnuit, ca oamenilor să nu le fie ruşine de ei. Să nu credeţi, însă, că acesta era singurul
lucru pe care îl făcea. Nu, el purta de grijă şi celor sărmani, le dădea hăinuţe şi de
mâncare. Cred că dacă atunci ar fi existat, le-ar fi dat şi jucării copilaşilor săraci. În plus,
construia case în care să se adăpostească străinii, iar duminica, la slujbă, spunea predici
frumoase, aşa cum spune şi părintele nostru, prin care îi învăţa şi pe oameni să iubească
mult. La o vreme, când totul mergea foarte bine, a venit un alt împărat la putere. Acesta
nu iubea icoanele – nu era primul împărat de acest fel, mai fuseseră şi alţii înaintea lui”.
- „Dar de ce nu iubea icoanele? Ce i-au făcut ele? Nu vedea cât sunt de frumoase?”.
- „Împăratul acela credea că icoanele sunt rele, credea că nu e bine să spui rugăciuni
privind la ele. Mai spunea că Dumnezeu se supără pe oameni dacă se roagă în faţa
icoanelor”.
- „Ce postie!”, a murmurat Damian cu ochişorii închişi.
- „Da, e o prostie, dar Împăratul era foarte pornit să scoată toate icoanele din biserici şi
din casele oamenilor şi să le ardă”.
- „Cum poţi să arzi o icoană? Oare împăratul acela nu vedea ce ochi frumoşi are Măicuţa
Domnului în icoane? Nu îi era frică de ea?”.
- „Cam aceleaşi întrebări ca şi tine, Ana, şi le-au pus atunci episcopii, mitropoliţii şi
Patriarhul Nichifor (murise între timp şi patriarhul Tarasie, prietenul lui Teofilact).
Gândindu-se ei ce să facă, au hotărât să formeze un grup şi să meargă la împărat. Din
acest grup făceau parte şi Teofilact şi Mihail.

Odată ajunşi la împărat, episcopii nici nu observau frumuseţile şi strălucirea castelului,

atâta erau de mâhniţi. Împăratul i-a primit prima oară cu bucurie, dar când a aflat ce vor,
s-a supărat tare”.
- „Dar ei ce i-au spus că vor?”.
- „Ei i-au explicat că icoanele nu sunt rele şi că ele nu trebuie arse. I-au spus să le
iubească, pentru că atunci Dumnezeu se va bucura. Dar Împăratul nici nu voia să audă de
 aşa ceva. Pentru că ei au insistat, împăratul s-a supărat aşa de tare, încât nu le-a mai dat
voie să fie episcopi. Pur şi simplu i-a obligat să părăsească bisericile lor şi ţara şi să plece
departe, de unde să nu se mai întoarcă niciodată”.
- „Ce ulât din paltea lui!” a mai îngăimat Dami, de-abia ţinându-şi ochii deschişi.
- „Vă daţi seama ce necăjiţi au fost cu toţii, dar pentru că Îl iubeau mult pe Doamne-
Doamne, ştiau că El nu îi va lăsa şi că va avea grijă de ei oriunde s-ar duce. Teofilact a
ajuns undeva pe malul mării, unde a rămas multă vreme. Acolo, deşi nu mai era episcop,
a continuat să fie bun cu toată lumea. A început din nou să aprindă steluţe în ochii
oamenilor, dar ce nu ştia el, era că de fiecare dată când mai aprindea o steluţă, aceasta nu
se mai urca la cer, ci intra în ochişorii lui, care de acum străluceau ca… o mare de steluţe.
Multă, multă vreme a rămas Teofilact acolo. Uneori i se făcea dor tare de casă, dar ştia că
nu mai are voie să se întoarcă.

Fiind deja bătrân, la un moment dat a murit. Oamenii de pe malul mării îl iubeau aşa de
mult, încât erau foarte trişti de despărţirea de el. Stând ei şi gândindu-se ce se vor face
fără el, un om mai priceput în cele bisericeşti s-a ridicat triumfător şi a spus: „Stiu!
Teofilact nu ne-a părăsit. El era aşa de bun, încât l-a vrut Dumnezeu la el în rai, dar el de
acolo ne veghează şi pe noi. Sunt sigur că nu ne va lăsa niciodată singuri şi, cine ştie,
poate că din cer ne va ajuta chiar mai mult decât ne-a ajutat pe pământ”.

Deşi încă trişti, oamenii i-au dat dreptate şi parcă s-au mai luminat. După o vreme, când
în Ţara de Răsărit a venit la putere o împărăteasă care iubea icoanele, aceasta şi-a amintit
de Teofilact şi a cerut ca trupul lui să fie adus în Biserica în care acesta a slujit ca şi
episcop. Aşa au făcut şi de atunci, trupul sfântului e în acea Biserică şi face mult minuni
pentru toţi oamenii care merg cu dragoste mare la el”.
- „Păcat că a murit!”, a spus Ana, cu lacrimi în colţul ochilor.
- „Nu e păcat, Ana dragă. Pentru că sfinţii nu mor. Ei doar se mută la Doamne Doamne
ca să aibă în continuare grijă de noi. Uite, eu sunt sigură că Sfântul Teofilact mai aprinde
şi astăzi steluţe în ochii oamenilor care îl iubesc”.
- „Vrem şi noi steluţe. Şi noi îl iubim”, a spus Ecaterina, în ochii căreia s-a aprins chiar în
acel moment o steluţă mică, nebănuită.
- „Păi să îl iubiţi”, că de aia v-am povestit de el. Astăzi a fost ziua lui şi m-am gândit că
ar fi frumos să vă povestesc viaţa sa. Acum vă dau telecomanda. Să pun pe W.I.T.C.H.?
- „Nu, mami. Uite, Dami a adormit deja şi povestea ta a fost foarte frumoasă. Nu vreau să
stric gustul ei, uitându-mă acum la desenele cu vrăjitoare. Vreau să îl visez pe Teofilact şi
steluţele sale”, a spus Katia plină de hotărâre.
- Eşti sigură? Poate vrea Ana…
- Nu, mami. Nici eu nu vreau. M-a bucurat tare mult povestea ta. Acum vreau să dormim.
- „Da, da. Să dormim şi să visăm steluţe. Mulţumim de poveste frumoasă, mami. Noapte
bună!”, a mai spus Kati, învelindu-se mai bine şi închizând ochişorii.
- „Noapte bună, licuricii mei”, a mai spus mami, sărutându-i pe frunte şi făcând o cruce
deasupra fiecăruia, apoi a stins lumina şi a ieşit tiptil din cameră.