Tema 5

Notiuni generale despre impozite

1. Continutul si rolul impozitelor

2. Caracteristicile si principiile impunerii fiscale

1. Continutul si rolul impozitelor

Impozitul este plata bănească obligatorie, generală şi definitivă efectuată de persoane
fizice şi juridice la bugetul de stat în cuantumul şi în termenele prevăzute de lege. Impozitul
nu presupune obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent, de aceea are
un caracter definitiv, nerambursabil.

Taxele sunt plăţi efectuate de persoane fizice şi juridice, de regulă, pentru serviciile
prestate acestora de către stat. De exemplu: taxele vamale se percep pentru vămuirea
mărfurilor, taxele de timbru se percep pentru actul justiţiei.

Deosebirile dintre impozite şi taxe:

1.   din punct de vedere al cuantumului, impozitul depinde de volumul veniturilor impozabile, pe
când taxa depinde de costul serviciului prestat;
2.   din punct de vedere al termenului de plată, impozitele sunt periodice, pe când taxele sunt
plătite în momentul solicitării sau efectuării prestaţiei respective.

Deosebirea taxei față de impozit, este că în cazul taxelor există și o contraprestație din
partea statului care intervine imediat, pe când în cazul impozitelor nu intervine și un beneficiu
imediat. Iar deosebirea dintre impozit și contribuții sociale obligatorii este, că în cazul
contribuțiilor se cunoaște destinația acestora, aceasta fiind stabilită prin lege încă de la
început, pe când în cazul impozitelor, destinația este necunoscută, ea fiind stabilită la finalul
procesului de colectare a veniturilor bugetare.

În societate veniturile fiscale, îndeosebi impozitele, îndeplinesc un rol complex: financiar,

economic şi social.
Rolul financiar al impozitelor, constă în faptul că ele reprezintă principalul mijloc de
formare a veniturilor statului, reprezentând în mod frecvent peste 90% din totalul acestora.
Rolul cel mai important al impozitelor se manifesta pe plan financiar, deoarece
acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru
acoperirea cheltuielilor publice.
Rolul economic al impozitelor se concretizează în faptul că, prin tipologia şi
dimensiunea lor, dar şi prin înlesnirile şi înăspririle fiscale, statul poate încuraja sau nu
activitatea economică.

1
 Rolul social al impozitelor se concretizează în posibilitatea, pe care o dobândeşte
statul, de a redistribui produsul social.
Referindu-se la rolul impozitelor, economistul francez, Pierre Lalumiѐre, sublinia ca:
’’impozitele pot fi folosite pentru a incuraja (sub forma exonerarii) sau pentru a descuraja (pe
calea suprataxarii) o anumita activitate economica’’( Vacarel et al, 2007).
Prin urmare, impozitele constituie unul din principalele instrumente de care statul
dispune pentru redistibuirea veniturilor si averii.

2. Caracteristicile si principiile impunerii fiscale

Impunerea fiscală reprezinta o formă de constituire a unei părţi din veniturile statului,
caracterizată prin prelevarea conform legii a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor
fizice sau juridice în vederea acoperirii cheltuielilor publice.

Este obligatorie (este un efect al legii care precizează la cine se

referă, în legătură cu ce se stabileşte);
CARACTE-
RISTICILE
IMPUNERII Are titlu definitiv şi nerambursabil (dacă plata impozitului/ taxei
FISCALE a fost făcută cf.legii, contribuabilul nu o poate reclama sau
redobândi în niciun fel)

Este fără contraprestaţie (în schimbul plăţii impozitului / taxei nu

se poate pretinde un serviciu imediat, direct şi echivalent).

Figura 1. Prezentarea caracteristicilor impunerii fiscale

Prelevarea unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice se face in
mod obligatoriu, cu titlu definitiv si nerambursabil, fara contraprestatie directa din partea
statului.

Principiile impunerii fiscale

Statul încearcă prin fiscalitate să realizeze un echilibru între eficienţă şi echitate. Unele
ţări pun accent pe eficienţă (monetarismul, liberalismul), iar altele pe echitate (social-
democraţia, democraţia creştină).
De-a lungul timpului mai mulţi economişti au formulat o serie de principii prin care se
realizează impunerea fiscală.
Spre exemplu, Adam Smith a formulat la începutul secolului al XIX-lea următoarele
principii ale impunerii:

 justa impunere (echitatea fiscală);

 certitudinea impunerii;
 comoditatea perceperii impozitului;
 randamentul impozitelor.

2
 Un alt economist Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel în anii’70 a formulat
principiile: individualităţii, nediscriminării, impersonalităţii, neutralităţii, legitimităţii şi lipsei
arbitrariului.
În finanţele moderne aceste principii s-au adaptat cerinţelor statelor intervenţioniste.
Acestea sunt( figura 2):

Figura 2. Principiile impunerii

a. Principii de echitate fiscală

Echitatea fiscală reprezintă aplicarea dreptăţii sociale în materie de impunere. Astfel,

impunerea trebuie să se stabilească după capacitatea contributivă a plătitorului, cât şi după
mărimea obiectului impozabil şi după natura venitului impozabil.

Aceste principii presupun existenţa unui venit minim neimpozabil.

Echitatea poate fi realizată atât pe orizontală cât şi pe verticală. Echitatea pe orizontală

presupune ca la acelaşi venit indiferent de sursă să se stabilească acelaşi impozit. Echitatea pe
verticală presupune ca la venituri diferite ca mărime şi ca sursă să se stabilească impozite
diferite.
Cuantificarea cerinţelor principiilor de echitate fiscală se poate realiza în contextul
teoriei utilităţii, prin definirea funcţiei de utilitate în raport cu venitul, funcţie care exprimă
comportamentul contribuabilului faţă de venitul său:

U = U(V) U’ > 0 şi U’’ < 0,

unde:
U = utilitatea
U( ) = funcţia de utilitate
V = venitul contribuabilului
În virtutea principiului echităţii fiscale se practică două modalităţi principale de
impunere: în sume fixe şi în cote procentuale.
Impunerea în sume fixe este limitată întrucât nu corespunde cerinţei de corelare a
sarcinii fiscale cu puterea economică a contribuabilului.
Impunerea în cote procentuale este larg utilizată în zilele noastre, fiind principala
modalitate de aşezare a impozitului întrucât asigură o bună corelare a sarcinii fiscale atât cu
puterea economică a contribuabilului, cât şi cu situaţia sa personală.
Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii în cote
proporţionale, în cote progresive şi cote regresive.
Dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală internaţională, cel care
permite în mai mare măsură respectarea cerinţelor echităţii fiscale este sistemul bazat pe

3
utilizarea cotelor progresive în tranşe (compuse). Cu toate acestea însă, utilizarea unei
anumite progresivităţi de impunere, chiar şi în cazul când aceasta este mai ridicată, nu
conduce automat la respectarea echităţii fiscale, deoarece aceasta presupune şi îndeplinirea
celorlalte condiţii amintite anterior.

b. Principii de politică financiară

Aceste principii cer ca impozitul să aibă randament fiscal, adică să răspundă

următoarelor:
 să fie un impozit general;
 să fie un impozit stabil atât din punct de vedere cantitativ în timp, cât şi din punct
de vedere legislativ în timp;
Un impozit este considerat stabil atunci cand randamentul sau ramane constant pe o perioada
mai mare de timp. Asadar, randamentul nu trebuie sa creasca neaparat la cresterea productiei
sau a veniturilor in perioadele favorabile economic, dar nici sa scada in perioadele de criza
economica sau recesiune;
 să aibă un caracter elastic (flexibil), adică să se adapteze cerinţelor de resurse
financiare ale statului. Prin urmare, daca se inregistreaza o crestere a cheltuielilor
bugetare, este necesar ca impozitul sa poata fi majorat in mod corespunzator si
invers.
 să nu permită evaziunea fiscală (adica sa nu existe posibilitati de sustragere de la
impunere, licite sau ilicite, a unei parti din materia impozabila);
 să reclame cheltuieli cât mai mici cu aşezarea şi încasarea lor ( volumul
cheltuielilor pentru stabilirea materiei impozabile, calcularea si perceperea
impozitelor sa fie cat mai redus posibil).

În sistemele fiscale moderne există mai multe categorii de impozite, pentru a răspunde
unor cerinţe cât mai diverse ale autorităţilor.
c. Principii de politică economică – cer ca la stabilirea mecanismelor impozabile
să se urmărească şi obiective economice ca:
 creşterea economică;
 stimularea investiţiilor;
 stimularea exporturilor;
 influenţarea dezvoltării anumitor ramuri sau activităţi (folosirea impozitului ca
element de impulsionare a dezvoltarii unei ramuri economice);
 reorientarea consumului (folosirea impozitului ca element de stimulare sau de
reducere a productiei sau consumului anumitor marfuri)

d. Principii de politică socială

La stabilirea impozitului, statul trebuie să urmărească şi cerinţele în domeniul
demografic (cresterea natalitatii) sau nişte obiective sociale (limitarea consumului unor bunuri
dăunătoare societăţii), restrangerea exportului de inteligenta (lipsa impunerii veniturilor
informaticienilor).

4
Dimensiunea şi amploarea impunerii fiscale sunt diferenţiate spaţial (geografic, pe ţări) şi
temporal, fiind marcate de anumite limite determinate de:

 factori interni sistemului de impunere (progresivitatea cotelor de impunere,

materia impozabilă, nivelul mediu al impunerii);
 factori externi sistemului de impunere (nivelul PIB pe locuitor,
suportabilitatea impunerii, natura regimului politic etc.).

Suportabilitatea impunerii exprimă gradul sau nivelul fiscalităţii şi se determină pe

baza indicatorului rata fiscalităţii:

VF
Rf = × 100
PIB
unde:
Rf = rata fiscalităţii;
VF = venituri fiscale ale statului;
PIB = produs intern brut.
Este un indicator care se calculează la nivel macroeconomic şi reflectă media „poverii
fiscale” într-o ţară.
Presiunea fiscală exprimă intensitatea cu care sunt prelevate venituri de la persoane
fizice sau juridice prin intermediul impozitării. Un alt termen, care poate fi utilizat pentru a
exprima presiunea fiscală este gradul de fiscalitate.
Indicatorii gradului de fiscalitate se pot calcula la nivel macroeconomic,
microeconomic sau la nivel individual.

La nivel microeconomic:

a) Gradul de fiscalitate:

(Impozite + taxe + contribuţii) TOTAL

× 100
Gf = PROFIT
b) Gradul de fiscalitate:

(Impozite + taxe + contribuţii) TOTAL

× 100
Gf = CIFRA DE AFACERI
La nivel individual:

(Impozite + taxe + contribuţii) TOTAL

Gf = × 100
TOTAL VENITURI
La nivelul statelor nivelul fiscalităţii poate avea următoarele mărimi:

a) o fiscalitate redusă (până la 30%, în ţări precum SUA, Japonia). Acest nivel are
următoarea caracteristică: poate sa creeze unele dificultăţi în acoperirea
cheltuielilor publice;

5
 b) o fiscalitate medie (cuprinsă între 30-40% în ţările bogate din U.E.);
c) o fiscalitate ridicată (depăşeşte 50% în ţări precum Danemarca, Suedia). Nivelul
de fiscalitate ridicată are următoarele caracteristici:
 sunt ţări care au resurse financiare mari pentru acoperirea cheltuielilor publice,
dar contribuabilii au mai puţine venituri pentru a asigura dezvoltarea activităţii,
pentru a investi sau pentru a economisi;
 apare evaziunea fiscală şi „fuga capitalului” spre ţări cu fiscalitate redusă
(paradisuri fiscale).
De altfel, teoria financiară propune diferite soluţii pentru determinarea unui nivel de
impunere rezonabil.

În acest context, o măsură a acestui nivel o furnizează modelul lui Artur Laffer, al
cărui obiect este determinarea unui nivel de impunere zis optim, deoarece realizează
maximum de încasări fiscale în condiţii de echilibru general cerere / ofertă.

Echilibrul general cerere / ofertă este construit pe egalitatea cererii globale şi a ofertei
globale, introduse ca funcţii de preţ:

C = C(p) C’ < 0 (1)

O = O’ > 0 (2)
O(p) (3)
C=O
unde: C = cererea globală;
p = nivelul preţurilor;
O = oferta globală;
C( ) = funcţia de cerere;
O( ) = funcţia de ofertă.

Pe baza ecuaţiei de echilibru (3) se formează o ecuaţie a cărei variabilă este preţul şi
care acceptă cel puţin o soluţie datorită caracteristicilor celor două funcţii componente.

Fiscalitatea optimă se înregistrează atunci când se asigură creşterea economică,

creşterea PIB-ului.

Nivelul fiscalităţii optime trebuie să fie stabilit de fiecare ţară în parte, în funcţie de
condiţiile economice, sociale specifice şi în funcţie de nivelul de dezvoltare a ţării respective.

Aşezarea şi perceperea impozitelor

Presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive, constând în stabilirea mărimii

obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea impozitului.
Stabilirea obiectului impozabil are drept scop constatarea şi evaluarea materiei
impozabile. Metodele folosite pentru evaluarea obiectului impozabil sunt de două feluri:
 metode directe;
 metode indirecte.
Evaluarea prin metoda directă:

 se bazează pe declaraţia de impunere a unei terţe persoane a cărei calitate şi

obligaţie este stabilită prin lege (de exemplu, agentul economic declara
6
 salariile pe care le plateste angajatilor sai, sau chiria pe care o plateste
proprietarului cladirii in care isi desfasoara activitatea. Aceasta metoda elimina
partial posibilitatea sustragerii de la impunere a unei parti din materia
impozabila pe principiul ca terta persoana nu este interesata sa ascunda
adevarul);
 se bazează pe declaraţia contribuabilului, căruia i se stabileşte prin lege
obligaţia de declaraţie, forma în care trebuie făcută şi termenul până la care
trebuie depusă.
Evaluarea prin metoda indirectă:

 se efectuează pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil (exemplu:

evaluarea unui imobil după numărul şi destinaţia încăperilor);
 se efectuează forfetar, ceea ce presupune o anumită mărime a obiectului
impozabil, convenită între stat şi plătitor în cazul unor impozite;
 se efectuează administrativ, ceea ce presupune stabilirea valorii obiectului
impozabil de către organul fiscal pe baza unor norme şi normative de care
dispune (exemplu:evaluarea clădirilor).

Determinarea cuantumului impozabil

După stabilirea mărimii obiectului impozabil se trece la calcularea impozitului

propriu-zis.
În funcţie de modul de stabilire distingem impozite de repartiţie şi impozite de
cotitate.
Impozitele de repartiţie s-au practicat în evul mediu şi în primele stadii ale epocii
moderne. Prin modul lor de stabilire, acestea prezentau mari variaţiuni de la o unitate
administrativ-teritorială la alta, fără existenţa unei justificări economice.
Drept urmare, în cazul acestor impozite nu poate fi vorba de respectarea cerinţelor
echităţii fiscale.

Impozitele de cotitate – se stabilesc pornind de jos în sus, prin aplicarea unor cote
procentuale – proporţionale sau progresive asupra obiectului impozabil determinat pentru
fiecare plătitor în parte.

Perceperea impozitelor

Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoştinţă

contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de plată ale acestuia.
După aceasta se trece la perceperea (încasarea) impozitelor.

Gradul de colectare a impozitelor (GCI) poate fi determinat cu ajutorul relaţiei:

Siî
GCI = × 100
Sipb
unde: Siî = suma impozitelor încasate;
Sipb = suma impozitelor prevăzute în bugetul aprobat (bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale, bugetele locale).

7
 Indicatorul poate fi calculat separat pentru fiecare impozit, pe grupe de impozite
(directe şi indirecte) ori pe total impozite înscrise în buget.

Intrebari recapitulative
1. Ce reprezinta impozitul? ce reprezinta taxa? Deosebirea dintre impozit si taxa.
2. In ce consta rolul economic, financiar si social al impozitelor?
3. Prezentati caracteristicile impunerii fiscale.
4. Enumerati cele 4 principii moderne ale impunerii fiscale si prezentati principiile de
politica financiara si economica.
5. Prezentati metodele folosite pentru evaluarea obiectului impozabil.
6. Ce reprezinta impozitele de repartitie si impozitele de cotitate?
7. Ce reprezinta impunerea fiscala?

Bibliografie selectiva
Vacarel, I. si colectivul (2007), Finante publice, EDP, Bucuresti

Mosteanu, T. si colectivul (2008), Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar,
Editia a III a, Editura Universitara, Bucuresti

Gherghina, R., Cretan, G. (2012), Finante, Editura Universitara, Bucuresti