RĂZBOIUL RECE

Războiul rece este termenul folosit pentru a descrie interesele relaţiilor între

USA şi Uniunea Sovietică (URSS), fiecare fiind în fruntea unor alianţe de mare forţă,

între 1947-1989. Războiul a fost ,,rece” deoarece relaţiile între cele două puteri au fost

reci, dar nu s-au ,,înfierbântat” niciodată într-un război armat. Pe lângă tradiţionala

rivalitate între cele două puteri, conflictul se baza şi pe o ciocnire de ideologii (între

sistemul democratic capitalist din SUA şi sistemul totalitar din URSS).

Războiul rece a fost cel mai mare război al tuturor timpurilor, dar care a făcut

şi cele mai puţine victime. Este primul război care a avut drept miză dominaţia întregii

planete şi chiar a spaţiului care o înconjoară, primul care avea să pună în luptă două super-

puteri mondiale sau, după cum scria Andre Fontaine, „două reţete ale unei fericiri

automate şi universale”.

Cele două puteri fac o împărţire a Europei în două blocuri: de o parte Vestul,

sub dominaţie americană, iar de cealaltă Estul, sub dependenţă sovietică.

„La sfârşitul războiului, ţările beligerante, cu excepţia S.U.A., erau nişte

mormane de ruină, locuite de ceea ce americanilor li se părea probabil că sunt oameni

înfometaţi, disperaţi şi radicalizaţi, foarte dispuşi să asculte apelurile la revoluţie socială

şi politică, incompatibile cu sistemul internaţional al întreprinderii libere, al comerţului

liber şi al investiţiilor prin care urmau să fie salvate S.U.A. şi întreaga omenire.”,

considera istoricul Eric Hobsbawm.

Împrumuturile americane s-au dovedit insuficiente, toate ţările europene fiind

ameninţate de întoarcerea la protecţionism. Congresul s-a opus unor credite mari.

Winston Churchill a tras semnalul de alarmă în legătură cu expansionismul

sovietic, descriind o „cortină de fier”, care se lăsase „din Stetin în Balcani, până în

Triest, în Adriatica”. El a ţinut un discurs, pe data de 5 martie 1946, la Westminter

College, în Fulton, Missouri, în care a propus crearea unei alianţe americano-britanice

1
împotriva expansionismului sovietic. „Se iveşte acum o ocazie clară şi minunată pentru

cele două ţări ale noastre. A o respinge sau a nu profita de ea ne-ar face să ne expunem,

timp îndelungat, reproşurilor posterităţii.” – exclama el.Churchill, primul şi cel mai de

seamă oponent al Germaniei anilor 1930, devenea astfel primul şi cel mai de seamă avocat

al reconcilierii cu Germania anilor 1940. Teama sa centrală, era însă, aceea că timpul nu

lucra de partea democraţilor şi că o reglementare generală trebui gândită de urgenţă.

Fraza despre „cortina de fier” a făcut faimos discursul, dar însuşi Churchill a

observat „dificultatea” mesajului care stătea în propunerea conform căreia anglo-

americanii în afara Naţiunilor Unite şi cu sprijinul armelor atomice să creeze „o unitate în

Europa de la care nici o naţiune nu va fi izgonită.” Ruşii au perceput mesajul ca pe o

atacare a puterii lor din Europa de Est. Peste opt zile, Stalin a dat un interviu în care îl

ataca pe Churchill şi pe „prietenii” lui din America că seamănă cu Hitler, prin susţinerea

unei teorii „rasiale”, pentru ca cei care vorbesc engleza să conducă celelalte naţiuni ale

lumii. Stalin a mai atenţionat că aceasta este o „provocare la război, o chemare la război

cu Uniunea Sovietică.”

La o scurtă perioadă după discursul lui Churchill, Stalin a lansat o serie de

politici care marchează primăvara şi vara anului 1946, fiind o etapă importantă a

războiului rece. Ruşii au respins termenii împrumutului american de un miliard de dolari,

împrumut pentru care s-au purtat discuţii timp de 15 luni. Rusia a refuzat de asemenea,

să devină membră a Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional. Aceste refuzuri

au pus capăt tentativei americane de a folosi dolarul ca momeală pentru a-i convinge pe

ruşi să se retragă din Europa de Est şi să se alăture controlului capitalist al Băncii

Mondiale şi al Fondului Monetar Internaţional.

Cele două declaraţii de război, ale lui Stalin şi Churchill, vor avea un efet

dramatic asupra celor două elemente importante ale politicii mondiale: Germania şi

controlul armelor atomice. În Germania problema principală erau reparaţiile. Secretarul

de stat Byrnes a propus ca cele patru puteri să semneze un tratat prin care să unifice

Germania şi să garanteze demilitarizarea ei, dar Molotov nu a fost de acord. În martie

1946, S.U.A. a lansat un plan pentru controlul atomului, aşa numita propunere Acheson-

2
Lilienthal. Acest raport sugera câteva etape prin care lumea ar ajunge la controlul

internaţional al armelor atomice, S.U.A. ar avea o poziţie favorizantă, în timp ce celelalte

naţiuni ar fi controlate de agenţi internaţionali.

La 12 mai 1947, preşedintele se adresa Congresului pentru a prezenta ceea ce

de atunci s-a numit „doctrina Truman”, care reprezenta lansarea războiului rece.

Doctrina Truman a scos în evidenţă faptul că Statele Unite nu aveau nici o intenţie de a

reveni la izolaţionism, aşa cum procedaseră după primul război mondial. Doctrina Truman

a reprezentat o cotitură în politica americană faţă de URSS marcând începutul unei

politici de „stăvilire”, de "îndiguire" a expansiunii sovietice. Truman a cerut Congresului să

aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru ajutorarea Greciei, ameninţată de

comunism, si a Turciei unde U.R.S.S. revendica partea de nord-est (Anatolia).

La a patra sesiune a Consiliului miniştrilor de externe de la Moscova, la care s-

a negociat din 10 martie până în 24 aprilie 1947 tratatul de pace cu Germania,

perseverenţa sovietică, în cererea ei de despăgubiri, arăta că U.R.S.S. duce o politică de

sărăcire a Europei în interesul preluării puterii de către comunişti.

Treptat, apare ideea unui plan de reconstrucţie europeană care ar fi avut trei

avantaje decisive faţă de cele câteva împrumuturi de până acum. În primul rând se

potrivea mai bine independenţei economiilor popoarelor europene, rezultând astfel o

stabilizare economică de durată. În al doilea rând, programul permitea să rezolve şi

problema Franţei, care se opunea reconstrucţiei Germaniei, lucru inevitabil pentru

reconstrucţia generală a Europei. În al treilea rând, promitea şi un salt calitativ prin

„unificarea” Europei, ceea ce ar fi dus la inutilitatea acordării unor ajutoare băneşti în

viitor.

Planul Marshall a fost lansat oficial printr-un discurs la Universitatea

Harvard, pe 5 iunie 1947. Marshall a afirmat clar că propunerile sale erau valabile pentru

toate ţările de la Vest de Asia, deci inclusiv Uniunea Sovietică. Acest plan avea un scop

politic şi unul economic, şi anume îngrădirea comunismului şi respectiv, transformarea

Europei într-un continent prosper şi promovarea exportului produselor economiei

Statelor Unite. Invitând şi ţările din estul şi sud-estul Europei, el a sperat că va rupe

3
legăturile acestora cu Uniunea Sovietică. Economia de piaţă va fi consolidată şi stilul

sovietic de economie planificată – încă nepus în practică în Europa de Est şi de Sud-Est –

îşi va pierde atractivitatea. Socialiştii şi nu numai sperau că planul Marshall va permite

Europei să crească prosperă şi independentă de Uniunea Sovietică şi de Statele Unite.

Astfel s-ar deschide a treia cale între comunismul Uniunii Sovietice şi

capitalismul S.U.A.

Pe 4 iulie 1947, reprezentanţii a 22 de guverne europene (numai Uniunea

Sovietică şi Spania erau excluse) au fost invitate să se întâlnească la Paris pe 12 iulie,

pentru a discuta despre condiţiile participării la planul Marshall. Majoritatea

observatorilor vestici au fost surprinşi de răspunsul pozitiv din estul şi sud-estul Europei.

Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria au anunţat că vor trimite reprezentanţi. Bulgaria şi

Albania păreau şi ele interesate de invitaţie. Doar Iugoslavia şi România au cerut sfatul

sovieticilor înainte de a lua o decizie. Dar Moscova începuse să facă presiuni. Odată ce a

decis să nu accepte planul Marshall din cauza fricii influenţei americane, nu putea permite

nici vecinilor săi să-şi lărgească contractele cu S.U.A. Pe 9 iulie guvernele Bulgariei şi

Iugoslaviei au anunţat că nu vor lua parte, pe 10 iulie Cehoslovacia şi Ungaria le-au urmat

exemplul, iar pe 11 iulie, România, Albania, Polonia şi Finlanda au optat şi ele pentru

neparticipare. Era evident acum că doctrina suveranităţii limitate era aplicată aliaţilor

Uniunii Sovietice.

Stalin a înţeles că planul Marshall semnifica finalul speranţelor ruseşti de a

disloca şi distruge Europa.

Planul Marshall a condus la împărţirea Europei şi a făcut ca formarea blocurilor

să devină inevitabilă.

În anul 1945, Europa de Est este ocupată de Armata Roşie care instalează aici

guverne de coaliţie, „Fronturi naţionale”, dominate de partidele comuniste, care pun mâna

pe pârghiile puterii şi elimină progresiv celelalte tendinţe politice. Singură Austria, la

periferia acestui bloc compact de ţări, scapă de aceste acaparări complete, ea fiind

administrată nu numai de sovietici, ci şi de britanici, americani şi francezi. Zona

4
răsăriteană a Germaniei, ocupată de sovietici, nu are statutul unui stat înainte de 1949,

iar Berlinul este controlat de truele celor patru învingători.

În Iugoslavia, partizanii conduşi de Tito au jucat un rol esenţial în rezistenţa în

faţa ocupantului fascist şi în eliberarea ţării lor. Alegerile din 1945 asigură triumful

Frontului Naţional al lui Tito, cu 96% din sufragiile exprimate. Aceste alegeri pun capăt

monarhiei şi este creată o Republică federativă populară, Constituţia adoptată fiind de

tip sovietic.

În Albania, după alegerile ce dau câştig de cauză Frontului democratic dominat

de comunişti, este promulgată o Constituţie inspirată din cea iugoslavă.

În toate celelalte state ale Europei de Est, trecerea la democraţia populară se

face pe etape şi sub presiunea sovieticilor. Într-o primă fază, partidele comuniste

trebuie să accepte să colaboreze cu celelalte mişcări politice. În aceste guverne de

coaliţie posturile cheie sunt atribuite comuniştilor. Este vorba de Ministerul de Interne,

al Justiţiei, al Forţelor Armate, al Economiei. În Bulgaria şi Cehoslovacia, conducerea

guvernului chiar le este încredinţată. Această acaparare a ministerelor-cheie se face cu

ajutorul comuniştilor. În România, regele Mihai este constrâns să formeze un guvern

controlat de comunişti, iar în Ungaria, trebuie ca mareşalul Voroşilov să insiste ca aceştia

să obţină posturi importante, pentru a le facilita drumul spre putere.

Pe 8 aprilie 1949, la Washington, Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa s-au

hotărât asupra cererii R.F.G., fapt finalizat pe data de 8 mai 1949.

Pe 7 octombrie 1949, a fost proclamată Republica Democrată Germană.

La 15 decembrie 1947, Ernest Bevin, ministru de externe britanic, se adresa

omologului său american, Marshall, spunându-i că Uniunea Sovietică nu va trata Occidentul

în termeni rezonabili şi că salvarea Vestului depinde de alcătuirea unei forme de uniune,

cu caracter formal sau informal, a Europei Occidentale.

În aceeaşi lună, decembrie 1947, Conferinţa miniştrilor de externe ai S.U.A.,

Marii Britanii, Franţei şi U.R.S.S., de la Londra s-a încheiat cu un eşec în privinţa

colaborării celor patru puteri. În Europa Occidentală s-a întărit convingerea că un

conflict cu sovieticii era oricând posibil.

5
 La 22 ianuarie 1948, Ernest Bevin a propus Parisului ca Marea Britanie şi

Franţa să creeze o reţea de acorduri bilaterale privind apărarea mutuală, în care să se

angreneze şi ţările BENELUX (Belgia, Olanda, Luxemburg), ca un prim pas spre o alianţă

defensivă mai largă a comunităţii nord-atlantice. Modelul trebuia sa îl ofere Tratatul de

la Dunkerque, tratat care a fost semnat la 4 martie 1947, de către Franţa şi Marea

Britanie, pe o durată de 50 de ani, în care cele două ţări se angajau să-şi unească forţele

în eventualitatea apariţiei unor noi tendinţe agresive ale Germaniei.

La 17 martie 1948, la Bruxelles, reprezentanţii Belgiei, Franţei, Luxemburgului,

Olandei şi Regatului Unit al Marii Britanii semnau un tratat de apărare comună,

angajându-se să întărească legăturile economice şi culturale. Tratatul prevedea crearea

unui corp suprem al „Uniunii Occidentale”, numir Consiliul Consultativ, format din cei cinci

miniştrii de externe. În subordonarea lui se afla Comitetul de Apărare Occidental, care

reunea miniştrii forţelor armate.

La 4 aprilie 1949, la Washington, reprezentanţii a 12 ţări (2 state din America

de Nord: S.U.A. şi Canada şi 10 state europene: Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia,

Olanda, Luxemburg, Portugalia, Norvegia, Danemarca, Islanda) semnează documentul

Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord. Cartierul general al organizaţiei a fost

instalat la Fontainebleau. El este însărcinat cu coordonarea obiectivelor militare, politice,

strategice şi structurale ale alianţei, care la început este o alianţă militară clasică, cu

membrii egali între ei. Scopul declarat este punerea în comun a mijloacelor de apărare,

fără alienarea independenţei naţionale respective. Cu toate acestea, S.U.A., furnizând

ajutorul militar indispensabil şi deţinând monopolul nuclear, se impun ca singurele

conducătoare ale alianţei.

Astfel, la sfârşitul anului 1949, Europa şi lumea întreagă par a se organiza în

jurul a 2 „poli de putere”: Statele Unite ale Americii şi U.R.S.S., care, înainte de crearea

pactului de la Varşovia din 1955, a semnat tratate militare cu sateliţii săi, pe care se

străduieşte din ianuarie 1949 să-i integreze economic în spaţiul sovietic.

6
 La 14 august 1945, între China şi U.R.S.S. era semnat un tratat de alianţă pe

30 de ani prin care guvernul naţionalist era recunoscut drept guvern central al Chinei,

U.R.S.S: angajându-se să-i ofere sprijin deplin

La 30 aprilie 1949, Mao Zedong era ales la Beijing, preşedinte al Republicii

Populare Chineze.

Războiul din Coreea a început odată cu atacul nord-coreean din 25 iunie 1950.

Conflictul dintre nord-coreeni susţinuţi de U.R.S.S. şi sud-coreeni susţinuţi de S.U.A., se

încheie la 27 iulie 1953 prin semnarea armistiţiului de la Panmunjong, consecinţa acestui

război reprezentând-o divizarea Coreei în Coreea de Nord şi Coreea de Sud.

Probabil cea mai gravă criză postbelică a avut loc în Cuba. În 1959,

revoluţionarul cubanez Fidel Castro a preluat controlul asupra insulei; apoi, în urma unor

dispute cu SUA, s-a mutat în tabăra comunistă. SUA nu agrea prezenţa unui aliat sovietic

în această regiune considerată întotdeauna ca făcând parte din sfera sa de influenţă; în

plus, Cuba se afla la o distanţă destul de mică faţă de coasta SUA. Apoi după eşecul

ruşinos al unei invazii a SUA în Cuba, susţinută de oponenţii exilaţi ai lui Castro, pe insulă

au fost instalata rachete sovietice.

După căderea comunismului în Europa şi desfiinţarea pactului de la Varşovia

(1991), la nivel mondial s-a menţinut o singură alianţă militară – N.A.T.O.