Călugărul zen, Cadavrul, Copacul şi Câinele...

Motto: „Eu cred că pentru a povesti trebuie în primul rând să

construieşti o lume, cât mai mobilată posibil, până în cele mai
mici detalii.”
(Umberto Eco – Apostilă la Numele
trandafirului)

Am remarcat, în eseurile structurate care solicită identificarea tipului

de focalizare şi a implicaţiilor acesteia asupra scriiturii, tendinţa elevilor de a
confunda punctul de vedere din care se realizează naraţiunea cu schimbarea
naratorului. Pentru a realiza o lectură activă a textului narativ şi o acomodare
cu ceea ce Tz.Todorov numea „gramatica povestirii” (Gramatica
Decameronului), am plecat, într-o activitate care să stimuleze gândirea
critică, de la practică spre teorie.

Pasul 1
Pentru identificarea şi analiza celor două concepte, le-am propus elevilor mei
de clasa a X-a un exerciţiu simplu, pe care l-au realizat şi l-au prezentat, la
începutul orei, în câteva minute. Le-am citit elevilor textul din „Cele mai
frumoase povestiri zen”, de Henri Brunel, apoi le-am cerut să rescrie
fragmentul trecând persoana a III-a gramaticală a verbului şi a pronumelui
mai întâi la persoana I, apoi la persoana a II-a.

Se dă textul:
„Un călugăr zen se pregătea să vorbească în piaţa mare a satului. Îşi compusese
cu grijă discursul şi se pregătea să citească, când o pală bruscă de vânt a făcut să-i
zboare foile în crengile unui lămâi. Luat prin surprindere, incapabil să-şi pregătească
şirul de predici, a zis:
- Prieteni, iată în rezumat ceea ce voiam să vă spun. Când mi-e foame, mănânc;
când mi-e somn, dorm!
- Dar nu toată lumea face aşa, maestre? a întrebat cineva din mulţime.
- Nu! Nu în acelaşi fel!
- De ce, maestre?
- Când oamenii mănâncă, se gândesc la o mie de lucruri; când adorm, se
gândesc la problemele lor. Iată de ce nu fac la fel ca mine!
Şi călugărul a coborât în mijlocul lor, a primit darurile, iar celor care încă îi mai
puneau întrebări, le răspundea:
- Detaliile le veţi găsi în crengile lămâiului...”
(În loc de bun rămas, din vol. Cele mai frumoase povestiri zen, Henri
Brunel)

Provocarea constă în faptul că trecerea de la persoana a III-a la

persoana I şi a II-a modifică punctul de vedere din care se face naraţiunea.
Textul li se pare „mult mai interesant” (Andrei), „mai puţin rece, cu relief”
(Marina), deşi „e, de fapt, acelaşi text” (Alexandra).

„Sunt un călugăr zen şi mă pregătesc să vorbesc în piaţa mare a satului.

Mi-am compus cu grijă textul şi m-am pregătit să citesc, când o pală bruscă
de vânt a făcut să-mi zboare foile în crengile unui lămâi. Luat prin
surprindere, incapabil să-mi pregătesc şirul de predici, am zis (...) Şi am
coborât în mijlocul lor, am primit darurile, iar celor care încă îmi mai puneau
întrebări, le răspundeam... ”

„Eşti un călugăr zen şi te pregăteşti să vorbeşti în piaţa mare a satului. Ţi-

ai compus cu grijă discursul şi te pregăteşti să citeşti, când o pală bruscă de
vânt a făcut să-ţi zboare foile în crengile unui lămâi. Luat prin surprindere,
incapabil să-ţi pregăteşti şirul de predici, ai zis (...) Şi ai coborât în mijlocul
lor, ai primit darurile, iar celor care încă îţi mai puneau întrebări, le
răspundeai...”

Pasul 2
Clasa este împărţită în 3 grupe, fiecare grupă primeşte aceeaşi fişă cu
elemente de teorie literară.

Fişă:

Vom numi punct de vedere spaţial relaţia aceasta care există în toate romanele,
între spaţiul ocupat de narator şi cel povestit, şi vom spune că el este determinat de
persoana gramaticală dinspre care se vorbeşte. Posibilităţile sunt acestea trei:
a)un narator-personaj, care narează dinspre persoana I gramaticală, punct de
vedere în care spaţiul povestitorului şi cel narat se confundă;
b)un narator atotştiutor, care narează dinspre persoana a III-a gramaticală şi
ocupă un spaţiu distinct şi independent de cel unde se întâmplă cele povestite;
c)un narator ambiguu, pitit în spatele unei persoane a II-a gramaticală, un tu care
poate fi vocea unui povestitor omniscient şi atotputernic care, din afara spaţiului
narat, ordonă imperativ să se întâmple cele povestite, sau vocea unui narator-
personaj, implicat în acţiune, care, din timiditate, dibăcie, schizofrenie sau pur şi
simplu capriciu, se dedublează şi îşi vorbeşte sieşi, adresându-se şi cititorului.
(Scrisori către un tânăr romancier - Mario Vargas
Llosa)

Punctul de vedere sau focalizarea – cine „vede” cele narate, de unde sunt
observate întâmplările. Prin focalizare sau punct de vedere se înţelege o modalitate
de structurare semantică a textului prin care se stabileşte un centru de orientare, o
perspectivă, un punct de observaţie din care sunt „văzute” evenimentele. Pentru
G.Genette, focalizarea reprezintă concentrarea punctului de observaţie, selectarea
informaţiei narative în funcţie de poziţia autorului faţă de lumea despre care
povesteşte. Din această perspectivă sunt identificate trei tipuri narative de bază:
1)naraţiunea cu autor omniscient – focalizare zero: naratorul se situează
deasupra faptelor, el ştie totul despre toate.
2)naraţiunea cu „punct de vedere” – focalizarea internă; atenţia povestirii se
fixează pe un aspect, o scenă, un detaliu, restul rămânând nespus.
3)naraţiunea cu focalizare externă, povestirea obiectivă; focalizarea se realizează
într-un anume moment, când cel ce povesteşte insistă asupra unui aspect, lăsând
deoparte ansamblul sal alte aspecte.
(Dicţionar de comunicare – Doina Comloşan, Mirela
Borchin)

A nu se confunda schimbarea de perspectivă (focalizarea) cu schimbarea

naratorului.
Diegeza poate fi prezentată ca o (non)opţiune pentru un punct de vedere
restrictiv („modul” pe care G.Genette îl distinge foarte clar de „voce”):
 Focalizare zero (neutră): naratorul nu adoptă un punct de vedere anume şi oferă
cititorului informaţii complete. Amândoi sunt omniscienţi; ei ştiu mai mult decât orice
alt actor al diegezei.
Focalizare internă: naratorul restrânge acum informaţia la punctul de vedere al
unui actor (focalizare internă fixă) sau al mai multor actori (focalizare internă
variabilă).
Focalizare externă: actorii nu sunt văzuţi decât din exterior, fără a se permite
accesul la gândurile lor; ca la teatru, cititorul-spectator ştie mai mult decât actorii-
personaje. În această formă de viziune „din exterior”, nu are prioritate niciun punct
de vedere.
(Analiza povestirii – Jean-Michel Adam, Françoise
Revaz)

Grupa 1
Sarcină:
Comentaţi utilizarea în text a persoanei I a naraţiunii (punct de vedere, tip
de naraţiune, timpul verbelor, actualitatea scriiturii etc.)

Observaţii: elevii au preluat noţiunile teoretice din fişa distribuită şi au

observat că punctul de vedere indus de persoana I a naraţiunii este subiectiv
– narator-personaj. Naratorul nu deţine decât un adevăr personal, relativ, dar
autentic, convingător. Cel puţin în acest text, persoana I cere verbe la
indicativul prezent, al afirmării identităţii („sunt un călugăr”), în alternanţă cu
perfectul compus sau conjunctivul („a făcut”, „să-mi pregătesc”), ceea ce dă
acţiunii un anume contur, un anume patetism, sugerând şi relaţia strânsă
dintre cronologie şi cauzalitate. Secvenţa dialogată este mai bine pusă în
evidenţă de viziunea subiectivă.
Grupa 2
Sarcină:
Comentaţi utilizarea în text a persoanei a II-a a naraţiunii (punct de
vedere, tip de naraţiune, timpul verbelor, actualitatea scriiturii etc.)

Observaţii: elevii au constat că textul capătă originalitate, chiar

excentricitate, fiind greu de spus dacă naratorul este un „timid” personaj
implicat în naraţiune, cum spune M.V.Llosa şi se ascunde în spatele unui „tu”
sau, dacă, mai curând, nu este vorba despre un artificiu la care putem
recurge pentru a ne adresa direct unui interlocutor. La fel de bine, se poate
întâmpla ca acest „tu” să fie vocea unui narator omniscient şi autoritar,
plasat în afara cadrului narativ, care „ordonă imperativ să se întâmple cele
povestite”. Cineva a făcut chiar observaţia că scriitura seamănă cu cea a
povestirilor lui Julio Cortazar, unde relaţia narator-naratar este bulversantă.
Aşadar, elevii au optat pentru profilul unui narator enigmatic, alternând
prezentul cu perfectul compus, într-o istorioară care poate deveni, prin actul
lecturii, a oricui, chiar şi a celui care o citeşte.

Grupa 3
Sarcină:
Comentaţi utilizarea în text a persoanei a III-a a naraţiunii (punct de
vedere, tip de naraţiune, timpul verbelor, actualitatea scriiturii etc.)
 Observaţii: elevii au constatat că naratorul este omniscient, ca un
Demiurg, stăpân al lumii ficţionale, un narator care „ştie tot ce se întâmplă, în
toate detaliile, ştie ce urmează şi ce s-a petrecut deja” (Mădălina T.) Elevilor li
se pare că un asemenea punct de vedere este cam „plictisitor, fiindcă şterge
conturul emoţiilor, aplatizează acţiunea” (Karla D.). Observaţia generală ar fi
că acest tip de focalizare este specific prozei tradiţionale, mai puţin celei
contemporane.

Pasul 3
Pentru a face diferenţa clară dintre punctul de vedere şi schimbarea
naratorului, le propun elevilor lectura unor fragmente din „Mă numesc Roşu”,
romanul lui Orhan Pamuk. Facem, de la început, precizarea că romanul este
un puzzle – mai multe personaje-narator îşi asumă, la persoana I,
reconstituirea unei poveşti despre dragoste şi moarte. Fiecare personaj
deţine o parte, subiectivă, din adevărul ce trebuie scos la lumină.

„Eu sunt Cadavrul

Acum sunt mort – un cadavru pe fundul unui puţ. A trecut multă vreme de când
mi-am dat ultima suflare, inima mi s-a oprit demult, însă nimeni, în afară de
ticălosul meu de ucigaş, nu are habar de câte mi s-au întâmplat. Iar el,
nenorocitul, spre a fi sigur că m-a ucis, mi-a ascultat răsuflarea, mi-a luat pulsul,
apoi mi-a tras un picior în coaste, m-a cărat la puţ, m-a săltat şi mi-a dat drumul
în gol, de-a berbeleacul. În vreme ce mă prăvăleam în puţ, capul meu, pe care-l
spărsese mai întâi o piatră, s-a făcut fărâme, iar chipul, fruntea, obrajii mi s-au
făcut zob, s-au făcut una cu pământul. Mi s-au frânt oasele, iar gura mi s-a umplut
de sânge. De patru zile nu m-am mai întors acasă. (...)”

„Eu sunt un Copac

Eu sunt un Copac şi sunt foarte singur. Când plouă, plâng. Plecaţi-vă urechea,
pentru Dumnezeu, la ceea ce am să vă povestesc. Beţi-vă cafelele, ca să vă piară
somnul, ca să vi se deschidă ochii, ca să mă priviţi cu agerime, iar eu am să vă
povestesc de ce sunt singur.
1.Se spune că am fost desenat în grabă, pe hârtie grosolană, fără dimensiuni
precise, doar pentru ca în spatele maestrului să se afle un copac. Este adevărat.
(...)
2.Desigur că, fiind un Copac, nu trebuie cu orice preţ să fac parte din carte. Dar
mă simt cuprins de nelinişte la gândul că, fiind imaginea unui copac, nu sunt o
pagină oarecare. (...)
3.Iar motivul principal al singurătăţii mele este că nici măcar eu nu ştiu din ce
poveste fac parte.(...)”

„Eu, Câinele

După cum vedeţi, am dinţii atât de ascuţiţi şi de lungi încât cu greu îmi încap în
gură. Ştiu că asta-mi dă o înfăţişare fioroasă, dar mie îmi place. Odată, băgând de
seamă cât de mari îmi sunt colţii, un măcelar a zis:
- Aoleu, ăsta e porc, nu câine!
L-am muşcat atât de tare de picior, încât am simţit, în vârful dinţilor, tăria
femurului, acolo unde se sfârşea carnea împănată cu grăsime. Pentru un câine,
nimic nu e mai plăcut decât să-şi înfigă colţii, cu mânie şi ură sinceră, în carnea
 unui duşman dezgustător. (...) Eu sunt un câine şi, pentru că voi nu sunteţi făpturi
la fel de înţelepte ca mine, o să spuneţi că un câine nu vorbeşte. Dar, pe de altă
parte, păreţi a crede o poveste în care morţii vorbesc, în care eroii se folosesc de
cuvinte pe care nu le cunosc. Câinii vorbesc, dar le vorbesc celor care ştiu să-i
asculte. (...)”

Pasul 4
La final, în 10 minute, i-am rugat pe elevi să schimbe, în povestea călugărului
zen, naratorul, păstrând focalizarea internă, determinată de utilizarea
persoanei I. Au avut de ales între 2 titluri: Eu, Lămâiul şi Eu, Omul din
mulţime. Iată câteva fragmente din compunerile lor: „Sunt un lămâi norocos,
pentru că între frunzele mele s-au aşezat cuvintele înţelepte ale călugărului
zen, omul acela bătrân ce ne bântuie, de câteva zile, ţinutul. Cerneala a
trecut de pe foi pe frunzele mele aspre, un fragment de cuvânt s-a amestecat
deja în roua curată a dimineţii. Înţelepciunea trece în seva mea...” (Raluca
R.); „Sunt un om din mulţime, aţi ghicit, chiar acela care pune mereu
întrebări incomode. Astăzi un călugăr zen m-a făcut să înţeleg că lucrurile
simple sunt mereu în puterea noastră: somnul, masa tihnită, gândul cel bun.
Dar, eu tot aş fi vrut să aflu mai multe. Dar, ce să fac? Nu mă pot urca în
lămâiul cel necăjit în care s-au risipit foile purtătoare de adevăr...” (Alina A.)

„Călugărul zen, Cadavrul, Copacul şi Câinele” au fost folosiţi, într-o oră

de curs, ca pretext pentru a realiza diferenţa dintre două elemente specifice
naraţiunii – focalizarea (punctul de vedere) şi schimbarea naratorului.
Exerciţiile de creativitate şi "provocarea" la argumente au urmărit:
- implicarea activă în lectura şi acomodarea cu « gramatica
povestirii »;
- stimularea empatiei faţă de personaje;
- generarea discuţiilor productive;
- abordarea creativă a elementelor teoretice referitoare la naraţiune.

Bibliografie:
Adam, Jean-Michel, Revaz, Françoise – Analiza povestirii, Institutul European,
Iaşi, 1999;
Brunel, Henri – Cele mai frumoase povestiri zen, Pro Editură şi Tipografie,
Bucureşti 2005;
Comloşan, Doina, Borchin, Mirela – Dicţionar de comunicare (lingvistică şi
literară), Editura Excelsior Art, Bucureşti, 2003;
Llosa, Mario Vargas – Scrisori către un tânăr romancier, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2003;
Pamuk, Orhan – Mă numesc Roşu, Editura Curtea-Veche, Bucureşti, 2006;

Prof.Mihaela Nicolae,
Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, Buzău