Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul „O viziune a sentimentelor”
(1964), în care Nichita Stănescu, prin cuvântul poetic esențial, propune o redefinire a
poeziei și o căutare a unei noi sensibilități.
Aparținând neomodernismului, poetul atribuie poeziei un lirism accentuat, refăcând
legătura cu poezia interbelică modernă: magia lexicală specifică lui Arghezi, ermetismul
barbian, vocația vizionară a lui Lucian Blaga. Toate însă aceste trăsături sunt transferate
pe un alt teritoriu liric, implantate într-o nouă sensibilitate. Trăsăturile neomodernismului
stănescian sunt prezente aici atât în viziunea poetului asupra lumii, în tema poemului, în
structura sa, cât și în limbajul poetic folosit de autor.
Viziunea poetului asupra lumii este o viziune a sentimentelor întrucât el exprimă
atitudinea și trăirile celui care întâlnește pentru prima dată iubirea, implicit, starea de
inspirație.
Vorbind despre iubire, identificată cu creația însăși, Nichita Stănescu realizează o
artă poetică în care pune în discuție nu numai raportul poet și creație, ci și pe cel dintre
poet și lume, aspecte întâlnite și în multe dintre creațiile interbelice. Caracterul puternic
subiectiv al discursului dă consistența acestei viziuni. Lirismul subiectiv este confirmat
prin mărcile lexico-gramaticale de persona I ale verbului („mi-am dus”) și pronumelui ori
adjectivului pronominal posesiv („mi”, „m-”, „mă”, „meu”).
Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susținută de limbajul metaforic
caracterizat prin ambiguitate, prin echivoc lexical („leoaică”, „privirea.../ curcubeu tăiat în
două”, „auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii”, „deșert în strălucire”, „natura/ se făcu un
cerc”).
Ingambamentul prozodic ilustrează perspectiva neomodernistă a liricii, ca și cele trei
strofe inegale ca număr de versuri, cu rimă aleatorie, cu măsură și ritm diferit, având însă
o muzicalitate interioară adaptată stării sufletești a eului liric.
Tema poeziei este atitudinea ființei care întâlnește iubirea/ inspirația poetică.
Iubirea/ inspirația poetică năvălește brusc și violent în spațiul sensibilității ființei („m-a
mușcat leaoica, azi, de față”), modificând dimensiunile universului („natura/ se făcu un
cerc, de-a-dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape”) și, implicit,
ale ființei. Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este acela al
leoaicei, care simbolizează iubirea/ poezia („leoaică tânără”, „leoaică arămie”).
Poezia propune un mod profund subiectiv de receptare a sentimentului iubirii,
înțeles ca modalitate de a fi a eului liric în lume. Ipostazele eului liric sunt dublate:
îndrăgostitul și poetul creator, iar metafora „leoaică tânără” descifrată în titlu – „iubirea”,
poate avea și sensul inspirației artistice, al muzei.
Titlul este o metaforă explicită, ce asociază sentimentul cu un element al naturii.
Iubirea și leoaica au în comun atât impetuozitatea, spontaneitatea, dar și senzualitatea,
agresivitatea. Epitetul „tânără” exprimă tocmai perioada de început a iubirii/ creației,
opunându-se ca sens și semnificație epitetului cromatic „arămie” din ultima strofa,
sugerând trecerea timpului care modifică, prin maturizare și interioarizare, sentimentele
și stările inițiale.
Titlul este reluat în incipitul poeziei ca prim vers. Sentimentele vor fi situate în sfera
de semnificații a simbolului leului, respectiv putere, forță, agresivitate, dar și eleganță,
noblețe, simbol care, prin feminizare, capătă noi valențe. Leoaica, prin latura ei maternă,
garantează perpetua regenerare, iar senzualitatea, grația și efemeritatea vârstei –
„leoaică tânără” – ating domeniul inspirației poetice, al frumosului artistic.
Compozițional, poezia are trei secvențe lirice, corespunzătoare celor trei strofe: în
prima strofă este prezentată întâlnirea neașteptată cu iubirea, cea de-a doua descrie
transformarea lumii ca efect al iubirii, iar în ultima secvență este redată constatarea
metamorfozei ființei ca urmare a întâlnirii cu iubirea și proiecția în eternitate a
sentimentului.
Se remarcă, de asemenea, la nivel structural, simetria dintre cele două imagini ale
iubirii din incipit și final sau dintre metamorfozele ce au loc la cele două niveluri – uman și
cosmic.
Prima secvență surprinde momentul întâlnirii bruște și dureroase a ființei iubite cu
iubirea (cu inspirația poetică) : „Leoaică tânără, iubirea/ mi-ai sărit în faţă./ Mă pândise-n
încordare /mai demult”. Scena vânătorii atribuie iubirii însușiri precum: sălbatică,
necruțătoare, puternică. Se remarcă folosirea verbelor la perfectul compus, verbe din
sfera semantică a agresivității, prezentate gradat, astfel încât să contureze o apropiere
treptată de sentimente, de creație („ai sărit”, „a înfipt”, „a mușcat”). Metafora „colților
albi” are rolul de a sugera inocența iubirii, la care se adaugă intensitatea trăirilor. Se
remarcă și repetarea substantivului „față” ceea ce sugerează că sentimentele provocate
de iubire sunt definitive și lasă urme adânci în sufletul poetului.
 În cea de-a doua secvență poetică este prezentată recrearea universului sub
influența transfiguratoare a iubirii. Este un tablou cosmovonic ce sugerează trecerea într-
o altă stare a existenței: „Şi deodata-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a-dura,
/când mai larg, când mai aproape, /ca o strângere de ape”. Ideea de perfecțiune se
regăsește în simbolul cercului. Acesta are în centru eul creator („în jurul meu”), ființa care
este marcată de cele două simboluri ale simțurilor (privirea și auzul), curcubeul și
ciocârlia. Cele două simboluri reflectă sensibilitatea poetului care își ascute simțurile
pentru a permite iubirii să devină sursa sa de inspirație.
A treia secvență ilustrează faptul că ființa umană nu se mai recunoaște după
întâlnirea cu iubirea. Transformările sufletești se reflectă în plan fizic: „Mi-am dus mâna
la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie, /dar mâna nu le mai ştie. ”. Cele patru detalii fizice
(„sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”, „mână”) sunt metafore ale cunoașterii poetice:
contemplație, reflecție, rostire și creație/ cunoaștere concretă, palpabilă. Metafora
„deșert în strălucire” poate avea drept corespondent sufletul răvășit de iubire, dar și
finalizarea operei, așteptând, poate, o nouă experiență capabilă să genereze o nouă
operă.
Finalul poeziei evidențiază ideea potrivit căreia iubirea proiectează omul în
eternitate, accentuată de epitetul cu valoare metaforică „leoaică arămie” și de repetiția
„încă-o vreme, /şi-ncă-o vreme...”. Precizia temporală din strofele anterioare („azi”,
„demult”) este înlocuită de abolirea timpului. Iubirea și inspirația poetică sunt stări de
grație ale ființei, dorite ca veșnice.
În opinia mea, poezie a întâlnirii cu iubirea, textul liric poate fi „citit” și ca întâlnire a
poetului cu inspirația care are ca efect transformarea lumii reale într-un univers propriu
de creație, iar a omului obișnuit într-un creator ale cărui însușiri sunt contemplația,
reflecția, rostirea poetică. Creația izvorăște din iubire și îl proiectează pe creator în
eternitate.