Suflete tari

de Camil Petrescu

III. Relația dintre două personaje

Unul dintre cei mai importanți autori ai perioadei interbelice, cu o
contribuție majoră în proza, dramaturgia, poezia și teoria literară a începutului
de secol XX, este Camil Petrescu. Membru al Cenaclului „Sburătorul”, condus
de Eugen Lovinescu, scriitorul mizează pe inovare atât în romanele sale, cât și
în dramaturgie, unde creează, pentru prima dată în literatura română, teatrul
de idei.
Reprezentată pe scena Teatrului Național din București în 1922 și
publicată în 1925, „Suflete tari” este o dramă a autoizolării, tema centrală în
teatrul lui Camil Petrescu. Este și o dramă a iubirii absolute, scrisă ca replică la
romanul lui Stendhal, „Roșu și Negru”.
Un element esențial al structurii acestei piese de teatru îl constituie
personajele. Relația dintre Andrei Pietraru și Ioana Boiu este evidențiată de
scriitor printr-o serie de elemente ale textului: prin temă, prin titlu, prin
acțiune, prin construirea conflictului, acesta folosind diferite procedee de
caracterizare.
Titlul ilustrează caracterele puternice ale celor două personaje principale
ale piesei, Andrei Pietraru și Ioana Boiu, care urmăresc să atingă un ideal al lor
și niciunul nu se mulțumește cu mai puțin. Andrei caută absolutul în iubire.
Ioana tinde spre iubirea adevărată, însă nu are curajul, asemenea strămoașelor
ei, să înfrunte societatea.
Conflictul interior evidențiază drama de conștiință a lui Andrei Pietraru.
Acesta o așază pe un „piedestal” pe Ioana Boiu, dar concretul existenței va
destrăma această imagine când el își va da seama că femeia iubită nu poate
renunța la prejudecățile clasei sociale din care face parte și „literaturizează
viața”. Conflictul exterior între protagoniști este marcat de o dublă natură,
socială și psihologică. Andrei Pietraru are de înfruntat mentalitățile de clasă,
deoarece Ioana îl consideră „un biet ratat”, „un serv”, iar pentru Matei Boiu-
Dorcani, căsătoria celor doi ar reprezenta o încălcare a tradiției, un atac la
memoria înaintașilor nobili. Conflictul psihologic constă în înfruntarea orgoliilor
celor două personaje, din care Pietraru nu vrea să iasă învins.
 Andre Pietraru este un intelectual cu o situație materială modestă și de
origine umilă, în căutarea absolutului în iubire. El renunță la o căsătorie
avantajoasă și la o carieră universitară de succes pentru a rămâne în apropierea
Ioanei, ca bibliotecar în casa familiei Boiu, ratându-și astfel viitorul. Din punct
de vedere social, el este inferior Ioanei, fiica boierului Matei Boiu-Dorcani,
aspirând și ea la iubirea adevărată. Modelul este strămoașa ei, Suzana Boiu, a
cărei viață o află din cărțile vechi bisericești și care își alege ca soț un haiduc pe
care îl salvează de la moarte prin căsătorie. Dar, spre deosebire ea Ioana are o
atitudine pasivă față de iubire și față de propriile aspirații, se refugiază în trecut
și în cărți, în special în romanele lui Stendhal. Cu toate acestea, are un bun simț
al realității: își dă seama de adevărata natură a prințului Știrbei, intuiește
tendința de modernizare a societății: adevăratele diferențe nu sunt cele de
clasă socială, ci acelea de caracter.
Superioritatea lui Andrei Pietraru constă însă în tendința de absolut în
iubire, întrucât ceea ce contează este împlinirea prin iubire și nu împlinirea
socială.
Cele două personaje trăiesc în realități prefabricate, iubesc imaginea
făurită de ei și nu persoana reală. Ca și în cazul lui Ștefan Gheorghidiu, drama
lui Andrei Pietraru pornește de la diferența dintre imaginea pe care și-o
construiește despre Ioana și imaginea ei reală, altfel spus, între planul iluziei și
planul realității. Ioana îi apare lui Andrei ca o ființă demnă, nobilă prin caracter,
mu atât prin renume, în realitate, aceasta este tributară gândirii nobilimii care
vede în Andrei un serv.
Prologul în care Andrei își imaginează că are parte de prețuirea femeii,
când de fapt, ea nu-i acordă mai multă atenție decât oricărui angajat din casa
Boiu, este definitoriu pentru stabilirea raporturilor eroului cu realitatea. De
asemenea, o replică a Elenei, femeia care-l iubește fără speranță, ilustrează
detașarea bărbatului față de realitatea înconjurătoare: „el toate le înțelege
altfel, parcă n-ar fi pe pământ”.
Tânăra de 29 de ani este o răzvrătită, o rebelă sau, cel puțin, îi place să
pară astfel. Ea o are ca model de viață pe strămoașa sa, Suzana Boiu, vrea să
semene cu eroina lui Stendhal din romanul „Roșu și Negru”, admiră literatura
veche bisericească, trăiește într-un castel care pare mai degrabă un muzeu.
Când Culai îi spune lui Andrei cum este văzut în realitate de Ioana,
bibliotecarul își arată „curajul celor timizi”, prin hotărârea pe care o ia: fie
obține iubirea Ioanei, prin sărutarea mâinii până la miezul nopții, fie se
sinucide.
Actul II, scena 3 reprezintă dialogul dintre Andrei și Ioana, de o
importanță majoră în evoluția relației lor. Tot dialogul este o schimbare
permanentă de roluri: „când de superior, când de supus, atât pentru Ioana, cât
și pentru Andrei”. Atitudinea Ioanei, de stăpână față de serv, știrbește imaginea
pe care o are în mintea lui Andrei, care, în primă instanță, nu are puterea de a o
înfrunta. Pe măsură ce o descoperă așa cum este în realitate, arogantă, lipsită
de umanitate, prinde curaj în a o înfrunta. Amărăciunea se transformă în
indignare și apoi în revoltă. Trebuie evidențiat că numai în momentul în care se
simte superior, când o simte învinsă, Andrei își poate mărturisi iubirea: „Te
iubesc pentru că nu ești mai cuminte decât mine!”. Acest curaj al bărbatului o
face pe Ioana să îl îndrăgească, după cum îi mărturisește ulterior.
În actul III, scena 7 Ioana surprinde gestul inofensiv al lui Andrei de a o
săruta pe Elena. Fără a-i da șansa de a se justifica, Ioana îl descalifică, numindu-
l „suflet de slugă”. Andrei, cel din seara în care și-a mărturisit iubirea, este
înlocuit cu Andrei servul, care nu se poate ridica, în viziunea Ioanei, din statutul
de slugă. Gestul final a lui Andrei nu este decât o confirmare a sincerității
sentimentelor sale. El este gata să se sinucidă din iubire, nu pentru a dobândi o
acceptare din milă, ci pentru că singura ieșire din iubirea care îl devorează și îl
nimicește este moartea.
În opinia mea, cauza eșecului iubirii celor doi este că fiecare își
construiește o realitate paralelă în care se refugiază. Iubesc imaginea făurită de
ei și nu persoana reală. Însă singurul care are puterea, de aici și superioritatea
lui, de a se sacrifica pentru absolutul ideii sale este Andrei Pietraru. Încercarea
de sinucidere este percepută, în contextul operei lui Camil Petrescu, drept o
confirmare a trăirii de caracter și a veridicității sentimentelor sale, o victorie
împotriva societății și a prejudecăților.
Relația celor doi ilustrează imposibilitatea comunicării în iubire, mai ales
atunci când dragostea reprezintă nu atât un sentiment, cât o înfruntare a
orgoliilor.