Decizie nr.

1201/2008 din 21-mar-2008, Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia

comerciala

Decizie comentata
din 21 martie 2008
1201/2008
Text speţă

Contract de transport. Dispoziţii procedurale specifice materiei arbitrajului. Declinarea

de competenţă
art. 3433-3434 alin. (4) C. pr. civ.
Nu se poate reţine că simetria justifică utilizarea unor reglementări speciale apelându-se
la funcţiile şi efectele altor dispoziţii procedurale, astfel că instanţa de anulare a aplicat
corect dispoziţiile procedurale specifice materiei arbitrajului. Aprecierea asupra
continuităţii procesului şi asupra drepturilor care s-ar pierde urmând căi procedurale
care nu sunt deschise pentru judecata litigiului este în sarcina reclamantei. Această
subliniere are în vedere posibilitatea oferită procedural reclamantei ca după închiderea
procedurii arbitrale să se adreseze direct instanţei judecătoreşti dacă nu a uzat de
minima diligenţă de a solicita tribunalului arbitral trimiterea dosarului la instanţa
statală, ştiut fiind că alegerea îi aparţine.
(Î.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 1201 din 21 martie 2008)
Reclamanta P.M. S.P.A. s-a adresat Curţii de Arbitraj Comercial şi Maritim solicitându-i ca
prin sentinţa pe care o va pronunţa să o oblige pe pârâta SC NFR Giurgiu Nav SA la plata
daunelor rezultate din întârzierea predării mărfii, din deteriorarea acesteia pe timpul
transportului. În susţinerea acţiunii s-a invocat de către reclamantă nerespectarea de către
pârâtă a termenelor stipulate în contractul de transport, care a avut drept consecinţă
rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare din partea cocontractantului său şi plata de
daune.
Tribunalul arbitral, prin hotărârea nr. 16 din 15 iunie 2007 şi-a verificat competenţa de a
soluţiona litigiul în conformitate cu art. 343 C. pr. civ. şi art. 12 din regulile de procedură ale
Curţii de Arbitraj de pe lângă C.C.I.N.A. Constanţa şi a stabilit că între părţi nu s-a încheiat o
convenţie arbitrală privind eventuale litigii care ar rezulta din executarea transporturilor din
litigiu între P. şi C. De asemenea, a apreciat că scrisorile de trăsură şi celelalte acte care au
fost depuse la dosar vizează rezolvarea în fond a litigiului şi nu competenţa Tribunalului
arbitral întrucât nu conţin nicio clauză com-promisorie privind eventualele litigii care s-ar
naşte din executarea sau neexecutarea contractului de transport. S-a mai reţinut că pârâta nu
şi-a dat consimţământul în faţa tribunalului arbitral pentru încheierea unei astfel de convenţii,
iar din comportarea părţilor din faţa tribunalului s-a dedus că acestea nu au convenit să
abandoneze competenţa legală de drept comun în favoarea unui arbitraj. Văzând şi
dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj de pe lângă
CCINA Constanţa, tribunalul arbitral a hotărât închiderea procedurii arbitrale în litigiul dintre
cele două părţi.
Împotriva hotărârii arbitrale, reclamanta P.M. S.P.A. a formulat acţiune în anulare în temeiul
art. 364 lit. i) C. pr. civ., pentru motivul că soluţia s-a dat cu încălcarea art. 158 alin. (3) C. pr.
civ., întrucât tribunalul arbitral dacă a constatat că nu era competent să soluţioneze litigiul
trebuia să-şi decline competenţa în favoarea instanţei de judecată competente.
În sprijinul acţiunii în anulare au mai fost invocate prevederile art. 22 alin. (4) şi art. 3434
alin. (4) C. pr. civ., care se referă la posibilitatea ivirii conflictului de competenţă între o
instanţă judecătorească şi un tribunal arbitral. De asemenea, s-a invocat şi art. 59 din Acordul
de la Bratislava, care impune pentru litigiile izvorâte din contractul de transport competenţa
arbitrajului de la locul unde se află pârâtul.
Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, prin sentinţa nr. 19 din 12 iulie 2007 a respins
acţiunea în anulare înlăturând toate susţinerile reclamantei referitoare la obligaţia tribunalului
arbitral de a declina competenţa în favoarea instanţelor judecătoreşti. Potrivit Curţii,
convenţia de la Bratislava stabileşte competenţa teritorială a arbitrajului în cazul în care există
convenţie arbitrală, iar în ce priveşte dispoziţiile art. 3433-3434 alin. (4) C. pr. civ., a reţinut
că obligaţia de declinare nu se poate deduce din faptul că în Codul de procedură civilă există
reglementări care se referă la rezolvarea conflictului de competenţă care s-ar ivi între un
tribunal arbitral şi o instanţă de judecată. Potrivit aceleiaşi curţi, permisivitatea normelor care
guvernează procedura arbitrală, creează doar o situaţie posibilă fără să stabilească imperativ
soluţia de declinare a competenţei în favoarea instanţei judecătoreşti. Pe baza acestor
argumente s-a ajuns la concluzia că nu s-au încălcat norme imperative de ordine publică şi, în
consecinţă, acţiunea în anulare a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamanta P.M. cu sediul profesional în
Constanţa invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Recursul este nefondat.
Recurenta a invocat aplicarea greşită a art. 158 alin. (3) C. pr. civ. În sprijinul aplicării greşite
a legii, autoarea a invocat doctrina şi practica judiciară pentru a susţine că atunci când
tribunalul arbitral se declară necompetent funcţionează declinarea de competenţă în favoarea
instanţei statale, apreciind că, declinarea de competenţă funcţionează în ambele sensuri, de la
instanţa statală către arbitraj şi de la arbitraj către instanţa statală. Analizând acest motiv se
constată:
Art. 158 alin. (3) C. pr. civ. prevede expres: "Dacă instanţa se declară necompetentă,
împotriva hotărârii se poate exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul va fi
trimis instanţei competente, sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent
de îndată ce hotărârea de declinare a devenit irevocabilă".
Dispoziţiile citate constituie în adevăr soluţia procedurală a declinărilor de competenţă
aplicabile în cazul când instanţele judecătoreşti se declară necompetente. Se admite că
necompetenţa, în funcţie de natura imperativă sau dispozitivă a normelor, are drept
consecinţă declinarea competenţei în favoarea altei instanţe sau în favoarea unui organ cu
activitate jurisdicţională atunci când raportul litigios este în legătură cu o convenţie arbitra-lă
valabilă.
Nu este mai puţin adevărat că în acest caz dispoziţiile citate nu fac nicio distincţie între
organele cu activitate jurisdicţională competente care pot fi organe ale statului sau private şi,
ca urmare, în practică dispoziţiile art. 158 alin. (3) C. pr. civ. au constituit fundamentul
declinărilor de competenţă de la instanţa statală care s-a dezînvestit către arbitraje care sunt
organe jurisdicţionale cu un caracter privat.
În temeiul aceloraşi dispoziţii cu referire şi la art. 3434 alin. (4) C. pr. civ., recurenta a
considerat că declinarea de competenţă funcţionează în aceleaşi condiţii de la tribunalul arbi-
tral care se declară necompetent către instanţa statală.
Cu privire la această critică dezvoltată în recurs, în soluţionarea acţiunii în anulare, instanţa a
dat o dezlegare corectă solicitării de a se declina sau trimite cauza unei instanţe statale în
condiţiile în care nicio dispoziţie legală nu o prevede, iar partea nu a cerut în faţa tribunalului
arbitral, ca alternativă la situaţia verificării competenţei de către acesta, trimiterea cauzei către
o instanţă statală care în condiţiile art. 342 C. pr. civ. ar fi competentă să judece litigiul.
Dacă în primul caz, cel anterior analizat, art. 158 alin. (3) se coroborează cu art. 3434 pct. 3 C.
pr. civ. şi se admite că există o finalitate a soluţiei în situaţia în care instanţa judecătorească se
declară necompetentă, pe o construcţie juridică bazată pe art. 158 alin. (3) C. pr. civ., în cel
de-al doilea caz, cel în speţă, cu atât mai puţin se poate pune problema declinării competenţei
către instanţa statală.
Trebuie reţinut faptul că atunci când partea se adresează în baza unei convenţii arbitrale pe
care o consideră valabilă, tribunalului arbitral, acesta spre deosebire de instanţa statală care îşi
verifică la cererea uneia dintre părţi competenţa, îşi verifică din oficiu competenţa şi în
măsura în care apreciază că este necompetent închide procedura arbitrală, soluţie care a fost
pronunţată şi în speţă.
Prin această soluţie, tribunalul arbitral s-a dezînvestit şi, în lipsa unor dispoziţii speciale din
Cartea a IV-a, nu se poate apela la alte norme procedurale care reglementează o anume
situaţie pentru a reţine că există şi o altă obligaţie în sarcina unui organ jurisdicţional, de
declinare a competenţei cu atât mai mult cu cât acesta este unul privat.
Prin urmare normele speciale rămân de strică interpretare, iar aplicabilitatea lor nu poate fi
extinsă la situaţii juridice pe care legiuitorul nu le-a avut în vedere.
Principiul simetriei şi partea de atribuţii ju-risdicţionale a activităţii arbitrajului nu sunt
argumente suficiente pentru a ajunge la concluzia, care nu are acoperire legală, potrivit căreia
tribunalul arbitral este obligat să-şi decline competenţa în favoarea instanţelor, substituindu-
se în drepturile reclamantei care are opţiunea de a alege instanţa (chiar şi în cazul convenţiei
arbitrale) sau tribunalul privat pe baza convenţiei care constituie sursa principală a activităţii
jurisdicţionale. În speţă, continuitatea procesului este la latitudinea reclamantei care are
deschisă calea judecăţii, în condiţiile dreptului comun.
În fine, ipoteza existenţei conflictului negativ de competenţă prevăzută de art. 3434 alin. (4)
C. pr. civ. invocată în alţi termeni în recurs este una atipică, specială care se poate ivi atunci
când instanţa judecătorească "se declară necompetentă", iar tribunalul arbitral "închide
procedura arbitrală" fără ca între cele două jurisdicţii să existe declinare de competenţă.
Aceste dispoziţii nu sunt suficiente pentru a se reţine obligaţia tribunalului arbitral de aşi
declina competenţa în favoarea instanţei statale.
Faţă de cele ce precedă, nu se poate reţine că simetria justifică utilizarea unor reglementări
speciale apelându-se la funcţiile şi efectele altor dispoziţii procedurale, astfel că instanţa de
anulare a aplicat corect dispoziţiile procedurale specifice materiei arbitrajului. Aprecierea
asupra continuităţii procesului şi asupra drepturilor care s-ar pierde urmând căi procedurale
care nu sunt deschise pentru judecata litigiului este în sarcina reclamantei. Această subliniere
are în vedere posibilitatea oferită procedural reclamantei ca după închiderea procedurii
arbitrale să se adreseze direct instanţei judecătoreşti dacă nu a uzat de minima diligenţă de a
solicita tribunalului arbitral trimiterea dosarului la instanţa statală, ştiut fiind că alegerea îi
aparţine.