Sunteți pe pagina 1din 62

EVALUARE MOTRICA SI SOMATO-FUNCTIONALA

ASPECTE EVOLUTIVE ALE EVALUĂRII


Scurt istoric al evaluarii
Evaluarea a fost folosita înca din cele mai vechi timpuri, ea aparând odata cu actiunea
pedagogica de instruire, în evolutia tehnicilor de evaluare, in special al randamentului scolar, se
pot distinge câteva etape.
In gândirea filosofica a Antichitatii, gasim primele idei referitoare la necesitatea masurarii unor
componente ale procesului de formare a omului. Platon preconiza ca selectarea celor mai apti
pentru cariera militara sa se faca pe baza însusirilor acestora.
Pe masura ce activitatea de educare a tinerei generatii se contureaza ca activitate sociala
specifica, ea începe sa includa actiuni de verificare si apreciere a rezultatelor obtinute.
Psihotehnica - stiinta bazata pe folosirea testelor. La început, testele aveau ca orientare
dominanta investigarea psihicului uman, apoi au fost folosite pentru masurarea dezvoltarii
psihomotrice, a inteligentei, aptitudinilor si cunostintelor elevilor. Aparute si cristalizate în
secolul XX, acestea pot fi grupate în:
Perioada "testelor", care a durat de la sfârsitul secolului al XlX-lea pâna în 1910, s-a
caracterizat prin trecerea de la masuratori subiective individuale si aleatorii la teste standardizate.
Perioada "masurarii", cuprinsa între 1910 si 1930, în care se continua perfectionarea testelor.
Desi aceste teste au marcat un progres evident în privinta exactitatii masurarilor, ele nu au
eliminat erorile produse în aprecierea rezultatelor. Faptul ca li s-au conferit "virtuti" pe care nu le
aveau, a condus la aplicarea lor abuziva într-o anumita perioada si, în consecinta, la ignorarea
altor modalitati de cunoastere a elevilor.
A fost neglijata mai ales utilizarea si dezvoltarea tehnicilor de apreciere a altor rezultate scolare,
în afara de cunostintele acumulate care erau mai usor cuantificabile, cum ar fi diferite capacitati,
trasaturi de personalitate etc.
Perioada "evaluarii", care a debutat în 1930, s-a definit prin încercarea de a descoperi elevul în
totalitate. In aceasta perioada, începe sa fie pusa în practica ideea ca, pe lânga cunostintele
asimilate în procesul de instruire, sunt explorate si alte laturi ale comportamentului elevilor:
atitudinile, interesele, aspectele emotionale, în acest fel, aria continutului si a metodelor proprii
actiunii de evaluare se îmbunatateste considerabil. Se produce o schimbare esentiala care
marcheaza trecerea de la masurarea si evaluarea cu precadere globala, finala, cu accent pe
informatia acumulata, catre o evaluare realizata sistematic, integrata în toate secventele actului
pedagogic si orientata spre masurarea tuturor produselor (rezultatelor) actiunii de educatie.
Contributii la evolutia teoriilor evaluarii
Extinderea evaluarii asupra conditiilor si factorilor de care depind rezultatele obtinute,
dar si asupra unor aspecte de macrosistem, duc la cresterea importantei actului de
evaluare, care devine parte esentiala a programelor educationale.
Se poate afirma ca problematica evaluarii a constituit si constituie o preocupare importanta
pentru pedagogi, sociologi, psihologi si alti specialisti în problemele evaluarii. Ideile pedagogice
referitoare la evaluarea actiunii de instruire s-au cristalizat, constituindu-se ca ramura a
sistemului stiintelor pedagogice, ca domeniu de investigare cu o problematica proprie.
În acest sens, remarcam interesul acordat acestei probleme de unii specialisti din tara noastra,
cum ar fi: V. Pavelcu, D. Muster, S. Hazgan, P. Popescu, I. T. Radu, I. Cerghit, I. Jinga, interes
concretizat în numeroase studii publicate în "Revista de pedagogie", în "Tribuna învatamântului"
sau într-o serie de lucrari de referinta.
Aceeasi caracteristica se constata si pe plan mondial, câtiva dintre autorii preocupati de acest
domeniu fiind: H. Pieron, G. de Landsheere, B. Bloom, G. F. Mastings, H. Barrow, R. McGee.
În sfera evaluarii procesului de educatie fizica, au existat preocupari din partea multor specialisti
ai domeniului, printre care: A. Dragnea, M. Epuran, V. Horghidan, E. Firea. Numeroasele
cercetari care au contribuit la dezvoltarea teoriei evaluarii au fost materializate prin redactarea
unor lucrari de referinta în domeniu sau prin crearea si utilizarea unor sisteme de evaluare în
educatia fizica: EUROFIT, SUVA, SUVAD, SNE etc.
CONCEPTUL DE EVALUARE
Definitii ale evaluarii
"Evaluarea reprezinta un act prin care se realizeaza ameliorarea permanenta a sistemului, în
acest sens, evaluarea devine un moment al procesului ca atare, punctul de plecare în autoreglarea
sistemului, în ultima analiza ea constituie chiar una din conditiile de desfasurare a unui proces
instructiv-educativ, principiul sau de functionare, determinând schimbari în obiectivele activitatii
si în strategia folosita" (I. T. Radu).
"Evaluarea este parte integrală și esențială a programului educațional, deoarece este o antrepriză
științifică aptă să ne ducă la determinarea gradului în care obiectivele dinainte fixate în program
au fost atinse sau nu, dacă deciziile luate se justifică sau nu" (N. Vințanu).
"Evaluarea este procesul de determinare a ariilor care ne permit sa judecam daca decizia a fost
bine facuta ori nu, sa realizam selectarea si colectarea informatiilor necesare prin analiza si
subsumarea acestora, precum si conceperea si emiterea recomandarilor bazate pe analiza
informatiilor respective" (Alkin).
"Evaluarea rezultatelor constituie un moment necesar și central al procesului instructiv-educativ.
Ea face ca acest proces să devină <un demers în spirală>, în sensul că se realizează o reglare
continuă, o ameliorare permanentă a funcționalitații sistemului" (Centre pour la Rechereche et
l'Innovation dans l'Enseignement).
"Evaluarea este procesul prin care se fac judecăți asupra rezultatelor masurătorilor, judecăți care
au în vedere anumite criterii și care reprezintă în același timp scopul măsurării" (M. Epuran).
· Elementele definitorii ale evaluarii
Acestea au fost prezentate de R. Lindeman (1979):
- o anumita forma de evaluare trebuie sa fie parte din modul de functionare al oricarui sistem
care functioneaza bine; daca s-istemul are obiective si daca operatorii sistemului sunt
preocupati de realizarea obiectivelor, este logic sa se foloseasca o forma de evaluare periodica,
astfel încât realizatorii sa fie siguri ca obiectivele sunt pe cale de a fi realizate;
- procesele evaluative ofera jaloanele de control pentru întregul sistem si pentru portiuni
individuale ale sistemului;
- aceste procedee asigura mentinerea unei maxime eficiente în functionarea sistemului.
· Caracteristicile evaluarii
- este o pârghie de apreciere a obiectivelor, o conditie de ameliorare continua a procesului care
trebuie evaluat;
- este ca un feed-back în cadrul sistemelor bio-psiho-sociale, deoarece se prezinta ca o
preocupare continua a celor angajati în activitatea de a recepta efectele actiunii, elevii dobândind
confirmarea prestatiei lor pe parcursul procesului; astfel, evaluarea efectuata în interiorul
sistemului genereaza informatii care au o functie de autoreglare pentru cresterea eficientei;
- prin procesul de evaluare se urmareste evaluarea procesului, a structurilor si a produsului; deci,
evaluarea nu trebuie conceputa numai ca un control al cunostintelor, ci si ca o cale de
perfectionare ce presupune o strategie globala asupra formarii;
- este un act necesar si obligatoriu în conducerea unui sistem care are obiective clare si precise,
este procesul prin care se delimiteaza, se obtin si se utilizeaza informatii utile privind luarea unor
decizii ulterioare;
- este parte integranta a unui sistem de relatii educationale.
Toate aceste formulari au o componenta asemanatoare, ele trimitând la obiective, la evaluarea
produsului, la ameliorarea functionalitatii sistemului si la luarea deciziilor necesare reglarii
actiunii acestuia.
Abordari mai noi ale procesului instructiv-educativ, din perspectiva analizei de sistem, au pus în
evidenta necesitatea de a stabili legatura dintre actiune si evaluare, mai precis coerenta dintre
scopuri, actiune si rezultate.
În acest sens, evaluarea performantelor elevilor, desi necesara într-un demers didactic, nu este
suficienta prin ea însasi pentru ameliorarea acestuia. Bucla conexiunii inverse, prin care se
sugereaza posibilitatile de ameliorare a activitatii de la un segment la altul, trebuie sa cuprinda
informatii atât cu privire la rezultat, cât si la actiunile care 1-au produs.
Astfel, evaluarea ajunge sa fie înțeleasă ca o operație menită să obțină informații în vederea
luării unor decizii vizând ameliorarea activității și a relevării funcțiilor pe care aceasta îl
exercită asupra diferitelor momente ale acțiunii.
În consecinta, fara a ignora necesitatea cunoasterii cât mai exacte a performantei elevilor,
evaluarea are rolul de a orienta actiunea de predare si de a sustine reglarea ei sistematica, de a
îndruma si stimula activitatea de învatare, facându-le pe amândoua mai eficace.
· Conditiile unei evaluari reusite
- exactitatea masurarii
- stabilirea criteriilor de apreciere
- priceperea evaluatorului în efectuarea masuratorilor
- capacitatea evaluatorului de a interpreta si aprecia datele obtinute.
· Principii ale evaluarii
"Adult Education Association" propune o serie de principii ale evaluarii, dintre care mentionam:
a. evaluarea în interiorul grupului este mai buna decât cea din afara grupului;
b. evaluarea trebuie sa înceapa gradual, de la un potential mai mic spre unul mai mare, si trebuie
sa se desfasoare un timp mai îndelungat;
c. o evaluare bine realizata cuprinde procesul, produsul, dar si structurile; absenta oricaruia dintre
aceste elemente diminueaza valoarea rezultatelor obtinute;
d. pentru ca totalul produselor educatiei nu poate fi cuprins din cauza varietatii efectelor, trebuie
luate în considerare sferele reprezentative;
e. obiectivele educationale prezente trebuie corelate cu cele viitoare.
Tipuri de evaluare
A. Evaluarea initiala - se efectueaza la începutul unui program de instruire si are rolul de a
stabili starea sistemului sau a actiunii evaluate, conditiile în care aceasta se poate integra în
"pogramul pregatit. Ea constituie una dintre premisele realizarii programului. Acest tip de evaluare
raspunde functiei predictive a evaluarii.
J. Nowlan si A. Dragnea folosesc termenul de "evaluare initiala" (în care masurarea
performantelor individuale este comparata în functie de criterii de performanta definite a priori)
si de "evaluare normativa" (în care masura performantelor individuale este pusa în relatie cu
performantele altor persoane din grupul din care face parte respectivul individ).
Verduci (1980) identifica "evaluarea normativa" cu sintagma "scala de apreciere normativa", iar
"evaluarea criteriala" cu sintagma "scala de apreciere absoluta".
B. Evaluarea cumulativa sau sumativa - se efectueaza la sfârsitul unor perioade mai mult sau
mai putin lungi (trimestre, ani, cicluri etc.)., reprezinta modul traditional de evaluare a
rezultatelor unei activitati si consta în verificarea si aprecierea periodica, încheiate prin controlul
final asupra întregului proces al activitatii evaluate.
Evaluarea cumulativa are un caracter retrospectiv în raport cu actiunea estimata. Ea implica o
comparare a rezultatului obtinut atât cu obiectivele urmarite, cât si cu starea initiala a sistemului
sau a activitatii supuse evaluarii.
Acest tip de evaluare nu permite, decât în mica masura, sa se ia decizii utile celor ale caror
rezultate sunt apreciate. Prin urmare, în cazul unei evaluari cumulative, reusita si esecul sunt
considerate într-o maniera globala.
C. Evaluarea continua sau formativa - se efectueaza prin masurarea si aprecierea rezultatelor
pe parcursul unui program, din momentul începerii si pâna când la încheierea acestuia, si consta
în estimarea diferitelor faze si secvente ale procesului, precum si a rezultatelor obtinute,
realizându-se în trepte succesive foarte scurte, analizate în detaliu.
Daca progresele nu sunt cele scontate, se stabileste un diagnostic, precizându-se neajunsurile si
dificultatile, pentru a se opera remediile necesare.
Evaluarea formativa este implicata în proces si vizeaza sesizarea la timp a unor defectiuni,
precum si aplicarea masurilor de corectare necesare. Ea se distinge prin doua trasaturi principale:
- ritmul mult mai lent al actiunii de evaluare, frecventa mult mai mare a verificarilor si
aprecierilor pe parcursul unei perioade; scurtarea considerabila a intervalului dintre evaluare si
modificarile (ameliorarile) aduse activitatii evaluate.
Evaluarea formativa are rol de diagnosticare si de ameliorare, problema pe care si-o pune
evaluarea formativa este aceea de a etermina "unde se afla actiunea fata de obiective". Acest tip
de evaluare raspunde unor întrebari cum ar fi: "de ce numai aici?", "pe ce cai se obtine un
randament mai ridicat?", ceea ce înseamna ca rolul sau este acela de diagnosticare.
Evaluarea cumulativa vizeaza modificarea procesului evaluat dupa perioade relativ lungi de
desfasurare, în vreme ce evaluarea formativa are ca obiectiv ameliorarea continua a acestui
proces, prin reglarea lui în fiecare dintre secventele care se succed.
Numerosi psihologi vorbesc despre evaluare primara si evaluare secundara dar, în ultimul timp,
este utilizat tot mai mult termenul de autoevaluare. Acesta se refera la capacitatea individului,
formata în baza unor cunostinte însusite anterior în domeniul evaluarii, de a-si aprecia singur,
într-un mod corect, lipsit de subiectivitate, rezultatele activitatii sale într-o anumita directie.
Functiile evaluarii
Evaluarea are urmatoarele functii:
functia de constatare;
functia de diagnosticare;
functia predictiva sau de prognosticare.
La acestea, A. Dragnea mai adauga si:functia sociala si functia pedagogica.
A. Functia de constatare - se exprima în masurarea si descrierea starii existente a rezultatelor
obtinute. Ea furnizeaza datele necesare pentru adoptarea masurilor de ameliorare a activitatii.
Operatiile pe care le presupune aceasta functie sunt:
colectionarea rezultatelor;
rezumarea rezultatelor;
interpretarea informatiei.
B. Functia de diagnosticare - evaluarea releva partile izbutite si mai putin izbutite ale activitatii,
stabilind astfel un diagnostic. Diagnosticul este o previziune, o ipoteza desprinsa din anumite
semne (sens figurativ). Din perspectiva cibernetica, diagnosticul este o metoda de depistare si,
eventual, de corijare a erorilor dintr-un program.
C. Functia predictiva sau de prognosticare - constatarea si diagnosticarea furnizeaza
informatiile referitoare la starea procesului evaluat, oferind deopotriva sugestii utile pentru
deciziile ce urmeaza a fi adoptate în etapele urmatoare, prefigurând chiar dezvoltarea ulterioara a
respectivului proces, precum si rezultatele posibile.
Prognosticul poate fi definit ca o ipoteza la desfasurarea unor evenimente viitoare, o previziune
a evolutiei viitoare a procesului caruia i se adreseaza.
D. Functia sociala - în învatamânt, evaluarea este menita sa confirme sau sa infirme
acumularea de catre cei instruiti a cunostintelor si abilitatilor necesare unei activitati sociale utile.
E. Functia pedagogica - din punct de vedere al functionarii sistemului, evaluarea este absolut
necesara si trebuie sa se afle în relatie cu toate compartimentele acestui proces (profesor - elev).
Evaluarea actului pedagogic presupune nu numai aprecierea rezultatelor obtinute, ci si
explicarea acestor rezultate prin evaluarea muncii profesorului, a valorii metodelor, a
continutului învatamântului.
Dupa I. Jinga (1999), functiile evaluarii în procesele instructiv-educative (de învatamânt) sunt
urmatoarele:
· Functia de control - de constatare si apreciere (diagnosticare) a activitatii si rezultatelor
obtinute în procesul instructiv-educativ; prin aceasta functie se stabileste unde se situeaza
rezultatele în raport cu obiectivele proiectate si se încearca depistarea factorilor care le
influenteaza în sens pozitiv sau negativ; prin exercitarea acestei functii, evaluarea are si un rol de
feed-back.
· Functia de reglare a sistemului - de ameliorare a activitatii si de optimizare a rezultatelor;
aceasta functie face corectiile necesare în stilul de conducere si în activitatea de executie.
· Functia de predictie - de prognosticare si orientare; prin aceasta functie se încearca
prefigurarea desfasurarii activitatii în sistem si anticiparea rezultatelor.
· Functia de clasificare si selectie - în baza acesteia se valideaza ierarhizarea proceselor
evaluate.
· Functia educativa - este menita sa constientizeze si sa motiveze interesul pentru studiul
continuu, pentru perfectionare si pentru obtinerea unor performante cât mai înalte.
· Functia sociala - prin aceasta se realizeaza îndrumarea celor interesati, în baza rezultatelor
obtinute.
SCOPURILE EVALUĂRII
"Scopurile activitatii de evaluare variaza în functie de perspectivele si de structura pe care le ia în
considerare cel ce evalueaza" (D. Lipari, 1987).
Definirea scopurilor actului de evaluare prefigureaza si conditiile în care urmeaza sa se
desfasoare acest proces, ceea ce presupune:
- determinarea obiectivelor vizate de activitatea pe care urmeaza sa o evaluam;
- strângerea specifica si corespunzatoare a informatiilor care relateaza cât mai exact
despre stadiul realizarii obiectivelor si despre desfasurarea activitatii;
- folosirea informatiilor obtinute si luarea deciziilor, nu numai cu privire la gradul
îndeplinirii obiectivelor ci, mai cu seama, la ameliorarile ce trebuie aduse;
- evaluarea are menirea de a le furniza factorilor de decizie importanti informatii cât mai
exacte despre sistem (domeniu, proces, elev), cu scopul ameliorarii activitatii
(programelor, strategiilor de pregatire etc.).
· Scopurile masurarii si evaluarii
Dupa Kirkendal (1987), citat de M. Epuran (2005), aceste scopuri sunt:
1. Stabilirea statusului, progresului sau performantelor, prin folosirea clasificarii gradarii/notarii),
care permite încadrarea elevilor într-o grupa de instruire, promovarea lor la un alt nivel,
informarea de tip feed-back, în directia cresterii performantelor, a stabilirii unor exercitii
specifice etc.
2. Clasificarea pe grupe omogene, în baza unor trasaturi sau abilitati, având ca scop general
îmbunatatirea metodicii instruirii.
3. Selectarea câtorva din mai multi (solutia identifica putini din foarte multi), pe baza unor
criterii determinate.
4. Motivarea (se cunosc efectele motivationale ale unor evaluari bine realizate).
5. Mentinerea standardului (nivelului) anticipat. Masurarea si evaluarea permit cunoasterea
gradului în care profesorul realizeaza obiectivele propuse; daca acestea nu sunt realizate,
procesul de instruire va trebui modificat. Masurarea si evaluarea trebuie sa fie planificate ca parti
ale programului de educatie fizica si sport.
6. Furnizarea experientelor educationale, pentru elev si profesor.
7. Îndrumarea cercetarii. Cercetarea este conditionata de informatii precise, obtinute pe baza
masurarilor efectuate, a caror evaluare se face în functie de ipoteza si de scopurile propuse.
Prin urmare, scopul actului de evaluare nu se reduce la constatarea rezultatelor obtinute si nici la
cunoasterea, ca scop în sine, a acestor rezultate, ci consta în analiza fiecarei secvente de munca,
cu relevarea aspectelor izbutite, dar si a punctelor critice, care sa conduca la adoptarea
masurilor adecvate de ameliorare a sistemului sau a activitatii evaluate.
2. MĂSURAREA ÎN ACTIVITĂŢILE MOTRICE
2.1. Precizari terminologice
Masurarea vine de la verbul "a masura" care însemna a determina valoarea unei
marimi (lungime, masa, greutate, etc.) prin compararea cu o marime de aceeasi natura,
marime luata drept unitate de masura, folosind în acest scop instrumente sau aparate de
masura, etaloane etc..
Definitie: În "Metodologia cercetarii activitatilor corporale", M. Epuran defineste
masurarea ca "procesul de atribuire de numere proprietatilor obiectelor (persoanelor,
fenomenelor) dupa anumite reguli, în asa fel încât relatiile numerice sa reprezinte relatiile
relevante dintre obiecte".
Operatia de masurare
Aceasta cuprinde urmatoarele trei elemente:
obiectul de masurat: organismul subiectului (totalitatea starilor sale biologice, fiziologice,
somatice), aptitudini si manifestarea lor precum si alte fenomene.
unitatea de masura: analiza, ulterioara, cu ajutorul etalonului: a masura înseamna a compara o
marime oarecare cu o marime etalon si a preciza diferenta dintre ea si etalon, specificând cu cât
sau cu câte ori este mai mare sau mai mica decât etalonul.
regulile de atribuire a valorilor, în acord cu proprietatile obiectului.
Definitia masurarii în educatie fizica si sport
"Totalitatea actiunilor ce vizeaza o corespondenta între subiectul sau fenomenul masurat
(deprinderi, priceperi, calitati motrice) si unitatea de masura, prin aplicarea unor probe (de
control (sau tehnici), cu scopul de a recolta rezultate sau date, în vederea cunoasterii cât mai
precise a efectelor practicarii exercitiilor fizice si, în general, a comportamentului subiectilor în
activitatea de educatie «zica sau sport" (A. Dragnea, 1984).
2.2. Functii ale masurarii
Dupa M. Epuran (2005), masurarea are urmatoarele functii:
- obiectivitatea - rezultatele obtinute prin masurare sunt valabile, reale si pot fi verificate, cu
rezultate identice si independent, de mai multi examinatori;
- cuantificarea si precizia - prin aceasta functie, este posibil ca diferiti cercetatori, profesori sau
antrenori sa prezinte rezultatele lor sub o forma cuantificata exacta;
- comunicarea - se refera la utilitatea masurilor standardizate care permit o fina comparatie a
rezultatelor, ceea ce conduce la cresterea preciziei comunicarii;
- economicitatea - masurarea economiseste mai multi bani si timp în raport cu evaluarea
subiectiva;
- generalizarea stiintifica - metodele standardizate de masurare, bazate pe definitii
operationale,vor permite formularea principiilor si legilor domeniului.
Din perspectiva educationala, în opinia aceluiasi autor, masurarea are trei categorii
generale de functii:
instructiva;
de conducere si consiliere;
administrativa.
2.3. Rezultatele masurarii
Datele obtinute în urma masurarii reprezinta rezultatele acesteia. Rezultatele pot îmbraca forme
de prezentare diferite: cifre, simboluri, clasificari etc. Dar, indiferent de forma de prezentare,
principalele atribute ale rezultatelor masurarii sunt:
1. Precizia - este o calitate a masurarii datorita careia rezuhatele acesteia sunt apropiate de
valoarea adevarata a masurandului.
2. Repetabilitatea - este calitatea unor masuratori repetate , aceluiasi masurând de a da rezultate
apropiate între ele.
3. Justetea - este calitatea unor masurari repetate de acelasi masurând de a da rezultate a caror
valoare este apropiata de valoarea adevarata a masurandului.

2.4. Tipuri de masurare:


Dupa J. Nowlan (1996), exista doua tipuri de masurare:
subiectiva - este relevata, în mod esential, de o scala de valori mentale percepute si interpretate
de profesor; ea depinde, în principal, de capacitatea de observare si de analiza a profesorului care
administreaza testul (de exemplu, masurarea de catre profespr a calitatii unui exercitiu de
gimnastica la sol);
obiectiva - este asezata pe scara de valori fizice (timp, distanta, numar de repetari etc.).
Dupa relatia dintre obiectele, fenomenele masurate, masurarea poate fi:
directa, adica efectuata prin compararea nemijlocita a marimii de masurat cu unitatea sa de
masura sau prin evaluarea directa a unui efect produs de marimea respectiva;
indirecta, ceea ce înseamna determinarea valorii unei marimi prin calcul cu ajutorul unei
formule în care se introduc valorile altor marimi obtinute prin masurarea directa statistica
2.5. Instrumente de masurare si evaluare
testul si chestionarul, dar se utilizeaza si proba practica si concursul.
3. DEZVOLTAREA FIZICĂ ARMONIOASĂ.
INDICI ANTROPOMETRICI SI DE DEZVOLTARE SOMATICĂ
Evaluarea cresterii si dezvoltarii fizice constitue o actiune importanta deoarece din evolutia
acestor procese se poate deduce daca un subiect se încadreaza în limite normale, cunoscând ca
schimbarile se produc în organism specific sexului si vârstei.
Masuratorile facute la diferite date, etape sau începutul si finele unor activitati arata variatiile în
evolutia fiecarui individ, punând în evidenta dinamica proceselor de crestere si dezvoltare fizica.
3.1.Examenul antropometric
Este o metoda de apreciere a cresterii si dezvoltarii fizice bazata pe masurarea corpului omenesc
ca un întreg si a partilor acestuia. Metoda prezinta avantajul exprimarii cifrice a rezultatelor, fapt
care confera un plus de obiectivitate si exactitate.
Somatometria reprezinta un ansamblu de masuratori antropometrice pe baza carora, prin
calcularea unor indici specifici se aprecieaza nivelul de crestere si gradul dezvoltarii fizice.
În efectuarea masuratorilor antropometrice se recomanda sa se foloseasca pentru toti subiectii
acealeasi instrumente si cu precadere acele masuratori care au o stabilitate mai mare.
Ex. taliometru, banda metrica, compasul, goniometrul, adipocentimetrul, miotonometrul,
dinamometrul, scarita de mobilitate.
Înaltimea corpului, statura sau talia (T): este distanta dintre crestetul capului (vertex) si talpi,
masurata în pozitia stând. Se masoara cu taliometrul.
Subiectii care depasesc înaltimea medie a vârstei se numesc suprastaturali sau hiperstaturali, cei
care se încadreaza în medie - normostaturali, iar cei sub medie - substaturali.
Înaltimea corpului în sezînd sau bustul (B) este distanta dintre planul de sprijin al feselor si
vârful capului la subiectul asezat pe scaun, cu spatele lipit de taliometru.
În medie bustul reprezinta 52% din statura la barbat si 53% din statura la femei, cu variatii între
54,6 - 55%, la ambele sexe.
Lungimea membrelor superioare: se masoara cu o panglica metrica de la acromion la vârful
degetului mijlociu.
Anvergura sau deschiderea bratelor: întinse lateral, paralel cu solul, se masoara luând
distanta dintre vârfurile degetelor mijlocii.
Lungimea membrelor inferioare: diferenta dintre talie si bust.
Diametrul biacromial: se determina cu ajutorul compasului antropometric, ale carui vârfuri se
aseaza pe marginea externa a acromioanelor. Un diametru biacromian mare este de 39cm la
femei si 43 cm la barbati
Diametrul toracic transvers: se masoara din dreptul liniei medioaxilare, la nivelul curburilor
laterale maxime ale coastelor cu compasul antropometric.
Diametrul toracic antero-posterior: se determina cu compasul - un vârf la baza apendicelui
xifoid, iar celalalt pe apofiza spinoasa a vertebrei ce se afla la acelasi nivel.
Valoarea diametrului transvers trebuie sa fie cu cel putin 8 cm mai mare fata de diametrul
antero-posterior, în caz contrar este vorba de un torace aplatizat sau cilindric.
Diametrul bitrohanterian: se masoara cu compasul, punând vârfurile la nivelul punctelor
trohanteriene. Este inferior diametrului biacromial cu 4-5 cm
Perimetrul toracic (PT): atesta gradul de dezvoltare a cutiei toracice si se masoara cu banda
metrica, masurându-se pâna la 9 ani pe linia mamara, anterior si sub omoplati, în spate. Dupa
aceata vârsta, la baieti se masoara sub relieful pectoral, iar la femei supramamar.
Se masoara de asemenea în dinamica în inspir si expir profund, din calcul reiese elasticitatea
toracica (la sp. f. buni 9 - 12).
Perimetrele membrelor superioare si inferioare: se determina cu banda metrica la nivelul
grosimii maxime a acestora.
Greutatea corporala (G): este un indicator al cresterii cantitative a corpului. Greutatea trebuie
raportata la sex, vârsta, înaltime si starea de nutritie. Este un factor care se modifica destul de
repede, putând scadea sau creste sub influenta unor factori ca: alimentatia, efortul fizic,
tulburarile metabolice etc.
Subiectii cu greutate medie corespunzatoare vîrstei lor se numesc normoponderali, cei cu
greutate peste medie - supraponderali si cu greutatea sub medie - subponderali.
Valorile recoltate prin masuratori antropometrice se valorifica superior atunci când sunt incluse
în diferite formule, se determina o serie de indici antropometrici, cum ar fi cei de
proportionalitate, ce vizeaza evaluarea fenomenelor de crestere si dezvoltare. În acest fel sunt
posibile comparatiile între subiecti sau grupuri de subiecti, având la baza criterii obiective.
INDICI
Relatii de proportionalitate între:
Ø Masuratorile antropometrice în plan longitudinal si statura:
- relatia bust-statura:
§ indicele Guifrida Ruggeri, cu formula B*100 / T (%);
§ indicele Adrian Ionescu: B - T / 2.
Valori medii între 5-6 cm la barbati si 3-4 cm la femei.
- relatia trunchi - statura:
§ TR x 100 / T ( %)
- relatia lungimea membrelor superioare (inferioare) - statura
§ MS x 100 / T respectiv MI x 100 / T
Ø Masuratorile antropometrice în plan frontal si statura:
- relatia anvergura - statura:
§ ANV x 100 / T (%)
- relatia diametru biacromial - statura:
§ D. biacromial x 100 / T (%)
- relatia diametru bitrohanterian - statura:
§ D. bitrohanterian x 100 / T (%)
Indicele hidrodinamic (pentru natatie): J x 100 / statura in cm, J reprezentând valoarea raportului
diametru biacromial + diametru bitrohanterian) / 2
Ø Masuratorile antropometrice în plan sagital si statura:
- relatia diametru toracic anteroposterior - statura:
§ D. anteroposterior x 100 / T (%)
Ø Masuratorile antropometrice în plan transversal si statura:
- relatia perimetrul toracic - statura
§ Indicele Burgusch-Goldstein: P. Toracic x 100 / T (%)
§ Indicele Erissman: P. toracic - T / 2.
La adult I.E. trebuie sa aibe valori pozitive, la copii acest indice are valori negative, se apropie de
0 la vârsta de 16-18 ani. În general, o valoare negativa caracterizeaza toracele insuficient
dezvoltat la vârsta adulta, dar un indice mare poate fi datorat si unor depozite adipoase în exces
în muschi, care nu mai sunt în limite fiziologice.
Reprezinta raportul dintre înaltimea si grosimea corpului. Val. medii: 3,38 barbati; 3,5 la femei
- relatia dintre perimetrul abdominal - statura:
§ P. abdominal x 100 / T (%)
- relatia dintre perimetrul antebratului - statura:
§ P. antebratului x 100 / T (%)
- relatia dintre perimetrul copasei - greutatea corporala:
§ Indicele Milcu-Maicanescu-Gerorgescu: P. coapsei x 100 / G (%)
- relatia dintre perimetrele segmentelor (brat, antebrat, coapsa, gamba) - statura:
§ indicele muscular Pende:
(P. brat + P. antebrat + P. coapsa + P. gamba) / 4 * 100 / T.
Diferentele dintre perimetrele musculare ale membrelor a doi subiecti de aceasi vârsta, vor
depinde predominant de dezvlotarea maselor musculare si a tesutului adipos, deci de starea de
nutritie. Un brat cu perimetrul de 35 la femeie si 40 la barbat este unul bine dezvoltat, iar o
coapsa cu perimetrul peste 60 este o coapsa puternica.
§ Dezvoltare osoasa: perimetrul pumnului la nivelul epifizelor radiala si cubitala, perimetrul
genunchiului la mijlocul rotulei, perimetrul gleznelor deasupra maleolelor.
Suma acestor perimetre raportata la statura, da un indice în jur de 45 la barbat si 44 la femeie si
care permite clasificarea indivizilor în 3 clase: cu osatura redusa, având un indice osos sub 43, cu
osatura medie indice osos între 43,5-45, cu osatura puternica peste 45.
Ø Greutate corporala si statura:
- indicele de corpolenta al lui Bouchard sau de nutritie al lui Quetelet:
§ G (gr.) / Talie (cm)
- indicele al lui Broca:
§ G = statura - 100, la barbati
§ G = statura - 105 la femei.
- indicele al lui Brusch:
§ G = statura - 100, pâna la 165 cm
§ G = statura - 105, între 166 si 175 cm
§ G = statura - 110, peste175 cm
Ø Compozitia corporala:
- tesut adipos procentual: 5 plici - abdomen, flanc, spate (sub unghiul omoplatului), triceps
brahial si extremitatea superioara a coapsei, puncte situate pe partea dreapta a corpului. Valorile
plicilor, în mod normal nu trebuie sa depaseasca +15 - +20 mm. În sportul de performanta, scara
marimii plicilor poate fi întâlnita dupa cum urmeaza: 2 mm la culturism, 4-5 mm la gimnastica
sportiva, 15-20 mm la aruncatorii din atletism.
Formula:
T.A. (%) = ( suma a 5 plici x 0,15) + 5,8+ S.C.
S.C. - suprafata corporala calculata din raportul Statura/Greutate prin utilizarea nomogramei lui
Du Bois Raymond.
T.A. (kg) = T.A. (%) x G
M.A. = G - T.A. unde M.A. - masa activa
Valoarea optima a tesutului adipos este de 11%-12%. La un adult 2 mm de tesut adipos
reprezinta 1 kg greutate.
Actiunea de cunoastere a omului ca fiinta tridimensionala- din punct de vedere biologic,
psihic si social dar mai ales randamentul acestuia pe baza rezultatelor, a activitatii sale, constituie
o sarcina dificila in domeniul educatiei fizice si sportului, care este caracterizat de performanta.
Cunoasterea subiectilor in educatie fizica si sport, pe de o parte, si sport, pe de alta parte,
reprezinta actiuni deosebite, datorate naturii diferite a celor doua activitati. Cunoasterea omului,
in general trebuie sa se axeze pe precizarea(extragerea dintr.o multitudine de factori)
„caracteristicilor sale definitorii, cu ce au ele mai semnificativ si care il deosebesc de altii de
aceeasi virsta” si sex „asa incat sa faca posibila explicarea naturii manifestarilor in activitatea pe
care o desfasoara si in atitudinea sociala, precum si previziunea dezvoltarii sale ulterioare.” La
ora actuală sănătatea-“ bunul cel mai de preţ”, este definită ca o stare fizico-mentală care se
reflectă în interrelaţia armonioasă a organismului cu mediul fizic şi adaptarea la cerinţele mereu
crescânde ale vieţii sociale (Marcus D. , Kohn I., 1978.p.25). Este acea stare care-i permite
omului să-şi îndeplinească cu randament maxim şi eficient rolul său în societate. Această stare
este condiţionată atât de absenţa bolii cât şi de o bună şi echilibrată stare morfo- funcţională,
psiho-afectivă şi socială.

Astăzi, datorită activităţilor sedentare se reduce mult aria de mişcare a omului, crescând
frecvenţa unor boli: obezitate, hipertensiune şi mai ales afecţiuni ale aparatului cardiovascular
produse de arteroscleroză. Această stare este agravată şi de numeroase forme sedentare de
petrecere a timpului liber. Lipsa de mişcare, solicitările profesionale, poluarea oraşelor, toate
acestea cumulate predispun organismul la o serie de tulburări organice şi psihice care zdruncină
starea de sănătate şi în final duc la scăderea capacităţii de muncă.
În analiza indicilor morfo-funcţionali pornim de la finalităţile procesului instructiv-
educativ-evaluativ: ideal, scop, obiective generale particularizate în educaţie fizică.

Astfel, menţinerea unei stări de sănătate optimă, dezvoltarea armonioasă a organismului


uman sunt obiective generale ale E.F.S., transpunerea lor în practică necesită din partea
profesorului de educaţie fizică cunoaşterea aprofundată a proceselor de dezvoltare şi creştere
fizică, pentru a folosi în mod eficient strategiile didactice şi mijloacele specifice.

În toată perioada de dezvoltare organismul trece prin acumulări cantitative – creşterea - şi


calitative - diferenţierea. Cele două fenomene ale procesului de dezvoltare se inhibă dar se şi
condiţionează reciproc.

Creşterea, constă în mărirea dimensiunilor corpului în întregime sau a unora dintre


părţile sale. Se realizează în trei planuri:

 lungime - longitudinal
 lăţime - transversal
 adâncime – antero-posterior
Procesul fundamental care determină creşterea , este metabolismul, cu preponderenţă -
anabolismul.

Creşterea ca proces se desfăşoară după anumite reguli, legi, numite “Legi ale creşterii “

Date despre creşterea şi dezvoltarea globală şi segmentară a corpului pe etape

Copilăria 6/7-10/11 ani prezintă un ritm al creşterii în înălţime mai încetinit. Perioada
este caracterizată printr-o creştere accentuată a membrelor şi mai încetinită a trunchiului.

Alonja care până la 10 ani , era mai mică decât înălţimea, devine egală cu ea.

Prepubertatea, începe în jurul vârstei de 10-11 ani şi durează în medie 2 ani la fete (12-
13 ani) şi 4 ani la băieţi (14-15 ani).În această perioadă se accelerează atât creşterea în înălţime
cât şi în greutate, fiind singura perioadă în care fetele depăşesc băieţii atât la înălţime cât şi în
greutate. La fete se accentuează diferenţele dintre cele două sexe. La băieţi creşterea membrelor
inferioare continuă până la 15-16 ani, trunchiul rămânând scurt.

Alonja se măreşte datorită creşterii rapide a membrelor superioare în jurul vârstei de 12


ani.
Pubertatea, perioada între 12/13 – 15/16 ani fete şi 14/15- 17/18 ani băieţii .

Creşterea în înălţime la fete se încetineşte progresiv, în timp ce la băieţi se produce o


accelerare compensatoare.

Creşterea în greutate continuă să fie mai intensă până după pubertate mai ales la fete.

La pubertate se schimbă ritmul creşterii segmentare şi se stabilesc definitiv proporţiile


corpului.

În această perioadă creşte bustul, se măresc progresiv dimensiunile toracelui şi lăţimea


umerilor.

Anvergura depăşeşte cu 2-4 cm. înălţimea corpului.

La această vârstă oasele cresc mai puţin în lungime şi mai mult în grosime, muşchii cresc în
volum şi forţă iar funcţiile motrice se ameliorează.

Postpubertatea, este un stadiu de consolidare morfologică şi funcţională care durează 1-


2 ani.

Diferenţierea sau maturaţia

Este un proces calitativ în care celulele şi ţesuturile apar cu structuri şi proprietăţi


funcţionale mai perfecte, imprimând organismului, noi şi superioare calităţi.

Dezvoltarea organismului este un proces unic. Aspectele sub care se pot manifesta
transformările organismului în timpul dezvoltării sunt însă variate: somatic, fiziologic şi
psihoafectiv. Alături de aspectul cantitativ al dezvoltării (creşterea), profesorul de educaţie fizică
trebuie să cunoască adaptabilitatea, capacitatea funcţională a ţesuturilor şi organelor,
funcţionalitatea lor depinzând de gradul de maturitate, de diferenţierea la care au ajuns şi latura
neuro-psihică şi mintală.

Factorii care influenţează dezvoltarea fizică sunt de natură endogenă, exogenă şi patologică.

Aprecierea dezvoltării fizice

Pentru a realiza această apreciere trebuie să formulăm câteva obiective referitoare la:

 stabilirea gradului de dezvoltare fizică în raport cu vârstă şi sexul;


 aprecierea vârstei fiziologie în raport cu dezvoltarea fizică;
 stabilirea exerciţiilor fizice cu efecte favorabile asupra dezvoltării fizice armonioase;
 orientarea subiectului spre ramura de sport în care ar da randamentul maxim;
 depistarea atitudinilor deficiente şi indicarea mijloacelor celor mai eficiente pentru
corectare
 urmărirea dezvoltării fizice sub influenţa practicării exerciţiilor fizice în mod sistematic;
Metode de evaluare a dezvoltării fizice (creşterea)

Somatoscopia; somatometria; evaluarea indicilor antropometrici;

Somatoscopia – constă din observaţia vizuală şi palpatorică a stării de ansamblu a


organismului şi detaliile segmentare permiţând stabilirea :

 stării de dezvoltare fizică generală;


 stării de nutriţie;
 dezvoltării ţesuturilor;
 atitudinii globale şi segmentare;
Tipuri de somatoscopie: globală ; segmentară;

Somatometria – cuprinde măsurătorile antropometrice care ne permit obiectivizarea


dezvoltării fizice a unui individ sau a unei colectivităţi.

Este metoda de apreciere obiectivă, cantitativă prin măsurători, a unor dimensiuni


corporale, a dezvoltării staturale, a stării de nutriţie, a proporţiilor de dezvoltare a diferitelor
segmente.

Important este ca măsurătorile să se facă unitar după anumite principii:

 măsurarea să se efectueze la aceeaşi oră din zi, de preferat între 8-12 ani;
 măsurarea să se efectueze pe stomacul gol sau la 2 ore după masa consumată;
 măsurarea să se facă pe subiecţii sumar îmbrăcaţi;
 măsurarea să se facă cu aparatura în prealabil verificate;
 la copii , măsurătorile să se facă primăvara sau toamna;
 măsurătorile începute să se termine în 2-3 săpt. pentru a evita modificările ce pot apare;
Datele somatometrice au valoare numai în raport cu vârsta şi sexul.

Aparatura folosită în somatometrie: cântar, antropometru, panglică metrică, compas


antropometric, dinamometru, miotonometru, spirometru.
Măsurători antropometrice uzuale: I; G; Bust - înălţimea din aşezat; lungimea membrelor
inferioare, superioare; anvergura; Pt.-perimetru toracic; dinamometrie - examenul funcţional al
forţei diferitelor grupe musculare; miotonometrie - măsurarea tonusului muscular în relaxare şi
contracţie; goniometrie – măsurarea mobilităţii articulare;

Indicii antropometrici:

- sunt relaţii aritmetice care permit evaluarea obiectivă şi cantitativă a proporţiilor organismului
uman. Relaţia dintre diferite date antropometrice o concretizăm în indici care trebuie raportaţi
apoi la vârstă, sex, ramuri sportive. Indicii antropometrici nu au valoare absolută, ei permit
orientativ aprecierea stării de nutriţie, proporţionalitatea şi robusteţea organismului.

Indici de nutriţie:

Pentru a calcula greutatea ideala, cel mai simplu mod, stiut de toti, este inaltimea (in cm)
minus 100, cunoscut si sub numele de “formula lui Broca”. Astfel, pentru o femeie (persoana) de
1,70 m inaltime greutatea ideala este de 70 de kilograme. O alta modalitate de a stabili greutatea
ideala este “Formula lui Lorentz”, folosita in foarte multe studii clinice:

(inaltimea minus 100)- [(inaltimea minus 150) impartit la 2].

BROCA: G= T-100 G= greutatea ideală (kg.)

T= Înălţimea (cm.)

Interpretare: 0-4 kg - fb.

4-8 kg. –bun

8-12kg - mediocru

12-16kg - slab

Acest indice se utilizează la bărbaţii adulţi

BRUGSCH –se utilizează la sportivii înalţi.

Pentru înălţimi de 165-174cm.- T-105

175-185cm - T-110

LORENTZ:- pentru sportivii suplii şi sportive.


G=T-100-(T-150/4)

KOHN-BLAJ: se utilizează în general pentru femei.

G=T-100-(T-100/10)

BOUCHARD: G/T= 4kg -la bărbaţi

3kg – la femei

SCARA: 5-4- f.corpolent

4-3,5 –corpolent

3,5-3 - mediocru

3 – 2,5 –discutabil

sub 2,5 – debil

QUETELET:G/T= 400g la B.

300g la F.

SCARA: 540 – obezitate

540 – 451 – greutate prea mare

450 – 416 – greutate mare

415 – 401 – indice bun

400 – 390 – cel mai bun

389 – 360 – mediocru

359 – 320 – slab

319 – 300 – f.slab

299 – 200 – epuizare

Indici de proporţionalitate:

ERISMAN :Pt. –T/2 =5,8 cm la B

3,8 cm la F
poate permite aprecierea vârstei fiziologice

ADRIAN IONESCU :B- T/2= 3-4 cm la B

4-5 cm la F

Indicele arată cu cât sunt mai scurte sau mai lungi membrele inferioare faţă de bust
şi talie/2.

În pubertate indicele este de 3,1 la B şi 3,9 la F şi poate deveni 4,1 la B. şi 6,1 la F.

Indice de robusticitate Pignet

T-(G Pt) ; Pt = perimetru toracic mediu

La interpretarea indicelui se schimbă sensul semnului algebric :

- dacă valoarea din paranteză este mai mare decât T , semnul devine pozitiv;
- dacă valoarea din paranteză este mai mică, semnul devine negativ;
x – 10 tendinţă de obezitate

10 _ -10 indice foarte bun – persoană robustă

-11 _ -20 indice bun

-21 _ -25 indice mediocru

-26 _ -30 indice discutabil

-31 _ -35 indice slab

-36 _ - x indice foarte slab

Indici funcţionali:

DEMENY : CV/G = 60 cm3 la B

52 cm3 la F

CV = capacitatea vitală

G = greutatea în kilograme

Cu cât este mai mare indică o funcţie respiratorie mai bună;


SPEHL :CV x G/T

Sub 1500- indice slab;între 1500-1800- indice bun;peste 1800 –foarte bun

RUFFIER : Pt. i=perimetru toracic în inspir;

Pa = perimetru abdominal stând;

Pi –Pa – ( T-100-G); sub 10 mediocru;între 10 –20- bun;peste 20 , foarte bun;

Indice general al dezvoltării fizice:

V+R- IC; V= (Pi - Pa )-(T-100-G);R= indice respirator CV/Gx10;

IC= indice cardiac RUFFIER ( P1+P2+P3) -200

10

valorile pot oscila între 10 şi 20;

Rezultatele masuratorilor trebuie evaluate in functie de anumite criteri de comparatie; dintre


aceste cele mai importante le ofera obiectivele educatiei fizice sau gradul de indeplinire a
parametrilor modelului instructiv-educativ. In fapt modelele de cicluri de invatamant, clase si
constituie elemente respective de referinta.

Pe de alta parte, masuratorile ne ofera posibilitatea unei planificari riguroase, cu cat mai putine
greseli a intregului proces si care costituie baza stiintifica a educatiei fizice.

Este de mentionat faptul ca obiectivele educatiei fizice sunt formulate in termeni generali si
precizeaza toate directiile in care trebuie sa actioneze aceasta activitate: dezvoltarea fizica,
capacitate motrica cunostintele de specialitate, procese psihice etc.; ca urmare, profesorul de
educatie fizica va trebui sa le concretizeze prin cunoasterea nevoilor elevilor, manifestate la
nivelul fiacarui obiectiv, si sa stabileasca toate caile eficiente de indeplinire a parametreilor
optimi.

Cunoasterea niveluli de realizare a obictivelor de baza datelor masuratorilor constituie o


trasatura a disciplinei profesionale in educatie fizica, iar citirea rezultatelor masuratorilor de catre
nespecialisti il face pe acesta sa inteleaga importanta educatiei fizice.
Necesitatea masurarii in educatia fizica ridica si un aspect, referitor la operativitatea
conducerii procesului instructiv-educativ si dirijarea acestuia „din mers”, de alcatuire a unor
programe diferentiate pentru grupele de elevi , alcatuite pe criteriul valorii acestora, al nivelului
de pregarite . Aceasta actiune pedagogica de mare importanta, cunoscuta sub numele de tratare
diferentiata, presupune incadrarea elevilor in grupe omogene de lucru in functie de potentialul
fiecaruia, de dezvoltare fizica, nivelul stapanirii deprinderilor motrice, valoarea calitatilor
motrice etc. Stabilirea mijloacelor accesibile fiecarui elev reprezinta o indatorire de mare
raspundere a profesorului, deoarece acesta poate genera placerea de a practica exercitiile fizice,
treansformand-o intr-o preocupare permanenta, de viata.

Masurarea, prin date ce le ofera, reprezinta o baza de sprijin pentru evaluare, care la randul
sau vizeaza analiza si interpretarea datelor masuratorii pentru a lua cele mai bune decizii. In acest
fel evaluarea devine o judecata de valoare cand comparam rezultatul cu un criteriu sau norma,
pentru a situa rezultatul inrt-un cadru de referinta. Plecand de la exemplu anterior – „Adriana are
15 ani” – putem sa gandim ca ea este tanara in raport cu ansamblu populatiei din care face parte.
De multe ori insa, stabilirea acestui tip de cadru de referinta este dificil de detetminat si ca atare
se apeleaza la situarea subiectilor in grupuri(de regula, in cele din care fac parte). (Ne referim
aici la grupele organizate dupa criteriile varstei, sexului, nivelului de pregatire, clase studii,
medii geografice,sociale etc.) In aceasta situatie, si norma sau baremul ce trebuie realizat se
poate stabili mai lesne, cunoscand utilitatea calcularii dedii aritmetice, a abaterilor si altor indici
statistici

In literatura de specialitate se vorbeste de existenta a doua cadre de referinta utilizaze pentru


evaluare, si anume : „unul constituit de grupe de elevi din care face parte subiectul ale carui
rezultate vor fi evaluate, si al doilea, constituit din ansamblu obiectivielor educatiei fizice si
sportului, la care se raporteaza rezultatul masurarii.
Cadrul de Norma
Rezultatul
referinta Rezultatul
masurarii
evaluarii

Media Elevul este


deasupra
130 cm Grupul de 127 cm
mediei
elevi

Fig. nr 4

Aceste doua tipuri de cadre determina doua tipuri de evaluare” : normativa si criteriala,
cea ce face ca si instrumentele de masurare sa fie diferite

Evaluarea normativa, cea mai utilizata, permite compararea performantei unei subiect cu
cele ale altor indivizi din aceasi grupa, la aceasi proba. Acest tip de evaluare depinde de rangul
ce i se atribuie conform unei scari, exprimata in decile, centile, etc. Cum se interpreteaza o
performanta bruta obtinuta la o proba de control? Sa presupunem ca un elev a realizat 130 cm la
saritura in lungime de pe loc. Acest rezultat poate fi considerat bun, mijlociu, sau slab numai
daca exista o scara de apreciere a acestei probe, elaborata prin masurarea anterioara a tuturor
componentilor grupurilor. Daca media grupului este de 127 cm. , se poate spune ca subiectul a
realizat un rezultat bun, deoarece se situiaza pe media grupului. In acelasi fel un subiect este
apreciat ca rapid, puternic, scund etc., numai in raport cu un reper cunoscut. Evaluarea normativa
se poate prezenta ca in fig. nr 4

Evaluarea criteriala se realizeaza in primul rand prin stalibilirea nivelului la care se situiaza
un elev sau un sportiv fata de obiective. Acest tip de evaluare precede evaluarea normativa.
Putem spune ca evaluarea criteriala, in comparatie cu evaluarea normativa, nu situiaza
capacitatea unui elev cu capacitatile celorlalti elevi care compun grupa respectiva, ca nu
determina nevoile singulare ale elevului sau sportivului etc. Pentru realizarea ecestui tip de
evaluare sunt necesare doua operatii principare:
1. Formularea clara a obiectivelor procesului instructiv educativ
2. Stabilirea probei de control sau a instrumentuli de masura care permite
verificarea niveului de realizare a obiectivelor respective (proba de control, teste,
concursuri, etc.)

Trebuie sa mentionam ca cele doua tipuri de evaluare se completeaza una pe cealalta,


oferindu-ne o imagine a aceluiasi fenomen privit din doua unghiuri de vedere diferite

Cercetatorul France Fontaine mentioneaza inca doua forme de evaluare, si anume : formativa si
sumativa. Evaluare formativa se efectuiaza in scopul ameliorari procesului instructiv educativ,
vizand gasirea lipsurilor si a solutiilor de inlaturare a acestora (de ex. Aplicarea probelor de
control cu scopul de a verifica pregatirea sportivilor sau elevilor si de a descoperi partile slabe a
capacitatilor acestora) Evaluarea sumativa se refera la efectuarea unor judecati defintive
exprimate prin note sau calicative la sfarsitul unei activitati (media la educatie fizica la sfarsitul
anului scolar sau al ciclului de invatamant

In finalul orcarui proces de evaluare are loc aprecierea rezultatelor in vederea luarii unei
decizii, pe cat posibila optima.

Aprecierea reprezinta un proces de judecare a rezultatelor masurarii, evidentiaza in ce


masura au fost sau nu atinse obiectivele ori nivelul. Aprecierea poate fi adevarata cand reflecta
adecvat datele realitati, sau falsa, cand subiectul este eronat.Aprecierile facute de om pot fi
apreciate de factori ca : interesul sau starile subiective. Aprecierea permite erarhizarea subectilor
prin mai multe procedee. Locul in clasamentele concursurilor note, puncte realizate, repetari,
calificative, etc.

Se poate considera evaluarea din punct de vedere a teoriilor sistemelor – o


comparare a planului cu rezultatul, pentru ca pe aceasta baza se poate interprinde corectari,
reorientari si restructurari ale sistemului evaluat, Prin urmare rezultatele evaluarii constituie
premiza activitatilor de conducere si decizie in optimizarea procesului instructive in educatie
fizica si sport.
CAPACITATEA MOTRICA- FACTORUL ESENTIAL SUPUS

MASURII SI EVALUARII

Definirea capacitatii motrice

Pentru domeniul educatiei fizice, capacitatea motrica reprezinta un element fundamental,


pentru ca dezvoltarea ei la diferite niveluri specifice claselor si sexelor reprezinta un criteriu
fundamental de apreciere a eficientei procesului instructiv-educativ.

Intelesul notiunii este larg si difera de la un autor la altul, deoarece specialistul, in functie
de profilul pe care il are (profesor de educatie fizica, psiholog, fiziolog etc.), restrange sau
largeste sfera prin includerea sau neincluderea, pe langa factorii biologici, si a unor procese
psihice(care cel mai adesea nu sunt mereu aceleasi).

In literatura anglo-saxona, notiunea capacitate motrica are ca echivalent termenul


,,fitness’’ (capacitate).

E. Fleishman intelege prin capacitate motrica un complex de factori reprezentat astfel:

1. F orta(dinamica, 4. Viteza(reactie,
statica, exploziva) actionare)

2. Motricitate dinamica si 5. Rezistenta(in regimuri


de relaxare CAPACITATE diferite, cardiopulmonara,
musculara locala)

6.Coordonarea(simpla,
3. Echilibru dinamic si multilaterala, generala,
static precizie statica,
motricitate, exactitate)

Analizele interprinse au dat o intelegere foarte larga termenului de ,, aptitudine’’ totala,


care ar cuprinde urmatoarele parti :

a) capacitatea psihica ;
b) sanatatea perfecta ;

c) efectuarea eficienta a miscarilor corpului, incepand cu statul in picioare, mersul, alergarea,


pana la cele implicate de practicarea unei ramuri de sport ;

d) atitudinea corecta a corpului ca rezultat al unui bun tonus muscular si capacitatea de control a
corpului.

Se intanlesc si alte denumiri date capacitatii motrice, cum sunt : ,, topografie fizica’’(S.
Joltvinschi si S. Marinescu-1972), care include forta, viteza, rezistenta si mobilitatea, deci numai
unele calitati motrice, indemanarea fiind divizata intre acestea ; ,, capacitatea generala de efort’’
(O. Banatan- 1973), pentru care autorul foloseste numai cateva probe ce testeaza unele calitati
motrice si mai putin capacitatea de efort.

Se pune intrebarea fireasca daca numai de aceste elemente, de ordin motric si psihic,
depinde capacitatea de miscare ?

Este oare corect sa omitem aspectele intime de ordin biochimic si metabolic care, in
ultima instanta, reprezinta substratul energetic al intregii noastre activitati ? Desigur ca nu !

In urma prezentarii variantelor aspecte ce conditioneaza capacitatea motrica sau o


compun, putem concluziona ca acesta are un caracter complex, multidimensional, definita astfel :

Capacitatea motrica (,,total fitness’’, capacitatea motrica generala, capacitatea de


performanta, etc.) reprezinta un complex de manifestari preponderant motrice (priceperi si
deprinderi), conditionat de nivelul de dezvoltare al calitatilor motrice, indicii morfo-functionali,
procesele psihice ( cognitive, afective, …) si procesele biochimice metabolice, toate insumate,
corelate si reciproc conditionate, avand ca rezultat efectuarea eficienta a actiunilor si actelor
solicitate de conditiile specifice in care se practica activitatile de educatie fizica si sport.

Selectionarea testelor pentru cercetarea capacitatii motrice


Elaborate in concordanta cu necesitatile investigarii componentelor capacitatii motrice,
standardizate si etalonate pe populatii reprezentative, testele sunt compuse din probe care
trebuie sa corespunda mai multor cerinte.

Testele compuse pentru masurarea ,,total fitness’’-ului pot fi definite (cum propune T.
Ardelean, 1972) prin analogie cu definitia data de Asociatia Internationala de Psihotehnica drept:
,,instrumente de lucru standardizate, cu valoare de model, elaborate pe cale experimentala,
pentru evaluarea capacitatilor fizice ale subiectilor aflati in aceiasi situatie’’(mai precis, in
situatii identice, n.n.)*.

In alcatuirea testelor de capacitate motrica intra probe sau sarcini motrice, prin care
se cauta ca fiecare dintre acestea sa investigheze un aspect diferit, o calitate diferita, cum ar fi,
de exemplu, numai viteza, numai forta sau numai rezistenta etc.

Este de dorit sa nu se ajunga in situatia de a utiliza pentru aceiasi calitate doua sau mai
multe probe in cadrul unui singur test, cand de fapt intentia noastra a stat sa investigam cu doua
probe, doua calitati diferite. O proba in cadrul unui test, trebuie sa fie caracteristica si sa permita
verificarea unui fragment bine determinat al capacitatii motrice.

Mentionam ca unele detalii pot fi omise, insa elementele determinate de ordin biologic,
motric sau psihic trebuie neaparat cunoscute.

Actiunea de elaborare a testelor este complexa si necesita o serie de conditii si operatii


de riguroasa verificare inainte de a fi standardizate si date in circulatie. Dintre aceste conditii,
mentionam:

A)Fidelitatea indica daca diferentele individuale obtinute cu ajutorul unui test sunt
determinate de deosebiri reale intre subiecti, sub aspectul trasaturilor masurate, sau sunt efectul
unor factori exteriori respectivei trasaturi. Principalele aspecte sub care un test trebuie sa fie fidel
sunt : stabilitatea in timp a rezultatelor; stabilitatea rezultatelor in care aceiasi subiecti, sunt
investigati de persoane diferite cu acelasi instrument si dupa aceiasi tehnologie; caracterul
adecvat al tuturor probelor care constituie testul in ansamblu; omogenitatea probelor. O prima
cerinta pentru a asigura sau a stabili gradul de fidelitate a testului consta in eliminarea, pe cat
posibil, a factorilor secundari care ar putea denatura rezultatele.
B) Sensibilitatea defineste finetea discriminativa a unui test, adica numarul de clase pe care le
poate stabili in cadrul unui grup. Aceasta presupune diferentierea subiectilor in functie de
particularitatilor individuale (virsta, nivelul de pregatire, etc.)

C) Validitatea unui test, in sensul cel mai larg, consta in faptul ca el masoara in mod adecvat
calitatea pentru care a fost creat.

Clasificarea testelor de capacitatea motrica

S-au facut mai multe incercari de clasificare a testelor de capacitate motrica, insa fiecare
dintre acestea au folosit criterii care nu au satisfacut pe deplin nevoia de a include toate
categoriile de teste. Dintre cele mai cunoscute clasificari, amintim :

a) Dupa conditiile de examinare :

--teste individuale ;

-- teste colective.

b) Dupa natura rezultatelor si a proceselor care au stat la baza acestora :

--teste motrice ;

--teste psiho-motrice.

c)J .Stepnicka (1965) clasifica astfel testele folosite in educatie fizica :

1. Teste care investigheaza propozitiile motrice, pe care autorul le mai denumeste si


,,capacitatea de educare fizica’’, constand in predispozitiile pentru activitatea fizica in
general.

2. Teste pentru aprecierea randamentului motric general.

3. Teste pentru aprecierea aptitudinilor de a practica la inalt nivel unele ramuri sportive

4. Teste pentru aprecierea fortei musculare (include de astfel si in cele de mai sus,
punctele 1 si 2)
5. Teste pentru functiile si conformatia corpului omenesc :

- cardiovasculare;

- de atitudine,

- de stabilire a tipului somatic.

6. Teste de apreciere a tipului sociologic ( autorul se refera la testele sociometrice care


exprima pozitia individului in grup.)

7.Teste care investigheaza cunostintele de specialitate.

Desigur ca, in aceasta clasificare, I. Stepnicka depaseste cu mult sfera capacitatii motrice.
Inventarul prezentat este folosit indeosebi pentru cercetare, ca sistem de investigare
multidirectionala, ceea ce permite aprecierea capacitatii motrice sau a orcarui alt aspect legat de
aceasta.

T.Ardelen (1972). Citind pe J.Stepnicka, L.Denisiuk, H.Richter, F. Beuker si altii,


abordeaza clasificarea testelor dupa cum urmeaza:

-forta dinamica, statica, exploziva;

-viteza miscarilor si de deplasare

-forta in regim de rezistenta;

-mobilitatea, amploarea miscarilor.

Putem categorisi testele motrice aproximativ la fel, cu unele diferentieri, dupa cum
urmeaza :

a)teste care investigheaza numarul si varietatea deprinderilor si calitatilor motrice ale


subiectilor ;

b)teste care investigheaza ,, nivelul’’ calitativ de maiestrie in executia unor deprinderi ;

c)teste de aptitudini manifestate de subiecti in procesul selectiei.


Cercetatoarea Anne Anastasi* subliniaza ca diferenta dintre testele de nivel si cele de
aptitudini nu este radicala, ci doar de predominanta, in sensul ca testele de aptitudini
investigheaza efectele unei invatari relativ necontrolate (jocul neorganizat al copiilor, actiuni cu
familia, etc.) si in conditii necunoscute, in timp ce testele de randament masoara efectele unei
invatari sau pregatiri in conditii relativ cunoscute ( vezi pregatirea sportivilor in diferite forme ,
conduse de cadre de specialitate).

O clasificare a testelor care consideram ca raspunde mai bine realitatii ar fi cea care se
realizeaza dupa componentele capacitatii motrice, si anume:

1.Teste pentru investigarea calitatilor motrice de baza si combinate.

2. Teste pentru aprecierea deprinderilor motrice de baza sau specializate.

3. Teste privind aprecierea capacitatii de aplicare a unor deprindrei motrice in conditii


concrete.

4. Teste pentru celelalte aspecte ce influenteaza capacitatea motrica.

De asemenea, testele si probele pentru masurarea capacitatii motrice pot fi clasificate


dupa adecvarea lor la locul in care se efectueaza investigatia :

- teste de laborator ;

- teste de teren.
Teste pentru masurarea capacitatii motrice

Dintre testele de masurare a capacitatii motrice, prezentam pe cele mai des intalnite in
literatura de specialitatea, precum si altele, utilizate de diversi cercetatori cu scop experimental.

Testul lui Denisiuk si colaboratorii, elaborat pentru elevi incepand de la varsta de 7 ani, a
fost validat pe un esantion considerat reprezentativ, apoi definitivat in forma pe care o prezentam
si noi.

Factorul de masurat Proba

a)Forta -impingerea mingii medicinale inainte

b)Puterea -desprinderea pe verticala.

c) Viteza -alergare de viteza pe :

- 30 m (7-9 ani)

-40 m (10-11 ani)

-60 m (peste 11 ani).

d) Agilitatea -alergare 5 m, ocolirea unui fanion,

rostogolire inainte, mers in sprijin pe

talpi si pe palme.

e)Mobilitatea -aplecarea trunchiului inainte

f)Aduranta (rezistenta) -din culcat inainte cu sprijin pe palme,

treceri in ghemuit si revenire( 30s

pentru fete si 1 min pentru baieti)


N.V. Averkovici si V.M.Zatiorski au elaborat un grup de probe pentru aprecierea nivelului
de pregatire a studentilor.

Aceste probe au fost verificate inainte de aplicarea pe masa de studenti, in doua variante :
numarul maxim de repetari si numarul maxim de repetari timp de 1 minut.

Factorul de masurat Proba

a) Forta membrelor superioare - tractiuni in brate la bara fixa.


(flexori)

b)Forta membrelor superioare -flotari in sprijin culcat.

(extensori)

c)Forta membrelor inferioare -genuflexiuni pe cate un picior.

d)Forta exploziva a membrelor -sarituri in lungime de pe loc

inferioare.

e)Forta exploziva a membrelor inferioare. -triplusalt de pe loc

f)Forta musculaturii abdominale

g)Forta flexoare a triunchiului -mentinerea in echer in atirnat.

-din atarnat la bara, ridicarea

picioarelor pana la punctul de atarnare.

h)Forta flexorilor triunchiului -ridicare in sezand din culcat pe spate.

-din stand, trece in sprijin ghemuit, apoi


in sprijin culcat inainte, revenire in
i)Viteza de executie si coordonare
spijin ghemuit si in stand.
PROBELE DE EFORT

Efortul fizic reprezintă o suprasolicitare funcţională care produce o modificare a


homeostaziei organismului, în scopul acoperirii necesităţilor metabolice crescute ale musculaturii
în activitate.
Modificările interesează aparatul cardiovascular şi respirator, permiţând evidenţierea
unor tulburări în funcţia acestora.
EVALUAREA CAPACITAŢII DE EFORT
Parametrul care caracterizează cel mai exact capacitatea de efort a subiectului este
reprezentat de consumul de oxigen al organismului. Măsurarea exactă a acestuia se poate face
utilizând sisteme de respiraţie în circuit închis; întrucât această metodă este greu accesibilă, în
practică se foloseşte o estimare aproximativă, pe baza unor nomograme sau tabele.
 echivalentul metabolic (MET) reprezintă consumul de oxigen de repaus al organismului;
acesta este estimat a fi de 3.5 ml O2 / kg corp / minut.
 capacitatea aerobă maximă (VO2max) reprezintă nivelul maxim al consumului de
oxigen al organismului. Acesta depinde de capacitatea de adaptare a funcţiei respiratorii
şi cardiovasculare; la subiecţii normali, VO2max este atinsă datorită imposibilităţii
creşterii debitului cardiac peste un anumit nivel. Calcularea VO2max se face pe baza
nomogramei Astrand exprimarea se face fie în ml O2 / kg / min fie sub forma de
multiplu al MET. Rezultatul obţinut se compară cu valoarea teoretică, care se calculează
conform formulei:
VO2 max teoretic= 45.8 - (0.17 x Vârsta)

 deficitul aerobic funcţional (DAF) reprezintă scăderea procentuală a capacităţii aerobe


maxime faţă de valoarea sa teoretică; se calculează conform formulei:

Valoarea DAF este o măsură a scăderii capacităţii de efort faţă de valoarea teoretică.
• DAF între 0 - 25%: reducere minimă sau absentă a capacităţii de efort
• DAF între 25 - 50%: reducere uşoară a capacităţii de efort
• DAF între 50 - 75%: reducere moderată a capacităţii de efort
• DAF peste 75%: reducere importantă a capacităţii de efort

CLASIFICAREA PROBELOR DE EFORT


 După modalitatea de efectuare a efortului (fig.1) se disting:
• efortul rectangular care utilizează un nivel unic de efort cu o durată determinată. Nu
realizează modificări similare la nivelul aparatului cardiovascular la subiecţi cu grade de
antrenament diferite, existând riscul suprasolicitării la cei neantrenaţi şi a unei solicitări
insuficiente la cei antrenaţi.
• efortul triangular care presupune o creştere progresivă ("în trepte") a intensităţii efortului,
până la un nivel ţintă, stabilit pe baza capacităţii de efort a subiectului.

Fig 1

 După intensitatea efortului se disting:


• testele maximale la care efortul este realizat până la atingerea capacităţii aerobe maxime.
• testele submaximale în care efortul este realizat până la atingerea unei fracţii de 80-90% din
capacitatea aerobă maximă.

PROBA HARVARD
Principiu. Proba Harvard este o probă de efort maximală, bazată pe măsurarea frecvenţei
cardiace în perioada de revenire după efort. Este în general folosită pentru a studia comportarea
aparatului cardiovascular în timpul unor eforturi intense (muncă fizică grea, sport de
performanţă).
Descrierea probei
• în ritmul metronomului, subiectul execută urcări şi coborâri pe scăriţa de efort, în ritm de
30/min timp de 5 minute; dacă nu mai poate executa efortul în ritmul impus de metronom se
întrerupe proba, notându-se durata efortului efectuat.
• imediat după efort, se determină pulsul în 3 perioade, fiecare de 30 secunde, astfel:
- în primul minut după efort: primele 30" (0-30")= P1
- în al doilea minut după efort:primele 30" (1'00"-1'30")= P2
- în al treilea minut după efort:primele 30" (2'00"-2'30")= P3
• se foloseşte apoi următoarea formulă pentru determinarea Indicelui de aptitudine fizică:

 Interpretarea se face în funcţie de valoarea indicelui de aptitudine fizică astfel:


• sub 55=condiţie fizică slabă
• 55 - 79=condiţie fizică medie
• 80 - 89=condiţie fizică bună
• peste 90=condiţie fizică excelentă

PROBA ASTRAND
 Principiu. Proba Astrand ste o probă de efort maximală prin care se determină în mod
indirect capacitatea aerobă maximă. Ea permite astfel aprecierea posibilităţilor
maximale ale funcţiei respiratorii şi cardiovasculare.
 Descrierea probei.
• se urmăreşte ca subiectul să efectueze un efort cunoscut (exprimat în W/s) care să producă
creşterea frecvenţei cardiace peste 120/min. Efortul se face la cicloergo-metru, timp de 6
minute, contra unei rezistenţe de 120 W/s pentru bărbaţi şi 100 W/s pentru femei.
• după terminarea exerciţiului se măsoară imediat frecvenţa cardiacă, în primele 10 secunde,
subiectul fiind în poziţie ortostatică, iar rezultatul se raportează pe minut.
• din nomograma Astrand se citeşte capacitatea aerobă maximă exprimată în litri/min. Ea se
raportează la greutatea ideală calculată după formula lui Lorentz:

• din tabel se apreciază capacitatea de efort a subiectului în funcţie de capacitatea aerobă


maximă, vârstă şi sex.
Tabel 1
Aprecierea calitativă a capacităţii de efort
în funcţie de capacitatea aerobă maximă (ml/min/kg corp) şi vârstă la bărbaţi.

Tabel 2
Aprecierea calitativă a capacităţii de efort
în funcţie de capacitatea aerobă maximă (ml/min/kg corp) şi vârstă la femei.
 PROBA RUFFIER

 Principiu. Proba Ruffier este o probă de efort submaximală care se bazează pe măsurarea
frecvenţei cardiace în perioada de refacere după efort.
 Descrierea probei
• se măsoară pulsul în poziţie şezândă, notând valoarea cu P1.
• se execută 30 de genuflexiuni; în primele 15 secunde după încetarea efortului, subiectul fiind
în clinostatism, se măsoară pulsul şi se notează valoarea cu P2.
• se determină numărul de pulsaţii dupa 1 minut de repaus în clinostatism, notând valoarea
obţinută cu P3.
• se calculează Indicele Ruffier după următoarea formulă:

Interpretarea se face în funcţie de valoarea indicelui Ruffier:


• 0 - 2.9 = indice bun
• 3 - 6 = indice mijlociu
• peste 6= indice deficitar

 PROBA SCHELLONG II
 Principiu. Proba Schellong este o probă de efort submaximală, bazată pe măsurarea
frecvenţei cardiace şi tensiunii arteriale în perioada de revenire după efort.
 Descrierea probei
• se execută 20-30 genuflexiuni, după care se trece în clinostatism;
• imediat şi apoi succesiv, la intervale de 1 min se măsoară pulsul şi PA continuând determinarea
până este atinsă valoarea de repaus.
 Interpretare. La subiecţi sănătoşi se produc următoarele modificări:
• frecvenţa cardiacă creşte moderat ( până la 120/min).
• PA sistolică creşte cu 15-20 mm Hg; PA diastolică scade uşor sau nu se modifică, diferenţa
între ele crescând.
• revenire rapidă a pulsului şi PA în 2-3 minute.
EVALUAREA CIRCULAŢIEI CORONARIENE
 Principiu. Miocardul fiind un organ cu metabolism aproape exclusiv aerob, necesită o
adaptare rapidă a fluxului coronarian la necesităţi. Creşterea necesarului de oxigen în
timpul efortului permite deci diagnosticarea tulburărilor circulaţiei coronariene. Aceasta
se face în primul rând prin înregistrarea ECG de efort, hipoxia determinând modificări în
procesele de depolarizare şi repolarizare miocardică. Este utilă de asemenea estimarea
consumului miocardic de oxigen, pe baza unor parametrii hemo-dinamici.
 Modalitatea de efectuare şi intensitatea efortului. Efortul se efectuează la
cicloergometru, covor rulant, sau folosind o scăriţă specială cu două trepte (testul
Master). Cel mai răspândit este testul în trepte la cicloergometru, care permite o
adaptare mai exactă a efortului la gradul de antrenament.
Se preferă un efort submaximal, până la atingerea unei frecvenţe ţintă (FT), reprezentând
85%din frecvenţa cardiacă maximă teoretică (FCMT), la care debitul cardiac atinge valoarea
maximă. Aceasta se apreciază prin formula:
FCMT = 220 - Vârsta (ani)

Fig 3 Modalităţi de efectuare a efortului. A.Testul Master B.Testul la ciclo-


ergometru. C.Testul la covorul rulant

Descrirea probei.
• subiectului, în repaus, aşezat la cicloergometru, i se măsoară pulsul, TA, şi se înregistrează
ECG de repaus.
• se realizează efortul, pedalând la cicloergometru, contra unei rezistenţe progresiv crescute, în
trepte de 30 W, câte 3 minute la fiecare treaptă, până la atingerea FT. La sfârşitul fiecărei
trepte de efort se măsoară frecvenţa cardiacă,TA şi se înregistrează un traseu ECG.
• după oprirea efortului se urmăreşte continuu subiectul timp de 10 minute, înregistrând din
minut în minut un traseu ECG.
Interpretare.Criteriile de după care se apreciază ca pozitiv un test de efort în trepte la
cicloergometru sunt următoarele:
• Criterii clinice: apariţia durerii precordiale de tip angină pectorală, în mod reproductibil, la
aceaşi intensitate a efortului.
• Criterii electrocardiografice interpretate de medic

Teste pentru masurarea capacitatii motrice

Testul (Glover) pentru scoli primare din alcatuit din patru probe, dupa cum urmeaza:

 saritura in lungime de pe loc( dupa tehnologia cunoscuta);


 deplasare ininte din sprijin culcat inainte pe palme(fig 1).
Pentru aceasta se traseaza pe sol doua linii paralele la distanta de circa 6 m

Fig nr 1
Executantul ia pozitia de plecare cu corpul perpendicular pe una din linii, in pozitia culcat
inainte cu sprijin pe palme, varfurile degetelor orientate inapoi, bratele intinse, corpul drept,
sprijinit pe varfurile picioarelor intinse.La semnal, elevul se deplaseaza prin impingere in brate,
cat mai repede, fara a indoi bratele sau corpul si fara a se ajuta cu genunchii, pana ajunge sa
treaca linia de sosire si cu varfurile picioarelor. Se cronometreaza si se inregistreaza timpul in
secunde si zecimi. Proba masoara, in principal, forta si rezistenta musculaturii scapulo-humerale.

 Alergare cu ocolirea a doua jaloane. Se traseaza pe sol doua linii paralele la aproximativ
12m una de alta, iar in interiorul lor (tangenta la ele) se aseaza doua mingi medicinale.
Elevul porneste in alergare si parcurge de 10 ori distanta de 12m, deci de 10 x 12m, adica
120m. Se cronometreaza timpul in secunde si zecimi de secunda.

 Din culcat inapoi, ridicarea trunchiului in sezand. Elevul sta culcat cu mainile la ceafa si
picioarele intintinse, varfurile sprijinite sub ultima sipca a scarii fixe sau fixate de catre un
partener. La comanda, executantul ridica trunchiul si atinge genunchii cu coatele
(mentinand mainile la ceafa), apoi revine in pozitia initiala .se lucreaza timp de 30 s,
lundu-se in considerare numarul maxim de repetari efectuate in acest interval de timp.

…………………………………..&……………………………………………………

Fleishman Basic Fitness Tests (1964)

Cercetătorul Edwin Fleishman a elaborat o baterie de teste destinată elevilor pentru


verificarea conditiei fizice. Testele sunt aplicate baietilor si fetelor cu varste intre 12 si 18 ani.
Performantele corespunzatoare acestei ultime varste sunt considerate ca element de referinta si
pentru varstele ce o depasesc.

Deoarece acestă baterie de teste, precum si metodologia de aplicare sunt deosebit de


riguros experimentate si aplicate, este necesara o prezentare mai amanuntita.

Autorul a pornit la elaborarea testului de la urmatoarele obiective :

1. Stabilirea acelor factori care determina ,,conditia fizica’’.


2. Gasirea celor mai bune probe care sa puna in evidenta factorii conditiei fizice.
3. Elaborarea unei scari pe baza careia sa se poata incadra subiectii in diferite categori (
inferior, mediu, superior).

Studiul pentru elaborarea testului si standardizarea s-a efectuat pe un esantion de 20.000 de


baieti

O deosebita atentie a fost acordata alegerii probelor, cautandu-se ca, pentru acelasi factor,
sa nu se foloseasca mai multe probe sau sa se omita stabilirea unei probe corespunzatoare unui
factor cu mare pondere in formarea unei imagini complete asupra aptitudinilor fizice.

In alegerea probelor s-a cautat sa se respecte cateva elemente :

a) utilizarea unor probe cunoscute, dar usor modificate pentru a le adecva in mai mare
masura factorilor ce trebuie investigati ;
b) alegerea unor probe care sa nu necesite instalatii sau echipament deosebite.
Factorii aptitudinilor (fizice) considerati de baza sunt urmatorii :

1) mobilitatea articulara si elasticitatea musculara a corpului prin torsiune ;


2) mobilitatea dinamica a corpului in plan anterior, posterior si prin rasucire ;
3) forta exploziva sau puterea (capacitatea de a cheltui maximum de energie in unul sau mai
multe acte explozive)
4) forta statica sau forta maxima ce o poate exercita subiectul (ridicarea de greutati mari sau
comprimarea ori intinderea dinamometrelor) ;
5) forta dinamica sau capacitatea de a se manifesta forta musculara in mod repetat si a
rezista la oboseala ;
6) forta trunchiului ;
7) coordonarea generala a corpului sau capacitatea de coordonare simultana a diferitelor
parti ale corpului ;
8) capacitatea de mentinere a echilibrului pe un picior ;
9) capacitatea de a rezista la oboseala (rezistenta cardio-vasculara).
Probele utilizate pentru masurarea acestor factori sunt urmatoarele :
1. Mobilitatea articulara si elasticitatea musculara prin rasucire. Pentru aceasta se
traseaza pe un perete o linie verticala continuata pe podea cu o alta perpendiculara pe ea.
Tot pe pereta se traseaza, cam la inaltimea umerilor, o linie orizontala gradata din
centimetru in centimetru, lunga de aproximativ 76 cm. Linia verticala trebuie sa cada pe
scala in dreptul gradatiei 38,1 cm (fig. 2).

Fig nr 2

Subiectii dreptaci stau cu umarul stang la perete , cu varfurile picioarelor aliniate la linia de
pe podea. Distanta subiectului fata de pereta se ia prin intinderea bratului stang la orizontala
astfel incat sa atinga zidul cu pumnul strans.

Din acesta pozitie, cu bratul drept intins lateral, subiectul se rasuceste spre dreapa si inapoi,
fara sa miste talpile de pe sol, urmarind sa atinga gradatia de pe perete cat mai departe: mentine
pozitia doua secunde. Se fac doua incercari, lundu-se in considerare rezultatul celei de-a doua.

2)Mobitilatea dinamica a corpului in plan anterior, posterior prin rasucire se masoara


astfel : subiectul sta departat cat nivelul umerilor, cu spatele la un perete, la o distanta suficient
de mare pentru a nu-l atinge cand se apleaca inainte. Se marcheaza pe perete la nivelul umerilor
un punct si altul pe sol inaintea varfului picioarelor ( fig. 3)
Fig. nr 3

La semnal, subiectul se apleaca inainte atingand cu mainile punctul de pe sol, apoi se ridica si
se rasuceste spre stanga, fara a deplasa talpile, si atinge cu mainile punctul de pe perete ; apoi
revine si atinge solul, dupa care se ridica si se rasuceste spre dreapta. Se executa un numar cat
mai mare de cicluri ( dreapta-stanga), timp de 20 s.

3)Forta exploziva sau puterea se masoara printr-o proba de alergare dus- intors intre doua linii
paralele trasate la cca 18 m una de alta (fig 4).
Fig. nr 4

Subiectul se afla inainte unei linii si, la comanda, porneste in alergare cu viteza maxima pana
trece cu ambele picioare dincolo de linia opusa, dupa care se intoarce la locul de plecare.

Se executa aceasta alergare de 5x 18 m= 90 m, cronometrandu-se in secunde si zecimi timpul


de parcurgere a celor 5 repetari.

Pentru aceeasi calitate, autorul mai foloseste aruncarea mingii de tenis(softball) la distanta,
cu o mana, de pe loc.

4) Forta statica sau forta maxima se masoara cu dinamometru palmar. Se efectueza trei
incercari, luandu-se in considerare cea mai puternica.

5) Forta dinamica este investigata prin tractiuni in brate din atarnat. Se executa cat mai
multe tractiuni pana se trece cu barbia deasupra barei. Pauzele dintre repetari nu trebuie
sa depaseasca 2 s. Se ia in considerare numarul de repetari executate corect.

6) Forta trunchiului. Pentru aceasta calitate, din culcat pe spate, se ridica picioarele intinse
la verticala. Se executa un numar cat mai mare de repetari, timp de 30 s.
7) Coordonarea generala a corpului se apreciaza prin efectuarea unei sarituri de pe loc cu
picioarele printre brate, peste o coarda pusa in doua , tinuta in maini , la distanta de 40,64 cm . Se
executa 5 incercari, lundu-se in considerare numarul celor corect executate.

8) Capacitatea de mentinere a echilibrului pe un picior se testeaza prin pastrarea


echilibrului pe un dispozitiv in forma de ,,T’’ asezat invers, cu inaltimea 4 cm, latimea 2 cm
si lungimea de 60,96 com (fig 5).

Fig. nr 5

Cu mainile pe solduri, subiectul se urca cu un picior pe dispozitiv si cauta sa se mentina cat


mai mult posibil in echilibru, cu ochii inchisi. Se cronometreaza timpul pana cand subiectul
atinge solul cu celalalt picior, cade de pe dispozitiv sau ridica mainile de pe solduri.

9) rezistenta la oboseala se inregistreaza prin capacitatea subiectului de a alerga o


distanta de aproximativ 560 m intr-un timp cat mai scurt. Se poate alerga pe un patrat cu
latura de 45,5 m sau pe orice traseu astfel ales incat sa nu aiba unghiuri ascutite.
Se considera ca rezultatele se interpreteaza pe o scara de la 10 la 90, cu gradatie dupa
cum urmeaza:

Intervale Nota

Foarte inalt Peste 97 9

90-96 8

Inalt 80-89 7

65-79 6

Mediu 35-64 5

Scazut 12-34 4

10-19 3

Foarte slab 4-9 1

3 si sub acesta
CONDIȚIA FIZICĂ – COMPONENTE ȘI DIMENSIUNI

Definiţia condiţiei fizice a evoluat de la o noţiune care se concentra aproape în


exclusivitate asupra performanţelor sportive, către sensul modern, al condiţiei fizice în relaţie cu
sănătatea. Tabelul 1 indică cele nouă dimensiuni care contribuie la condiţia fizică. Se poate
observa că anumite elemente sunt comune condiţiei fizice în relaţie cu sănătatea şi celei în relaţie
cu performanţa. De notat că, dimensiunile în relaţie cu sănătatea au un interes în plus, anume cel
de a fi elemente esenţiale ale condiţiei fizice în relaţie cu performanţa.

Tabelul 1 : Dimensiunile condiţiei fizice (EUROFIT, 1988)


Condiţia fizică în relaţie cu sănătatea Condiţia fizică în relaţie cu
performanţa

Compoziţia corporală sau măsuri antropometrice Condiţia fizică în relaţie cu sănătatea


+
Anduranţa cardio-respiratorie Coordonarea
Forţa Puterea
Anduranţa musculară Viteza
Supleţea Agilitatea
Echilibrul

Comitetul pentru dezvolaterea sportului al Consiliului Europei (1978) defineşte componentele


fundamentale ale aptitudinii fizice necesare realizării şi menţinerii stării de bine:

a. componenta structurală : talie, masă corporală, şi masă grasă (împreună şi cu alte componente
morfologice dacă e necesar);

b. componentele funcţionale: anduranţa cardio-respiratorie, forţa musculară (statică şi dinamică),


supleţea, viteza (viteza de alergare şi viteza segmentară);
c. coordonarea.
Noţiunea de condiţie fizică comportă trei mari dimensiuni:
- dimensiunea organică, în mod direct legată de caracterele fizice ale individului.
Referindu-se la procesul de producere de energie şi la randament, această dimensiune este cel
mai direct legată de sănătate, fiind reprezentată de testele care măsoară anduranţa cardio-
respiratorie.
- dimensiunea motrică a condiţiei fizice se raportează la dezvoltarea calităţilor psiho-
motrice: controlul mişcării, dezvoltarea calităţilor musculare, permiţând realizarea anumitor
sarcini specifice activităţlor fizice şi sportive. Este nevoie de mai multe teste pentru a fi
apreciată, fiind foarte complexă.
- dimensiunea culturală reflectă sistemul de valori, atitudini şi comportamente ale unui
mediu social dat şi care determină în mare parte modul de viaţă precum şi practica exerciţiilor
fizice ale individului.

EVALUAREA CONDIȚIEI FIZICE A COPILULUI

La fel ca şi în cazul adulţilor, specialiştii şi-au schimbat în ultimele două decenii


orientarea privind evaluarea condiţiei fizice la copii, de la o condiţie fizică relativă la
performanţă, către o condiţie fizică raportată la sănătate.
Actualmente se cunosc mai multe baterii de teste pentru evaluarea aptitudinii fizice a
copiilor şi tinerilor. Dezvoltarea bateriilor de teste de condiţie fizică a început în Statele Unite, în
urma unei publicaţii a lui Kraus având acelaşi scop, de a compara rezultatele tinerilor americani
cu cele le omologilor lor europeeni de aceeaşi vârstă. The President’s Council on Physical
Fitness and Sports a fost creat în 1956 şi împreună cu American Alliance for Health; Physical
Education; Recreation and Dance (AAHPERD, 1958) au creat o baterie de teste pentru tineri. În
anii 70, aceste teste au fost modificate incluzându-se şi anduranţa cardio-respiratorie, compoziţia
corporală şi forţa musculară. La mijlocul anilor 80, a fost creat un protocol educativ pentru a
ajuta profesorii să cunoască diferitele dimensiuni ale condiţiei fizice şi pentru a ameliora în
consecinţă condiţia fizică a elevilor lor.

BATERIA DE TESTE EUROFIT

În 1977, reuniunea Directorilor institutelor de cercetare pe probleme de sport a


recunoscut pentru prima dată necesitatea evaluării aptitudinii fizice şi stabilirea de referinţe
pentru copii de vârstă şcolară din Europa. Principalele obiective ale acestui proiect erau:
- de a stabili o baterie de teste agreate de toate ţările din Europa;
- de a ajuta profesorii în evaluarea condiţiei fizice a elevilor;

- de a juta la măsurarea condiţiei fizice raportată la sănătate.


O carte EUROFIT a fost publicată în engleză şi franceză, de manieră provizorie în
1983, apoi definitiv în 1990, ca rezultat al unui efort internaţional (Comitetul de
Experţi în Cercetarea în Sport) la Izmir, în Turcia.

Conţinutul şi validitatea testelor

A. Conţinutul testelor

Nouă teste de teren, şapte măsurători antropometrice, şi vârsta şi sexul ca şi date de identificare,
compun bateria EUROFIT. Măsurile antropometrice includ talia (m), masa corporală (kg) şi
procentajul de masă grasă estimat pe baza a cinci plici cutanate: biceps, triceps, sub scapular,
supra iliac şi coapsă. Dimensiunile condiţiei fizice şi factorii măsuraţi prin diferitele teste sunt
prezentate în tabelul următor.

Conţinutul Bateriei de teste EUROFIT şi ordinea de aplicare a testelor

Dimensiuni Factori Testele EUROFIT Ordinea


Datele de identificare Vârsta (anul, luna, sexul)
Compoziţia Măsuri Masa grasă (5 plici 1
corporală antropometrice cutanate: biceps, triceps,
subscapular, suprailiac,
coapsă)
talia (cm), masa (kg)
Echilibrul Echilibrul general Testul de echilibru 2
Flamingo (EFL)
Supleţea Supleţea Flexia longitudinală a 4
trunchiului (FLT)
Forţa Forţa explozivă Săritura în lungime fără 5
elan (SLE)
Forţa statică Dinamometria manuală 6
(DYM)
Anduranţa şi puterea Puterea musculară Ridicarea trunchiului în 7
musculară abdominală aşezat (RTA)
Anduranţa Menţinere în atârnat 8
funcţională cu braţele flectate (MBF)
Viteza Viteza segmentară Loveşte plăcile (LP) 3
Viteza şi Cursa navetă 10X5m 9
coordonarea (CNA)
Anduranţa Anduranţa Cursa navetă 20 metrii 10
cardiorespiratoire cardiorespira-torie (CNR)
CT 170 pe ergociclu
(CT170)

Organizarea trecerii testelor


Valoarea şi eficacitatea administrării testelor depinde în mare măsură de două aspecte:
rigoarea cu care se administrează şi ambianţa motivantă.
Testele trebuie trecute în ordinea în care figurează în manual, în orice caz, testul
Flamingo trebuie să se situeze la începutul şedinţei, iar cursa navetă de anduranţă la sfârşit;
trebuie lăsat un timp de repaus (refacere) între fiecare probă.
Testul pe bicicleta ergometrică este un test opţional în cadrul şcolii.
Pentru a motiva copiii, trebuie să li se explice clar de ce se fac aceste teste şi ce reprezintă
rezultatele.
Pentru a se putea compara rezultatele, condiţiile de aplicare trebuie să fie identice pentru
fiecare elev de fiecare dată (loc, temperatură, echipament).
Rezultatele se comunică individual (fişa individuală este dublă şi îi va permite elevului şi
părintelui să se situeze în raport cu propriile rezultate, cu media pe clasă, şcoală, naţiune).
Baremurile vor fi stabilite de organisme specializate din fiecare ţară.
Dacă sunt la dispoziţie mijloace informatice, elevul va vizualiza propriile rezultate,
aceasta permiţându-i să facă comparaţiile necesare.
COMPOZIȚIA CORPORALĂ

Compoziția corporală constă în suma diferitelor componente ale organismului uman,


exprimată prin greutatea corporală. Structura corpului este constituită din ponderea
componentelor acestuia și distribuția lor, fiind exprimată în valori absolute, relative sau
procentual. Aceste valori, interpretate corect, indică modul în care funcționează anumite sisteme
ale organismului. Determinarea compoziției corporale permite aprecierea corectă a stării de
nutriție, analiza variațiilor fiziologice (în perioada de creștere, îmbătrânire, la sportiv),
interpretarea metabolismului energetic, monitorizarea tratamentului dezechilibrelor nutriționale
și hidrice (deshidratări sau edeme), precum și elaborarea unor indicații terapeutice adecvate.

COMPONENTELE MASEI CORPORALE

Masa corporală reflectă compoziția organismului, ale cărui componente sunt


sistematizate pe diverse criterii: anatomic, biochimic, funcțional, etc.
Modelul fiziologic a permis introducerea noțiunii de compartiment. Compartimentul
grupează toate componentele corporale legate între ele din punct de vedere funcțional,
independent de localizarea anatomică sau de natura lor chimică.
Modelul fiziologic sistematizează componentele masei corporale în două compartimente:
- masa grasă, inactivă metabolic sau cu activitate foarte redusă;
- masa non-grasă, activă metabolic, impropriu numită masa slabă.
Masa grasă este reprezentată de celulele adipoase, numite adipocite, care formează
țesutul adipos, dispus subcutanat și în jurul organelor interne. Adipocitele se găsesc în corp de
ordinul milioanelor. În acest tip de celule se acumulează grăsimi sub formă de trigliceride.
Creșterea țesutului adipos se produce prin hiperplastie (creșterea numărului de adipocite)
și hipertrofie (acumularea intracelulară de lipide). Lipidele reprezintă pentru organism cea mai
importantă rezervă energetică mobilizabilă.
Pe lângă grăsimile de depozit, masa grasă mai este compusă din grăsimi esențiale, fără
de care anumite structuri nu pot funcționa. Grăsimile esențiale se găsesc în măduva oaselor,
sistemul nervos central, inimă, plămâni, ficat, splină și rinichi. Masa grasă este virtual lipsită de
apă.
Masa non-grasă este compusă din:
- compartimente lichidiene: apa intra- și extracelulară, care formează volumul total de
apă;
- masa minerală osoasă, dispusă în schelet;
- masa proteică, dispusă în mușchi, tendoane, ligamente și viscere (totalitatea organelor
care se află în cavitatea craniană, toracică, și mai ales abdominală).
Raportat la greutatea corpului, masa non-grasă reprezintă: 25% la nou-născut, 27% la 7
ani, 32% între 10 și 16 ani, 44% la 17 ani și 50% la adult.
Scheletul și masa proteică formează masa celulară activă, care utilizează și transformă
energia furnizată de alimente.
Masa celulară activă este formată din: apă (55-65%), proteine (16-18%) și minerale (6%,
dintre care 2% reprezintă calciul). Componenta activă înregistrează cele mai mari variații.
Țesutul adipos prezintă variații semnificative în funcție de vârstă, sex, dietă, stil de viață
(activ sau sedentar).
Standardele referitoare la procentul minim de țesut adipos, necesar menținerii stării de
sănătate, sugerează faptul că acesta nu ar trebui să coboare sub 5% pentru bărbați și 12% pentru
femei.
Valorile medii optime ale țesutului adipos sunt de 12-18% (10-25%) pentru bărbați și 16-
25% (18-30%) pentru femei.
Conform unor autori (Brozek), o greutate corporală de 70 kg (adult) este distribuită astfel:
10 kg de masă grasă, 20 kg apă extracelulară, 25 kg apă intracelulară, 4 kg minerale și 11 kg
proteine.
La sportiv, compoziția corporală diferă în funcție de biotipul constituțional (caracteristic
diferitelor ramuri sau probe sportive), de starea de antrenament, perioada de pregătire și dietă.
Valorile medii optime ale țesutului adipos sunt de 11-12% (6-13% la bărbați și 12-19% la femei).

METODE DE MĂSURARE ȘI EVALUARE A COMPOZIȚIEI CORPORALE

Compoziția corporală poate fi determinată prin:


- metode directe;
- metode indirecte.
Metodele directe sunt utilizate numai pentru cercetare (modele anatomice și biochimice).
Metodele indirecte de determinare a compoziției corporale pot fi sistematizate în două
mari categorii:
Metode antropometrice (sau clinice), efectuate direct de către evaluator cu instrumente
simple (adipocentimetru - caliper, taliometru, cântar și bandă metrică);
Alte metode (paraclinice): reunesc exporări densitometrice, imagistice și izotopice,
efectuate cu echipamente și tehnologii noi, care furnizează informații multiple și precise.

METODE ANTROPOMETRICE
Măsurătorile antropometrice (înălțime, greutate, perimetre, plici cutanate, etc.) permit, cu
ajutorul diverselor formule matematice existente (peste 100), calcularea unor indici pe baza
cărora se determină fie greutatea ideală, fie compoziția corporală (masă grasă, masă non-grasă).
Cu toate că nu există indici ideali, indicele masei corporale (BMI), raportul perimetrelor
talie/șold, măsurarea plicilor cutanate și estimarea masei musculare oferă date care permit
aprecierea calitativă a compoziției corporale.
Metodele antropometrice sunt cele mai utilizate metode pentru evaluarea compoziției
corporale.

Formula de calcul a indicelui de masă corporală (Body Mass Index – BMI):


IMC = Greutate/Înălțime2 (kg/m2)

1. Calculul masei grase și non-grase prin caliperometrie

Metoda caliperului (caliperometria) constă în evaluarea indirectă, prin metode


matematice, a masei non-grase, pe baza determinării directe a masei grase. Aceasta reprezintă o
metodă de screening, utilizată la sportivii de performanță pentru aprecierea evoluției rezervei de
țesut adipos și a masei musculare, după un program de antrenament sau după dietă.
Țesutul adipos este determinat prin măsurarea a 3, 4, 5, 6, 7, 10 plici cutanate. Indiferent
de numărul plicilor măsurate, acestea sunt înalt corelate, astfel încât se poate utiliza oricare
combinație de sumă, perderile de precizie fiind minime, cu o condiție: măsurătorile să cuprindă
zone diferite de depunere a țesutului adipos.
Valorile obținute se introduc într-o serie de formule și se obțin parametrii necesari
evaluării compoziției corporale: țesutul adipos (masa grasă), masa non-grasă și greutatea
corporală optimă. Metoda este validată pentru aprecierea și studiul longitudinal al masei grase, în
special în sporturi cu categorii de greutate.
Când în metodologia de evaluare a compoziției corporale se utilizează 7 plici, se vor
măsura: plica pectorală, plica tricepsului, subscapulară, axilară, suprailiacă (iliocrestă),
abdominală și a coapsei.
În mod curent, metodologia utilizează 4 și 5 plici de țesut adipos. Cele patru plici
măsurate convențional sunt: bicipitală, tricipitală, suprailiacă și subscapulară, iar cele 5 sunt:
plica tricepsului, subscapulară, supraspinală, abdominală și a coapsei.
Prin metoda plicilor cutanate, în funcție de suprafața sau densitatea corporală, se
calculează țesutul adipos (masa grasă), exprimat în procente, care, introdus în formule
matematice, permite, pe baza greutății corporale (G), obținerea masei grase (MG) și non-grase
(MNG) exprimate în kilograme.

Calculul masei non-grase pe baza suprafeței corporale:

%Țesut adipos (%MG) = ∑ 5 plici (mm) x 0,15 + 5,8 + suprafața corporală


MG (kg) = G (kg) x (% țesut adipos/100)
MNG (kg) = G (kg) – MG (kg)

În formulă se poate utiliza fie valoarea suprafeței corporale ideale (egală cu 1,72 m 2), fie
valoarea suprafeței corporale reale, calculată pe baza raportului talie/greutate, a cărui valoare se
citește pe nomograma Dubois Raymond.

2. Calculul masei non-grase pe baza măsurării unor perimetre ale corpului

Masa non-grasă poate fi calculată și pe baza unor perimetre corporale (P) variabile, în
funcție de vârstă și sex.

3. Calculul masei non-grase pe baza taliei și greutății corporale


Înălțimea și greutatea corporală reprezintă măsurători antropometrice pe baza cărora,
aplicând o serie de formule matematice, poate fi estimată masa non-grasă (MNG).
ALTE METODE
1. Hidrodensitometria se bazează pe legea lui Arhimede, conform căreia „un corp solid
scufundat într-un fluid este împins vertical, de jos în sus, cu o forță egală cu greutatea
lichidului dezlocuit de corp”; reprezintă metoda de referință pentru determinarea
densității corporale (densitatea = masa/volum; masa corpului este dată de greutate).
Subiectul este cântărit în aer și în apă.
Greutatea corpului măsurată în apă este rezultanta dintre greutatea corpului măsurată
în aer și forța de împingere de jos în sus. Țesutul muscular are densitate mai mare
decât țesutul adipos (1,10 g/cm3 comparativ cu 0,9007 g/cm3), de aceea corpul are un
volum mai mic în apă și, în consecință, forța de împingere este mai mică. La aceeași
greutate în aer, doi indivizi cântăriți în apă au greutăți diferite, în funcție de procentul
de țesut adipos: cel cu procent mai mare de țesut adipos are o greutate mai mică.

Figura 1. Hidrodensitometrie
Subiectul este cântărit în apă prin imersie totală într-un bazin, după un repaus de
câteva ore, evacuarea conținutului vezicii urinare și a colonului și după realizarea unei
expirații forțate.
Eroarea măsurătorii este de +/-100g. Pe toată perioada imersiei, subiectul respiră
printr-un sistem special, care realizează și măsurarea volumului pulmonar rezidual.
Metoda are o precizie de +/-1,5% și este dependentă de posibilitățile subiectului de a
expira aerul atât inițial, cât și pe parcursul evaluării.

2. Metoda DEXA (Dual Energy X-ray Absorbtiometry) diferențiază greutatea corporală


în componentele ei masa grasă și masa non-grasă, pe baza diferențelor de atenuare a
razelor X generate de două doze. Conectarea la un computer cu un soft special oferă
rapid informații privind țesutul adipos, masa musculară și cantitatea de minerale din
oase.
Tehnica de măsurare a densității osoase se numește osteodensimetrie și este
considerată de avangardă în detectarea osteoporozei. Subiectul, poziționat în decubit
dorsal pe o masă terapeutică prevăzută inferior cu sursele de raze X (două doze mici)
și cu un detector deasupra, este scanat cu fotonii generați de doze, la diferite niveluri
de energie. Absorbția fotonilor de către componentele corpului este măsurată cu
precizie. Examinarea durează circa 10-20 de minute.

Figura 3. DEXA - rezultate


DEXA reprezintă metoda de referință pentru cercetarea compoziției corporale.
Hidrodensitometria și metoda DEXA sunt considerate standardele de aur în determinarea
compoziției corporale.

3. Analiza impedanței bioelectrice (BIA) constă în măsurarea rezistenței electrice pe


care o opun țesuturile corpului când sunt străbătute de un curent electric de joasă
intensitate. Componentele corpului sunt bune conducătoare de electricitate și au o
rezistență electrică specifică, în funcție de compoziția/structura țesutului pe care îl
străbat. Astfel, țesuturile sărace în apă și electroliți, cum este țesutul adipos, au o
rezistență electrică mare, deci o conductibilitate mică, aproape nulă și o impedanță
mare, comparativ cu alte tipuri de țesuturi. Aceste particularități biofizice permit
măsurarea cantității totale de țesut adipos din corpul omenesc, pe care un computer o
afișează în procente, din masa totală corporală.
BIA presupune respectarea următoarelor condiții:
- Subiectul în decubit dorsal, poziție pe care o menține timp de 10 minute
(relaxare/acomodare);
- Repaus alimentar de minumum 4 ore și fizic de cel puțin 12 ore;
- Se interzice consumul de băuturi alcoolice în ultimele 24 de ore.

Figura 4. Metoda BIA

S-ar putea să vă placă și