Marcel Iureș: să reciți poezii este o îndrăzneală teribilă.

Eu nu pot, parcă nu e treaba mea…

Interviu realizat cu ocazia reprezentației de teatru „Păi...despre ce vorbim noi aici, domnule?”,
organizate la Banca Națională a României, în cadrul proiectului Zilele Culturale ale BNR, mai 2014

De ce v-ați dorit să creați un teatru?

E frumos ce ziceți…că mi-am dorit. De fapt a fost o întâmplare tristă din care a ieșit un teatru. În anii
‘94-95 lucram la Teatrul Odeon care era condus de genialul regizor Alexandru Dabija. Împreună cu
dumnealui, făceam parte dintr-un grup de oameni care a îndrăznit să dea un semn de emancipare
teatrului...și n-am fost înțeleși. Cam așa s-a întâmplat și pur și simplu ne-am enervat. Când ne-am
dezmeticit am înțeles că nu este deloc ușor să faci un teatru. Un astfel de demers te aruncă în timp fie
înapoi, fie înainte. Noi ne-am trezit mult înainte. Cel mai greu a fost să ne
deschidem mintea și sufletul pentru un alt fel de comunicare. Ideea de
sponsori era o necunoscută, nu știam cum să-i abordăm, cum să-i
determinăm să ne asculte. A fost greu cu atât mai mult cu cât am avut o
echipă fără experiență, practic oamenii au învățat meserie la locul de
muncă.

Anul acesta Teatrul Act împlinește 15 ani. Care credeți că este cea
mai mare realizare pe care ați avut-o în toată această perioadă?
Cred că cel mai mare succes este chiar el, teatrul acesta.

Ați fost tentat să renunțați?

De nenumărate ori din cauza lipsei de dialog. Uneori ostenești să mai
înveți, mai ales că nu eram un puști. Obosisem să strâng bani, să-i
conving pe cei din jur că fac un lucru valabil. Cel mai greu a fost să
conving chiar și artiștii că efectele în cultura teatrală nu se văd mâine.
Există o componentă educativă în arta spectacolului…începi astăzi și
rezultatele pot apărea peste 15, 20, 50 de ani.

Care este starea teatrului românesc în acest moment?

Se vede cu ochiul liber. Are la bază o constructie foarte solidă.
Din experiența mea cu tinerii actori, cu studenții, în acest moment există o mare problemă: vor să se
afirme după două reprezentații și trei cronici…este cam greu!

Care este diferența între Teatrul Act și teatrele finanțate din bani publici?
Teatrul Act este o asociație profesională care a avut ca scop crearea unui spațiu multifuncțional în
care să se facă teatru de orice fel, să se audă muzică, să se lanseze cărți, să discutăm pur și simplu. La
noi sunt numai actori buni care s-au selectat singuri. Diferența este că la Teatrul Act un actor intră
când dorește și iese obligat dacă nu este capabil, nu face față, nu se adaptează sau nu vine lumea să-l
vadă. În teatrul de stat nu contează acest lucru, nu contează dacă te place publicul, contează leafa aia

1
amărâtă, chiar rușinoasă deseori, dar care vine lunar. Ăsta nu e teatru, dacă observați, îi zic foarte
greu teatru…

Lucrați greu cu actorii tineri? Ce vă place la ei?

Deloc…e greu să-i stăpânești. Aici iar e ceva greșit: actorii tineri joacă enorm, nu mai știu nici ce
joacă, nici de ce joacă, iar dacă îi întrebi, răspunsul este că o fac pentru bani, câștigă puțin cât să se
întrețină. Problema este că nu avem încă soluție pentru starea asta. Nu putem reacționa la ceva greșit
care vine peste noi…

Ce simțiți când vedeți succesul pe care îl au spectacolele de la Act? Biletele se dau imediat, e
mereu coadă la intrarea în teatru…

E o satisfacție greu de descris…imaginați-vă că am avut pe site-ul

nostru peste 2000 de oameni care așteptau la rând să cumpere bilete.
Avem doar 110 locuri, când vor să vină 2000 de oameni să vadă ce se
întâmplă în pivnița aia....se schimbă lucrurile.

Nu v-ați gândit la o sală mai mare?

Teatrul Act are sens așa, doar așa. Publicul are nevoie să ne vadă așa.

Dacă ar trebui să alegeți între teatru și film …

Am ales demult teatrul, fără discuție!

Cum l-a influențat actorul de teatru Marcel Iureș pe actorul de film Marcel Iureș?
Este o influență perpetuă. Am plecat de la o bază în limba română, a urmat o istorie a marilor
întâlniri pe care le-am avut pe scenă…

Cred că sunt foarte puțini actori care, dacă ar fi ajuns atât de

departe în film, s-ar mai fi întors la teatru.
Așa este…dar să știți că mulți actori de film americani, francezi, staruri
în toată regula trăiesc cu nostalgia scenei. Dar au ajuns mult prea sus și
sunt prinși acolo.

Ce rol v-ar fi plăcut să interpretați și nu s-a întâmplat până acum?

Dacă vreți să tăinuim…mi-ar fi plăcut să joc la un moment dat Pușkin.
Am și căutat câteva dramatizări, dar nu s-a legat nimic. Nu poți juca
Pușkin pur și simplu, e o artă conjugală, trebuie să fii acolo când și cu cine trebuie.

Care este rolul pe care l-ați iubit cel mai mult?

Toate, altfel nu le puteam face. Marele meu noroc este că am jucat doar ce mi-a plăcut.

2
Dar poezia pe care ați recitat-o cu cea mai mare plăcere?
Nu-mi place să recit poezii. Cred că din timiditate. Dar îi admir pe cei care pot. Eu le citesc, nu am
ajuns cu sufletul la ideea de spectacol de poezie. Să reciți poezii e o îndrăzneală teribilă, eu nu pot,
parcă nu e treaba mea, mă feresc. Am citit și psalmi, dar cu teamă…

În prezent jucați piesa Păi despre ce vorbim noi aici domnule. Cum v-a venit ideea?
Nu a fost ideea mea, tot domnul Alexandru Dabija este vinovat iar Cătălin Ștefănescu a scris un text
incredibil. Inițial trebuia să-l joc pe Cocoșilă dar am tot căutat actorul potrivit pentrul rolul lui
Moromete. La un moment dat George Mihăiță s-a oferit să-l joace pe Cocoșilă cu condiția să-l
interpretez eu pe Moromete…am avut mari emoții dar se pare că-l joc bine. Desigur, la baza textului
dintre cei doi este o țesătură semiabsurdă care place mult. Este exact ca la noi….

V-ați dorit să deveniți actor?

Nu…a fost o întâmplare. Îmi doream să ajung medic sau psiholog dar o boală gravă m-a făcut să
realizez că actorie este tot ce mai pot face. A fost alegerea mea de a mă duce într-o zonă în care îmi
riscam și mai mult sănătatea, e o meserie dură, muncă multă. Puteam să mă mai fac șofer sau poate
dascăl pentru copii…

Ar fi trebuit să învățați și multe poezii…

Sigur…era obligatoriu. Poezia este o combinație de muzică și vis. Eu n-am reușit să le combin. Ori
visez, ori ascult muzică.

Muzica vă place, dar cântați?

Am cântat la pian, sunt înzestrat, dar era un sacrificiu prea mare. Când
nu ai răbdare să insiști într-un domeniu, rămâi la stadiul de propunere.
Am preferat teatru, la teatru arzi pur și simplu.

Ce planuri aveți?
Să intrăm într-o zonă de construcție pe termen lung. Pentru că ne lovim
și acum de un obstacol: formatul financiar din mediul corporatist. Nu
există ideea de termen mediu și lung. În fiecare an se cere altceva.

Interviu realizat de Ilinca Franc

Fotografii: Alexandru Iureș