Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
O zonă monetară este formată din două sau mai multe ţări care au aceiaşi monedă sau ale
căror monede sunt legate de o monedă de referinţă printr-un curs de schimb fix. Există, deci, cel
puţin două tipuri posibile de zone monetare. Un sistem intermediar este cel al circulaţiei
paralele a monedei locale şi a unei monede de referinţă. Moneda de referinţă este, aşadar, o
monedă comună, însă nu o monedă unică. Totuşi, un asemenea sistem nu poate fi decât
tranzitoriu, deoarece legea lui Gresham determină, până la urmă, supremaţia unei monede în
raport cu celelalte.
Exemple istorice de uniuni monetare sunt: Uniunea Monetară Latină (1865-1927), Uniunea
Monetară Scandinavă (1873-1914), Uniunea Economică Belgo-Luxemburgheză (1921-2002),
Uniunea Vamală Germană - Zollverein (1819-1851), zonele monetare ale anilor '30 etc.
În prezent, zonele monetare cele mai cunoscute sunt: zona euro, zona dolarului şi zona
francului CFA.
1 - "Raportul (planul) Werner", numit astfel după numele primului ministru luxemburghez sub preşedinţia
căruia a fost adoptat, a fost elaborat pe baza hotărârilor adoptate de Conferinţa la nivel înalt a CEE, de la Haga, din
decembrie 1969. Obiectivele sale au fost asigurarea funcţionãrii celor « patru libertăţi », transferarea la nivel
comunitar a competenţelor de politicã economică, comercială, financiară şi monetarã, asigurarea convertibilităţii
depline a monedelor ţărilor CEE şi introducerea unei monede unice comunitare.
230
În anul 1972, nouă ţări europene – Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Belgia, Olanda,
Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca – au decis să limiteze la ±2,25% fluctuaţiile cursurilor
reciproce al monedelor lor, în condiţiile flotării libere a acestora faţă de dolarul american. Acest
aranjament a fost cunoscut în epocă sub denumirea de „şarpe valutar”. În practică, a fost vorba
despre un acord între ţările vest-europene, prin care s-a stabilit flotarea concertată (în bloc) a
monedelor respective faţă de dolarul american.
În anul 1973, după cea de-a doua devalorizare a dolarului american şi în condiţiile şocului
petrolier, mişcările speculative de capitaluri s-au amplificat foarte mult, provocând oscilaţii
ample şi neprevăzute ale cursurilor valutare. Încercând să menţină totuşi cursurile în marjele de
fluctuaţie prestabilite, băncile centrale europene şi-au epuizat rapid rezervele valutare. În aceste
condiţii, lipsa de coordonare şi adoptarea unor politici monetare divergente au determinat
abolirea „şarpelui valutar”.
Astfel, fosta RFG a reuşit să menţină inflaţia sub control prin aplicarea unei politici
monetare restrictive, caracterizate prin dobânzi reale pozitive ridicate. Celelalte ţări europene au
eşuat însă în această încercare, fiind nevoite să părăsească rând pe rând „şarpele valutar”: Italia,
Marea Britanie (1973), Franţa (1974, apoi din nou în 1976, după revenirea din 1975). Până la
urmă, în „şarpele valutar” au mai rămas doar marca vest-germană şi câteva monede strâns
legate de aceasta, iar, ca urmare, acest mecanism a fost abandonat.
Conferinţa de la Kingston (Jamaica), prin care s-a decis crearea sistemului monetar
internaţional actual, a fost urmată, la rândul său, de o perioadă de puternică instabilitate
monetară, care a favorizat apariţia unor ample mişcări speculative de capitaluri.
În aceste condiţii, în anul 1978, şefii de stat europeni s-au întâlnit la Copenhaga şi au decis
crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa. Pe această bază, în 1979, s-a hotărât crearea
unui „Sistem Monetar European” (SME).
După şocul petrolier din 1973 – 1974 şi experienţa nereuşită a „şarpelui valutar”, care, după
cum am arătat, nu a rezistat crizei internaţionale de la sfârşitul anilor ‘60 şi începutul anilor ‘70,
crearea SME a fost privită cu multe rezerve, atât în lumea academică, cât şi în cercurile de
afaceri, puţini fiind cei care, în acea perioadă, au avut încredere în şansele sale de a rezista în
timp. Cu toate acestea, SME a funcţionat până în anul 1999, când a fost introdus euro. De fapt, el
continuă să funcţioneze şi în prezent sub forma a ceea ce se numeşte „Sistemului Monetar
European II” (SME II, ERM II).
Alţi paşi importanţi în sensul constituirii UEM au fost adoptarea „Actului Unic European”
(1985), realizarea pieţei unice, aprobarea „Raportului Delors”1 (1989) şi încheierea „Tratatul de
la Maastricht” (1992).
„Uniunea Economică şi Monetară” (UEM) s-a realizat pe baza prevederilor Tratatului de la
Maastricht, respectându-se cele trei faze stabilite în acest tratat. Trecerea la cea de-a treia fază a
fost mai dificilă, deoarece, în perioada 1996 – 1997, s-a constat că foarte puţine ţări membre
îndeplineau criteriile de la Maastricht. Ca urmare, numeroşi economişti au încercat să impună
fie renunţarea la aceste criterii, fie modificarea lor, convinşi fiind că, în caz contrar, trecerea la
cea de-a treia fază ar fi imposibilă.
Fapt este că, deşi a presupus eforturi foarte mari din partea ţărilor membre ale „Uniunii
Europene” (UE), trecerea la cea de-a treia fază s-a făcut în concordanţă cu prevederile Tratatului
de la Maastricht. Astfel, moneda unică – euro – a fost adoptată, la 1 ianuarie 1999, de 11 ţări:
Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia,
Spania). La 1 ianuarie 2001, ţărilor amintite li s-a alăturat Grecia. De la 1 ianuarie 2002, euro
există şi sub formă de monedă efectivă (numerar: bancnote şi monede).
După cum am arătat, Sistemul Monetar European (SME) a fost creat în anul 1979. Iniţial, la
SME au participat ţările din „şarpele valutar”, cu excepţia Angliei: Franţa, Germania, Italia,
Luxemburg, Belgia, Olanda, Irlanda şi Danemarca.
Caracteristicile principale ale SME au fost următoarele:
1) Unitate monetară comună (ECU – „European Currency Unit”), definită pe baza unui „coş”
format din monedele tuturor ţărilor participante;
2) Cursuri de schimb fixe, dar ajustabile, între monedele europene participante; aceste cursuri
au fost stabilite prin definirea şi respectarea unui „curs pivot” faţă de ECU al fiecărei monede
participante; „cursurile pivot” puteau fi modificate cu acordul celorlalte ţări participante;
marjele de variaţie acceptate ale cursurilor de schimb de piaţă faţă de „cursurile pivot” erau de ±
2,25%;
3) „Indicatori de divergenţă” pentru fiecare monedă participantă, concepuţi pentru a reflecta
evoluţia disparată a monedei respective faţă de celelalte monede participante (în vederea
stabilirii cărei bănci centrale îi revine sarcina de a acţiona pentru reechilibrarea cursului de
schimb);
4) Solidaritatea ţărilor membre, manifestată prin crearea unei rezerve valutare comune şi
acordarea de credite reciproce în cazul existenţei unor dificultăţi ale balanţei de plăţi, precum şi
pentru finanţarea intervenţiilor; în acest scop, a fost creat „Fondul European de Cooperare
Monetară” (FECOM).
În 1989, la SME a aderat şi Spania, care a obţinut pentru moneda sa (pesetas) o bandă de
fluctuaţie extinsă (± 6%). În anul următor, Italia a extins şi ea banda de fluctuaţie a lirei italiene la
± 6%. De asemenea, în anul 1990, la SME a aderat Anglia, iar în 1992, Portugalia. În septembrie
1992, Anglia şi Italia au părăsit însă SME; la rândul lor, pesetas-ul spaniol şi escudo-ul
portughez s-au devalorizat în repetate rânduri. Ca urmare, banda de fluctuaţie a fost extinsă la ±
15%, doar marca vest-germană şi guldenul olandez rămânând în continuare în banda iniţială ( ±
2,25%). Austria a aderat la SME în anul 1995, iar în anul 1996 a intrat Finlanda. În noiembrie
1996, lira italiană a revenit, la rândul său, în SME.
Principala cauză a acestor avataruri au fost fluctuaţiile dolarului, care au determinat
apariţia unei instabilităţi cronice a SME. Cu toate acestea, mecanismele de ajustare ale sistemului
232
1 - O ”zonă- ţintă” este un regim valutar de compromis între cursuri fixe şi cursuri flexibile. În cadrul unei
„zone- ţintă”, o ţară sau un grup de ţări stabileşte limitele între care cursul de schimb poate fluctua. Atâta timp cât
cursul se menţine în interiorul limitelor stabilite, autorităţile nu intervin, iar, ca urmare, se pot concentra asupra
altor obiective; când limitele sunt atinse, banca centrală intervine pentru a readuce cursul în interiorul intervalului
stabilit. „Zonele ţintă” au capacitatea de a stabiliza a priori cursul de schimb: autorităţile permit operaţiunile
speculative, dar le canalizează într-o manieră suplă şi discretă. Pe de altă parte, existenţa unui „curs pivot”
polarizează anticipaţiile.
234
Din acest comitet au făcut parte guvernatorii băncilor centrale naţionale din Comunitatea
Europeană, precum şi A. Lamfalussy, director general al Băncii Reglementelor Internaţionale
(BRI), N. Thygesen, profesor de economie în Danemarca şi M. Boyer, la acea dată preşedinte al
Banco Exterior de España.
"Raportul Delors" întocmit de acest comitet a propus realizarea uniunii economice şi
monetare în trei etape distincte, dar evolutive:
a) Prima etapă a UEM.
Pe baza Raportului Delors, Consiliul European a hotărât, în luna iunie 1989, ca prima etapă
a realizării uniunii economice şi monetare să înceapă la 1 iulie 1990. În principiu, la această dată,
au fost eliminate toate restricţiile privind circulaţia capitalurilor între statele membre.
Alte decizii au fost lărgirea atribuţiilor "Consiliului guvernatorilor" şi efectuarea
pregătirilor juridice necesare pentru adoptarea monedei unice
"Consiliul guvernatorilor" băncilor centrale din statele membre ale Comunităţii Economice
Europene (CE) a fost înfinţat luna mai 1964, iar, cu timpul, a dobândit un rol din ce în ce mai
important în coordonarea politicilor monetare. Pe baza raportului Delors, acest organism a
primit o serie de noi atribuţii, printre care efectuarea de consultări privind politicile monetare
din statele membre şi promovarea coordonării acestora în scopul realizării stabilităţii preţurilor.
Având în vedere timpul disponibil relativ scurt şi complexitatea atribuţiilor sale, Consiliul
guvernatorilor a demarat pregătirile pentru cea de-a treia etapă a Uniunii Economice şi
Monetare (UEM). Primul pas a constat în identificarea tuturor aspectelor prioritare, stabilirea
unui program de lucru până la sfârşitul anului 1993, precum şi definirea mandatelor acordate
subcomitetelor şi grupurilor de lucru înfiinţate în acest scop.
În vederea realizării etapelor a doua şi a treia şi pentru a pune bazele structurii
instituţionale necesare, se impunea revizuirea Tratatului de instituire a Comunităţii Economice
Europene (Tratatul de la Roma). În acest scop, în anul 1991 a fost convocată o conferinţă
interguvernamentală dedicată UEM, care s-a desfăşurat în paralel cu o altă conferinţă la nivel
înalt axată pe uniunea politică.
Negocierile s-au finalizat cu încheierea "Tratatului privind Uniunea Europeană", aprobat în
luna decembrie 1991 şi semnat la Maastricht, la data de 7 februarie 1992.1 Cu toate acestea,
având în vedere întârzierile înregistrate în procesul de ratificare, tratatul (care a modificat
"Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene" – redenumit "Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene" – şi care a cuprins, printre altele, "Protocolul privind Statutul Sistemului
European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene" şi "Protocolul privind Statutul
Institutului Monetar European" a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1993.
b) A doua etapă a UEM.
Această etapă a debutat la data de 1 ianuarie 1994, când Consiliul guvernatorilor a fost
desfinţat, iar în locul său a fost înfiinţat Institutul Monetar European (IME).
Existenţa temporară a IME a reflectat gradul de integrare monetară existent la acea dată în
cadrul Comunităţii. Astfel, IME nu avea nici o atribuţie în aplicarea politicii monetare în
Uniunea Europeană – aceasta rămânând în sarcina autorităţilor naţionale – şi nici nu era abilitat
să intervină pe piaţa valutară.
Cele două atribuţii principale ale IME au fost:
a) consolidarea cooperării între băncile centrale şi întărirea coordonării politicii monetare;
b) desfăşurarea activităţilor pregătitoare necesare pentru înfiinţarea Sistemului European al
Băncilor Centrale (SEBC), aplicarea politicii monetare unice şi introducerea monedei unice în cea
de-a treia etapă.
În acest sens, IME a reprezentat un cadru propice pentru consultări şi schimburi de opinii
şi informaţii cu privire la aspectele de politică monetară, asigurând totodată cadrul
organizatoric, logistic şi normativ pentru ca SEBC să îşi poată îndeplini atribuţiile în cea de-a
treia etapă.
În luna decembrie 1995, Consiliul European a convenit asupra denumirii „euro” pentru
moneda unică europeană, care urma să fie introdusă la începutul celei de-a treia etape,
confirmând totodată că cea de-a treia etapă a UEM va începe la data de 1 ianuarie 1999. A fost
anunţat în avans un calendar al evenimentelor privind trecerea la euro. Acest scenariu se baza în
principal pe propunerile detaliate formulate de IME.
În acelaşi timp, Institutului Monetar European i-a fost încredinţată sarcina de a efectua
pregătirile necesare în contextul viitoarelor relaţii monetare şi valutare dintre membrii zonei
euro şi alte state ale UE. În luna decembrie 1996, IME a înaintat Consiliului European un raport
pe baza căruia Consiliul a elaborat o rezoluţie privind principiile şi elementele fundamentale ale
noului mecanism al cursului de schimb (SME II, ERM II), care a fost adoptată în luna iunie 1997.
În luna decembrie 1996, IME a prezentat Consiliului European şi, ulterior, publicului larg
seria de elemente grafice aferente bancnotelor euro care urmau a fi puse în circulaţie la data de 1
ianuarie 2002.
Pentru a completa şi a clarifica dispoziţiile din tratat referitoare la UEM, Consiliul
European a adoptat, în luna iunie 1997, "Pactul de stabilitate şi creştere", menit să asigure
disciplina bugetară în contextul UEM. În luna mai 1998, "Pactul" a fost completat printr-o
declaraţie a Consiliului, prin care se reafirmau angajamentele statelor membre.
La data de 2 mai 1998, Consiliul European – reunit la nivel de şefi de stat sau de guvern – a
hotărât în unanimitate că 11 state membre îndeplinesc condiţiile necesare pentru participarea la
cea de-a treia etapă a UEM şi adoptarea monedei unice la data de 1 ianuarie 1999. Primele state
membre participante au fost Belgia, Germania, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Ţările
de Jos, Austria, Portugalia şi Finlanda. Şefii de stat sau de guvern au ajuns, de asemenea, la un
acord politic în privinţa persoanelor desemnate, la recomandarea Consiliului, ca membri ai
Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene (BCE).
Tot în luna mai 1998, miniştrii de finanţe din statele membre în curs de adoptare a monedei
unice au convenit, împreună cu guvernatorii băncilor centrale naţionale din ţările respective,
IME şi Comisia Europeană, utilizarea cursurilor de schimb centrale bilaterale ale monedelor
236
Începând cu 1 ianuarie 1999, euro a înlocuit monedele naţionale ale ţărilor membre UEM,
devenind unica monedă oficială a acestora. Adoptarea euro s-a făcut în cele trei etape,
prevăzute, în principiu, în Tratatul de la Maastricht şi detaliate la amintitul summit de la
Madrid (1995).
Preschimbarea monedelor naţionale pe euro s-a realizat într-o perioadă de timp foarte
scurtă – începând de la 1 ianuarie 2002 şi până la 28 aprilie 2002 -, perioadă în care euro a
început să circule sub formă de numerar, iar vechile monede naţionale au fost retrase din
circulaţie.
Lansarea euro sub formă de numerar a fost pregătită cu multă grijă, fiind însoţită de o
amplă campanie mediatică. Deşi numerarul reprezintă doar 6 – 7% din masa monetară a ţărilor
din zona euro, autorităţile au fost conştiente de faptul că bancnotele şi monedele în euro
constituie primul element concret şi tangibil al unificării europene, care poate fi perceput la
nivelul fiecărui cetăţean european. Până la adoptarea monedei unice, elementele apartenenţei la
spaţiul european (cele patru libertăţi fundamentale de circulaţie: a bunurilor, a serviciilor, a
capitalurilor şi a persoanelor; cetăţenia europeană etc.) erau, toate, mai degrabă abstracte.
La 1 ianuarie 2002, au fost puse în circulaţie şapte tipuri de bancnote euro, cu dimensiuni şi
culori diferite şi cu valori (cupiuri) de 500, 200, 100, 50, 20, 10 şi 5 euro. O faţă a bancnotelor
evocă spiritul de cooperare existent în Uniunea Europeană, iar cealaltă faţă prezintă elemente
specifice unui anumit stil arhitectural:
clasic (5 euro);
roman (10 euro);
– gotic (20 euro);
– renascentist (50 euro);
– baroc şi rococo (100 euro);
– stilul arhitectural din secolul XIX (200 euro);
– stilul arhitectural modern, caracteristic secolului XX (500 euro).
Pe toate bancnotele apar următoarele elemente comune:
drapelul UE: albastru, cu 12 steluţe aurii;1
sigla BCE, în toate limbile ţărilor membre UE;
semnătura preşedintelui BCE;
cele 12 steluţe europene;
uşi sau ferestre, simbolizând spiritul de deschidere şi cooperare al UE;
valoarea bancnotei, urmată de denumirea sa – euro – scrisă în cele două alfabete utilizate de ţările
membre UE: latin şi grec;
seria şi numărul bancnotei;
harta Europei, văzută din satelit;
poduri, simbolizând legăturile dintre ţările membre UE, precum şi dintre UE şi celelalte ţări ale lumii.
Există opt tipuri de monede euro, în valoare de 1 şi 2 euro, precum şi de 50, 20, 10, 5, 2 şi 1
eurocent. Toate monedele euro au o faţă comună, care conţine simboluri europene: harta UE,
- Numărul 12 este simbolul perfecţiunii, al plenitudinii şi nu are nici o legătură cu numărul statelor membre
1
desenată pe un fond de linii transversale, de care sunt prinse steluţele de pe drapelul comunitar.
Faţa a doua este „decorată” de fiecare stat în parte (inclusiv Monaco, San Marino şi Vaticanul au
stabilit feţe naţionale proprii). În ciuda diferenţelor care apar, astfel, între monedele euro,
acestea pot fi utilizate şi au aceeaşi valoare în orice ţară membră, indiferent ce simboluri
naţionale figurează pe revers.
2. România şi UEM
În limbaj european, pentru caracterizarea evoluţiei economiei unei ţări, se folosesc două
concepte: "convergenţa reală" şi "convergenţa nominală".
1 - Un alt eveniment de importanţă similară este decizia Summitului NATO de la Praga, din noiembrie 2002,
de a invita România să adere la această organizaţie.
239
Convergenţa reală constă în realizarea unui tip de economie, a unei structuri economice şi a
unui nivel de trai similare cu cele existente în UE. În esenţă, toate acestea aspecte se reflectă în
apropierea veniturilor pe cap de locuitor.
Tratatul de la Maastricht nu menţionează criterii explicite privind convergenţa reală, care
sunt însă la fel de importante pentru adoptarea euro. În literatură, se consideră că astfel de
criterii de convergenţă reală pot fi:
- nivelul PIB/locuitor;
- structura ramurilor economiei naţionale (% din PIB);
- gradul de deschidere a economiei;
-volumul comerţului exterior şi gradul acestuia de integrare în UE;
- costurile cu forţa de muncă.
Datele de mai sus arată cu claritate că între România şi UE există un imens decalaj în
materie de dezvoltare economică şi că această rămânere în urmă nu poate fi eliminată nici măcar
pe termen mediu.1 În legătură cu această problemă sunt puţine lucruri de discutat. Tot ceea ce se
poate spera este că efectuarea numeroaselor reforme structurale care trenează şi sprijinul
străinătăţii să permită scurtarea acestei perioade.
1 - După unii autori, pentru recuperarea acestui decalaj sunt necesari 60 de ani (Isărescu M., Trecerea României
la euro, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 2004, p. 7). Ar însemna că, în termeni de performanţă economică şi, deci,
nivel de trai, cei 45 de ani de comunism au determinat risipirea vieţii a două generaţii. Dacă la acestea se adaugă şi
cei 20 ani de post-comunism pierduţi (mai mult de o jumătate de generatie), ravagiile produse de comunism în
România apar ca fiind şi mai grave.
242
a) În România, inflaţia s-a redus în ultimul timp, dar continuă să se menţină ridicată în
comparaţie cu standardele europene:
b) Deficitul bugetar a tins în preajma aderării să se înscrie în norma comunitară, însă după
aceea s-a amplificat foarte mult.1
c) Datoria publică se menţine, deocamdată, la cote acceptabile.
1 - Pentru o analiză a cauzelor acestei evoluţii, a se vedea şi lucrarea autorului: Politica bugetară: între dorinţe şi
posibilităţi, Taxe, Finanţe, Contabilitate, 2, 2010, p. 35-38.
244
Intrarea în UEM (zona euro) se realizează practic prin adoptarea euro ca monedă naţională.
Acţiunile necesare în acest scop sunt:
1) Continuarea pregătirii pentru participarea la zona euro prin îndeplinirea criteriilor de
convergenţă nominală (Maastricht);
2) Participarea la Sistemul Monetar European II (SME II, ERM II), a cărui caracteristică este
variaţia cursului de schimb faţă de euro în limite de +/- 15%, fără intervenţia băncii centrale;
3) Continuarea procesului de preluare şi transpunere în legislaţia naţională a viitoarelor
reglementări europene.
Astfel, participarea cel puţin doi ani la Sistemul Monetar European II – care constituie o
etapă prealabilă obligatorie pentru admiterea în UEM – trebuie să aibă loc fără realinieri ale
cursului şi fără intervenţii ale băncii centrale. De aici rezultă importanţa realizării în perioada
premergătoare a următoarelor deziderate:
- consolidarea inflaţiei scăzute;
- formarea pieţei interne de capitaluri pe termen lung şi convergenţa ratelor dobânzii
interne cu cele europene;
- stabilizare relativă a cursului de schimb al leului (în condiţii de convertibilitate deplină) în
jurul nivelului de echilibru pe termen lung;
- realizarea reformelor structurale de care are încă nevoie economia românească.
Momentul de intrare în ERM II este prevăzut pentru anul 2012, pentru a se asigura o
perioadă necesară pentru îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală şi realizarea unor
progrese semnificative în procesul de convergenţă reală. Intrarea în zona euro se preconizează la
orizontul anului 2015.
În ceea ce priveşte politica de după intrarea în U.E.M., la ora actuală, este, desigur,
imposibilă definirea sa precisă, însă câteva caracteristici generale ale sale pot fi enunţate încă de
pe acum cu destul de multă certitudine. În primul rând, este limpede că, după consumarea
evenimentului amintit, politica valutară (ca, de altfel, şi cea monetară) trebuie subordonată
interesului comun şi, deci, nu va mai putea fi utilizată exclusiv pentru rezolvarea unor probleme
specific româneşti. În al doilea rând, se poate presupune că legislaţia naţională care constituie
1 - Într-o lucrare în care analizează situaţia actuală şi paradoxul aderării României la UE, profesorul britanic T.
Gallagher arată că, până în prezent, acest proces a fost unul mai degrabă de pseudo-europenizare, în sensul că, în
spatele unei retorici şi a unor forme instituţionale europene, a fost creat un sistem politico-economic în care, grupuri
restrânse îşi impun în mod vădit voinţa asupra populaţiei. Autorul numeşte acest sistem "euro-balcanism".
(Gallagher T., Deceniul pierdut al României. Mirajul integrării europene după anul 2000, Bucureşti: Editura ALL, 2010).
247
cadrul adoptării deciziilor de politică valutară (şi monetară) trebuie să fie compatibilă cu
funcţionarea Sistemului European de Bănci Centrale şi că, deci, va trebui în continuare
amendată.
Din cele arătate, rezultă că principalele implicaţii în materie de politică monetară ale
aderării la U.E.M. sunt următoarele:
1) alinierea politicii monetare la cea a zonei euro, pentru a se evita şocurile produse de
participarea la Sistemul Monetar European II (SME II, ERM II) şi intrarea în UEM;
2) continuarea eforturilor pentru reducerea inflaţiei într-un ritm realist;
3) politica valutară trebuie să permită ajustarea cursului real al leului; în perioada imediat
următoare, este necesară şi oportună găsirea cursului de schimb de echilibru care să fie utilizat
drept curs pivot la intrarea în Sistemul Monetar European II (SME II, ERM II).
Principalii factori care determină unele ţări să constituie o uniune monetară sunt avantajele
pe care le are un spaţiu monetar de mari dimensiuni. Renunţarea la moneda proprie şi, deci, la
posibilitatea de a aplica o politică monetară independentă are însă şi anumite costuri. De aceea,
decizia de a participa sau nu la o uniune monetară depinde foarte mult de rezultatele acestei
analize de tip costuri/beneficii.
Beneficiile uniunii monetare provin din eficacitatea sporită cu care sunt exercitate
principalele funcţii ale monedei: mijloc de măsură a valorii (deoarece preţurile unui număr mare
de bunuri sunt exprimate în aceiaşi monedă, aceste preţuri devin mai transparente); mijloc de
schimb (eliminarea costurilor de preschimbare a unei monede pe alta); şi mijloc de rezervă
(stabilitatea mai mare a nivelului preţurilor). Un alt beneficiu este economia de scară care apare
în cazul în care unificarea monetară duce la concentrarea producţiei.
Costurile uniunii monetare se manifestă în situaţia în care diverse genuri de şocuri modifică
nivelul de echilibru al cursului de schimb real, iar salariile nominale şi preţurile prezintă o
anumită rigiditate. Într-adevăr, dacă preţurile şi salariile se modifică rapid, astfel încât noul
nivel de echilibru al cursului de schimb real este atins relativ repede, faptul că nu există curs de
schimb nominal este lipsit de importanţă, deoarece noul nivel de echilibru al cursului de schimb
real se realizează prin modificarea nivelului preţurilor. Însă, în condiţiile în care salariile
nominale şi preţurile sunt rigide, iar cursul de schimb nominal a dispărut (deoarece moneda
proprie a fost retrasă din circulaţie şi s-a adoptat o monedă unică), un şoc care, în mod normal,
ar fi necesitat deprecierea monedei naţionale pentru a se ajunge la nivelul de echilibru al
cursului de schimb real, determină creşterea ratei şomajului şi reducerea producţiei. Se
precizează că un asemenea şoc poate apare atât în ţara de referinţă (de exemplu, modificarea
cererii faţă de bunurile produse de aceasta), cât şi în celelalte ţări ale uniunii monetare (de
exemplu, creşterea productivităţii într-un sector cheie).
248
Teoria zonelor monetare a fost formulată pentru prima dată de economistul canadian
Robert Mundell, într-un articol celebru, publicat în anul 1961, întitulat: A Theory of Optimum
Currency Areas.1 Acest articol examinează diversele mecanisme de ajustare a economiei prin care
diverse ţări sau regiuni fac faţă unor şocuri exogene specifice. Autorul are în vedere cazul
particular al SUA şi Canadei, însă concluziile sale pot fi generalizate, ceea ce a permis elaborarea
teoriei zonelor monetare optime în forma sa actuală.
Principalul element avut în vedere în analiza lui Mundell este gradul de mobilitate a
factorilor de producţie între regiuni şi ţări. Astfel, dacă mobilitatea factorilor de producţie este
redusă, uniunea monetară este indezirabilă. Această împrejurare poate duce chiar la
dezagregarea unei uniuni monetare deja existente.
Pentru a ilustra argumentaţia lui Mundell, să presupunem că într-o ţară mare cererea se
reorientează dinspre bunurile produse în regiunea A spre bunurile produse în regiunea B. Ca
urmare, în regiunea A, apare o ofertă excedentară, iar în regiunea B, o cerere excedentară. Dacă
mâna de lucru este foarte mobilă şi migrează din regiunea A spre regiunea B, şomajul nu
constituie o problemă. Însă, dacă factorii de producţie sunt imobili din punct de vedere
geografic, modificarea cursului de schimb real între cele două regiuni este imposibilă.
Cursul de schimb real al regiunii A este:
PB
KA = S
PA (1)
unde:
KA - cursul de schimb real al regiunii A;
S - cursul de schimb nominal al monedelor celor două regiuni (=1);
PB - nivelul general al preţurilor în regiunea B;
PA - nivelul general al preţurilor în regiunea A.
1 - Mundell R.A., A Theory of Optimum Currency Areas, American Economic Review, reprod. în: Blejer M.T., …,
(eds.), Optimum Currency Areas. New Analytical and Policy Developments, IMF, 1997, p. 17-27.
249
1 - McKinnon R., Optimum Currency Areas, American Economic Review, 53, 1963, 717-725.
250
Modelul zonei monetare optime bazat pe corelaţiile cursurilor de schimb foloseşte drept
criteriu de optim maximizarea beneficiilor aferente unei uniuni monetare. Principala concluzie
care se degajă cu ajutorul acestui model, elaborat de J. Melitz, este că mărimea costurilor pe care
le suportă o ţară ce renunţă la cursul de schimb nominal, în condiţiile în care salariile şi preţurile
sunt mai mult sau mai puţin rigide, depinde de intensitatea corelaţiei dintre cursul de schimb
real al monedei ţării respective şi cursurile de schimb nominale ale acestei monede faţă de
monedele ţărilor partenere. Dacă această această corelaţie este puternică, o modificare a cursului
de schimb nominal al monedei ţării de referinţă este însoţită de o modificare corespunzătoare a
cursului de schimb real al monedei respective în raport cu moneda fiecărei ţări partenere. În
1 - Kenen P., Theory of Optimum Currency Areas: An Eclectic View, în: Mundell R., Swoboda A., (eds.), Monetary
Problems in the International Economy, Chicago: University of Chicago Press, 1969.
2 - Ishiyama Y., The Theory of Optimum Currency Areas: A Survey, IMF Staff Papers, 22, 1975, p. 344-383.
3 - Tavlas G., The Theory of Monetary Integration, Open Economies Review, 5, 1975, p. 211-230.
4 - Melitz J., A Suggested Reformulation of the Theory of Optimal Currency Areas, Open Economies Review,
6, 1995, p. 281-298.
5 - Bayoumi T., A Formal Model of Optimum Currency Areas, IMF Staff Papers, 41(4), 1994, p.537-554.
251
consecinţă, costul renunţării la instrumentul cursului de schimb nominal este ridicat. Însă, dacă
intensitatea corelaţiei amintite este redusă, deprecierea monedei ţării de referinţă este o măsură
adecvată prin prisma relaţiilor cu unii parteneri comerciali, nu cu toţi. Ca urmare, renunţarea la
instrumentul cursului de schimb nominal nu generează costuri.
De exemplu, să presupunem că, din cauza condiţiilor nefavorabile, producţia de cereale a
României scade foarte mult, ceea ce implică deprecierea reală a leului faţă de toate monedele
ţărilor partenere. Să mai admitem că această depreciere reală se realizează prin deprecierea
nominală corespunzătoare a leului. Totuşi, dacă unele ţări partenere ale României, care produc
cereale - de exemplu, Polonia, Ungaria, Serbia etc. -, sunt şi ele afectate de condiţiile agricole
nefavorabile, cursul de schimb real al leului faţă de monedele ţărilor respective nu trebuie să se
modifice şi, deci, nu este necesar ca leul să de deprecieze în termeni nominali faţă de aceste
monede în aceiaşi măsură în care se depreciază faţă de, să spunem, euro sau dolar.
Astfel, în modelul Melitz, costul suportat de o ţară care participă la o uniune monetară
depinde de ponderea comerţului exterior al ţării respective în totalul comerţului intra-unional,
u, şi de gradul de deschidere al economiei, x, exprimat sub forma ponderii exportului în PIB.
Presupunând că, în cazul tuturor ţărilor participante la uniunea monetară, comerţul exterior are
aceiaşi pondere, u=1, costul, C(u, x), este:
' '
cov(1) > 0 , f (cov(1)) > 0 , 0 < x < 1 , f < 0
Funcţia f
() este o funcţie de producţie, care depinde de rigiditatea preţurilor şi a
salariilor; această funcţie exprimă scăderea producţiei determinată de faptul că moneda
naţională rămâne supraevaluată. Cov(1) este valoarea medie a corelaţiei anticipate a nivelului
preţurilor relative ale ţării de referinţă faţă de toate ţările străine; această mărime depinde de
şocurile anticipate că vor afecta relaţiile comerciale dintre ţara de referinţă şi ţările partenere; cu
cât şocurile sunt mai asimetrice, cu atât corelaţia respectivă este mai puternică.
Evident, o ţară nu participă la o uniune monetară decât dacă u < 1 . Altfel spus, o ţară
participă la o uniune monetară doar dacă nu este deja ea însăşi o uniune monetară universală.
Pentru a întocmi lista ţărilor cu care ţara de referinţă va încerca în mod prioritar să formeze o
uniune monetară, se poate presupune că aceste ţări vor fi cele care, la rândul lor, pot să-şi
minimizeze costul implicat de renunţarea la instrumentul cursului de schimb. Prin urmare, în
cazul unei ţări pentru care u < 1 , celelalte ţări membre vor încerca să minimizeze corelaţia
cursului lor de schimb real cu cursul nominal al monedelor lor faţă de moneda ţării de referinţă.
Aceasta, deoarece şi în cazul acestor ţări, dacă intensitatea corelaţiei este mare, utilizarea
instrumentului cursului de schimb nu este necesară şi, deci, renunţarea la acest instrument nu
implică nici un cost.
252
Pentru ţara de referinţă, costul uniunii monetare cu alte ţări caracterizate prin u < 1 este:
cov(u)
C (u , x ) = f (cov(1), x )
cov(1) (3)
cov(u) cov(u)
f' > 0 f '' >0
cov(1) , cov(1)
Beneficiul care revine unei ţări participante la o uniune monetară provine din folosirea
aceleaşi monede ca mijloc de schimb, mijloc de plată şi mijloc de rezervă:
unde:
R - beneficiul brut al ţării de referinţă, care depinde pozitiv de existenţa uniunii, u, şi de
gradul de deschidere, x.
Costul marginal
Beneficiul marginal
MCx=n
MBx=n
u* u
cov(u)
MC = f
cov(1)
'
MB = g (u)
Figura de mai sus arată că, pe măsură ce creşte ponderea comerţului exterior a unei ţări în
totalul comerţului exterior al unui grup de ţări, u, ţara de referinţă este interesată să participe la
o uniune monetară cu un număr din ce în ce mai mare de ţări din grupul respectiv. Tot aşa, dacă
variabila u a altor ţări creşte, ţările respective vor fi din ce în ce mai interesate să realizeze o
uniune monetară cu ţara de referinţă. Cu alte cuvinte, există o relaţie directă între mărimea
variabilei u şi numărul de ţări care doresc să participe la o anumită uniune monetară.
Din punctul de vedere al ţării de referinţă, mărimea zonei monetare optime depinde, de
asemenea, de gradul de deschidere, x (figura nr.8).
254
Costul marginal
Beneficiul marginal
MCx=n
MBx=n+m
MCx=n+m
MBx=n
u1∗ u∗2 u
Această creştere a dimensiunii zonei monetare optime din punctul de vedere al ţării de
referinţă este determinată de faptul că:
'
1) g ( x ) > 0 ; o economie cu un grad de deschidere mai mare are mai mult de câştigat prin
folosirea unei monede comune în calitate ca mijloc de schimb, mijloc de plată şi mijloc de
rezervă;
'
2) f ( x ) ; instrumentul cursului de schimb operează cu atât mai puţin, cu cât economia este
mai deschisă.
C (ξ , x ) = cC (u , x ) , 0<c<1 (5)
255
unde:
ξ - ponderea comerţului exterior desfăşurat în regim de cursuri fixe (în loc de u).
Relaţia (5) arată că, pentru ξ = u , costul participării la o zonă monetară caracterizată prin
cursuri fixe este mai mic decât din costul participării la o uniune monetară de aceiaşi mărime.
Aceasta, deoarece în primul caz instrumentul cursului de schimb nu este complet abandonat.
O zonă monetară bazată pe cursuri fixe aduce însă beneficii mai mici, deoarece fiecare ţară
participantă îşi menţine moneda proprie, ceea ce înseamnă că funcţiile specifice monedei sunt
îndeplinite cu costuri de tranzacţionare mai ridicate:
Costul marginal
Beneficiul marginal
MCU
MCF
MBU
MBF
ξ u*
Figura nr. 9: Mărimea optimă a zonei monetare bazate pe cursuri fixe (F) este mai mică
decât mărimea optimă a uniunii monetare (U)
256
Costul marginal
Beneficiul marginal
MCU
MCF
B MBU
A MBF
u* ξ
Figura nr. 10: Mărimea optimă a zonei monetare bazate pe cursuri fixe (F) este mai mare
decât mărimea optimă a uniunii monetare (U)
O concluzie interesantă la care ajunge J. Melitz este că, în cazul Angliei, participarea la SME
(caracterizat prin cursuri fixe), a fost optimă, însă participarea la UEM nu este optimă, deoarece
deplasarea economiei acestei ţări din punctul A în B implică o creştere a costurilor mai mare
decât creşterea beneficiilor.
Consiliul monetar (casa de emisiune, Currency Board) este un regim în cadrul căruia ţara
respectivă fixează cursul de schimb al monedei sale faţă de o altă monedă. Uneori, acest curs
poate fluctua în cadrul anumitor limite. În prezent, un asemenea sistem există în Argentina,
Bulgaria, Estonia etc. El este destul de rar, deoarece abandonarea autonomiei monetare
constituie un sacrificiu naţional major, greu de acceptat de o naţiune suverană. Se întâlneşte
totuşi în unele ţări mai mici sau cu economie foarte slabă, deoarece soluţia respectivă permite
efectuarea schimburilor externe fără a fi necesară impunerea pe piaţă a valorii monedei proprii.
Totuşi, consiliul monetar nu este o uniune monetară propriu-zisă, deoarece ţara respectivă
continuă să aibă monedă proprie, iar regula de politică monetară pe care o implică regimul
respectiv nu poate fi modificată fără consultarea unei alte ţări.
Costurile şi beneficiile consiliului monetar sunt mai mici decât cele ale uniunii monetare.
Notând cu k ponderea comerţului exterior efectuat în regim de curs fix stabilit prin instituirea
consiliului monetar - de exemplu, dacă moneda de referinţă este euro, ca în cazul Bulgariei sau
257
Estoniei, ponderea comerţului exterior cu ţările din zona euro -, pentru k=u, costurile şi
beneficiile sunt:
C (k , x ) = qC (u , x ) 0<q<1 (7)
R(k , x ) = vR(u , x ) 0< v<1 (8)
Relaţiile (8) şi (9) arată că atât costurile, cât şi beneficiile consiliului monetar sunt mai mici
decât cele ale uniunii monetare.
Rezultă că, prin prisma costurilor şi beneficiilor, regimurile de curs de schimb fix prezintă o
anumită ierarhie. Astfel, costurile, dar şi beneficiile sunt cele mai mici în cazul regimului
cursurilor fixe (incluzând aici şi variantele sale: flotare controlată, bandă de variaţie, parităţi
mobile etc.), ceea ce face ca numeroase ţări să fie tentate să adopte regimul respectiv. Însă,
insatisfacţia resimţită faţă de acest regim - determinată, în principal, de persistenţa inflaţiei, care
face ca beneficiile să fie mult mai mici decât costurile - incită la instituirea consiliului monetar.
Aceasta, deoarece se consideră că adoptarea acestui regim duce la creşterea beneficiilor asociate
unei reguli de politică monetară riguroase, fără să aibă loc o creştere la fel de mare a costurilor.
Astfel, după cum rezultă din figura nr. 11, în cazul în care k > ξ , instituirea consiliului monetar
face ca economia să se deplaseze din punctul A în B.
MC
MB MCdolarizare
C MBdolarizare
MBCM
B MBCM
MCF
A MBF
Cu toate acestea, după cum arată cazul Argentinei, costul consiliului monetar poate fi
foarte mare. Într-adevăr, în septembrie 1994, Mexicul a plonjat în cea mai gravă criză financiară
258
de până atunci. Repercursiunile acelei crize s-au răspândit în toată America Latină (aşa-numitul
"efect tequila"), obligând Argentina să-şi schimbe strategia de politică monetară. Astfel, consiliul
monetar existent până atunci în această ţară a făcut ca rata dobânzii să crească brusc, ceea ce a
adus sistemul bancar al Argentinei în pragul prăbuşirii şi a împins ţara într-o puternică
recesiune. De aceea, în 1999, Argentina a început negocieri cu SUA pentru dolarizarea oficială a
ţării - soluţie adoptată, de altfel, şi de alte ţări (Ecuador, Micronezia, Panama, Salvador, Timorul
Oriental etc).
Termenul "dolarizare" desemnează decizia unei ţări de a renunţa la moneda sa naţională şi
de a adopta o monedă străină, care nu este neaparat dolarul american. În ceea ce priveşte
utilizarea euro în afara zonei euro, care este în ultimul timp din ce în ce mai frecventă, se poate
vorbi de "eurizare" (Kosovo, Monaco, Muntenegru, San Marino, Vatican etc.). Dolarizarea poate
fi, de asemenea, un fenomen economic spontan, produs de utilizarea frecventă a unei monede
străine. În asemenea cazuri, se vorbeşte despre dolarizare (euroizare) parţială (Rusia-dolarul,
Maghreb-euro, România-euro etc.) sau despre "zone frontaliere" (Geneva, Irlanda de Nord,
Gibraltar etc.).
După cum rezultă din figura nr. 11, dolarizarea (euroizarea) determină creşterea mai
rapidă a beneficiului marginal decât a costului marginal. Este adevărat că, deoarece implică
renunţarea la politica monetară independentă, deplasarea economiei în punctul C duce la
creşterea costurilor. Însă, creşterea anticipată a beneficiului marginal al dolarizării (eurizării)
este mai mare comparativ cu alte regimuri de curs de schimb, tocmai din cauză că se prevede
eşuarea cursurilor fixe şi a consiliului monetar.
( )
Bjk ε j − εk H
(9)
b) pentru ţara k:
(
Bkk ε j − εk H) (10)
unde:
Bjk - ponderea bunurilor produse de ţara k în consumul ţării j;
Bkk - ponderea bunurilor produse de ţara k în consumul ţării k;
1 - Idem
260
Rezultă că mărimea costurilor uniunii monetare între j şi k creşte, dacă cresc următoarele
variabile: amploarea şocurilor asimetrice; ponderea bunurilor k în consumul ţării j, Bjk; ponderea
bunurilor k în consumul ţării k, Bkk; parametrul α .
Potrivit autorului citat, beneficiile uniunii monetare între ţările j şi k depind în mod direct
de ponderea comerţului dintre ele, Bjk şi Bkj, şi de mărimea costurilor de tranzacţionare implicate
de aceste schimburi. Se poate presupune că aceste costuri de tranzacţionare sunt eliminate prin
unificarea monetară. Alte beneficii rezultă din economiile de scară realizate. Ca urmare,
creşterea bunăstării sociale antrenată de o uniune monetară depinde de balanţa costurilor şi
beneficiilor.
Astfel, pentru ţara k, beneficiul net al participării la o uniune monetară, în condiţiile
apariţiei unui şoc negativ, este cu atât mai mare, cu cât sunt mai mari costurile de tranzacţionare
implicate de preschimbarea celor două monede şi cu cât este mai mare ponderea bunurilor
produse de ţara j în consumul ţării k. Beneficiul net al ţării k este cu atât mai mic, cu cât
ponderea consumului de bunuri din producţia internă este mai mare, iar şocul pe care îl suferă
este mai slab.
Rezultă că creşterea gradului de deschidere a economiei - definită ca creştere a volumului
consumului de bunuri din import sau a "diversificării" consumului - favorizează realizarea unei
uniuni monetare. Se regăseşte, astfel, criteriul enunţat de McKinnon, însă acesta este argumentat
de această dată în mod diferit. De asemenea, o structură industrială diversificată - care tinde să
reducă amploarea şocurilor agregate - susţine utilizarea criteriului formulat de Kenen. Cu toate
acestea, în cazul în care forţa de muncă se poate mişca liber, o parte din şomajul apărut în ţara k
este absorbit de ţara j, unde există o cerere de mână de lucru excedentară. Ca urmare, producţia
din ţara k se reduce, iar producţia din ţara j creşte - ceea ce diminuează costurile creării unei
uniuni monetare. Se regăseşte, astfel, argumentul lui Mundell, după care este necesară
mobilitatea interegională a factorilor de producţie.1
1 - Este interesant de notat că, în urma unificării monetare a celor două ţări, j şi k, ţara terţă, care rămâne în
afara uniunii monetare, suferă o reducere a bunăstării sociale. Aceasta, deoarece, pe de o parte, ţara terţă nu
beneficiază de reducerea costurilor de tranzacţionare, iar pe de altă parte, ea se confruntă cu reducerea cantităţii de
bunuri k disponibile. Însă, alte genuri de beneficii, cum ar fi cele rezultate din economiile de scară realizate în cadrul
uniunii monetare, pot reveni inclusiv ţării terţe.
261
1 - IMF, Exchange Rate Variability and World Trade, Occasional Paper, 28, 1984.
2 - Poole W., Optimal Choice of Monetary Policy Instruments in a Simple Stochastic Macro Model, Quarterly Journal
of Economics, 85, 1970; De Grauve P., The Economics of Monetary Integration, Oxford: Oxford University Press, 1992.
3 - Cerna S., Politica monetară, ........
262
LM
i*
IS1
IS0
IS2
Y1 Y2 Y3 Y4 Y5 Y
i
LM1
LM0
LM2
i*
IS
Y1 Y2 Y3 Y
4 - Edwards R., Hallwood C., The Determination of Optimum Buffer Stock Intervention Rules, Quarterly Journal of
Pe lângă costurile generale, care apar în cazul participării la o zonă monetară fixitatea
cursurilor de schimb şi, respectiv, uniunea monetară dau naştere unor costuri specifice, dintre
care cele mai importante sunt următoarele:
1) Dacă, într-o ţară care intră în uniunea monetară, inflaţia este ridicată sau cursul de
schimb al monedei sale cu moneda unică este prea mic (moneda naţională respectivă este
supraevaluată), după momentul intrării urmează o perioadă relativ lungă de deflaţie şi de
dobânzi reale ridicate, ceea ce reduce creşterea economică şi amplifică şomajul.
2) Ţările slab dezvoltate, care creează valoare adăugată mică, însă au salarii reduse, pot
atrage investiţii străine din ţările dezvoltate, care-şi valorifică în modul acesta avantajele
competitive de care dispun în materie de cercetare-dezvoltare, management, reţele de desfacere
etc., contribuind astfel la creşterea valorii adăugate create în ţările-gazdă. Unii autori, cum ar fi,
de exemplu, P. Buckley şi P. Artisien1, J. Cantwell2 etc., arată însă că, în unele ramuri industriale,
deşi are loc transferul în alte ţări a procesului fizic de producţie, transferurile de know how nu se
produc. Ca urmare, anumite ţări membre ale unei uniuni monetare par a fi destinate unui etern
statut periferic. În absenţa cursului de schimb şi a instrumentelor tarifare de natură să atragă
activităţi cu valoare adăugată ridicată, efectuarea transferurilor inter-regionale necesită anumite
compensaţii. De aceea, ţările slab dezvoltate care intră într-o uniune monetară necesită
importante ajutoare din partea ţărilor membre dezvoltate.
Este de notat că acest argument sugerează că ţările membre ale unei uniuni monetare care
sunt mai deschise la şocurile asimetrice suportă costuri de participare mai mari.
3) Politica monetară unică nu este la fel de adecvată pentru toate ţările membre, ceea ce
constituie factorul care a dus la desfinţarea Sistemului Monetar European în septembrie 1992.
Într-adevăr, în SME, deoarece a avut o poziţie dominantă în materie monetară, Germania a
impus efectiv politica monetară la nivelul întregii CE. Astfel, Bundesbank a practicat o politică de
dobânzi înalte în efortul de a stăvili inflaţia provocată de costul ridicat al unificării Germaniei.
Cu toate acestea, o serie de economii europene, în special cea engleză, erau în recesiune şi aveau
nevoie de reducerea ratei dobânzii. Or, deşi lira sterlină s-a depreciat, ratele dobânzii din
economia engleză au rămas strâns legate de cele din Germania. De aceea, s-a dovedit că Banca
Centrală Europeană nu este capabilă să armonizeze interesele tuturor ţărilor membre în ceea ce
priveşte nivelul ratei dobânzii şi, deci, politica de curs de schimb. După cum am arătat, o
caracteristică a modelului Bayoumi3 este că nivelul cursului de schimb al monedei unice faţă de
1 - Buckley P., Artisien P., Policy Issues of Intra-EC Direct Investment: British, French and German Multinationals in
Greece, Portugal and Spain, with Special Reference to Employment Effects, Journal of Common Market Studies, 26(2),
1987, p. 207-230.
2 - Cantwell J., The Reorganization of European Industries After Integration: Selected Evidence of the Role of
Multinational Enterprize Activities, Journal of Common Market Studies, 26(2), 1987, p. 127-151.
3 - A se vedea §4 supra
265
monedele terţe este media ponderată a nivelurilor de echilibru ale cursurilor de schimb ale
monedelor ţărilor membre înainte de intrarea lor în uniune. Astfel, în cazul în care unele ţări
membre suferă şocuri asimetrice, cursul de schimb al monedei unice faţă de monedele ţărilor
care nu fac parte din uniune nu poate satisface toate ţările participante.
4) După cum vom arăta pe larg în §8 şi §9 infra, ţările membre ale unei zone monetare sunt
nevoite să întărească restricţiile pe care le impun prin politica lor fiscală. În cazul UEM,
coordonarea politicilor fiscale naţionale se realizează în principal prin "Pactul de stabilitate şi
creştere". Acest acord a fost încheiat în 1996, în scopul asigurării unui climat de stabilitate si de
prudenţă bugetară considerat necesar pentru succesul uniunii monetare. El a fost încălcat însă în
repetate rânduri, fără să se poată lua măsuri împotriva a două mari state, iniţial susţinătoare
fervente a acordului (Franţa şi Gemania). De altfel, în 2005, prevederile acestui acord au fost
modificate în sensul introducerii unor noi proceduri de control reciproc al statele membre,
concomitent cu relaxarea considerabilă a regulilor. De aceea, se poate spune că, în cadrul UEM,
coordonarea politicii fiscale rămâne o problemă deschisă.1
1 - Recent (25 martie 2011), liderii europeni au adoptat forma finală a unui "Tratat pentru crearea
mecanismului european de stabilitate", denumit "Pactul Euro-plus".
2 - Tootell G., Purchasing Power Parity Within the United States, New England Economic Review, Federal
1 - Bayoumi T., Eichengreen B., Shocking Aspects of European Monetary Unification, NBER Woking Paper, 3949,
1992.
2 - Caporale G., Is Europe an Optimal Currency Area? Symmetric versus Asymmetric Shocks to the EC, National
Institute for Economic Research, 1993.
3 - Bayoumi T., Prasad E., Currency Unions, Economic Fluctuations and Adjustment; Some Empirical Evidence, IMF
Staff Papers, 44(1), 1997, p. 36-58.
4 - Bayoumi T., Eichengreen B., One Money or Many? Analyzing the Prospects for Monetary Unification in Various
Parts of the World, Princeton Studies in International Finance, 76, 1994.
267
Şocurile din domeniul ofertei înregistrate în ţările din Asia de Est sunt slab corelate, ceea ce
sugerează că nici blocul yenului nu este unitar. Cu toate acestea, şocurile din domeniul ofertei
manifestate în Taiwan şi Coreea de Sud sunt corelate în mod semnificativ.
În America Latină, şocurile din domeniul ofertei sunt relativ strâns corelate. Or, dat fiind
faptul că multe ţări din această regiune încearcă de multă vreme să găsească un regim de curs de
schimb viabil, concluzia amintită - confirmată şi de alte studii - este foarte relevantă. Ea
sugerează că uniunea monetară, consiliul monetar bazat pe dolarul american şi, eventual, cursul
de schimb fix nu constituie neapărat regimuri adecvate pentru ţările din America Latină.
Deoarece economiile respective sunt adesea mici, regimul adecvat ar putea fi cel al cursurilor de
schimb flexibile.
Politica fiscală aplicată în cadrul unei uniuni monetare este discutată în literatură sub
denumirea de "federalism fiscal". În general, politica fiscală are trei funcţii principale: alocare,
distribuire şi stabilizare. În ceea ce priveşte funcţia de alocare, principala problemă care se pune
este a şti dacă bunurile publice (non-rivale şi non-exclusive) trebuie asigurate în mod centralizat
sau descentralizat. Principiul unanim acceptat în prezent este că bunurile publice trebuie alocate
la nivel guvernamental, deoarece această modalitate de alocaare este cea mai avantajoasă prin
prisma repartizării teritoriale a costurilor şi beneficiilor. În cazurile în care beneficiile sunt
limitate din punct de vedere spaţial, teritoriul în care se decide cu privire la modul de alocare
trebuie, de asemenea, limitat, din moment ce se consideră că voturile reflectă preferinţele
locuitorilor. Această cerinţă constituie o aplicare în domeniul economic a principiului
subsidiarităţii adoptat de UE.1
Funcţia de distribuire trebuie exercitată, totuşi, la nivel central, mai ales în cazul în care
mobilitatea populaţiei este ridicată. Realizarea acestei funcţii la nivel local favorizează
deplasarea persoanelor cu venituri mici în regiunile în care regimul fiscal favorizează egalizarea
veniturilor, în timp ce persoanele care nu beneficiază de transferuri sociale sau care au venituri
mari se mută în zonele în care impozitarea este mai puţin progresivă. În consecinţă, va apare o
redistribuire de venituri redusă.
Lucrurile sunt similare în cazul funcţiei de stabilizare, care trebuie exercitată la nivel
central sau măcar în mod coordonat. Într-adevăr, modificarea situaţie fiscale a unei ţări creează
externalităţi pentru alte ţări ale uniunii monetare. De exemplu, în funcţie de circumstanţe, o
politică fiscală expansionistă aplicată de naţiunea A poate produce un beneficiu extern
(stimularea creşterii economice şi reducerea şomajului) sau un cost extern (creşterea presiunilor
inflaţioniste) pentru uniune în ansamblul său. Însă, în nici unul din cele două cazuri,
1- Acest principiu a fost înscris în tratatul de la Maastricht şi reafirmat prin tratatul de la Amsterdam,
devenind un principiu juridic susceptibil a fi invocat în faţa Curţii de justiţie a Comunităţilor Europene (Curţii
Europene de Justiţie.
268
1- Bayoumi T., Masson P., Fiscal Flow in the United States and Canada: Lesson for Monetary Union in Europe,
European Economic Review, 39, 1995, p. 253-274.
2 - Sala-i-Martin X., Sachs J., Fiscal federalism and Optimum Currency Areas: Evidence for Europe from the US, în:
Canzoneri M., Grilli V., Masson P., Establishing a Central Bank: Issues in Europe and Lesoons for the US, Cambridge:
Cambridge University Press, 1992, p. 195-219.
3 - Op. cit.
4 - Bayoumi T., Eichengreen B., Restraining Yourself: The Implications of Fiscal Rules for Economic Stabilization,
bugetelor naţionale în UE are efecte pe termen scurt similare şi că deficitele bugetare înregistrate
la nivel local (ţinuturi, oraşe, comune) exercită în UE efecte anticiclice mai slabe decât în SUA.
În aceste condiţii, politica fiscală aplicată în UE trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
a) să recunoască primatul politicilor fiscale naţionale;
b) să permită coordonarea acestor politici;
c) să aibă o sferă de acţiune destul de largă pentru ca deficitele fiscale naţionale să joace un
rol stabilizator eficace.
Efectele pe care politica fiscală aplicată de guvernul unei ţări le exercită asupra altei ţări în
condiţiile cursurilor de schimb fixe au fost discutate pe larg în cap. V§1 supra. Din motive
evidente, aceste efecte se manifestă şi în cadrul unei uniuni monetare. Am arătat că efectul
creşterii deficitului bugetar într-o ţară a cărei monedă este legată de moneda altei ţări printr-un
curs de schimb fix constă în creşterea cererii agregate şi a ratei dobânzii din ambele ţări, precum
şi aprecierea monedelor respective faţă de celelalte monede. De asemenea, am învederat că ţara
parteneră suferă anumite efecte inflaţioniste. În general, efectele indirecte sunt cu atât mai
nefaste, cu cât ciclurile economice naţionale sunt mai defazate sau, ceea ce revine însă la acelaşi
lucru, şocurile pe care le suferă cele două ţări au un caracter asimetric mai accentuat.
Coordonarea politicilor economice permite, deci, creşterea bunăstării mondiale.1 După cum
ama arătat, obiectivul cooperării internaţionale în materie de politici economice este deplasarea
de la o stare de echilibru non-cooperativ Nash sau Stackelberg spre o stare de optim în sensul lui
Pareto. Cu toate acestea, tratatul de la Mastricht nu şi-a propus, de fapt, să promoveze
cooperarea internaţională în demersul implicat de căutarea optimului paretian al politicilor
fiscale. Acest acord a urmărit mai degrabă limitarea creşterii dezechilibrelor fiscale la nivel
naţional. De aceea, în condiţiile acestui tratat, faptul că ţările membre UE ajung la o stare de
optim paretian este întâmplător. Astfel, după cum rezultă din figura nr. 3 din cap. V supra, dacă
politica economică este restrictivă, realizarea echilibrului Nash sau Stackelberg este imposibilă,
iar deplasarea către un punct situat la dreapta curbei contractuale este obligatorie. Totuşi,
constrângerea fiscală poate fi atât de puternică, încât reducerea bunăstării sub nivelul
corespunzător echilibrului Nash sau Stackelberg să nu fie atât de mare ca cea implicată de faptul
că ţările respective ajung în zona din partea stângă a curbei contractuale.