UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ ”ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
MANAGEMENT SI AUDIT IN AGRICULTURA

RISCURILE ÎN ACTIVITATEA DE MARKETING

Profesor îndrumător:
Șef lucrări Dr.Alexandru-Dragoş ROBU

Masterand: Volintiru Amalia

 Introducere

În cadrul unei entităţi, activitatea de marketing trebuie sa fie foarte bine

constituită, ea având mare importanţă pentru supravieţuirea şi dezvoltarea firmei,
mai ales în acest mediu în care concurenţa este cea care dă sentinţele.
Marketingul este cel care se ocupă cu identificarea nevoilor potenţialilor
clienţi pentru ca firma să le poată satisface, precum si de anticiparea trebuinţelor
viitoare. Ştim bine că atunci când avem de-a face cu o activitatea de previzionare
sau anticipare a unor nevoi viitoare, există o mulţime de necunoscute care trebuiesc
să fie identificate.
Ataşate activităţii de marketing sunt riscurile aferente acestuia, adică
posibilitatea apariţiei de impedimente ce pot dăuna desfăşurării optime a acestei
activităţi. Aceste riscuri trebuie sa fie descoperite din timp astfel încât sa fie
posibilă luarea de decizii care să conducă la eliminarea lor. Pentru aceasta, ele
necesită să fie bine definite şi înţelese, spre a nu a apărea eventule erori
decizionale.
Riscurile vor exista întotdeauna intr-o activitate de marketing, iar
marketingul fiind element vital pentru o entitate economică, precum şi un
departament dinamic şi care trebuie să se adapteze rapid la cerinţele economiei,
rezultă că o cercetare asupra lor consider că este o provocare şi o acţiune
importantă pentru înţelegerea lor şi posibil şi pentru identificarea de noi soluţii ce
ar putea conduce la un marketing mai cursiv.
 Cuprins

Introducere
Capitolul 1. Concepte
1.1. Concepte privind activitatea de marketin
1.2. Concepte privind riscurile de activitatea de marketing
1.3. Aborsarea riscurilor în activitatea de marketing

Capitolul 2.
2.1. Riscul de creditare
2.2. Riscul operațional
2.3 Riscul de lichidare
 1. CONCEPTE

1.1. Concepte privind activitatea de marketing

Activitatea de marketing constituie domeniul unei ştiinţe noi în câmpul

teoriei conducerii organizaţiilor economice. Termenul de marketing este de origine
anglo-saxonă (participiul prezent al verbului „to market”, care are semnificaţia de a
cumpăra şi a vinde, de a desfăşura tranzacţii de piaţă).
Conform dicţionarului, marketingul este „ o disciplină şi activitate
comercială ce porneşte de la cunoaşterea curentă şi în perspectivă a nevoilor
cumpărătorilor, spre a satisface operativ aceste nevoi” ( DEX 1998); „un ansamblu
al activităţilor, metodelor şi tehnicilor care au ca obiect studiul cererii
consumatorilor şi satisfacerii acestei cereri cu produse şi servicii” (NODEX).
În unele concepţii, marketingul a devenit sinonim cu metodele utilizate de
companii pentru atragerea clienţilor şi convingerea acestora să le cumpere
produsele şi/sau serviciile. Departamentul de marketing dintr-o întreprindere este
considerat ca responsabil pentru lansarea de noi produse, apariţia unor articole de
presă favorabile, realizarea de studii de piaţă şi oferirea de argumente suport pentru
cei care se ocupa de vânzări. O astfel de abordare relevă faptul ca principal rol al
marketingului ar fi doar de a prezenta întreprinderea şi a produsele sale
potenţialilor clienţi, ceea ce nu este adevărat, ci trebuie în principal privit ca „o
filozofie a afacerilor care vede în satisfacerea cerinţelor clienţilor cheia succesului
în afaceri şi recomandă înţelegerea practicilor manageriale care ajută la
identificarea şi rezolvarea cerinţelor clienţilor”( Elisabeth Hill şi Terry
O’Sullivan).
O întreprindere care adoptă conceptul de marketing ca filozofie vede în
client principala forţă conducătoare din spatele activităţii sale, considerând ca
afacerea poate rezista numai daca reuşeşte să satisfacă nevoile acestuia. Astfel,
pentru a avea succes în atragerea consumatorilor, punctul de plecare logic pentru
întreprindere este să identifice ceea ce vor clienţii şi apoi să încerce să
îndeplinească aceste cerinţe într-un mod mai eficient decât concurenţa. Pe termen
lung, o întreprindere trebuie să satisfacă
cerinţele consumatorilor şi să obţină bani din aceasta.

Privit ca o funcţie a managementului, marketingul este definit astfel:

• „marketingul este procesul de management responsabil pentru identificarea,
anticiparea şi satisfacerea în mod profitabil a necesităţilor clientului”( The
Chartered Institute of Marketing, Marea Britanie,1990);
• „marketingul reprezintă procesele de planificare şi executare a concepţiei
stabilirii preţului, promovării şi distribuţiei ideilor, bunurilor şi serviciilor pentru
a crea schimburile care satisfac scopurile indivizilor şi organizaţiilor”( American
Marketing Association, 1985 );
• „marketingul este un întreg sistem de activităţi economice referitoare la
programarea, preţurile, promovarea şi distribuţia produselor şi serviciilor menite
să satisfacă cerinţele consumatorilor actuali şi potenţiali”(Stanton, W. J.,
Fundamentele marketingului, Ediţia a treia, Editura McGraw Hill, New York,
1971).
 1.2 Concepte privind riscurile legate de activitatea de marketing

În sfera economică, s-a materializat ideea potrivit căreia câştigul şi riscul

într-o afacere sunt mărimi direct proporţionale. Orice activitate umană (şi prin
urmare şi activitatea economică) este supusă acţiunii perturbatoare a factorilor de
risc. Riscul reprezintă permanenţa care nu trebuie neglijată în procesul adoptării
deciziilor în cadrul companiilor şi nu numai. El este o certitudine deoarece există,
iar incertitudinea este dată de imposibilitatea anticipării cu exactitate a apariţiei
acestuia; altfel spus, chiar dacă există, riscul are o anumita probabilitate de a
apărea sau de a se manifesta.
Riscul este o caracteristică a acelor acţiuni care se pot finaliza prin mai
multe rezultate, cunoscându-se probabilitatea de apariţie a fiecărui rezultat.
Incertitudinea exprimă starea de nesiguranţă cu privire la viitor. Incertitudinea
economică are ca sursă fie caracterul impredictibil al unui proces economic, fie
caracterul incomplet al informaţiilor existente la un moment dat.
Riscul presupune asumarea mai mult sau mai puţin conştientă a rezultatelor
alegerii făcute. El se referă la probabilitatea de reuşită-eşec a acţiunii realizate pe
baza unei decizii oarecare. Riscul poate proveni fie din nedeterminarea ontologică
a rezultatului acţiunii, fie din fragilitatea cunoştinţelor pe care le avem la un
moment dat.
Riscul reprezintă incertitudinea apariţiei unui fenomen care, dacă se petrece,
poate avea influenţe (de cele mai multe ori negative) asupra obiectivelor unui
proiect. Riscul se referă în special la gradul de incertitudine care planează asupra
evenimentelor viitoare. El exprimă impactul pe care îl are un eveniment (sau
factor) din viitor asupra activităţilor economice actuale. Altfel spus, riscul constă în
nesiguranţa asociata obţinerii unui rezultat. Riscul poate apărea în următoarele
situaţii:
- atunci când un eveniment se produce sigur, dar rezultatul acestuia este incert;
- atunci când rezultatul unui fenomen sau eveniment este cunoscut în detaliu, dar
există un grad de incertitudine cu privire la apariţia respectivului fenomen sau
eveniment;
- atunci când atât evenimentul cât şi influenţa acestuia asupra obiectivelor
companiei sunt incerte.

Mărimea incertitudinii se măsoară cu ajutorul probabilităţilor, care, la rândul

lor, pot fi determinate cu ajutorul calculelor matematice sau prin observaţii
statistice ale unor fenomene similare din trecut. Evaluării efectelor determinate de
apariţia riscului este vitală pentru a şti dacă este sau nu necesară asumarea riscului
respectiv.
În activitatea economică riscul reprezintă o permanentă care influenţează
buna modalitatea de desfăşurare a acesteia. El poate avea un impact foarte mare
asupra oricărui proiect; ca urmare, succesul nu poate fi garantat decât în momentul
cunoaşterii tuturor riscurilor care îl pot afecta, concomitent cu adoptarea unor
masuri necesare prevenirii sau limitării acestora.

Analizând aceste considerente, se pot desprinde câteva caracteristici

fundamentale ale noţiunii de risc economic:

• riscul este o permanentă cu care se confrunta orice participant la viaţa economică,

indiferent de anvergura activităţii sale;
• riscul este un element care produce pagube atât de natură financiară cât si morală;
• riscul are o acţiune ireversibilă, în sensul în care efectele sale, odată produse, nu
mai pot fi înlăturate decât cu nişte cheltuieli suplimentare costisitoare.

Astfel, teoria clasica considera ca riscul reprezintă pierderea ce apare în

urma adoptării unei anumite decizii sau privind implementarea unei anumite
variante de acţiune.
Riscurile decizionale (riscuri legate de adoptarea unui anumit stil de
conducere, privind o anumită modalitate de adoptare a deciziilor etc.) sunt des
întâmpinate în activitatea de marketing, alături de riscurile informaţionale (sunt
acele riscuri legate de sistemul informaţional al unei firme şi de deficientele
specifice ale acestuia: supraîncărcarea canalelor de informaţii, redundanţa etc..) şi
de riscurile metodologice (au în vedere riscurile generate de utilizarea unui anumit
instrumentar de metode şi tehnici de conducere).
Avem de-a face însă şi cu riscuri externe ale firmei (sunt acele riscuri care
apar în exteriorul companiei, au o influenţă directă asupra acestora, iar managerii
trebuie sa adopte decizii de minimizare a efectelor acestora). În cadrul acestei
categorii distingem:

• riscuri legislative (ex. adoptarea unei legislaţii care sa nu încurajeze libera

iniţiativă şi spiritul de competiţie între agenţii economici poate afecta grav
activitatea companiilor);
• riscuri contractuale (sunt acele riscuri legate de îndeplinirea sau neîndeplinirea
obligaţiilor asumate prin contract de către un partener al agentului economic).

Atitudinea agenţilor economici poate fi clasificată în doua mari tipuri, în

funcţie de reacţia pe care o au faţă de acest fenomen:
- atitudine proactivă – se bazează pe alocarea unor resurse importante (financiare,
materiale şi umane) pentru a anticipa evenimente viitoare nedorite.
- atitudine reactivă – are în vedere abordarea şi soluţionarea diferitelor probleme pe
măsura apariţiei lor.
Este evident că atitudinea proactivă generează, pe termen lung, profituri
mult mai mari pentru agentul economic decât cea reactivă. Nu trebuie însa uitat ca
acest tip de atitudine trebuie susţinut cu un puternic suport financiar şi uman, pe
care nu mulţi agenţi economici şi-l pot permite.
Riscul poate fi reprezentat de orice element care are o probabilitate
măsurabilă de a devia de la planul stabilit iniţial. Strategiile şi proiectele unei
companii constituie elemente care permit prefigurarea realităţii şi apoi confruntarea
realizărilor efective cu rezultatele aşteptate. Pentru realizarea obiectivelor firmei
este necesară derularea unor seturi de activităţi. Astfel, un eveniment, notat cu X,
poate fi considerat eveniment de risc daca sunt simultan îndeplinite următoarele
condiţii:
1. 0<P(X)<1
2. L(X)> 0
în care:
P(X) reprezintă probabilitatea ca un eveniment X sa se producă;
L(X)– evaluarea monetară a evenimentului X.
 1.3 Abordarea riscurilor în activitatea de marketing

În sfera economică ştim că orice activitate şi orice iniţiativă economică este

purtătoare a unui anumit grad de risc. Marketingul, ca parte a economiei, nu se
poate deduce de la acest fapt. Cele mei importante riscuri în activitatea de
marketing sunt: riscul de creditare, riscul de piaţă, riscul de lichidităţi, riscul
operaţional, riscul legal.
Acum urmează să luam fiecare din cele cinci riscuri în parte, spre a le
înţelege şi descoperi „tainele”.
În ceea ce priveşte riscul de creditare, acesta este definit ca fiind riscul ca
partenerul de faceri să nu fie capabil să îşi onoreze parţial sau total datoriile la data
prestabilită în contract. Cele mai afectate entităţi sunt băncile, acestea găsind ca şi
soluţie pentru combaterea acestui risc, crearea de portofolii de credite diversificate,
iar societăţile non-profit încearcă eliminarea acestui risc prin simplul fapt ca
operaţiunea de creditare nu e parte a domeniului lor de activitate. Dacă se încearcă
o diminuare a sa prin accesul la piaţa financiară ( în cazul societăţilor financiare),
acest lucru este greu de realizat din cauza complexităţii instrumentelor existente,
riscul fiind astfel neacoperit.
Riscul de piaţă este riscul la care este supus un portofoliu din cauza
variabilelor de tipul acţiunilor, obligaţiunilor, cursului valutar, ratei dobânzii şi
preţului mărfurilor. Este riscul ca factorii care influenţează cererea şi oferta pentru
produse şi servicii să evolueze în direcţii şi cu intensităţi diferite, producând reacţii
de schimbare în lichiditatea, volatilitatea şi respectiv preţul acestora, determinând
în mod continuu o dinamică a condiţiilor de realizare a schimbului care afectează
mărimea rezultatelor prezente sau viitoare ale participanţilor. Firmele încearcă să
administreze riscurile în mod activ punând mai mult accent pe volatilitate.
 Riscul de lichiditate este aferent derulării activităţii în pieţe ce au un grad
scăzut al lichidităţii. El apare atunci când o companie interesată în comercializarea
unui bun, nu o poate face deoarece nimeni pe piaţă nu este interesat de
achiziţionarea lui; când îşi desfăşoară activitatea pe o piaţă săracă în lichidităţi; sau
când se confruntă cu o ieşire bruscă şi neaşteptată de lichidităţi.
Riscurile operaţionale se referă la expunerea privind pierderile financiare
datorate nefuncţionării sau necorelării activităţilor interne ale unei entităţi, fie la
evenimente, tendinţe sau schimbări externe ce nu au putut fi cunoscute şi prevenite
prin sistemul intern de organizare şi control, precum şi de standardele etice
stabilite.
Participanţii la procesele investiţionale şi operaţionale ştiu că riscul nu poate
fi eliminat complet şi că activitatea trebuie să fie condusă de aşa natură încât
rezultatele ei negative să fie cât mai mici. Elementele principale ale riscului
operaţional cuprind riscuri de personal, procesual, al tranzacţiei, tehnologic şi de
control în care se pot desfăşura fapte ca: eroarea, incompetenta, frauda, depăşirea
de limite, defecte de sistem, informare şi comunicaţii afectând în final rezultatele
întregii entităţi.
În viziunea BCBS (Comitetul Basel pentru supraveghere bancara) riscul
operaţional este: “Riscul pierderilor directe sau indirecte rezultând din procese
interne, performanţe umane şi sisteme inadecvate sau eronat gestionate sau
rezultând din evenimente externe instituţiei. În context financiar, riscul este legat
de concepţia deficitară sau slaba implementare a programelor instituţiei, deficienţe
ale procedurilor de control şi de evaluări eronate. Percepţia publică asupra unei
instituţii financiare, de incapacitate de gestionare eficientă a riscului operaţional,
poate întrerupe sau poate afecta grav afacerile instituţiei financiare.”
 Riscul legal apare atunci când autorităţile statului, prin reglementările pe
care la iau, conduc la îngrădirea desfăşurării activităţii firmei sub diferite forme,
lucru ce va afecta în mod negativ rezultatele ei.
 Capitolul 2

2. RISCURILE ÎN ACTIVITATEA DE MARKETING

2.1 Riscul de creditare

Pentru ca o entitate economică să fie mereu la curent şi integrată la toate

schimbările şi cerinţele ce apar în aria ei de activitate, trebuie să aibă un marketing
bine pus la punct. Compania îşi va crea mai multe soluţii pentru politica de
marketing, încercând astfel să scape de riscurile ce apar în această activitate.
O politică de creditare, în cazul băncilor de exemplu, poate fi apreciată ca
fiind corectă dacă în elaborarea ei s-a acordat prioritate atingerii următoarelor
obiective:
- selecţia unor credite sigure şi cu o probabilitate maximă de rambursare;
- selecţia unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care dispune
banca;
- încurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor pieţelor pe care
operează banca.
Politicile de creditare variază în timp şi în funcţie de ciclul economic. Ele
trebuie să fie actualizate şi să devină adaptabile la modificările mediului
concurenţial şi economic.
Orice credit reprezintă o anticipare a unor încasări viitoare. Din această
perspectivă, ( a fluxului de încasări), orice credit comport riscul ca aceste încasări
să nu se realizeze deloc sau parţial. Aprecierea justă a riscului de credit este, deci,
de o importanţă majoră. Pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importantă
etapă a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare. În această fază
comportamentul unei bănci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acordă decât
dacă se poate estima dacă probabilitatea de rambursare o depăşeşte pe cea a
nerambursării. Concentrarea clienţilor într-un singur domeniu de activitate este
relativ periculoasă pentru o bancă: în perioada de recesiune pot interveni greutăţi
de exploatare. În sfera creditării particularilor, diversificarea portofoliului este în
primul rând o diversificare teritorială. La creditarea agenţilor economici importantă
este diversificarea economică, iar în ceea ce priveşte clienţii suverani –
diversificarea geografică. În cazul României băncile îşi propun o diversificare a
portofoliilor instituţionale prin dezvoltarea activităţilor de creditare a sectorului
privat. Pe de altă parte se poate întâmpla ca întreprinderi de talie mare să aibă
nevoie de creditare care să depăşească limita rezonabilă de angajament a unei
singure bănci. De regulă, acolo unde gradul de dezvoltare a pieţelor o permite,
astfel de firme recurg direct la pieţe pentru a-şi asigura finanţarea fără intermediar.
O altă soluţie o reprezintă constituirea de pool-uri bancare. Un pool bancar este
ansamblul băncilor unei singure întreprinderi mari, ansamblu structurat şi organizat
de o manieră precisă. Această soluţie are dezavantajul că diluează responsabilitatea
băncilor participante, dar şi avantajul divizării riscurilor. Pool-ul permite
participarea băncilor mici la finanţarea marilor întreprinderi (operaţie mai puţin
riscantă şi mai puţin costisitoare) şi are şi autoritate mai mare în impunerea unui
plan de redresare a debitorului în caz de dificultate.
În cazul riscului de piaţă, companiile se concentrează cel mai mult asupra
volatilităţii, fluctuaţiei, procentajului riscului. Este o acţiune de supraveghere a
evoluţiei acestei fluctuaţii, pentru a putea identifica din timp momentele prielnice
firmei pentru ca aceasta sa îşi poată atinge obiectivele.
 2.2 Riscul operaţional

Riscul operaţional este un risc de pierdere determinat fie de utilizarea unor

procese, sisteme şi resurse umane inadecvate sau care nu şi-au îndeplinit funcţia în
mod corespunzător, fie de evenimente şi acţiuni externe; se referă la domeniul
reprezentat de pierderile prin fraude interne şi externe, neaplicarea corectă a
procedurilor de lucru, metode inadecvate de control, management inadecvat al
riscului, distrugerea documentelor şi a bazelor informatice, greşeli umane şi altele.
Riscul operaţional include şi riscul legal. In cadrul riscului operaţional, riscul
privind instrumentele de plată prezintă anumite particularităţi, astfel:
●- Riscul în activitatea de tezaur şi casierie. Tranzacţiile cu numerar deţin o
pondere însemnată în activitatea de decontări în ţara noastră .Aici avem:
- riscul de încasare a unor bancnote false, în moneda locală sau în valută, ca
urmare a unei verificări necorespunzătoare verificare a autenticităţii.
- riscul în activitatea de verificare, sortare şi triere a bancnotelor care se
realizează în cadrul compartimentul controlorilor verificatori. În această
activitate există riscul unor bancnote lipsa, degradate fizic, falsuri.
- riscul de primire a unor documente privind eliberarea de numerar care nu au
fost emise de reprezentanţii legali ai clienţilor, aspect care conduce la
producerea unor fraude şi deci prejudicii.
- riscul de spălare a banilor prin intermediul numerarului.
- riscuri generate de neutilizarea corespunzătoare a sistemelor electronice de
securitate.
● Riscul privind operaţiunile prin virament. În cadrul operaţiunilor prin virament
plata este iniţiată de plătitor conform prevederilor contractuale iar riscurile care
pot apărea sunt următoarele:
- riscul de lichiditate în sensul amânării plăţii de către plătitor cu consecinţele
ce decurg pentru beneficiar privind realizarea la timp a fluxurilor băneşti şi
costurile mai ridicate pentru resursele de înlocuire.
- riscul de revocare a plăţii care decurge din însăşi conceptul instrumentului
de plată (ordinul de plată), un risc cu o anumită frecvenţă care reflectă
unele probleme de lichiditate a debitorului sau practici incorecte ale
acestuia, ceea ce impune o prudenţă sporită faţă de un asemenea partener.
● Riscul în operaţiunile cu cecul. Operaţiunile cu cecurile sunt în creştere în ţara
noastră şi implică un anumit grad de risc determinat de specificul
instrumentului de plată, respectiv nesincronizarea dintre emitere şi plată şi
evenimentele care pot apărea in acest interval.
- riscuri există în toate tipurile de instrumente de plată si în ansamblul
sistemului de plată şi decontare şi sunt determinate, în principal, de trei
cauze majore: nesincronizarea îndeplinirii obligaţiei contractuale cu plata
acesteia, incapacitatea de plată a partenerului, eşecul în finalizarea
transferului de fonduri din cauza mediului de decontare.
 2.3 Riscul de lichiditate

Riscurile cele mai des întâlnite în sistemele de plăţi sunt riscurile de

lichiditate. Avem de a face cu un risc sistemic, care este probabilitatea ca sistemul
de plaţi şi decontări să nu mai funcţioneze ca urmare a unor factori perturbatori,
cum ar fi neîndeplinirea obligaţiilor de plată către un participant care poate să
provoace dificultăţi altora, declanşând o reacţie în lanţ şi apariţia unei crize
financiare. Combinarea riscului dintre partenerii nonbancari cu riscurile dintre
intermediari (bănci), poate amplifica foarte mult aspectele negative. De cele mai
multe ori, din cauza lipsei de informaţie asupra acţiunii celorlalţi participanţi şi a
informaţiei privind disponibilitatea băncilor de a mai acorda credite, apare
fenomenul în lanţ. La aceasta se mai poate adaugă şi influenţa altor factori ca lipsa
de lichiditate, retragerea unilaterală din tranzacţii angajate, vânzări rapide şi soldări
care declanşează riscul sistemic.
Majoritatea plăţilor interbancare se desfăşoară în sistemul de compensare
multilaterala cu decontare netă, care s-a dovedit a fi cel mai eficient. Ca urmare
acestei concentrări de plaţi pe un anumit sistem şi riscul, inerent oricărui sistem,
are o valoare mai mare şi poate deveni un risc sistemic. Riscul apare din cauza
lipsei de lichiditate a unuia din participanţi la sfârşitul zilei de decontare şi se poate
răsfrânge asupra celorlalţi participanţi care nu pot să-şi primească fondurile pentru
clienţii lor. Dacă lichiditatea este prea mare înseamnă un management mai puţin
performant, întrucât resursele rămân neplasate şi invers, daca sumele sunt
insuficiente se apelează pe piaţa la credite care se obţin cu costuri ridicate şi deci
ineficiente. Grija pentru evitarea riscului impune totuşi menţinerea unei rezerve de
siguranţă în limite considerate acceptabile.
 Riscul în sistemele de plăţi cu decontare brută este mult mai mic decât în
cele cu decontare netă datorită faptului că procesarea şi decontarea finală se fac la
intervale de timp foarte mici şi numai pe baza disponibilităţilor în cont la banca
centrală şi a creditelor aprobate, deci riscul de lichiditate se minimalizează.
Sistemele de decontări pe baza bruta sunt, de regula, sisteme de plăţi electronice
care, utilizând reţelele de telecomunicaţii, asigură plata în timp real. Existenţa
disponibilului în cont la banca centrală face ca decontarea să aibă caracter
definitiv.
Din punct de vedere al riscului, caracteristica principală a sistemului de plăţi
pe baza brută este că acesta oferă posibilitatea eliminării riscului sistemic. Aceasta
eliminare este rezultatul reducerii substanţiale pe parcursul zilei a expunerilor
interbancare, deci dispare probabilitatea de a nu se acoperi eventualele căderi de
lichiditate ca urmare a eşecului unui participant de a-şi deconta obligaţiile de plată.