DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

Dr. Anda Nedelcu -Ienei

CURSUL 1

Tema I

PROLEGOMENE LA STUDIUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

I.1. Dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat

După cum spunea marele jurist şi diplomat român Nicolae Titulescu, raporturile dintre
state, sunt raporturi de coordonare, şi nu raporturi de subordonare, deoarece din punct de vedere
juridic, a suveranităţii statelor, acestea nu se supun în raporturile dintre ele unei autorităţi
superioare.

Astfel, putem spune că în viaţa internaţională, nu există un organ suprem peste state, care
să poată stabili reguli obligatorii atât pentru state cât şi pentru cetăţenii acestora.

Spre deosebire de dreptul intern al statelor, care reglementează relaţiile sociale în cadrul
statelor, obiectul dreptului internaţional îl formează în principal relaţiile dintre state, relaţii care
reprezintă domeniul cel mai cuprinzător al relaţiilor internaţionale. Însă, nu toate relaţiile
internaţionale formează obiectul de reglementare al dreptului internaţional public, deoarece pot
exista relaţii internaţionale, care au caracter politic, juridic, economic, cultural, sportiv etc, relaţii
juridice internaţionale care pot fi de drept internaţional sau se drept intern prin care părţile
stabilesc obligaţii şi drepturi reciproce, precum şi relaţii de drept internaţional, în care statele
apar ca purtătoare ale suveranităţii, acestea din urmă fiind guvernate de normele dreptului
internaţional, deoarece în ceea ce priveşte conţinutul lor, relaţiilor dintre state trebuie să fie
relaţii în care acestea să fie purtătoare ale suveranităţii lor.

Totodată, dreptul internaţional mai are drept obiect şi relaţiile care se creează între state şi
alte subiecte de drept internaţional cum sunt organizaţiile internaţionale.

Dacă într-un raport juridic există un element de extraneitate, rezultat din faptul că una din
părţile aflate în raportul respectiv, obiectul sau efectele acestui raport, sunt plasate în state
diferite, fără ca raportul respectiv să aibă un caracter de drept public, aceste raporturi sunt
reglementate de dreptul internaţional privat.

Normele de drept internaţional privat sunt cuprinse în dreptul intern al fiecărui stat.

Astfel, putem spune că, Dreptul internaţional privat, reprezintă ansamblu de norme
juridice interne ale statelor prin care se reglementează raporturile juridice dintre persoane fizice
sau juridice, raporturi care conţin cel puţin un element de extraneitate, ca cetăţenie, locul
încheierii actului juridic care stă la baza raportului, sau locul unde urmează a fi executat actul, se
află în străinătate etc.

Majoritatea regulilor şi instituţiilor dreptului internaţional public privesc determinarea

legii naţionale care urmează a fi aplicată raportului juridic prezentând un element de extraneitate.
De multe ori se mai numeşte dreptul conflictual, adică dreptul care determină, în cazul unui
conflict între legile naţionale care ar putea fi aplicate raportului în legătură cu diferitele sale
elemente, legea cărui anume stat urmează să fie aplicată. Totodată dreptul internaţional privat
cuprinde şi normele şi instituţiile juridice determinând calitatea de cetăţean sau străin a
persoanelor, precum şi drepturile străinilor.

La baza dreptului internaţional privat trebuie aşezate reguli fundamentale, generale,

obligatorii ale dreptului internaţional public – „ius cogens gentium”- respectul suveranităţii şi
independenţei statelor, neamestecul în treburile lor interne sau externe, egalitatea lor în drepturi,
nerecurgerea la folosirea forţei şi la ameninţarea cu forţa ca instrument al relaţiilor internaţionale.
II.1. Definiţia dreptului internaţional public

Dreptul internaţional public poate fi definit ca ansamblul de principii şi norme, create

prin consensul statelor suverane şi egale în drepturi, - exprimat în tratate sau cutumă - care
reglementează relaţiile lor bilaterale şi multilaterale, în spiritul colaborării şi respectului reciproc,
precum şi raporturile lor cu alte entităţi cu personalitate internaţională, norme care sunt aplicabile
pe baza bunei-credinţe şi, la nevoie, prin constrângere individuală sau colectivă.

Relaţiile reglementate de dreptul internaţional public sunt:

● relaţii de colaborare,
● dar şi relaţii de confruntare paşnică
● precum şi relaţii de confruntare violentă.
De reţinut faptul că relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional şi entităţile care nu au
personalitate juridică internaţională, cum sunt relaţiile dintre un stat şi o persoană particulară,
fizică sau juridică, din alt stat, sau relaţiile dintre persoane particulare care aparţin unor state
diferite, nu cad sub incidenţa dreptului internaţional public.

II.2. Rolul şi scopul dreptului internaţional

Principala funcţie/rol al dreptului internaţional este asigurarea păcii şi cooperării

internaţionale, prin prevenirea şi soluţionarea aspectelor conflictuale care continuă să afecteze
această comunitate, precum şi asigurarea funcţionării şi dezvoltării armonioase a acestei
comunităţii.

Din cele de mai sus rezultă rolul regulator al dreptului internaţional.

II.3. Trăsăturile dreptului internaţional

Trăsăturile specifice dreptului internaţional, sunt:

 ● modul în care dreptul internaţional public a apărut şi s-a dezvoltat ca un drept de
coordonare, ca expresie a suveranităţii statelor şi a egalităţii lor în drepturi, în lipsa unei
autorităţi superioare cu atribuţii legislative, spre deosebire de dreptul intern care are un
caracter de subordonare;
● modul de elaborare al normelor sale are loc pe orizontală, deoarece statele sunt în acelaşi
timp creatori şi destinatari ai normei, (în lipsa unui organ legislativ central care să fie
competent să adopte normele dreptului internaţional);
● subiectele dreptului internaţional public îl constituie statele suverane şi independente;
calitatea de subiect de drept fiind recunoscută şi organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale, în anumite condiţii şi limite, precum şi popoarelor care luptă pentru
independenţă; recent se conturează ca subiecte de drept internaţional omenirea în
întregul ei, persoana fizică şi alte entităţi;
● jurisdicţia în dreptul internaţional există, dar are o competenţă facultativă, nu este
obligatorie, este necesar consimţământul expres al statului;
● normele dreptului internaţional public fiind create de subiectele sale, în special, de către
state, ele au, rar, elementul de sancţiune;
● dreptul internaţional public este respectat de subiectele sale pe baza principiului „pacta
sunt servanda”, ceea ce nu exclude, la nevoie, constrângerea exercitată de către aceste
subiecte în mod individual sau colectiv;
● acest drept constituie una dintre condiţiile esenţiale pentru existenţa ordinei juridice
internaţionale şi premisa juridică pentru menţinerea păcii, securităţii
internaţionale, a libertăţii şi progresului omenirii.
Deşi ordinea juridică internaţională este mai puţin completă şi perfectă, în raport cu ordinea
juridică internă a statelor, dreptul internaţional public face parte din fenomenul juridic, şi nu
din cel moral, cu care are anumite tangenţe, fapt recunoscut de toate subiectele sale, precum şi
obligativitatea sa.1

II.4. Fundamentul dreptului internaţional

1 Marţian Niciu, Drept internaţional public, Ed.Servosat, Cluj-Napoca, 1997, p.10.

 Fundamentul dreptului internaţional public este reprezentat de acordul de voinţă al
statelor, care se realizează, de obicei în cadrul unui proces sinuos în cursul căruia se ajunge
treptat, pe cale de concesii şi compromisuri reciproce, la soluţii acceptabile. În acest fel are loc
crearea normei care devine, în mod egal, obligatorie pentru toate statele.2

Lipsa acordului de voinţă al statelor exprimat prin consimţământul expres sau tacit al
acestora, duce la neadoptarea normelor juridice internaţionale.

II.5. Limitele dreptului internaţional

Sunt trasate de limitele „domeniului rezervat”:

● Art.2 al.7 din Carta ONU arată că nici o dispoziţie a Cartei ONU nu va autoriza Naţiunile
Unite să intervină în chestiuni care aparţin în mod esenţial competenţei interne a unui
stat. O prevedere similară există în Pactul Societăţilor Naţiunilor în art.5 al.9;
● Nu există însă o definiţie a domeniului rezervat, care este o noţiune elastică, mai degrabă
cu caracter politic, decât juridic, o noţiune imprecisă;
● Două rezoluţii ale Institutului de Drept Internaţional (din 1932 şi 1954) arată:
„Competenţa statelor e determinată de dreptul internaţional. Limitele în care această
competenţă este exclusivă sunt esenţial relative, ele ţin de dezvoltarea raporturilor
internaţionale”.3

2 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internaţional public, Ed. Hyperion, Bucureşti, 1993, p.35-37.
3 Adrian Năstase, Cristian Jura, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Sinteze pentru examen, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999, p. 9 -11.
 EVOLUŢIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

III.1. Perioada prestatală

Unii autori afirmă că, încă înainte de apariţia statelor, în societatea gentilică, ar fi existat
reguli cu privire la o anumită protecţie a solilor, solemnităţi pentru încheierea tratatelor, adică un
drept internaţional nescris; dar aceste reguli nu aveau un caracter juridic, conţinând numai
obiceiuri, sau aşa zise reguli de comportare privind raporturile de vecinătate cu celelalte aşezări
populate de oameni.

În evoluţia istorică a dreptului internaţional public distingem mai multe perioade:

sclavagismul sau antichitatea, feudalismul sau evul mediu, epoca modernă şi epoca
contemporană. Vom analiza succint aceste perioade.

III.2. Antichitatea

Primele reguli de drept internaţional s-au cristalizat odată cu apariţia primelor state
(China, India; Egipt, Grecia, Roma), în antichitate, în Orientul antic, şi, odată cu crearea relaţiilor
dintre aceste entităţi, purtătoare de suveranitate.

a. China antică

Izvoarelor chineze care au o vechime de peste 3000 de ani, atestă faptul că aceştia făceau
distincţie între războaie drepte şi nedrepte şi condamnau războaiele pornite fără justificare,
respectarea tratatelor, sancţiuni internaţionale.

A cunoscut instituţia diplomaţiei, care era îndeplinită de călători adică ambasadori şi de

tălmaci, iar, soluţionarea diferitelor probleme litigioase/ diferende se făcea prin congrese ale
monarhilor, adică la conferinţe internaţionale.

Totodată în sec. VI î.Ch., statele Chinei antice au încheiat un tratat privind renunţarea la
război şi soluţionarea diferendelor dintre ele prin arbitraj (cu ajutorul unui arbitru).
 b. India antică

Existenţa unor lucrări juridice ca Gantama Sutra din sec. al VI-lea î.Ch. şi Legile lui
Manu din sec. al V-lea î.Ch., consemnează folosirea denumirii legile ţărilor (Desa Dharma),
iar textele religioase Rig-Vedele datând din anii 2500 î.Ch. vorbesc despre existenţa unor
misiuni diplomatice ad-hoc; lucrarea primului ministru al regelui Ciandragupta, Kautilya,
Antha shastra, enumeră patru clase de diplomaţi.

Tratatele erau considerate sacre, se încheiau cu pronunţarea unui jurământ religios, iar
pentru garantarea lui se predau ostateci.

În epopeea sanscrită Mahabharata a lui Vyasa unde se cântă isprăvile lui Crişna şi
Arjuna, se făcea distincţie între combatanţi şi necombatanţi, se interzicea uciderea prizonierilor şi
folosirea anumitor mijloace de purtare periculoasă a războiului, cum ar fi interzicerea folosirii
focului.

c. Egiptul antic

Cele 360 de tăbliţe de lut ars din secolele XVI -XV î.Ch.descoperite la Tell-Amarna,
cuprind corespondenţa diplomatică a Egiptului cu Babilonul şi alte state din Orient, cu privire la
problemele războiului şi a păcii.

Unul din cele mai vechi tratate internaţionale, este Tratatul sublim, încheiat în anul
1296 î.Ch. între Ramses al II-lea, Faraonul Egiptului şi Hattuşill al III-lea, regele hitiţilor, este un
tratat de prietenie, alianţă şi ajutor reciproc, compus dintr-o introducere, din textul propriu-zis şi
din formule religioase care asigurau respectarea lui, conform postulatului pacta sunt servanda
(îndeplinirii cu bună-credinţă a tratatelor). De asemenea cei doi suverani se angajau să-şi acorde
reciproc ajutor mutual, pentru înăbuşirea răscoalelor sclavilor şi obligaţia reciprocă de a extrăda
fugarii dintr-o ţară în cealaltă. Extrădaţilor li se garanta scutirea de pedepse sau torturi.

Obiceiurile războiului, practicate de evreii antici, interziceau uciderea femeilor şi

distrugerea pomilor fructiferi, iar duşmanului încercuit i se dădea putinţă de a se retrage. 4

4 A.Nussbaum, A Concise History of the Law of Nations, Ed. a 2-a, New York, 1954.
 Grigore Geamănu, în lucrarea Drept internaţional contemporan, precizează că regii
Asiriei se intitulau protectori şi apărători ai tratatelor, iar scrierea cuneiformă era folosită în
corespondenţa diplomatică a statelor din Orientul antic.

Putem spune că un rol însemnat în relaţiile internaţionale l-a jucat Egiptul, deoarece a
întreţinut relaţii/legături comerciale şi politice cu toate ţările Orientului.

d. Grecia antică

Datorită unor întinse relaţii economice, politice şi culturale dintre nenumăratele state-
cetăţi greceşti independente, a luat naştere un drept internaţional convenţional foarte variat. Între
conducătorii cetăţilor se foloseau angelos adică vestitorii, iar mai târziu se trimiteau solii formate
din presbeis (formate din cei mai bătrâni), cărora li se remitea o diplomă, conţinând
împuternicirile lor de unde vine şi cuvântul diplomaţie. Persoana solului era inviolabilă. Această
perioadă de început consemnează şi prima regulă de drept diplomatic inviolabilitatea solilor
şi prima regulă de protocol diplomatic procedura de primire a solilor.

Între cetăţile greceşti – state independente s-au încheiat numeroase:

● tratate religioase, militare (de alianţă), denumite symachii,

● tratate comerciale,
● tratate de pace;
● tratate de neagresiune şi de ajutor reciproc (împotriva sclavilor răsculaţi)
● acorduri privind drepturile străinilor.
Toate aceste tratate erau întărite prin spondai adică prin jurământ religios şi gravate pe
stâlpi de piatră, păstraţi în temple.

Dintre documentele din aceea perioadă amintim tratatul de alianţă încheiat în secolul VI
î.Ch între elini şi hereeni, considerat cel mai vechi document diplomatic european; tratatul
de alianţă între Macedonia şi Colchida încheiat în secolul IV î.Ch.; tratatul de pace între
Sparta şi Atena din 421 î.Ch., care a pus capăt războiului peloponeziac precum şi un tratat de
ajutor reciproc dintre Sparta şi Atena tot din acel an.
 Statele greceşti antice, foloseau încă din secolul al V-lea, în practica internaţională
arbitrajul, prevăzut în clauze în tratate şi mediaţiunea, pentru soluţionarea diferendelor dintre
ele/cetăţi.

În vederea menţinerii păcii au existat reglementări juridice şi symachii - tratate de alianţă

care conţineau prevederi pentru instituirea unui sistem de securitate colectivă, fapt ce a dus în
secolele V şi IV î.Ch., la convocarea mai multor congrese pentru a asigura pacea comună.

Pentru rezolvarea paşnică a diferendelor politice şi a celor comerciale, s-a recurs la

arbitraj, arbitrajul fiind o clauză prevăzută în tratate, reprezentând o creaţie grecească. S-a
dorit asocieri între statele-cetăţi, de tip federal, cu înfiinţarea unor organe de conducere comune
(un consiliu) denumite synedrion.

Un rol important l-au avut amfictioniile, prin protejarea sanctuarelor religioase şi

asigurarea respectării regulilor cu caracter religios, adoptate de consiliul amfictioniei care avea
dreptul să judece şi încălcările lor. Au existat amfictionii la Delos, Calauria, Onchestos, cea
mai importantă fiind amfictionia pyleo-delfică.

Pe lângă instituţia arbitrajului, cetăţile greceşti au cunoscut şi instituţia proxeniei,

adică a ospitalităţii şi instituţia isopolitia, destinată să asigure un statut juridic străinilor
asemănător celui al locuitorilor cetăţii (drept de cetate). Proxenul era dregătorul care apăra
interesele străinilor şi statelor străine, având unele atribuţii asemănătoare cu cele ale consulilor şi
diplomaţilor din zilele noastre.5

La grecii antici, războaiele erau precedate de o declaraţie şi de forme solemne. Atât

preoţii, persoanele refugiate cât şi templele în care se refugiau aceştia în timpul ostilităţilor, erau
ocrotite, iar solii care aduceau propuneri erau inviolabili. În cazul prizonierilor, aceştia erau
ucişi sau duşi în sclavie şi bunurile duşmanului deveneau trofee în mâna învingătorului.

Putem spune că în operele istoricilor şi filozofilor greci Herodot, Tucidide, Platon,

Aristotel, găsim referiri la războaiele legitime şi nelegitime precum şi la obiceiurile războiului.

e. Roma antică

5 G.Tenekides, Droit internaţional et communautes federales dans la Grece des Cites, „Recueil des Cours”, 1956, II,
vol.90. p.535-538.
 Şi Roma antică a cunoscut şi practicat, de la începuturile sale, norme de drept
internaţional, aducând o mare contribuţie la dezvoltarea şi reglementarea juridică a relaţiilor cu
alte state.

Relaţiile internaţionale intrau în competenţa senatului şi a unui colegiu sacerdotal –

colegiul fetialilor condus de un pater patratus, cu rol deosebit în soluţionarea diferendelor,
declanşarea războiului, încheierea păcii, a tratatelor de alianţă, după un anumit ritual şi după
anumite norme cuprinse în jus fetiale, - un cod cu caracter religios.

Romanii încheiau tratate:

● cu cei pe care îi considera egali:

o de prietenie,
o de neutralitate – amicitia,
o de alianţă – foedera.
● cu cei pe care îi considera dependenţi, - un fel de vasalitate sau protectorat:
o deditio in fidem,
o clientela.
Ca şi grecii, romanii, considerau că tratatele trebuie respectate conform pacta sunt
servanda, - cu bună-credinţă.

Obiceiurile războiului la romani se caracteriza prin celebra lor maximă vae victis, care
justifica pentru ei distrugerea oraşelor, transformarea populaţiilor şi a prinşilor de război în
sclavi, jefuirea bunurilor din ţările învinse, adică printr-o mare cruzime.

În relaţiile diplomatice, romanii, foloseau:

● legati - ambasadori,
● oratores - oratori şi
● nuncii - vestitori.
Persoana solilor şi a solilor duşmanilor, era inviolabilă.

De instituţia protecţiei străinilor în Roma antică, se ocupa un funcţionar special praetor

peregrinus.
 O dată cu extinderea relaţiilor statului roman în afara Italiei, s-a format un jus gentium, care
reglementa atât unele probleme de drept internaţional, cât şi, raporturi de drept privat între
cetăţenii romani şi străini, ceea ce a dus la dezvoltarea ulterioară a dreptului internaţional în
Europa occidentală.

Putem spune că în opera filozofilor şi jurisconsulţilor romani, găsim definite noţiuni de drept
internaţional, astfel, Cicero în De Republica, vorbea de jus gentium, şi de ideea de bellum
justum, Ulpian în Digeste, distinge între jus naturale et gentium şi jus civile, Paulus, vorbeşte
de spre un drept aplicabil tuturor persoanelor, poetul Virgiliu cânta epoca de aur a păcii
generale, Seneca proclama ideea unui stat al întregii umanităţii, iar împăratul Marc Aureliu, se
intitula cetăţean al universului.

În concluzie, putem spune că instituţiile din această perioadă sunt influenţate de rituri
religioase şi folosite în scopuri de expansiune şi subjugare a altor popoare, după interesele clasei
dominante.

III.3. Feudalismul

O caracteristică a epocii feudale o reprezintă războaiele private dintre feudali, nesupuse

nici unei reguli umanitare. Sub influenţa ordinelor cavalereşti religioase, apar noi reguli de
purtare a războiului.

Biserica catolică impune aşa numitele armistiţii ale lui Dumnezeu, - le treve de Dieu 6.
Conciliul de la Lateran din 1135/1139, interzicea folosirea arbaletelor, arcurilor şi
transformarea în sclavi a prizonierilor creştini.

Încheierea tratatelor ia o mare dezvoltare, ele privesc problemele războiului şi

transmiterea de teritorii prin moştenire, căsătorie sau vânzare.

Tratatele din această perioadă, erau întărite prin variate garanţii, de la jurăminte până
la darea în gaj a castelelor, fortăreţe, bijuterii sau predând ostateci, iar nobili puternici se declarau
conservatores, - garanţi, ceea ce demonstrează că tratatele erau des încălcate.

6 zilele în care războiul era interzis.

 Încep să se încheie şi tratate comerciale, care devin o practică frecventă pentru oraşele
libere italiene între ele sau cu liga hanseatică, sau oraşe din Olanda, Spania, Franţa, cu Imperiul
Bizantin, sultanul, suveranii arabi, africani, importante fiind tratatele încheiate de oraşele
maritime Veneţia, Genova, Pisa, Amalfi, Florenţa, în care se prevedeau crearea de privilegii
economice şi comerciale, interzicerea pirateriei, desfiinţarea dreptului de naufragiu,
jurisdicţia consulară şi regim extrateritorial, pentru cartierele locuite de italieni.

Este formulată ideea de suveranitate, faţă de împăraţi germani şi papi, care pretindeau
dominaţia.

În ceea de a doua jumătate a secolului al XV-lea, încep să apară misiuni permanente, în

Veneţia, alături de misiunile ad-hoc, să se dezvolte instituţia consulilor, să se recurgă la
mijloace de rezolvare paşnică a conflictelor internaţionale cum este mediaţiunea şi arbitrajul;
erau chemaţi ca mediatori sau arbitri Papa de la Roma, împăraţii sau juriştii celebri ai epocii.
Putem cita arbitrajul Papei Bonifacio al VIII-lea în disputa dintre regele Eduard I al
Angliei şi Filip cel Frumos al Franţei din 1998, precum şi a soluţionării a diferendelor viitoare
cum este tratatul din 1343 dintre regele Waldemar al Danemarcei şi regele Magnus al Suediei.

Cu toate acestea, arbitrajul, mediaţiunea şi concilierea constituiau excepţii,

principalul mijloc de soluţionare a conflictelor/diferendelor, rămânând tot forţa/războiul.

Intensificarea comerţului maritim a făcut să apară unele lucrări de codificare, prin legi
interne, a obiceiurilor internaţionale practicate în comerţul pe mare; relevantă este lucrarea din
secolul al XII-lea – Legile Oleronului, care se referă la regulile de navigaţie în porturile
europene şi Consolata del mare, din secolul al XIV-lea, în care se enunţă pentru prima dată
principiul libertăţii de navigaţie în timp de război pentru navele neutre.

Lumea islamică cunoaşte dezvoltarea dreptului tratatelor, cu obligaţia respectării lor

prevăzută în Coran, precum şi acordarea de privilegii unilaterale negustorilor europeni prin
capitulaţii.

Imperiul Bizantin, a adus o contribuţie importantă la dezvoltarea dreptului internaţional,

printr-o diplomaţie rafinată şi prin practica încheierii tratatelor. Astfel, Bazileul, încheia
tratate frecvent cu regele Persiei, cu prinţi ruşi, califi arabi. Regula cu privire la inviolabilitatea
solilor era cuprinsă în Corpus juris a lui Justinian.

Dintre tratatele politice şi economice o semnificaţie deosebită o au tratatele de pace

încheiate în secolul al VI-lea între Justinian şi Chorroes I al Persiei, în 562, care garantau
protecţia minorităţilor religioase şi conţineau o clauză de demilitarizare, prin care interziceau
ridicarea de fortificaţii la frontiera comună.

Statele feudale române, constituite în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea în

Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, şi-au însuşit şi aplicat tradiţia diplomaţiei
bizantine, folosind pentru încheierea tratatelor politice soli, de exemplu tratatul de alianţă
defensivă între Mircea cel Bătrân şi regele Vladislav al Poloniei, semnat în 1389 la Lublin.

Mai târziu au fost înfiinţate reprezentanţe permanente pe lângă Poartă, denumite

capuchehaie, şi în anumite intervale la Veneţia.

Aşezământul acordat de Alexandru cel Bun în 1408 negustorilor din Liov, dovedeşte că
Ţările Române întreţineau intense raporturi comerciale, iar prin acest aşezământ/act se
reglementau importul şi exportul unor mărfuri precum şi tranzitul lor, după modelul
privilegiilor date în apusul Europei comercianţilor străini.

În perioada destrămării feudalismului, dezvoltarea dreptului internaţional înregistrează

unele regrese, deoarece unele tratate sunt impuse prin violenţă, cum este tratatul de la
Madrid din 1526 între Francisc I şi Carol V, Papa declară nule tratatele încheiate cu ereticii,
au loc războaie religioase între creştini şi musulmani, prin bula Papei Alexandru al VI-lea
din 1493 şi tratatul de la Tordesillas dintre Spania şi Portugalia din 1494, se procedează la
împărţirea pământurilor din lumea nouă descoperită.

Războiul maritim se caracterizează prin folosirea corsarilor, iar pirateria devine o

practică oficială.

Scade influenţa bisericii asupra acestui drept şi creşte şi se dezvoltă dreptul diplomatic.
Sunt luate măsuri juridice împotriva piraţilor, prevăzându-se în legislaţia penală engleză şi
franceză pedeapsa cu moartea.
 Prin tratatele de pace de la Westfalia din 1648 s-au pus capăt războiului de 30 de ani
(1618-1648).

Importanţa acestei păcii constă în faptul că constituie punctul de plecare al dreptului

internaţional european sau modern, stabilirea structurii Europei pe timp de aproape un secol şi
contribuţia adusă la afirmarea suveranităţii şi egalităţii statelor, prin principiul cujus regio ejus
religio adică cui îi aparţine domnia îi aparţine şi religia.

Totodată, pacea de la Westfalia a consacrat, supremaţia Franţei şi a limbii franceze ca

limbă diplomatică, în locul limbii latine., iar pacea de la Utrecht din 1713, pune capăt
hegemoniei franceze, proclamându-se principiul echilibrului puterilor, de largă circulaţie.

Secolele XVI-XVIII, în Ţările române, se caracterizează prin rezistenţa opusă turcilor şi

intensificarea luptei pentru independenţă. Transilvania încheia în 1643 o alianţă cu Franţa şi
participă la războiul de 30 de ani, ca şi la pacea de la Westfalia, ca stat suveran, folosesc
instituţiile diplomatice, încheie tratate, recurg la arbitraj (tratatul de alianţă încheiat între Bogdan
al Moldovei şi Alexandru al Poloniei din anul 1506, datorită refuzului executării tratatului de
urmaşul lui Alexandru, Sigismund, Bogdan a cerut arbitrajul Papei Iuliu al II-lea).

Scrierile istoricilor şi activitatea diplomatică a lui Dimitrie Cantemir şi Şerban

Cantacuzino fac referire la capitulaţiile otomane, prim care Ţărilor române i s-ar fi conferit
un statut special, capitulaţii invocate cu succes în negocierile pentru Tratatul de la Kuciuk –
Kainargi din 1774.

Corespondenţa diplomatică a domnitorilor cu străinătatea se realiza în cancelaria

privată, unde se redactau actele folosind ca limbă de lucru turca, latina, italiana, slava şi
greaca, iar domnii fanarioţi din 1711 din Moldova şi 1717 din Muntenia, recrutaţi din foştii
dragomani, au avut de asemenea un rol important în politica externă turcească, în încheierea
unor tratate de pace ca tratatul de la Passarowitz din 1718, îndeplinind şi funcţii de
mediatori.

III.4. Epoca modernă

 Declaraţia de independenţă a SUA din anul 1776 şi Revoluţia Franceză din anul 1789,
reprezintă momente importante ale dezvoltării unor principii de drept internaţional, atât prin
proclamarea de principii şi instituţii noi, cât şi prin modificările aduse în organizarea
statului, principii de drept internaţional, precum:

● suveranitatea naţională,
● dreptul popoarelor la autodeterminare.
Concepţiile revoluţiei engleze din 1649, cu privire la dreptul internaţional şi-au găsit
expresia în Declaraţia asupra drepturilor ginţilor, elaborată de abatele Gregoire, care afirma
inalienabilitatea suveranităţii naţiunii, dreptul fiecărei naţiuni de a-şi organiza şi schimba
forma de organizare.

Adunarea naţională din 1879 şi Convenţia de mai târziu au proclamat:

● renunţarea la războaiele de cucerire,

● principiul nonintervenţiei,
● încorporarea unui teritoriu se face în urma ţinerii unui plebiscit (Avignonul), iar
prin decrete ale guvernelor revoluţionare,
● fluviile sunt declarate proprietate inalienabilă a ţărilor traversate, recunoscându-se
libertatea de navigaţie pentru statele riverane,
● tratament egal cu cel al soldaţilor francezi, pentru răniţi şi prizonierii de război, în
condiţii de reciprocitate.
Dezvoltarea dreptului internaţional în secolul al XIX-lea este marcată de congrese şi
conferinţe care aveau ca scop reglementarea statutului politic european.

a. Congresul de la Viena din 1815,

a hotărât o nouă structură a Europei, şi a adus următoarele contribuţii importante la

dezvoltarea dreptului internaţional:

● codificarea parţială a dreptului diplomatic,

● proclamarea libertăţii de navigaţie pe fluviile internaţionale (Rinul, Maselle şi
Escaut),
 ● interzicerea comerţului cu sclavi,
● recunoaşterea neutralităţii permanente a Elveţiei.

b. Congresul de la Paris din 1856,

emană o declaraţie deosebit de importantă pentru dreptul internaţional şi anume:

● o primă codificare a normelor juridice privind războiul maritim,

● a reglementat regimul Dunării ca fluviu internaţional,
● neutralizarea Mării Negre,
● interzicea trecerii navelor de război prin Dardanele .

c. Convenţia de la Geneva din 1864,

cu privire la îmbunătăţirea soartei militarilor răniţi în campanie, constituie punctul de plecare

al dreptului umanitar modern.7

d. Convenţiile multilaterale de interes general, care au înfiinţat primele organizaţii

internaţionale – uniuni administrative:

● Uniunea telegrafică universală din 1865,

● Oficiul internaţional al administraţiei telegrafice din 1865,
● Uniunea monetară latină în anul 1865.

e. Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907, au fost convocate pentru:

● găsirea unor mijloace paşnice pentru soluţionarea diferendelor internaţionale,

● au adoptat convenţii referitoare la procedura de conciliere, anchetă şi arbitraj,
● şi convenţii pentru codificarea legilor şi obiceiurilor războiului.

f. Conferinţa de la Londra din 1909, a stabilit reguli privind:

7 Grigore Geamănu, op. cit., p. 28.

 ● neutralitatea în timp de război.

g. Convenţii pentru neutralizarea:

● se încheie convenții de neutralitate pentru Canalul de Suez în 1888,

● şi Canalul Panama în 1901.

h. Congresele de la Bruxelles din 1874, 1890:

● se semnează actul general contra sclaviei,

● iar în 1902 şi 1910 se desfăşoară convenţiile multilaterale care încriminează comerţul cu
femei şi copii.

Se creează noi organizaţii/uniuni internaţionale în domenii speciale ca: Uniunea poştală

generală (1874), Uniunea pentru sistemul metric (1875), Uniunea pentru protecţia
proprietăţii industriale (1883), Uniunea pentru protecţia proprietăţii literare şi artistice
(1884); s-au încheiat mai multe tratate multilaterale de interes general în domeniile
transportului de mărfuri (1906).

III.5. Epoca contemporană

Epoca contemporană se caracterizează prin orientarea dreptului internaţional în direcţia:

● păcii,
● democraţiei şi a respectării drepturilor omului,
● a promovării unor valori fundamentale noi:
o pacea,
o cooperare paşnică între naţiuni,
o libertatea popoarelor la autodeterminare
 a. Tratatele de pace de la Paris din 1919-1920:
Consacră apariţia unor noi state independente: Austria, Ungaria, Iugoslavia,
Polonia, Cehoslovacia, precum şi unirea Transilvaniei cu România.

b. Pactul Ligii Naţiunilor, crează o organizaţie internaţională cu caracter general, ce

urmărea:

● menţinerea păcii şi îngrădirii recurgerii la război,

● garantează statu-quo-ul versaillez,
● respectarea dreptului internaţional.

c. Pactul de la Paris Briand-Kellog din 1928, obiectivul urmărit era:

● scoaterea războiului în afara legii,

● renunțarea la război ca instrument al politicii naţionale,
● consacrarea pentru prima dată a principiului neagresiunii ca principiu
fundamental al dreptului internaţional
c. Pactul Oriental de securitate de la Locarno 1925.

d. Între anii 1925-1932, la Liga Naţiunilor, s-a discutat problema dezarmării, dar,
fără succes.

e. Convenţiile din anul 1933 încheiate la Londra între URSS şi alte state, precum
România:

● a fost elaborată definiţia agresiunii, ca rezultat al colaborării dintre M. Litvinov

– N.Titulescu.

f. Politica externă a României, era sub conducerea lui Nicolae Titulescu, şi era bazată pe:

● respectarea tratatelor,
● respectarea suveranităţii şi integrităţii statelor,
● respectarea tendinţelor impotriva ideilor revizioniste,
 ● crearea unui mecanism de garantare a securităţii.

g. În această perioadă au loc încălcări grave, cu repercusiuni negative asupra

progresului dreptului şi relaţiilor internaţionale:

● actele de agresiune ale Japoniei în Manciuria,

● ale Italiei în Etiopia,
● anexarea Austriei la Germania,
● dezmembrarea Cehoslovaciei,
● intervenţia în războiul din Spania,
● culminând cu cel de al Doilea Război Mondial în care s-au comis grave crime
de război.

h. Conferinţa de la Moscova din 1943:

● au fost luate hotărâri privind răspunderea hitleriştilor pentru crimele de război.

i. Crearea ONU:
● Conferinţele de la Moscova şi Teheran din 1943,
● Dumbarton Oaks din 1944, cu participarea şi a Chinei,
● Yalta şi San Francisco în 1945,
● situaţia Germaniei de după război – Potsdam, 1945, cu participarea şi a
Franţei.

j. Crearea / înfiinţarea Tribunalelor Internaţionale pentru judecarea principalilor

criminali de război:

● la Nurnberg şi Tokio.

k. Prăbuşirea sistemului mondial al colonialismului şi aplicarea principiilor libertăţii

proclamate în timpul războiului:

● se formează peste 100 de state noi.

 l. Prăbuşirea sistemul comunist în Ţările Europei de Est:

● a dispărut Tratatul de la Varşovia,

● s-a destrămat Uniunea Sovietică, RSF Iugoslavia şi Cehoslovacia,
● s-a pus capăt războiului rece şi bipolarităţii politico –militare.

m. Adoptarea Cartei Naţiunilor Unite:

● la care sunt părţi peste 180 de state, practic toate statele lumii,
● a creat:
● un sistem de securitate colectiv, bazat pe ONU ca organizaţie mondială,
● a format:
● un sistem de instituţii specializate ale ONU, ca organizaţii independente,
de colaborare, sectorială, deschise tuturor statelor lumii.

n. S-au dezvoltat drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi mecanismele

menite să asigure respectarea lor.

o. Au fost consecrate principiile dreptului internațional:

● în Declaraţia 2625 din 24 octombrie 1970 a Adunării Generale a ONU și

● în Actul final de la Helsinki din 1975.

p. Ca urmare a procesului codificării şi dezvoltării progresive a dreptului internaţional, au

fost adoptate importante tratate multilaterale, cum sunt tratatele privind:

● dreptul spaţial,
● dreptul mării,
 ● dreptul tratatelor,
● dreptul diplomatic şi consular,
● succesiunea statelor,
● drepturile omului.
În concluzie, putem spune că, de la dreptul internaţional clasic, care era un drept al
statelor, dreptul internaţional contemporan devine un drept al statelor şi al oamenilor, al
păcii, dezvoltării şi conservării mediului înconjurător, iar soarta fiinţei umane, ca destinatari
direcţi ai unei norme de drept internaţional, devine o preocupare majoră a omenirii, fiind
justificată ideea că drepturile omului reprezintă religia sfârşitului de secol şi de mileniu.

Putem conchide că perioada contemporană înregistrează cea mai dinamică dezvoltare a

doctrinei, determinată de evoluţia vieţii şi a societăţii internaţionale.8

III.6. Formarea ştiinţei dreptului internaţional

Studierea unor probleme de drept internaţional şi elaborarea unor concepţii despre

relaţiile internaţionale şi modul de reglementare a lor, se dezvoltă încă de la începuturile evului
mediu.

Primele scrieri care abordează problema dreptului internaţional, aparţin teologilor

catolici, dintre care menţionăm:

● Cartea Sfântului Augustin (345-430), intitulată Civitatis Dei:

o se făcea deosebire între războaie juste şi injuste prin prisma intereselor
bisericii,
o se preconiza organizarea omenirii într-o singură comunitate, sub
guvernarea bisericii.
● Episcopul Isidor de Sevilla (560-636), a încercat în mai multe lucrări să
determine o serie de probleme ca:
o Războiul,
o Ocupaţia,

8 Marian Mihăilă. Elemente de drept internaţional public şi privat, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2001, p. 31.
 o Construirea şi întărirea locurilor fortificate,
o Prizonieratul,
o Tratatele, inviolabilitatea solilor.
● Teologul Toma d’Aquino (1225-1274), a formulat în lucrările sale o serie de
idei privind dreptul internaţional, cum sunt:
o Ideea unui stat mondial teocratic, in frunte cu Papa,
o A definit dreptul internaţional ca fiind parţial un drept pozitiv şi parţial
un drept natural;
o Noţiunea şi regulile războiului just, admiţând dreptul nelimitat de a jefui
teritoriul cucerit şi a duce în robie prizonierii.
Iar din scrieri laice:

● Poetul Dante (1265-1321), în lucrarea Despre monarhie, susţine ideea unei

monarhii universale a poporului roman, având ca moştenitor pe împăratul
german, apărând independenţa acestuia faţă de biserică.
● Pierre Dubois (1306), în lucrarea De recuperatione terrae sanctae, preconiza o
alianţă între puterile creştine în vederea menţinerii păcii şi stabilirii unei
instanţe permanente de arbitraj pentru rezolvarea diferendelor dintre state,
● Regele ceh Podiebrad (1462), în proiectul său recomanda: înfiinţarea unei
organizaţii internaţionale permanente, bazată pe egalitatea în drepturi a statelor
şi soluţionarea paşnică a diferendelor, având ca organe un congres, un consiliu
şi o curte de justiţie.
● Neagoe Basarab (1512-1521), domnitorul Ţării Româneşti, în lucrarea sa
Cuvântul său de învăţătură către iubitul său fiu Teodosie cuprinde numeroase
învăţăminte referitoare la primirea şi trimiterea solilor şi la negocieri.
● Niccolo Machiavelli (1469-1527), în lucrările sale Il Principe şi Despre arta
războiului a elaborat teoria raţiunii de stat, care admitea folosirea oricăror
mijloace pentru atingerea scopului cum ar fi violenţa, sperjurul, perfidia, forţa
fiind considerată ca fundament al dreptului.
Dintre primii autori care au adus o contribuţie importantă la dezvoltarea ştiinţei dreptului
internaţional, ca ştiinţă juridică autonomă, menţionăm:
 ● Francisco de Vitoria (1480-1546), profesor de teologie care întemeiază Şcoala de la
Salamanca (teologi catolici spanioli), în lucrarea Relectiones de Indis novitur inventus
şi De Jure Bello, a formulat ideea libertăţii comerţului şi a susţinut aplicarea legilor
războiului faţă de toţi beligeranţii.
● Italianul Belli (1502-1575), iezuitul Francisco Suarez (1548-1617), germanul Bruns
(1491-1563), spaniolii Ayala (1548-1584), preocuparea majoră a acestora a constituit-o
formularea regulilor războiului.
● Alberico Gentilis, jurist italian, profesor de drept la Oxford (1552-1608), în lucrarea
Despre legatii contribuie la desprinderea dreptului internaţional de morală şi
teologie, făcând prima expunere asupra dreptului internaţional în vigoare; este considerat
ca întemeietorul unui drept sistematic al ginţilor.
● Hugo de Groot (1583-1645)9, Grotius va inspira Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului din 1789, este cel mai important dintre fondatorii ştiinţei dreptului
internaţional, considerat părintele acestui drept; Deşi nu a fost un pacifist,- susţinea că
pacea universală va fi doar la judecata de apoi, - publică lucrările Mare Liberum, în
1609, la Amsterdam şi De jure belli ac pacis, tot la Amsterdam, în 1625, ultima fiind
considerată ca primul tratat sistematic în care dreptul internaţional, este abordat ca
o ştiinţă.
● Acesta:
o a afirmat Principiul libertăţii mărilor,
o a dezvoltat concepţia războiului just, de inspiraţie umanitară, regulile de purtare
a războiului,
o a respins distincţiile dintre statele infidele şi cele creştine, preconizând încheierea
de tratate între ele,
o a elaborat conceptul de extrateritorialitate ca bază a imunităţilor diplomatice,
o a elaborat o teorie completă a tratatelor internaţionale,
o a elaborat teoria principiului pacta sunt servanda.
● Jean Bodin, alt doctrinar căruia i se atribuie folosirea pentru prima dată a noţiunii de
suveranitate; el arată că, suveranitatea monarhului are un dublu aspect, unul intern, -
suveranitatea în interiorul statului şi unul extern, - suveranitatea de stat; cu ajutorul

9 Hugo de Groot (1583-1645) - savant, jurist şi diplomat olandez, adept al dreptului natural
 dreptului, a încercat să legitimeze, lupta regelui Franţei contra papalităţii, – în afară şi
contra feudalităţii, – în interior.
Începând cu secolul al XVII-lea, după Grotius, se conturează trei curente:

● şcoala dreptului natural şi al ginţilor, întemeiată de Grotius, continuată de Samuel

Puffendorf (1632-1649) în opera De jure naturale et gentium, publicată la Lund
(Suedia), în 1672 şi tradusă de J. Barbeyrac (1674-1744), - traducătorul francez a lui
Grotius, - încerca să fundamenteze dreptul internaţional pe natura omului, şi pe
respectarea principiului Pacta sunt servanda iar voinţa statelor nu este suverană, -
teorie care la marcat profund pe Rousseau, precum şi de Wolf (1679-1754), Wattel
(1714-1767) şi Portalis;
● şcoala dreptului pozitiv, reprezentată de Rachel (1628-1691) şi Moser (1701-1785),
admitea numai dreptul internaţional convenţional şi cutumiar, bazat pe acordul
dintre state; curentul pozitivist are ca precursori pe englezii Selden (1548-1654) şi pe
Richard Zouche (1590-1660), care afirmai că dreptul ginţilor rezultă numai din tratate şi
cutumă, iar mai târziu olandezul Cornelius van Bynkershoek (1673-1743, care se
dedică studiului dreptului pozitiv rezultat din cutumă.
Fondatori ai şcolii pozitiviste sunt consideraţi Moser şi Georg Friederich Martens
(1756-1821), care aveau ca bază principiul suveranităţii, din care decurgea orice alt
principiu.10

● şcoala sintetică, sau groţiană, încearcă o împăcare a dreptului natural cu dreptul pozitiv,
susţinând că dreptul internaţional public trebuie să se fundamenteze, atât pe legile naturii,
cât şi pe acordul de voinţă al statelor; are ca exponenţi pe Richard Zouche (1590-1660),
Emerich de Vattel (1714-1767), Cornelius van Bynkershoek (1673-1743) şi Georg
Friedrich Martens (1756-1821).
În această perioadă se iniţiază primele culegeri de tratate:

● Leibniz (1693), Cod al diplomaţiei şi dreptului internaţional;

● Dumont (1700), Corps universel diplomatique du droit des gens;

10 Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999,
p.34.
 ● Colecţia G.F. Martens (1789), Cod al diplomaţiei şi dreptului internaţional apărută
apoi în trei serii;
● Mably (1709-1785), Dreptul public al Europei bazat pe tratate (1747), el analizează
tratatele de pace de după Westfalia şi tratate comerciale;
● Emerich de Vattel, (1758) Le droit des gens;
● Jeremy Bentham (1789), Introducere în principiile moralei şi legislaţiei, care foloseşte
pentru prima dată terminologia drept internaţional;
● Immanuel Kant (1797), Premisele metafizice ale teoriei dreptului şi Spre pacea
veşnică, (1795);
● Abatele Saint Pierre, (1773 – o ligă care să asigure independenţa şi integritatea
teritorială a statelor, având ca organ Congresul;
● A. Heffter (1844), Drept internaţional european, cu orientare spre conceptul dreptului
de stat extern, având ca exponent în filozofie pe Hegel
● I. Kluber (1819), Dreptul contemporan al Europei;
● În America: J.Kent (1826), Comentarii asupra dreptului american, A. Wheaton
(1826), Elemente de drept internaţional, A. Phillimore (1854), Comentarii asupra
dreptului internaţional şi T. Twiss (1861-1863), Dreptul naţiunilor;
● În Ţările Române, lucrările lui Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie
Cantemir în Descriptio Moldaviae (1765); Spătarul Nicolae Milescu (1638-1709),
înfăţişa idealuri pacifiste şi condamna războiul în Jurnalul călătoriei sale în China;
Mihail Fotino, în Manualele lui de legi în trei ediţii, 1765, 1766 şi 1777, găsim un ecou al
distincţiei dintre jus naturae şi jus genţium;
● În Rusia, Lomonosov (1711-1765), impunea respectarea strictă a tratatelor şi se ridica
împotriva cotropirii de teritorii străine, iar A.D.Radişcev a protestat împotriva
împărţirii Poloniei;
● Din secolul al XIX-lea, menţionăm oameni politici şi jurişti români care au adus
contribuţii în domeniul dreptului internaţional ca: George Bariţiu, D. Bolintineanu,
Alecu Russo, Simion Bărnuţiu (1808-1864),11 (care pentru prima dată în învăţământul
juridic, predă în limba română, la Universitatea din Iaşi (1855-1864) cursul Drept
natural public, împărţit în două părţi distincte Dreptul păcii şi Dreptul belului

11 S. Bărnuţiu, Dreptulu naturale publicu, Tipariulu Tribunei Române, Iaşi, 1870.

 (războiului), creând la Iaşi o adevărată şcoală, precum şi gânditorii şi oamenii politici
ai revoluţiei de la 1848 şi ai unirii ca: Nicolae Bălcescu, care îşi întemeiază concepţia
pe conceptul de naţiune şi pe caracterul indivizibil al suveranităţii, Constantin
Hurmuzaki şi Ioan Maiorescu, care subliniau obligaţia celorlalte state de a respecta
dreptul lor de state suverane de a dispune liber de viitoarea lor existenţă politică 12
de Al. C. Aureliu, Principii ale relaţiilor dintre state.
● Secolul al XX-lea, cunoaşte o dezvoltare fără precedent a ştiinţei dreptului internaţional
public, mai ales după cel de al doilea război mondial, menţionăm: Vespasian Pella,
profesor de drept internaţional, unul dintre fondatorii dreptului penal internaţional,
M. Djuvara, care consideră că fundamentul dreptului internaţional rezidă în ideea de
justiţie, George Meitani, G. Sofronie, Nicolae Dascovici, profesor de drept
internaţional la Facultatea din Iaşi, M. Ghelmegeanu, Grigore Geamănu, Alexandru
Bolintineanu şi Nicolae Titulescu, profesor, diplomat şi reprezentant al României la
Societatea Naţiunilor ( definiţia agresiunii şi a combătut ideea că suveranitatea nu ar
mai fi un atribut originar al statelor, arătând că aceasta contrazice atât procesul de
creare a dreptului internaţional, cât şi caracterul acestuia ca drept de coordonare şi nu ca
drept de subordonare)13.
Sintetizând doctrina dreptului internaţional public contemporan, reţinem următoarele curente
de gândire:

● Curentul pozitivist,
● Militantismul juridic.
Curentul pozitivist. Reprezentanţii acestei doctrine pot fi încadraţi în mai multe curente
de gândire:

● Pozitivismul voluntarist clasic, reprezentat de Jellinek, Triepel şi italienii

Anzilotti şi Cavaglieri, şi are două caracteristici: este etatist şi voluntarist;
● Normativismul, reprezentat de Kelsen şi Kunz, fondatorii Şcolii de la Viena,
ajung la teza dispariţiei suveranităţii şi acordă o importanţă noţiunii de sancţiune;

12 Al. C. Aureliu, Principii ale relațiilor dintre state, București, 1966, p. 40-41.
13 Nicolae Titulescu, La souverainete des Etats et l’organisation de la paix, în Dictionnaire diplomatique, sub redacţia lui
A.P. Frangulis, vol.II, 1937, p. 833.
 o Nihilismul, înrudit cu acest curent, susţinut de A. Lasson şi A, Zorn, care
susţin că relaţiile dintre state se rezolvă doar prin forţă;
● Obiectivismul sociologic, reprezentat de G. Scelle, E. Giraud, M. Merle şi
Charles de Visscher, consideră dreptul internaţional ca şi dreptul intern, un drept
care se aplică indivizilor, iar noţiunea suveranităţii de stat dispare;
● Pozitivismul pragmatic, este reprezentat de autori anglo-saxoni şi francezi, care
consideră că teoriile generale despre drept se bazează pe postulate neverificate.
Militantismul juridic, reprezentat de englezul Georg Schwarzenberg şi americanul M.
Mc. Dougal şi R. Higgins, reprezentanţi ai Şcolii de la New Haven, care insistă asupra funcţiei
ideologice a dreptului, precum şi teze apărute în literatura anglo-americană, cu privire la
eliminarea suveranităţii de stat - Ph. Jessup, micşorarea rolului statului în relaţiile internaţionale
şi considerarea acestora în termeni mondialişti – M.Mc. Dougal, cu înfiinţarea unei organizaţii
internaţionale suprastatale. (15) C.Clark, L.J. Sohn, World Peace through World Law, 1960;
W. Jenks, The Common Law of Mankind, 1958.