UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

Proiect la Drept Internațional Public

Extrădarea - Cauza Soering c. Regatului Unit al Marii Britanii

STUDENT:
2018
Cuprins

1.Introducere

2.Caracterele extrădării

3.Reguli ale extrădării. Respectarea drepturilor fundamentale ale omului

4.Prezentarea cazului Soering contra Regatului Unit al Marii Britanii.

Circumstanțele particulare ale cazului

5. Hotărârea din 7 iulie 1989

6.Încălcarea art. 3 și decizia Curții

7. Bibliogeafie
1.Introducere

Extrădarea constă în predarea la cerere, de către un stat (statul solicitat) a unei persoane aflate
pe teritoriul său, către un alt stat (statul solicitant), pentru ca aceasta să fie judecată sau pentru a
executa o pedeapsă la care a fost deja condamnată în acel stat. Ca natură juridică, extrădarea
reprezintă un act de asistenţă juridică internaţională în lupta împotriva criminalităţii.

2.Caracterele extădării

Extrădarea este un act juridic bilateral încheiat între două state, acordându-se, de regulă, pe
bază de reciprocitate.

Extrădarea unei persoane se acordă, ca regulă, în temeiul dispoziţiilor unor convenţii

internaţionale care prevăd expres obligaţia de extrădare. În lipsa unor astfel de convenţii,
acordarea extrădării de către statul solicitat nu este obligatorie, dar ea poate avea loc, statul
solicitat având putere de apreciere deplină.

3.Reguli ale extrădării. Respectarea drepturilor fundamentale ale omului

Tendinţa actuală în dreptul internaţional este de a nu se permite extrădarea persoanelor către

state unde integritatea lor fizică sau psihică ar avea de suferit. Astfel, Comentariul general nr. 20,
elaborat de către Comitetul ONU pentru Drepturile Omului referitor la articolul 7 din Pactul
internațional cu privire la drepturile civile și politice, interzice tortura sau alte tratamente crude,
inumane ori degradante.

Îndepărtarea unor persoane străine de pe teritoriul statului pentru a se proteja ordinea publică şi
predarea unei persoane către autorităţilor altor state spre a fi judecate sau pentru a executa o
pedeapsă, trebuie să fie în concordanță cu principiul respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, principiu fundamental al dreptului internaţional public. Statul solicitat
poate refuza acordarea extrădării dacă persoana în cauză va fi supusă pedepsei capitale, pe care el
a abolit-o sau dacă există riscul ca persoana în cauză să fie supus unor acte de tortură sau
tratamentelor degradante.

Instituţia extrădării este guvernată de următoarele condiţii:

a.) poate fi extrădată o persoană care se află pe teritoriul statului solicitat, indiferent de
naţionalitatea acestuia. Pot exista restricţii în privinţa extrădării propriilor cetăţeni, însă cu
privire la acest aspect, statele pot conveni să îşi extrădeze proprii cetăţeni;
b.) se consideră că extrădarea se acordă pentru infracţiuni suficient de grave care să justifice
predarea persoanei în cauză. Statul solicitat poate refuza extrădarea dacă autorităţile sale
încep desfăşurarea efectivă a activităţilor de urmărire pentru acea faptă, conform
principiului aut judicare, aut dedere (a extrăda sau a pedepsi);
c.) principiul dublei incriminări, conform căruia fapta pentru care se acordă sau se solicită
extrădarea trebuie să fie prevăzută ca infracţiune atât în legislaţia statului solicitant, cât şi
de cea a statului solicitat;
d.) principiul specialităţii, care prevede că persoana extrădată nu poate fi judecată pentru o
altă infracţiune decât pentru aceea pentru care s-a acordat extrădarea sau să nu poată fi
condamnată la executarea unei alte pedepse decât cea pentru care s-a obţinut extrădarea.

4. Prezentarea cazului Soering c. Regatului Unit al Marii Britanii. Circumstanțele

particulare ale cazului

CAZUL SOERING contra REGATULUI UNIT - Decizie britanică de extrădare a unui german
către Statele Unite În vederea judecării sale În Virginia, pentru asasinat pasibil de pedeapsa cu
moartea

Cetăţean german, născut În 1966, dl. Jens Soering s-a instalat În Statele Unite ale Americii cu
părinţii săi, la vârsta de 11 ani, dar este deţinut În Regatul Unit din aprilie 1986.
 La 31 iulie 1986, guvernul american invită Regatul Unit să-l extrădeze pe Jens Soering, În
virtutea unui tratat de extrădare existent între cele două state, pentru că cel În cauză este acuzat că
la 30 martie 1985, la vârsta de 18 ani, i-a ucis pe părinţii prieten ei sale, la domiciliul acestora din
comitatul Bedford, În Virginia.

La 11 martie 1987, guvernul Republicii Federale Germania - ţară în care Constituţia a abolit
pedeapsa cap itală - solicită extrădarea resortisantului său în acest stat pentru ca el să fie judecat
pentru omorurile de care este acuzat. La 20 mai 1987, guvernul britanic îl informează în legătură
cu cererea americană anterioară (cererii germane) și arată că are în vedere să o examineze în
maniera obişnuită.

La 1 iunie 1987, Attorney (procuror) al comitatului Bedford, însărcinat să reprezinte acuzarea

împotriva domnului Soering, face o declaraţie scrisă sub prestare de jurământ: dacă acesta
urmează să fie găsit vinovat de comiterea asasinatului în circumstanţe agravante, pasibil de
pedeapsa cu moartea, de care este acuzat că l-a săvâ rşit, în numele Regatului Unit va fi înaintat
un demers pe lângă judecător în momentul stabilirii pedepsei. În scopul de a-I informa de dorinţa
acestui stat ca pedeapsa especti vă să nu fie nici aplicată , nici execu tată. Procurorul amintit
confirmă totuşi ine nţia sa de a cere pedeapsa cu moartea.

Potrivit dreptului din statul Virginia, pedeapsa capitală nu poate fi pronunţată decât dacă, într-o
audienţă separată, consacrată stabilirii pedepsei, acuzarea stabileşte , dincolo de orice îndoială
rezonabilă, existenţa uneia din cele două circumstanţe agravante prevăzute de lege
("periculozitatea viitoare" a acuzatului şi " atrocitatea" crimei). Curtea Supremă din Virginia
reexaminează în mod automat fiecare caz în care este pronunţată pedeapsa capitală. Dreptul
statului Virginia admite, ca mijloc de apăra , invocarea dem nţei dar nu și a capacităţii de
discernământ diminuate. Starea mintală a acuzatului poate fi totuşi invocată, în faza stabilirii
pedepsei ca circumstanţă atenuantă, dar în paralel cu alte asemenea circumstanţe, cum ar fi
vârsta.

La 16 iunie 1987, procedura de extrădare se desfăşoară în faţa Mag istrates' Court din Bow
Street, Soering a prezentat un dosar psihiatric stabilind că în momentul când a săvârşit
infracţiunea suferea de o anomalie mintală care-i altera puternic responsabilitatea. Magistrates'
Court hotărăşte totuşi că sunt elemente de probă suficiente pentru a-l extrăda şi îl menţine în
detenţie în aşteptarea deciziei ministruli de interne de a-l preda Statelor Unite.

După numeroase cereri înaintate de dl. Soering, aceste fiind respinse el rămâne în culoarul
morţii al penitenciarului din Mecklenburg, așteptându-se să fie deţinut dacă este condamnat la
moarte, se aplică un regim de încarcerare deosebit de riguros.

În plângerea sa din 8 iulie 1988, adresată Comisiei, Jens Soering apreciază că, în pofida
asigurărilot date guvernului britanic, este foarte posibil ca el să fie condamnat la pedeapsa
capitală dacă este extrădat în Sta tele Un ite. El afirmă că, ţinând seama îndeosebi de "sindromuI
culoarului morţii ", ar urma să fi e supus unui tratament şi unei pedepse inumane și degradante,
contrare art. 3 din Convenţie. El adaugăt că extrădarea sa în Statele Unite ar constitui o incălare a
art. 6 § 3 c) din Convenţie, în lipsa unei asistențe judiciare pentru introducerea diferitelor
recursuri în statul Virginia.În sfârşit, el pretinde că prin nesocotirea art. 13, dreptul Regatului
Unit nu-i oferă nici un recurs efectiv, în ceea ce priveşte motivul său de plângere în baza art. 3.

5. Hotărârea din 7 iulie 1989

Prima chestiune tratată de hotărârea menţionată constă în a şti dacă extrădarea de către un stat
contractant poate să angajeze răspunderea acestuia din urmă în temeiul art. 3, pentru relele
tratamente pe care persoana extrădată poate să le sufere în ţara de destinaţie.

Convenţia, Curtea o recunoaşte , nu reglementează actele unui stat terţ şi nici nu pretinde a cere
părţilor contractante ca acestea să-şi impună normele unui asemenea stat. Nu ar trebui uitat nici
obiectivul benefic al extrădării: împiedicarea delincvenţilor care fug de a se sustrage justiţiei .

În schimb, prohibirea absolută, de către Convenţie, a torturii şi pedepse lor sau tratamentelor
inumane ori degradante consacră una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice care
formează Consiliul Europei. Deși, în principiu, nu este de competenţa organelor Convenţiei să
statueze asupra existenţei sau absenţei încălcări lor virtuale ale acesteia, totuşi o derogare la
această regulă se impune în scopul asigurării eficienţei garanţiei consacrate de art. 3.
 În sinteză , concluzionează Curtea, decizia de a extrăda poate să ridice o problemă din
perspectiva art. 3, deci să angajeze răspunderea unui stat contractant în numele Convenţiei ,
atunci când există motive serioase şi dovedite de a crede că persoana în cauză va fi expusă unui
risc real de a fi supusă torturii sau pedepse lor inumane ori degradante, dacă va fi predată statului
solicitant.

Asupra faptelor, Curtea constată existenţa unor raţiuni serioase de a crede că dacă se va întoarce
în Virginia, Jens Soering ar risca într-adevăr să se vadă condamnat la pedeapsa capitală şi deci
expus la "sindromul culoarului morţii ", sursă a pedepsei sau tratamentelor inumane ori
degradante invocate. Este adevărat că există circumstanţe atenuante importante ca vârstă şi starea
mintală din momentul săvârşirii infracţiunii şi nu se poate afirma că acuzatul ar fi condamnat la
moarte chiar dacă ar fi găsit vinovat de asasinat pasibil de pedeapsa capitală. Totuşi ,
angajamentul procurorului din comitatul Bedford nu elimină riscul unei sentinţe capitale. Curtea
nu ar putea ajunge la o altă concluzie, mai ales pentru faptul că procurorul adoptase o atitudine
atât de fermă persistând în a cere pedeapsa cu moartea. Art. 3 este deci aplicabil.

Din perspectiva art. 6, cazul punea în cauză atât procedura penală americană cât şi procedura
de extrădare din Anglia. Pentru Jens Soering, extrădarea sa nesocotea art. 6 § 3 c), în lipsa
asistenţei judiciare din Virginia pentru introducerea diferitelor recursuri. Curtea nu exclude ca o
decizie de extrădare să poată ridica , în mod excepţional , o problemă în temeiul art. 6, în cazul în
care fugarul ar risca să suporte un flagrant refuz al unui judecător de a i se face dreptate în ţara de
destinaţie, dar faptele cauzei nu dezvăluie un asemenea risc.
În consecinţă , nu se pune nici o problemă sub acest aspect din perspectiva art. 6 § 3c)
(unanimitate). Petiţionarul a afirmat pentru prima dată în faţa Curţii , că refuzând examinarea
actelor privind starea sa psihică, Magistrates ' Court a încălcat paragrafele 1 şi 3 d) ale art. 6.
Acest capăt de cerere ieşind din cadrul litigiului dedus judecăţii sale. Curtea a decis că nu are
competenţa să-l examineze (unanimitate)

Rămânea art. 13 din Convenţie. Jens Soering afirma că în Regatul Unit, nu-i era utilizabil nici
un recurs efectiv în legătură cu motivul său de plângere dedus din art. 3. Ca şi Comisia, el
considera controlul judiciar ca fiind prea limitat.
Curtea îşi marchează dezacordul faţă de o asemenea apreciere. Pe baza dreptului administrativ
englez şi în numele controlului judiciar, tribunalul are competenţa de a anula decizia de a preda
un fugar către un stat unde acesta ar fi expus unui risc serios şi dovedit de tratamente inumane
sau degradante, pe motivul că nici un ministru rezonabil nu ar putea lua o asemenea decizie. Deşi
Convenţia nu este considerată ca fiind integrată în dreptul britanic, Curtea este convinsă că
jurisdicţiile engleze pot să aprecieze caracterul rezonabil al unei decizii de extrădare în lumina
elementelor de genul celor invocate de Jens Soering în faţa organelor Convenţiei în contextul art.
3.
În consecinţă , din moment ce persoana în cauză dispunea de un recurs efectiv în dreptul
englez, sub forma unei cereri de control judiciar, art. 13 nu a fost încălcat (unanimitate).

6.Încălcarea art. 3 și decizia Curții

Deşi nu a avut loc nici o încălcare a art. 3, Curtea consideră că art. 50 este aplicabil în speţă. În
ceea cepriveşte prejudiciul, ea apreciază că propria-i constatare privind art. 3 constituie prin ea
însăşi o "satisfacţie echitabilă" suficientă (unanimitate). Totuşi , Curtea nu se consideră abilitată
să prescrie măsurile accesorii solicitate de Jens Soering referitoare la executarea hotărârii.
Obţinând câştig de cauză asupra punctului esenţial (art. 3), petiţionarului i s-a acordat dreptul la
rambursarea integrală a cheltuielilor (26.752 f şi 5.030,60 FF) (unanimitate).
7.Bibliografie

1. Suport de curs
2. https://jurisprudentacedo.com/Soering-c.-Marea-Britanie-Extradare-Predare-autoritatilor-
SUA-care-ar-fi-condus-la-incalcarea-Art-3-din-Conventie.html
3. https://en.wikipedia.org/wiki/Soering_v_United_Kingdom
4. http://irdo.ro/irdo/pdf/197_ro.pdf