ADEZIUNEA LA STRUCTURILE DURE

DENTARE
ADEZIUNEA
Adeziunea este aptitudinea unui material de a se laga de altul cand ajunge in contact
intim cu acesta.
In fizica, prin adeziune se intelege atractia care se exercita intre doua corpuri
(molecule sau atomi) aflate in contact foarte stans, datorita fortelor intermoleculare.
Coeziunea este forta de atractie dintre moleculele sau atomii din masa unui material. In
functie de natura fortelor intermoleculare exista mai multe tipuri de adeziune:
- adeziune mecanica
- adeziune electrostatica
- adeziune specifica
Adeziunea specifica se realizeaza datorita atractiei intermoleculare. Fortele de atractie
intermoleculare sunt forte van der Waals, care apar la interactiunea dipolilor din moleculele
invecinate. Aceste forte sunt eficiente doar daca distanta dintre corpurile care adera este
foarte mica (1-2Å; 1A=10ˉ¹º mm). Cei mai multi adezivi folositi in stomatologie adera
datorita fortelor van der Waals, uneori cu suprapunerea legaturilor de hidrogen.
In chimie, adeziunea chimica se realizeaza prin formarea de legaturi ionice, covalente
(polare sau nepolare) si coordinative.
Realizarea legaturilor chimice este posibila datorita unui proces de chemoabsorbtie,
prin care moleculele adezivului adsordite pe suprafata aderentului reactioneaza cu grupele
active ale acestuia, formand legaturi chimice – superioara celei prin legaturi fizice.
Aderarea materialelor de restaurare nu se poate realiza decat prin intermediul unei
rasini lichide care are un coeficient de umectabilitate crescut, pe un substrat conditionat in
prealabil, cu o buna difuzibilitate.
Umectabilitatea este aptitudinea unui lichid de a intra in contact intim cu un solid
prin intinderea acestuia la suprafata solidului. Umectabilitatea poate fi masurata prin unghiul
format intre tangenta la lichid si suprafata aderentului – unghi de contact. O buna
umectabilitate este caracterizata de un unghi de contact sub 90º; cea mai buna umectabilitate
se realizeaza cand unghiul se apropie de 0.
Adeziunea poate fi compromisa de orice obstacol care se interpune intre cele doua
suprafete. O suprafata murdara sau contaminata limiteaza umectabilitatea deoarece reduce
energia de suprafata a aderentului. Atomii si moleculele de la suprafata au o energie mai
ridicata decat cei din interior deoarece nu tot potentialul lor adeziv este satisfacut, deci
neavand particule vecine de care sa se lege, sunt instabili si apti sa stabileasca legaturi. In
cavitatea bucala acest lucru se intampla cu placa bacteriana si acesta aste motivul pentru care
smaltul dintilor este acoperit cu un strat foarte fin de pelicula dobandita-un amestec organic
de substante depozitate de saliva. Pentru a realiza adeziunea la nivelul smaltului este necesara
indepartarea peliculei si in felul acesta ii creste energia de suprafata.
In mod similar si adezivul are energia sa propie de suprafata, numita tensiune de
suprafata. Ea se refera la atractia pe care atomii sau moleculele de la suprafata unui lichid o
au pentru altul. O valoare inalta a tensiunii de suprafata indica faptul ca atomii sau moleculele
de suprafata sunt stans legate intre ele. In felul acesta, o tensiune mare de suprafata poate
inhiba intinderea si capacitatea de umectare a unui adeziv, impiedicand adeziunea.

1
 Un adeziv cu o tensiune de suprafata mica si un aderent cu o energie mare de
suprafata reprezinta cea mai buna situatie pentru o adeziune buna.
Pentru ca este de dorit ca adezivul sa se infiltreze in substrat, trebuie sa aibe o
vascozitate optima. Vascozitatea este proprietatea fluidelor de a opune rezistenta la curgere,
datorita frecarii interioare. Un adeziv cu vascozitate mare va avea o rezistenta mare la
curgere, ceea ce va afecta capacitatea sa de a se intinde. Daca vascozitatea este prea mica nu
exista controlul aplicarii lui.

Adeziunea materialelor de obturatie la structurile dentare, este in cea mai mare

parte datorata utilizarii unor rasini adezive, care, pe de o parte, adera (in general
micromecanic) pe structurile dure dentare – pregatite in prealabil – iar pe de alta parte,
realizeaza legaturi chimice puternice cu materialele restauratoare cum sunt rasinile
diacrilice compozite.

ADEZIUNEA LA SMALT

In prezent medicina dentara dispune de MATERIALE DE RESTAURARE care adera

la tesuturile dure dentare (smalt, dentina, cement).
CONSECINTELE: o preparare mai conservatoare a dintilor si o diminuare a
microinfiltratiilor care sunt responsabile de aparitia colorarilor, a cariilor secundare si chiar
a afectarilor pulpare.
RASINILE COMPOZITE SUNT INLOCUITORII SMALTULUI – dar, una dintre
cele mai nedorite caracteristici ale compozitelor o reprezinta contractia la polimerizare;
dezavantajul clinic (percolarea) – care se datoreaza opozitiei dintre forta de adeziune a
materialului la substratul dentar si forta de contractie care se dezvolta in timpul polimerizarii.

ADEZIUNEA materialelor este, in cea mai mare parte, datorata utilizarii unor
rasini adezive, care pe de o parte adera (in general micromecanic) la structurile dentare
dure- pregatite in prealabil prin demineralizare-, iar pe de alta, realizeaza legaturi
chimice puternice cu materialele restauratoare.

Ideea prepararii smaltului prin actiunea unui acid i se datoreaza lui Buoncocore
(1955), el sustinand ca acesta ar putea actiona in sensul alterarii suprafetei de smalt pentu a-i
da o mai mare receptivitate la adeziune. El a utilizat acid fosforic 85% timp de 30 secunde.

TERMENI
- gravare acida (romana) = a executa prin corodare(atac chimic) o imagine in
relief pe un material in vederea obtinerii unei suprafete active
- etching (anglo-saxon) = gravare cu apa tare
- mordançange (franceza) = implica ideea impregnarii produsului dupa actiunea
unei substante acide.
Silverstone si Gwinett descriu trei tipuri de gravare dupa aplicarea acidului pe
suprafata smaltului
- Tipul I – indeparteaza preferential miezul prismelor de smalt, periferia
ramanand intacta
- Tipul II – indeparteaza preferential materialul de la periferie, lasand centrul
prismei relativ neafectat

2
 - Tipul III – gravare intamplatoare, incluzand zone care se aseamana cu tipurile I
si II, impreuna cu regiuni in care caractertisticile morfologice ale prismelor nu
au fost pastrate.

Gravarea creeaza in smalt prin dizolvarea hidroxiapatitei o multitudine de

retentii, sub forma unor cripte, fie intre prisme (macrodigitatii), fie in interiorul lor
(microdigitatii), in care dupa lavaj si uscare riguroase, rasina adeziva hidrofoba
patrunde prin capilaritate si este retinuta prin polimerizare.
Adeziunea STRATULUI HIBRID format depinde de eficienta dizolvarii
cristalelor minerale intra si intreprismatice si nu de profunzimea sa in smalt.

Efectele gravarii acide a smaltului sunt influientate de mai multi factori:

Substante utilizate

Au fost testati numerosi acizi: acid fosforic,citric, clorhidric, fluorhidric, maleic,

poliacrilic, piruvic, tricloracetic s. a.
Cercetarile au aratat ca acidul fosforic 35-50%, aplicat pe suprafata de smalt,
preparata in prealabil pentru acest scop prin bizotare, timp de 30 sec. are urmatoarele efecte:
acidul dizolva hidroxiapatita pe o adancime de 2-30 µm; indeparteaza un strat de aproximativ
10µm de la suprafata si creeaza un strat poros de adancime intre 5 si 50µm; datorita acestor
microanfractuozitati, intinderea suprafetei smaltului va spori (pana la 2000 de ori) in
comparatie cu intinderea suprafetei originale negravate
- rasina cu vascozitate redusa care se aplica pe suprafata demineralizata a smaltului
prin pensulare, se infiltreaza in toate aceste microporozitati si canale si, prin
polimerizare, creeaza niste prelungiri in stratul de smalt (stratul hibrid), ducand la
formarea unei legaturi micromecanice cu acesta;
- prin gravare, spalare si uscare se realizeaza o suprafata curata de orice impuritati
(detritusuri, saliva, cuticula de smalt, resturi de placa);
- gravarea acida mareste tensiunea superficiala critica a smaltului; ca urmare
unghiul de contact al rasinii la suprafata smaltului scade, respectiv umectabilitatea
creste.

a. Concentratia

In prezent este utilizat in practica curenta acid fosforic cu o concentratie intre 35% si
37%, in functie de firma producatoare.

b. Starea fizica a acidului

Modul de prezentare a acidului poate fi sub forma de lichid sau de gel. Majoritatea
firmelor produc agentul de gravare sub forma de gel deoarece este mai usor de aplicat si
produce o penetrare a smaltului mai intinsa si mai adanca. Un alt avantaj al gelului, care este
colorat, este ca spalarea lui poate fi controlata de catre practician.pentru imbunatatirea
efectului clinic s-a constatat ca tehnica de pensulare continua duce la o gravare mai intinsa
care are ca rezultat o mai buna inchidere marginala.

3
 c. Timpul de actiune al acidului

Mai multe studii au aratat ca timpul de demineralizare poate fi redus de la valoarea

standard , unanim acceptata de 60 secunde, la 15 secunde, fara a afecta in mod semnificativ
valoarea fortei de adeziune a compozitului la peretele de smalt.
Cercetari mai noi au aratat ca smaltul tratat un timp mai lung insa (40-60 sec.)
prezinta un model de demineralizare mai uniform, cu adancime mai mare si mai rugos decat
smaltul tratat timp mai scurt (15-30 sec.). Timpul de actiune al unui acid, necesar pe suprafata
smaltului depinde si de varsta si compozitia smaltului; dintii persoanelor in varsta precum si
cei cu un continut bogat in fluoruri necesita un timp mai lung de actiune al acidului pentru a
realiza o gravare adecvata, de pana la 120 sec.

d. Suprafata de smalt

Comportamentul acidului este diferit pe smaltul bizotat fata de cel nebizotat. Cu cat
suprafata de smalt supusa gravarii acide este mai mare, cu atat inchiderea marginala si
adeziunea este mai buna. De aceea, inaintea gravarii acide, marginile de smalt ale cavitatilor
vor fi bizotate. Pe langa rolul mecanic, bizoul indeplineste si un rol estetic, deoarece datorita
lui se realizeaza o tranzitie optica gradata intre rasina compozita si smalt. In functie de
localizarea si tipul cavitatii se pot flosi mai multe tipuri de bizouri:
- bizoul clasic (partial) care are o latime si o adancime in smalt de 0,5-1mm; intr-
un unghi de 45º-70º fata de peretii cavitatii – este folosit cand cavitatea este
preparata usor retentiv
- bizoul lung – este bizotat tot peretele de smalt la 45º-70º pe o latime de pana la
1 mm – este folosit cand cavitatea nu este suficient de retentiva
Aceste doua tipuri de bizouri nu sunt indicate in zonele fara autocuratire si in
apropierea parodontiului, deoarece nu asigura o terminare marginala definite.
- bizoul concav – cuprinde pana la 2/3 din grosimea smaltului, pe o latime de 1-
1,5 mm. Bizoul este realizat cu un “chanfrein”, rezultand un unghi de 90º intre
pertele de smalt si materialul de obturatie. Este indicat in zone inaccesibile
autocuratirii si in zone supuse fortelor ocluzale
- festonarea marginilor (taiere in zig-zag) – poate fi utilizata in combinatie cu un
bizou partial sau lung atunci cand smaltul gravat joaca un rol important in
retentia obturatiei
- skirting – suprafata de smalt se gaseste in jurul preparatiei si este dubla fata de
suprafata cavitatii – se foloseste cand gravarea smaltului reprezinta singurul
mod de retentie al materialului de obturatie.
O cavitate poate avea mai multe tipuri de bizou.
Dupa demineralizare, suprafata smaltului aste foarte rugoasa (tradata de aspectul alb-
cretos); energia de suprafata creste si din acest motiv este foarte umectabila, susceptibilitatea
ei la umezeala facand posibila contaminarea cu saliva, care poate bloca microretentivitatile.
Prin aplicarea rasinii adezive, aceasta curge si se infiltreaza in toate rugozitatile si porozitatile
microscopice, fomand prelungiri.
Odata polimerizate aceste prelungiri, la nivelul smaltului gravat se realizeaza o
adeziune puternica, de peste 20 Mpa, adeziune datorata fortelor mecanice.

4
 ADEZIUNEA LA DENTINA

Plaga dentinara ofera conditii mai putin favorabile decat smaltul pentru succesul
tehnicilor adezive din cauza:
- compozitiei sale chimice heterogene (colagen+ hidroxiapatita)
- hidrofiliei (prezenta limfei dentinare)
- prezentei DDR (detritus dentinar remanent).
Cu toate acestea, gravarea acida a dentinei, constituie in cadrul tehnicilor adezive
moderne bazate pe hibridizare o etapa preliminara obligatorie care creaza in dentina
porozitatea necesara impregnarii sale cu monomerul adeziv prin: deschiderea canaliculilor
dentinari si demineralizarea dentinei intercanaliculare cu expunerea retelei de colagen pe o
adancime intre 3 si 10 µm, in functie de pH-ul, concentratia, timpul de aplicare si tipul
acidului folosit.

Porozitatea naturala a unei plagi dentinare plasata in dentina sanatoasa depinde de

profunzimea cavitatii:
- in cavitatile superficiale aria totala a canaliculelor dentinare sectioanate este de
0,44-1,26% din suprafata plagii dentinare
- in cavitatile de adancime medie proportia creste la 1,27-2,38%
- in cavitatile profunde ajunge la 5,34-6,37% din suprafata plagii dentinare.
Porozitatea plagii dentinare demineralizate creste de la 1% la 13,4%, prin marirea
calibrului canaliculelor dentinare. Restul suprafetei (86,6%) reprezinta dentina
intercanaliculara unde printre fibrele de colagen eliberate din masa minerala ia nastere o
adevarata retea de canale de difuziune pentru adeziv.
Desi se stie ca acidul difuzeaza mai rapid prin canaliculele dentinare, ritmul
demineralizarii dentinei intercanaliculare este egal cu cel al dentinei pericanaliculare
deoarece aceasta din urma, fiind mai puternic mineralizata, incetineste viteza de spoliere
locala a componentei minerale.
O demineralizare cu acid fosforic de numai 15 secunde, care nu denatureaza
colagenul, se pare ca dizolva numai cristalele de hidroxiapatita dintre fibre nu si pe cele din
interiorul lor.

In afara porozitatii, un alt factor, la fel de important pentru accesul rasinii in

profunzimea dentinei este constituit de umiditatea dentinara generata de limfa dentinara,
care, este amplificata prin cresterea porozitatii dentinei demineralizate; problema a fost
rezolvata de sistemele adezive moderne care contin monomeri amfifili (dotati cu grupe
bifunctionale – hidrofile si hidrofobe) care permit difuziunea lor eficienta in mediul apos al
dentinei.

In ceea ce priveste indepartarea DDR prin gravarea acida, aceasta nu este nociva
pentru pulpa daca se folosesc acizi diluati un timp limitat: acid fosforic 37%-15 sec.; acid
citric 6% sau chelatori – EDTA 16%.
Avantaje:
- inlaturarea completa a DDR (de catre acizi si chelatori) si a cepurilor
canaliculare (numai de acizi nu si chelatori);
- descoperirea canaliculelor dentinare in scop retentiv;
- eliberarea fibrelor superficiale de colagen dentinar care vor servi ca retentii
micromecanice si ca substrat al unor legaturi chimice covalente cu primerul;

5
 - evitarea dehiscentelor consecutive dizolvarii DDR de catre lichidele de
infiltratie marginala care permit colonizarea bacteriana si generarea cariilor
secundare marginale sau a recidivelor de carie;
- eliminarea unui rezervor potential de exicitatii nocive pentru pulpa din cauza
continutului in bacterii si produse toxice bacteriene.

Dezavantaje:
- cresterea de 4-9 ori a permeabilitatii dentinare ( difuziunea creste de 5-6 ori si
filtrarea de 25-36 ori). Crestera permeabilitatii dupa gravarea acida are mari
variatii clinice pentru ca depinde de grosimea stratului DDR care este inegala;
astfel la un strat gros vom avea mari diferente de permeabilitate, pe cand la un
stat subtire diferentele nu vor fi notabile.

Adeziunea la dentina este cu 50% mai mare in cavitatile superficiale decat in cele
profunde deoarece:
1) gravarea acida creeaza prin demineralizarea dentinei pericanaliculare o largire
in palnie a orificiului canalicular respectiv pe o adancime de 5-10 µm.
Consecinta divergentei peretilor este reducerea retentiei comparativ cu
canaliculele negravate, cu peretii paraleli, care isi pastreaza astfel
retentivitatea. Cu cat plaga dentinara este mai apropiata de pulpa, cu atat creste
diametrul acestor palnii si scade adeziunea.
2) in cavitatile profunde se reduce suprafata dentinei intercanaliculare, respectiv
a retentiei oferite de fibrele de colagen eliberate din matricea demineralizata
3) spre deosebire de cavitatile superficiale, DDR din cavitatile profunde contine
mai mult mateial organic, ceea ce presupune o indepartare mai putin reusita
prin gravare acida
4) limfa dentinara este prezenta in cantitate mai mare in cavitatile profunde.

IN PREZENT se realizeaza gravarea simultana a smaltului si dentinei cu acid

fosforic in concentratii de peste 30%, intr-un singur timp:
- se incepe gravarea smaltului prin aplicarea acidului numai pe acesta timp
de 15 secunde
- se continua cu gravarea dentinei maxim 15 sec. fara a indeparta acidul de
pe smalt, astfel incat, gravarea smaltului va insuma un timp dublu (30 sec.),
fata de dentina (15 sec); total etch.

Dupa demineralizarea plagii dentinare are loc impregnarea ei cu rasina adeziva

rezultand hibridizarea plagii dentinare.

Bibliografie: Ungureanu L, Nicolae A, Leon A, Teodorescu V. Odontoterapie Restauratoare,

Curs pentru studenţii de Medicină Dentară. Ed. Artemis, Bucureşti, 2011.