„ Moș viscol și Primăvara” de Victor Eftimiu

-povestea educatoarei

Părinții mei erau oameni săraci. Tata era pădurar. Multe s-au mai schimbat de
atunci. Nici din pădure n-a mai rămas ce era odată. Într-o zi de iarnă, pe înserate,
nu știu ce treabă aveau prin sat, că taica și măicuța plecară de acasă, lăsându-mă
singur cu bunica. Eu parcă aveam o presimțire, mi-era frică să nu-i apuce viscolul pe
drum. Greu îmi venea să-i văd plecând! Și mi-a ieșit dreptatea! N-apucaseră ei bine
să ajungă în vale , că odată s-a pornit vifornița. Nu se mai vedea luminiță. Zăpada
cădea din cer parcă o zvârlea cineva cu lopata. Văzduhul era numai răbufnelide vânt
și vărtejuri.tremuram tot. Așa ceva nu mai văzusem. Nici bunica n-apucase așa ceva,
cât era dumneaei de bătrână.
-Cât sunt eu de bătrână , n-am apucat așa ceva! Și doar ne aflam la sfârșitul
iernii, nu în toiul ei, în alți ani pe vremea asta mirosea a primăvară!
Bunica începu să-mi spună basme, doar m-o adormi, doar mi-o trece grija de
părinți. Dar mie numai de somn nu-mi ardea. Zic:
-De ce s-apucară să plece tocmai acum , bunicuțo?
-Or fi având treabă...Știu ei ce știu!...
-Cum o să mai vie înapoi pe așa o vreme?
-Lasă, nu le duce tu grija! O să doarmă la vreo rudă din sat. Și mâine , când se
va potoli urgia, ai să-i vezi acasă pe nepusă masă!
Îmi venea să plâng. Îmi înghițeam lacrimile și sughițurile. Bunica mai punea
câte un lemn pe foc, să mă uit cum s-aprinde și trosnește și să-mi treacă spaima.
Aș! Eu tot la fereastrăalergam. Crivățul se răsucea prin horn. Afară pară fluierau o
mie de hornuri. Pe urmă, n-am avut încotro și m-am culcat. Nu puteam să ațipesc.
Bunica adormise și se întrecea la sforăit cu viforul. Încet-încet , tot auzind-o cum
suflă și sforăie, m-a prins și pe mine somnul. Am început să visez. Mi s-a părut că
bate cineva la ușă. Un glas de femeie se tânguia pe afară:
-Deschide-ți, oameni buni! Deschide-ți că vine să mă ia Moș Viscol!
Rugămințile eise amestecau cu un clinchet de zurgălăi. Întâi departe, pe urmă
tot mai apropiat. Venea Moș Viscol în sanie de gheață, trasă de doi cai de abur
înghețat. Iar zurgălăii erau țurțurii care se ciocneau unul de altul.
Și iar se tânguia glasul de la ușă:
-Deschideți oameni buni, că dacă nu, am să mă sfârșesc la pragul vostru.
M-am trezit să-i deschid. A intrat o femeie tânără și frumoasă, cu părul lung
de aur, împletit cu flori. Brațele îi erau încărcate cu ramuri verzi.
-Cine ești?zână dragă, am întrebat-o plin de uimire.
 -Primăvara!îmi răspunse ea. Am văzut bordeiul ăstași am venit să mă
adapostesc, să mă ascund! Moș Viscol aleargă după mine, să mă prindă și să mă
închidă în peștera lui din minți, să nu mai viu niciodată pe pământ. Rogu-te copilule,
arată-mi un ascunziș, până o trece primijdia.
Am luat-o de mână și am dus-o într-un coșar întunecat, lipit de bordei. N-
apucasem bine să ațipesc și mă pomenii că bate cineva la ușă, o zgâlțâie gata să o
scoată din țâțâni. Duduia mereu. Un glas gros porunci:
-Deschide!
-Cine ești? Ce vrei?
-Asta nu-i treaba ta! Deschide, că de nu , odată suflu și zboară acoperișul, cu
tine cu tot!
Acoperiul n-a zburat, dar a zburat ușa. M-am pomenit cu Moș Viscol în
bordei. Se uita în toate părțile.
-Unde e?
-Cine să fie?
-Știi tu cine!
-Ba nu știu deloc.
-Mă, nu te mai preface! Mie-mi miroase a primăvară. Unde ai ascuns-o?
-Ia lasă-mă-n pace , moșule, că mie somn!
-Ți-e somn hai? Stai că-ți arăt eu ție acum! O să vie haita mea de lupi, să te-
nțelegi cu ei, cu mine văd că nu vrei să te-nțelegi!
Nu isprăvise vorba bine moșul, că odată auzii niște lătrături.
Ce-mi văzură ochii?Câțiva lupi se ridicaseră-n două picioare, la ferestruica
bordeiului și se uitau la mine cu niște scântei galbene deasupra botului; îmi arătau
dinții ascuțiți și cântau:
Ham! Ham! Ham! Ia seama bine.
Că va fi amar de tine!
Pe Moș Viscol să-l asculți
Că suntem aicea mulți!
Lupii se dăduseră jos , apoi începuseră să se arate iar, tot unul câte unul.
Cântau , se lăsau la pământ, și altul răsărea la ferastră.
Întâi s-a ivit unul mare, cât un urs și cânta așa:
Eu sunt lupul cel bătrân
Cel mai mare, mai hapsân
Vin din codrul cel adânc,
Sunt flămând, vreau să mănânc!
Pe urmă a venit o lupoaică:
Ham! Ham! Ham! Mâncate-ar maica
 Am venit și eu lupoaica
Vreau să stau lângă focșor!
Fă-mi și mie un locșor!
După lupoaică iacă și n pi de lup:
Eu sunt lupul cel mai mic
Nu sunt mare, sunt pitic,
Dințișorii mi-au crescut
Vino-ncoa să te sărut!
Pe urmă se ridicau toți laolaltă, își puneau labele pe fereastră, se uitau la
mine și cântau:
-Ham! Ham! Ham! Ia seama bine.
Văzându-mă în primejdie, Primăvara a ieșit deodată din ascunzătoare.
-Uite-mă Viscole! Ce poftești?
-Să vii cu mine în sanie, să te duc în munți, să te ascund în peșteră, să mă lași
în pace! De când e lumea lume, te ții de capul meu! N-apuc să mă așez bine pe case și
pe câmpii, pe livezi și pe ogoare, și odată mă pomenesc cu tine, cu soarele și cu
vântul cald, îmi zvântați zăpada, îmi luați împărăția pământului!
-Zăpada e făcută să intre în pământ, să topească semințele, să dea omului
hrana cea de toate zilele! Îi răspunse Primăvara. Tu le ții pe toate înghețate,
drumurile înfundate, apele înlănțuite... Ascultă-le cum gem sub acoperișuri de
gheață!
Și în aceiași clipă ajunse pân-la mine un cântec plin de jale, cântecul
izvoarelor și al grănelor întemnițate:
Mur! Mur! Mur!
Ne e dor de azur!
Dulce susur de izvor
Murmurat al apelor,
Murmurăm și susurăm,
Susurăm și suspinăm:
Mur-mur-mur și glu-glu-glu!
Cruntă soartă ne bătu!
Stăm închise, fără viață
În sicriul cel de gheață
Razele nu ne pătrund,
Înghețăm aici în fund,
Glu-glu-glu și mur-mur-mur
Ne e dor de azur!
Primăvară, Primăvară,
 Dulcea noastră surioară,
Vino iar cu bunul soare,
Scapă-ne de închisoare!
-Ia auzi vorbă! Râse Moș Viscol. Să poftească soarele să se arate, că odată îl
trimit pe fratele meu, Gerilă, să-l înghețe!
-Nu te mai lăuda atâta ,moșule, îi spuse Primăvara. Ți-a trecut vremea! E
rândul meu acum! Nu vezi că abia te-ai apropiat de foc și-ai început să te topești?
Da –când s-o ivi soarele? Și primăvara, legănând o ramură înflorită în jurul capului
moșneagului , spunea un descântec pe care eu nu-l înțelegeam. Dar vraja acelui
cântecse simți numaidecât. Pe obrajii lui Moș Viscol începeau să se scurgă broboade
de apă.
-Aoleu, se sperie el, trecându-și mâna pe frunte, pe piept. A-nceput să-mi
plouă din barbă! Mi s-a topit barba! Aoleu, am început să mă topesc! M-am topit!
Și , pe când vorbea, Moș Viscol porni să se moaie, să se moaie, să se prefacă
în șiroaie de apă, apoi în aburi care se strecurau pe horn, sus, spre cerul care se
însenina. Fereastra se deschise singură și Primăvara se înălță ușor, ca un fluture
uriaș și zbură... zbură departe, până nu se mai văzu. Un ciripit de păsărele porni din
toate părțile, apele gâlgâiau vesel, iar vântul cald intra pe fereastră și aducea miros
de viorele și de cireș înflorit...
Și m-am deșteptat, m-am frecat la ochi, m-am uitat în jurul meu și am văzut
iar bordeiul nostru, focul stins în vatră. Mi-a părut rău că nu mai vedeam Primăvara
lângă mine. Tare îmi părea rău ! cât pe-aci să plâng. Afară vifornița se potolise.
Bunica se sculase de mult și robotea prin casă încet, ca să nu mă trezească. Mare
mi-a fost bucuria când am auzit pe afară glasul drag al părinților, se întorceau din
sat veseli, își scuturau opincile de zăpadă și mă strigau pe nume și râdeau.
Veneau cu traista plină de bunătăți.
Le-am ieșit înainte bătând din palme și strigând:
-Bine ai venit, tăticule! Mămico, bine ai venit! Dacă v-ți întors voi acasă a
venit și primăvara!
Mă luară în brațe și mă sărutară pe amândoi obrajii.
Parcă nici nu trecuse viscolul prin bordeiul nostru!
Pe ușa deschisă venea miros de ape dezghețate, de zăpadă topită în soarele
argintiu... Adieri calde , încercate de toate miresmele primăverii năvăleau de
pretutindeni, în vreme ce răsuna cel dintâi cântec de pițigoi...
Așa, măi pițigoiule, așa!
 „Inima mamei”- povestea educatoarei
Povestitor: A fost odata, intre niste munti inalti, o casuta in care locuia o femeie
sarmana. Ea avea insa o bogatie, doi copilasi frumosi si cuminti. Pe baietel il chema
Voinicel, iar pe fetita Harnicuta. De cand a ramas vaduva, sarmana femeie avea o
singura dorinta: sa o tina Dumnezeu in viata cat mai mult, dar sa fie sanatoasa sa
poata sa-si creasca cei doi copii.
Traiau cu totii in lipsuri si nevoi, dar o multumire tot aveau: erau sanatosi ;
copiii erau cuminti, ascultatori si-si iubeau nespus de mult mama.
Iata ca-ntr-o zi cineva strain se apropie de casa femeii. Era o cucoana
eleganta, cu o rochie neasemuit de frumoasa. Batu la usa, apoi intra si fara sa mai
stea pe ganduri se si adresa vadanei:
Bogatia: - Buna ziua! Eu sunt Bogatia. Sunt foarte puternica. Ceea ce-mi lipseste
insa sunt acesti copii, pe care am venit sa ti-i iau. Am auzit ca sunt supusi, cuminti si
harnici. De bunatatea lor nu mai vorbesc. De aceea, vreau sa ne facem fericiti
reciproc: eu le voi da bogatii de nedescris, ii voi imbraca cu haine scumpe, le voi da
sa manance doar bucate alese. In schimb ei va trebui sa ma iubeasca , sa-mi asculte
poruncile pentru a ne mari avutia mereu. Sa nu te impotrivesti pentru ca oricum ii
voi lua. Cand ei vor fi bogati si vor locui in castelul meu vei fi si tu fericita si fara
nici o grija.
Mama: - Nu ti-i dau! Bogatia ta e stransa din jaf si razboaie. Ea nu le va aduce
fericire. Si-apoi tu vei fi mereu o straina pentru ei. Niciodata nu isi vor deschide
inima si sufletul in fata ta. Doar eu stiu sa-i inteleg si –i cunosc cand sunt mahniti
sau abatuti. Fericirea mea sta-n ei. Pleaca! Du-te , Bogatie, noi nu avem nevoie de
tine! Credeam ca esti un om bun, altfel nu-ti deschideam usa.
Bogatia: - Nu ai inteles ca nu ai de ales? Eu singura nu ma intorc! Ce mi-am propus
asta voi face. Fiul tau va ajunge un mare imparat, iar Harnicuta va fi regina palatului
meu. Ii voi cauta un mire ales si o voi marita. Te vor uita atat de repede incat nu
vei crede ca este cu putinta asa ceva!
Mama: - Du-te! Te rog, nu-mi rani inima! Lasa-ne in linistea noastra! E atat de bine
sa fim impreuna aici, si nu acolo la tine. Vrei sa-mi sfasii inima de durere? Pleaca,
pleaca, Bogatie!
Povestitor: Dar n-apuca sa mai spuna ceva ca Bogatia scoase o bagheta magica. O
roti de cateva ori, bolboriosi ceva si mama cazu intr-un somn adanc. Atunci , se
apropie de cei doi copilasi si fara sa le mai spuna ceva, ii lua de mana, iesi din casa si
se pierdu in departare.
Nu trecu mult si mama se trezi, tremurand ca de frig. Se uita in toate
partile. Isi cauta cu privirea pe cei doi copilasi. Iesi repede din casa si incepu sa
strige:
Mama: - Copiii mei! Copilasii mei! Nu ma lasati singura! Nu pot sa stau singura!
Intoarceti-va la mine!
Povestitor: Cu lacrimi pe obraji, cu inima franta, se intoarce. Se framanta. Ce mai
putea sa faca? Cum sa-si aduca copiii langa ea? Se roaga in soapta, isi ia o desaga-n
spate, un bat in mana si pleaca pe urmele celor dragi. Crede ca dumnezeu o va ajuta
sa aleaga calea cea buna. Nu, nu poate pierde vremea. Poate… poate ii va ajunge din
urma si atunci va fi gata de orice numai sa-si ia copiii din nou langa ea.
Mergand ea asa , numai ce vede la marginea drumului un personaj ciudat.
Avea multe haine pe el, desi afara nu era tocmai frig.
Mama: - Spune-mi, te rog, nu ai vazut trecand pe aici o femeie cu doi copii?
Frigul: - Eu sunt Frigul. Stiu totul despre acea femeie. Dar n-o sa-ti spun nimic
despre ea decat daca imi vei da cositele tale sa-mi invelesc corpul inghetat de frig.
Mama: - Poftim cositele mele!
Frigul: - Priveste intr-acolo, spre padurea cea deasa. Dupa ce o vei strabate, in fata
ta, in mijlocul unei poienite se afla castelul Bogatiei. Ma-ndoiesc ca vei putea
ajunge, deoarece vei intalni multe piedici. Eu insa iti doresc noroc pe drumul tau.
Povestitorul: Porni femeia mai departe, dar nu pentru mult timp, caci iata ca in cale
o alta aratare vede. Era plin de dulciuri, de mancare, avea o burta mare.
Foamea: - Nu te uita asa speriata. Mai bine mi-ai da ceva de mancare. Da-mi
merindea ta! Da-mi dintii tai! Eu sunt Foamea. Nu ma satur niciodata. Daca Bogatia
nu mi-ar fi dat ea insasi atatea dulciuri, copiii tai erau de mult mancati!
Mama: - Iti dau tot, numai lasa-ma sa-mi vad de drum. Poftim!
Foamea: - O, cat de bucuroasa sunt acum! Haide! Du-te pana nu ma razgandesc si-ti
mai cer ceva. Of, ce-nseamna sa fi mama! Drum bun sa ai, femeie!
Povestitorul: Ramasa fara par si fara dinti femeia statu o clipa, apoi parca prinzand
putere o lua inainte ca si cand nimic nu i s-ar fi intamplat. Nu departe zari un lac.
Dar cand ajunse acolo nu era nici o luntre pe care sa treaca dincolo. Atunci se ivi un
alt om (plin tot cu sticle de apa, dar care zicea mereu ca-i e sete)
Setea: - Sa stii, femeie, ca eu sunt Setea. Stiu ce cauti si te pot ajuta doar daca
facem o invoiala. Mie-mi plac mult margaritarele; ochii tai sunt izvorul celor mai
limpezi si frumoase margaritare ce-am vazut eu: daca-mi umpli acest pahar cu
lacrimile tale te voi trece eu dincolo. Lacrimile tale sunt mult mai bune decat apa
aceasta limpede a lacului.
Mama: - O, ce nu dau si ce nu fac eu numai sa stiu ca pot ajunge la copiii mei!
Povestitorul: Femeia planse cu amar, adunandu-si lacrimile siroi in pahar pentru a le
da si a putea pleca mai departe.
Dupa inca o bucata de vreme se intalni cu un alt personaj.
Noaptea: Eu sunt Noaptea. Iti voi lumina calea numai daca imi vei canta toate
cantecele cu care ti-ai leganat copilasii; imi plac mult ca le-am ascultat adesea.
Mama: - Ti le cant pe toate , toate, dar nu ma zabovi, caci vreau sa ajung la copiii
mei. Mi-e dor de ei! Mi-e frica sa nu li se intample ceva rau.
Povestitorul: Noaptea insa statea linistita si tacuta; mama atunci, frangandu-si
mainile, incepu a canta. Canta si plangea. Toate cantecele si le-a cantat si multe
lacrimi a varsat.
In sfarsit Noaptea ii zise:
Noaptea: - Nu mai ai mult! Ce mama buna esti! Multumesc ca mi-ai cantat. Acum du-
te tot inainte ca ma voi ruga sa ajungi cu bine.
Povestitorul: Merse ce merse si dupa un timp drumurile se incrucisara. Mama nu mai
stia incotro s-o apuce; zari mai la o parte o tufa de maracine, fara flori si fara
frunze. Simtind ca o lasa puterile incepu a se jelui.
Mama: - N-ai vazut tu trecand pe aici o femeie cu doi copilasi? Mai am mult de
mers pana la castelul ei?
Maracinele: - Ba da, dar nu-ti pot spune incotro s-o iei pana ce nu ma vei incalzi cu
focul inimii tale.
Povestitorul: Atunci mama stranse la piept spinul si asa de tare-l strangea ca sa-l
incalzeasca incat ghimpii intrara in carnea ei, si sangele ii curgea in stropi mari.
Deodata spinul se acoperi de frunze, ba chiar si de flori.Atat de mare-i si
facatoare de minuni inima de mama indurerata!
Maracinele: - In curand vei da de palatul pe care-l cauti. Ma voi ruga sa gasesti cu
bine pe Bogatie, dar vezi cum vorbesti cu paznicii ei. Dum bun!
Povestitorul: Abia zari palatul ca simti o putere in ea si in scurt timp ajunse la el. La
poarta insa o intampina un paznic.
Paznicul: - Ce cauti, femeie sarmana, prin aceste locuri? Ce vant te aduce?
Mama: - Dragostea pentru copilasii mei m-a adus pana aici! Te rog, spune-mi unde
sunt! Fie-ti mila de mine si lasa-ma sa intru ca parca nu ma mai pot tine pe picioare,
asa de obosita sunt.
Paznicul: - Ha, ha , ha! Sa-mi fie mila, spui? Pai nu stii ca numele meu este Fara-mila
si dupa cum mi-e numele asa mi-e si inima?
Mama: - Te rog! Te rog! Nu poti sa ma-ntelegi? Nu stii ce simte mama cand isi
pierde copilasii!
Povestitor: In timp ce incerca sa-l convinga, in prag aparu Bogatia. Hainele ei
straluceau, dar fata i se intuneca. Se infurie fiindca sarmana femeie a reusit sa
ajunga la palatul ei. Privind-o mai bine, ii citeste fericirea in ochi si asta pare a o
intarata si mai tare. Se apropie de cei doi- de portar si mama – dar in gand se
intreaba ce ar putea face sa renunte la copii. O vede fara par, fara dinti, dar nu ii e
mila deloc de ea. Desi arata asa , femeia aceea e mult deasupra ei. Ea e mama
adevarata.
Bogatia: - Ce cauti, femeie, la palatul meu? Nu te vezi ce urata esti? Pleaca de aici
pana nu te vor vedea copiii! Oricum ei nu te mai iubesc.
Mama: - Nu, nu pot trai fara ei. Ii vreau inapoi! Ei sunt o parte din mine. Te rog,
indura-te si lasa-mi-i! Nu sunt si nu vor fi ai tai cu inima niciodata. Ii cunosc prea
bine.
Bogatia: - Prea multa treaba buna nu au facut. Vraja mea a fost mai slaba decat
rugaciunile tale. Copiii tai nu m-au ajutat deloc sa-mi sporesc bogatia. Sunt prea
cuminti, nu fac numic pe nedrept, nu vor munca altora. De aceea vreau sa-ti propun
ceva. Pentru ca ai o inima atat de buna, iti voi elibera copiii doar daca imi vei da mie
aceasta bogatie a ta: inima!
Mama: - Ti-o dau! Ti-o dau numai copilasii sa mi-i vad!
Povestitorul: In timp ce mama se pregatea sa-si dea inima, se auzi un zgomot
puternic. Bogatia cazu ca fulgerata. Cei doi copii, auzind si ei acel zgomot, se
repezira spre usa. Vazandu-si mama incepura sa strige:
Copiii: Mama! Mama! Ce dor ne-a fost de tine! Ne-am saturat de bogatia aceasta
cladita pe suferintele oamenilor. Vrem bogatia ta, iubirea ta pentru noi, care incape
in cea mai mica odaita: inima ta! Nu, nu se poate! De ce sangerezi? Ce ti-a
facut?
Harnicuta: - Sa alungam din calea noastra frigul, foamea, setea si fara –de –mila
pentru ca vrem ca toti oamenii sa traiasca cinstit si sa fie cu adevarat fericiti. Nu
vrem doar fericirea de suprafata. Adevarata fericire izvoraste din noi!
Voinicel: - Acum sa cautam apa vie pentru mama noastra!………..
Harnicuta: - Am cautat peste tot apa vie, dar nu am gasit ca s-o putem aduce pe
mama noastra langa noi!
Mama: - Nu fiti suparati ca nu ati gasit. Apa vie e chiar in voi, in faptele voastre.
Inima mea nu mai sangereaza daca voi va veti iubi mereu, va veti ajuta unul pe
celalalt, veti munci cinstit, veti trai in pace!
Copiii: - O, cine-n lumea aceasta ar da/ Ceea ce nu poate lua?/ Cine s-ar jertfi pe
sine/ Sa ne fie noua bine? / Te vom iubi viata toata/ Mama, fiinta minunata!
 „Fluturii” de Elena Farago

Fluturi albi şi roşii,

Şi pestriţi, frumoşi,
Eu îi prind în plasă,
Când mama mă lasă.
Eu îi prind din zbor,
Însă nu-i omor;

Ci mă uit la ei,
Că sunt mititei,
Şi frumoşi, şi-mi plac,
Dar eu nu le fac
Nici un rău, deloc.

Şi dacă mă joc
Cu vreunul, ştiu
Binişor să-l ţiu
Şi pe toţi, din plasă,
Îi ajut să iasă,
Şi să plece-n zbor
După voia lor.

„Zi de primăvară” de T. Constantinescu

Am deschis fereastra să vină prietena mea albina. Și albina mi-a spus:

-Aș veni cu plăcere,dar nu sunt singură.Mai am o prietenă.

-Foarte bine, i-am răspuns. Prietenii tăi, sunt și prietenii mei.vă aștept.

Și albina a zburat la floare și i-a spus:

-Ne așteaptă prietenul meu.Haide repede, repede!

Dar floarea a șoptit sfios:

-Am și eu un prieten , fluturele, așa că...

Albina n-avea de ce să se supere.Dimpotrivă:

-Foarte bine, prietenii tăi sunt și prietenii mei. Să mergem!

Fluturele și-a legănat aripile albastre în lumina soarelui și voia să spună și el

ceva:

-Știi, nu pot să-l las singur pe prietenul meu! E aici!De când m-a văzut zburând
numai după mine se uită. Poate să vină și el?

-Sigur, sigur! Prietenii tîi sunt și prietenii mei.

Și puiul de găină , căci de el era vorba, auzise tot,și s- bucurat de invitație.

Dar...

-Știi...a spus puiul de găină fluturelui, am și eu un prieten! Uite-l colo lângă gard.
Se uită la mine și se tot miră cât sunt de mic și de galben, și iar se uită la mine,
și-mi plac ochii lui rotunziși negri, și...

-Bine, bine, dacă-ți plac ție , atunci îmi plac și mie, a răspuns fluturele. Haide,
cheamă-l și să mergem!

Și puiul de găină s-a apropiat de iedul cafeniu și i-a șoptit:

-Vino iedule, suntem așteptați!

-Vai de mine, a spus iedul. Dar știi eu...eu mai am un prieten și...

-Poftește-l și pe el! Dacă-i prietenul tău, atunci e și al meu!

Și astfel a apărut mânzul cel alb, iar mânzul cel alb l-a chemat pe cocostârcul
din baltă, iar cocostârcul din baltă a chemat-o pe rățușca sălbatică, iar rățușca
sălbatică a chemat vântul, care se legăna prin trestii, iar vântul l-a chemat pe
zmeul din hârtie colorată, care zbura în înaltul cerului. Iar zmeul de colo:

-Vai de mine, sigur că da,cu plăcere! Vântule prieten, dar eu, știi... mai am niște
prieteni de care nu mă despart niciodată, și...

-Sunt mulți? A întrebat vântul?

-Privește-i și tu! Copiii!Cei care mi-au dat voie să zbor, și m-au înălțat până
aproape de Soare!

-Foarte bine! a spus vântul.Dra copiii sunt și prietenii mei.Hai poftește-i

repede!

Și zmeul le-a spus copiilorși copiii s-au bucurat și au strigat:

-Foarte bine, mergem cu plăcere! Dar știi... noi mai avem un prieten.Și am vrea
să-l luăm și pe el, mai ales că e o zi de primăvară atât de frumoasă.

-Sigur!Sigur!a spus zmeul.Haide chemați-l și pe prietenul vostru!

Și uite așa m-am trezit la fereastră cu prietenii mei copiii.

-Hai repede, repede, vino cu noi!m-au strigat copiii.Suntem poftiți de prietenul

nostru zmeul, la vânt, și de la vânt la rățușca cea sălbatică, și de la rățușca cea
sălbatică ,la cocostârcul din baltă, și de la cocostârcul din baltă, la mânzul cel
alb, și de la mănzul cel alb, la iedul cafeniu, și de la iedul cafeniul, la puiul de
găină, și de la puil de găină, la fluture, și de la fluture, la floare, și de la floare ,
la albină , și de la albină, la...

-De la albină, la mine!Eu sunt gazda.Eu am invitat albina, și albina floarea, și

floarea pe fluture, puiul de găină, și puil de găină pe ied, și iedul pe mânz, și
mânzul...Da...n-am mai continuat.Pentru că era o zi de primăvară, cu mult soare
și eu eram foarte bucuros de oaspeți. Hai, primăvară, poftește la mine în odaie
cu toată lumina ta!

Soarele si omuleţii de zăpadă

A fost odată ca niciodată…. A fost odată o iarnă albă şi strălucitoare cu puf
mult aşternut pe crengi, pe pământ şi pe case. Puful era moale şi când sclipea în
bătaia soarelui , îţi părea că zăreşti arzând focuri mărunte. Doar când luai puful în
mână simţeai cât e de rece. Iar dacă suflai asupra lui cu căldură , atunci se topea
încetişor , şi îndurerat că piere, îţi lăsa în palmă o lacrimă…!
Era un ger straşnic în zilele acelea. Copacii abia îndrăzneau să mai trăiască. Iarba
pierise iar frunzele se duseseră. Din sat, mulţi prieteni ai copiilor, au plecat: fluturii
şi gândăceii s-au ascuns sub scoarţa copacilor; păsărelele au zburat spre ţările
calde. Doar cioara a rămas să croncăne prin unele curţi.
Intr-o dimineaţă geroasă, a acelei ierni, în curtea grădiniţei au apărut cinci
omuleţi de zăpadă nemaipomenit de hazlii. Unul, înalt şi voinic, purta un joben mare
pe cap, o mătură în mâna dreaptă şi o coroniţă în mâna stângă; altul mai mic si mai
grăsuţ, purta pe cap o oală veche, un fular scurt cu dungi la gât şi în mâna dreaptă –
o lopată; al treilea cu mănuşi în mâini, gata să prindă fulgii de zăpadă; al patrulea
cu o pălărie neagră şi , cu mătura în mâna dreaptă dar şi cu chitara, parcă ar fi
tanti Veronica, femeia de serviciu de la grădiniţa noastră, pregătită pentru
concert!; iar al cincilea , cel mai bătrân dintre toţi.
Cine-i făcuseră? De unde apăruseră? Sst! Nu pot să vă spun. E o taină pe care noi
cinci, eu şi prietenii mei : Costel, Măriuţa, Ionuţ şi Nicuşor, am jurat să n-o trădăm
nimănui.
Pot doar să vă destăinuiesc atât: cei care construiseră oamenii de zăpadă nu s-au
mai îndurat să-i strice, pentru că într-adevăr , când le zăreai nasurile de morcovi şi
caraghioasele de pălării îţi venea să râzi , iar când îi priveai în ochii de chipăruşi îţi
deveneau grozav de dragi.
Seara, când au plecat spre casele lor, meşterii făuritori au vorbit între ei: „Ce-ar fi
dacă i-am lăsa să trăiască şi ei!? ….Măcar până la primăvară! Că atunci o să vină
soarele cald şi o să-i topească…..”
Noaptea , toată lumea din sat s-a culcat, ne-am culcat şi noi iar cei cinci omuleţi au
rămas în curtea grădiniţei. S-a lăsat un ger năprasnic, încât parcă îngheţase şi
vântul, ba şi fumul hornurilor. Iar inimile copacilor, sub scoarţa îngheţată, de-abia
mai ticăiau.
Atunci deodată, momâile cele albe din curtea grădiniţei au prins să se mişte.
Pasămite, fusese un asemenea ger năprasnic, încât şi oamenilor de zăpadă le venise
chef să tropăie din picioare. Şi aşa pesemne au înviat.
Cât de veseli erau omuleţii noştri! Săreau încolo şi încoace, priveau de jur împrejur
de li se părea lumea: o minunăţie. Ba, băieţelul cu mănuşile în mâini a început să
alerge după fluturaşii de zăpadă. Cel mai voinic s-a apucat să mărşăluiască spre case
să desfunde hornurile iar femeia cu rochia până in pământ a început să deretice prin
curte cântând. Dar pe când toţi îşi găsiseră câte o îndeletnicire, unul singur, cel mai
bătrân , rămăsese pe gânduri, sprijinit de-o ulucă a gardului.
Când băgară de seamă toţi ceilalţi , se adunară în jurul lui şi-l întrebară:
Ce ai moşule, de ce eşti supărat?
Ce să am, oftă moşneagul. Ia, mi-am adus şi eu aminte de ceva…
De ce?
Mi-am adus aminte că, în timp ce dormeam, am auzit nişte voci de copii spunând:
„ Omuleţii ăştia n-o să trăiască mult. O să vină Soarele cald şi o să-i topească!”
Câtăva vreme au rămas toţi nemişcaţi. De spaimă nici nu mai îndrăzneau să
vorbească.
Ce-i de făcut? A şoptit , în sfârşit tanti Veronica, femeia de nea. Moşneagul a
ridicat din umeri:
Păi, ştiu eu?
Dar cum arată soarele acesta cald? Întrebă băieţelul.
Nu te pot lămuri, a oftat moşneagul, nici eu nu l-am văzut!
Frumos îi şade, strigă tanti Veronica, punându-şi mâinile în şold. Auzi, să se lege el,
aşa, tam-nisam de oameni! Ce are cu noi, de vreme ce nici nu ne cunoaşte? De ce să
ne topească?
Nu l-am putea ruga să nu mai vină ?... se băgă în vorbă şi cel mic şi grăsuţ.
Am putea, dar nu ştim unde şade. Clătină din cap moşneagul.
L-am putea căuta, îşi dădu cu părerea tanti Veronica.
- Da, da, să-l căutăm ! încuviinţară ceilalţi. De ce să ne pierdem
nădejdea? Poate că soarele cald nu-i rău la suflet. O să înţeleagă şi o să se ducă în
altă parte. Să ne lase şi pe noi să trăim.
Şi aşa au pornit la drum. Dar oricât au căutat pe uliţele satului nu au
găsit Soarele cald. De aceea au mers mai departe şi au ajuns la marginea satului, pe
câmp. Dar câmpul era pustiu. Atunci au pornit şi mai grăbiţi şi mergând fără răgaz,
s-au văzut deodată înconjuraţi de o mulţime de copaci. Erau în pădure.
Şi, pe când străbăteau cărările argintate de raza verzuie şi rece a lunii,
iată că le-au ajuns la ureche nişte tainice şi ciudate ciocănituri.
Nu cumva o fi soarele cald? A întrebat băieţelul de omăt speriat.
Dar nu. Era o pasăre cu o scufiţă roşie şi cu o scurteică împestriţată. Avea un cioc
lung şi ascuţit şi lovea de zor în scoarţa unui copac.
- Cum te numeşti frumoasă zburătoare ? o întrebară prietenii noştri.
- Eu, mi-am zis „Ciocănitoarea harnică” , răspunse ea. Dar încotro,
oameni buni ?
- Mergem şi noi. Vrem să căutăm Soarele cald !....
- O, că bine faceţi, dragii mei. Mergeţi cât mai degrabă şi spuneţi-i să
vină neîntârziat.De uimire , moşneagului îi căzu luleaua din gură:
- Cum aşa, păi nu te temi de el?
- Ba, eu mă tem de ger, zise ciocănitoarea. Că din pricina lui , micile
vietăţi de sub scoarţa copacilor stau amorţite şi nu mai ies la lumină. Nici nu mai ţin
minte de când n-am mai pus pe limbă . Duceţi-vă, duceţi-vă, oameni buni, şi spuneţi-i
soarelui cald aşa: că de nu se grăbeşte, şi de nu vine mâine în zori moare
Ciocănitoarea harnică !
Au plecat prietenii noştri şi s-au afundat mai adânc în pădure.
Nu vă opriţi , îi îndemnă femeia de nea.
Dar ei se simţeau mâhniţi de soarta tristă a ciocănitoarei. Noroc că i-a înveselit
niţel un pui de animal, sprinten. Părea un ghemuleţ roşcat , cu coada lungă – ce
sărea uşor, fie de pe o creangă pe alta, fie di vârful unui copac, la poalele lui . şi era
atât de zglobiu, năzdrăvanul, încât cel mai grăsuţ dintre oamenii
noştri de zăpadă s-a luat după el. A alergat ce-a alergat şi apoi
buuuf, s-a trezit cu nasul în nămeţi. Ceilalţi l-au întrebat pe
roşcovan:
Cum te cheamă şi de ce sări atât de voios?
Sunt Veveriţa-pui şi sar de nerăbdare, în aşteptarea Soarelui cald.
Cum aşa, nu te temi de el? întrebă mirat băieţelul care aştepta să prindă fluturi
de zăpadă.
- Să mă tem? Zise Veveriţa – pui. Dimpotrivă . cămara maică-mi e goală şi în zadar
căutăm cu toţii ghinde şi conuri de brad, totul e acoperit de zăpadă. Numai Soarele
cald ne poate scăpa. Dacă daţi cumva de el , spuneţi-i să nu zăbovească, altminteri
pierim până mâine la amiază !
Cei cinci oameni de zăpadă s-au aşternut la drum. Mergeau greoi şi supăraţi. Şi iată
că de după o moviliţă , zăriră răsărind două urechi lungi şi ciudat de tremurătoare.
Văleu, să ştiţi că acesta-i Soarele cald ! zise băieţelul cel grăsuţ şi ceilalţi se opriră
înspăimântaţi.
Nu vă apropiaţi de el - rosti cel mai voinic dintre ei., să nu vi se întâmple vreun
rău. Lăsaţi-mă pe mine….
Măria Ta, rosti el, cu băgare de seamă. Suntem o familie de oameni de zăpadă. Ieşi
rogu-te de după moviliţă că avem să-ţi spunem ceva…
Dacă aveţi ceva de spus, veniţi voi încoace, se auzi o voce slabă.
Cel care aştepta să prindă fluturi de zăpadă , începu să tremure…
Nu putem, că ni-i frică de matale.
Păi, şi mie mi-e frică de voi…
Aşa, zise moşneagul către ceilalţi, apăi atunci să ştiţi că acesta nu-i Soarele cald.
Dar cine-i ? întrebă cel grăsuţ.
Acesta-i Iepuraşul - spăimântici , căci numai el e atât de fricos.
Dar de ce te-ai pitit de după deal?
Nu m-am pitit, răspunse Iepuraşul – spăimântici. Scormonesc zăpada
să caut rădăcini vechi de iarbă, căci nu mai pot de foame. Puieţii cei tineri i-am ros
de
mult . Oof, că dacă nu vine Soarele cald mai repede mă prăpădesc până mâine în
amurg…
Oamenii noştri de zăpadă au mai mers puţin şi deodată au auzit glasurile
arborilor ce se văitau , care mai de care cu vocile lor: unele mai groase, altele mai
subţiri.
Uf , rău mă mai dor braţele ! Crengile mele sunt prea împovărate de zăpadă. Or să
se rupă ! O să pierim cu toţii! Primăvară, Soare cald, veniţi mai repede….!
Prietenii noştri s-au oprit câteva clipe din drum. Erau tare îngânduraţi.
Tocmai ieşiseră din pădure şi s-au pomenit la marginea câmpului. Apoi s-au pus din
nou în mişcare şi…..fără să-şi mai spună nimic , au luat-o înapoi, de-a curmezişul
ogoarelor înzăpezite, spre satul nostru. Când să intre pe prima uliţă , i-a zărit o
pasăre neagră.
Cra, cra, cra. Ia te uită cine umblă teleleu prin sat! Da de unde veniţi oameni buni?
De la crâşmă?
De unde venim, de unde nu venim, ce-ţi pasă dumitale ? a mormăit morocănos
moşneagul. Nu ne mai supăra şi mata; în primul rând, că nici nu ne cunoaştem!
Si în al doilea rând nici nu vrem să-ţi spunem că am fost să căutăm Soarele cald,
ţipă femeia de nea..
Cârr, Cârr, Cârr, aţi fost să căutaţi Soarele cald ? Şi l-aţi găsit ?
Vezi bine că nu ! Nu l-am găsit nicăieri.
Aşa ? Aflaţi că eu sunt Cioara cea bătrână şi învăţată, care-şi are cuibul într-un
horn de pe acoperişul grădiniţei. Eu ştiu foarte multe, chiar şi unde-i locuinţa
Soarelui cald. Să stiţi că stă tocmai acolo, după vârful acela de munte înalt.
Zău ?Şi cum se ajunge până la el?
Nu poţi ajunge decât în zbor.
Cioară dragă, se rugă atunci femeia, fii bună şi du-te matale până la dânsul, că ţi-e
mai uşor. Zboară degrabă şi du-i veste din partea oamenilor de zăpadă . spune-i că
moare pădurea dacă nu vine. Pier veveriţele cele roşcovane, se prăpădesc iepuraşii
urechiaţi, se sting ciocănitoarele cele frumoase şi harnice; îngheaţă de tot mândrii
copaci…. Aşa să-i spui, auzi ?
B ine, mă duc, încuviinţă cioara.
Iar prietenii noştri îi urară drum bun, făcându-i semn cu capul. Si ca şi cum
Soarele cald ar fi fost pe undeva pe-aproape, din ochii femeii de nea se revărsară
câteva lacrimi…de zăpadă !
Dimineaţa, când m-am trezit, era soare afară şi bătea parcă un vânt călduţ.
Zăpada începu să se topească. Plângeau parcă şi streşinile casei şi deodată în
geamul meu bătu o cioară. Ea mi-a povestit toate câte s-au întâmplat. Apoi au venit
prietenii mei: Costel, Măriuţa, Ionuţ şi Nicuşor .
Vino să vezi, mi-au spus ei, în curtea grădiniţei au răsărit ghiocei.
Am alergat cu ei. Şi într-adevăr , ici, acolo, se zăreau tulpiniţe verzi cu căpşoare
albe. Unul era mai mare , doi erau mai scunzi, al patrulea avea frunzele verzi,
răsucite ca nişte braţe proptite în şolduri, iar cel din urmă avea tulpina mai groasă
si un bumbuleţ pe-o ureche.
Nu păreau trişti, ci sunau din clopoţei parcă spuneau: „ A venit primăvara !”
DU-TE IARNĂ !

de Maria Bosnea –Murgu

Du-te iatnă ,nu mai sta ,

Că ai stat prea mult deja ,
Cu ger ,viscol şi ninsoare
Şi cu zile fără soare.

Lasă-n locul tău să vie ,

Primăvara cea zglobie,
Cu gingaşii ghiocei ,
Pe câmpii să zburde miei .

S-aud tril de păsărele ,

Să ne-nveselim cu ele
Iar copiii pe vâlcele ,
Să adune floricele .
 Legenda ghiocelului

Iarna în puterea ei: peste tot numai omături. Și într-o bunâ zi, un fir a|b si plăpând,
ghiocelul ,își suna clopoțelul.
—  Cine îndrăznește să mi se împotrivească? se burzului Baba Iarna scuturându-și
cojoacele de nea și țurțurii de gheață. Abia după ce se uită bine-bine, jur-împrejur,
a descoperit ghiocelul. Tu erai? Tu ți-ai găsit să mi te împotrivești? Dacă îmi pun
mintea cu tine o sa te îngheț la noapte,
—  Nu va mâniați, Baba Iarnă și Mos Omăt, I-a spus ghiocelul. Mie soarele mi-a
trimis veste printr-o raza jucăușă cerându-mi să mă arăt lumii. M-am frecat la ochi
și iacată-mă-s!
Și peste noapte, Baba lama și moș Omat au chemat gerul într-ajutor. A mai suflat și
crivățul.
—  Unde ești ghiocelule? au chicotit cei doi. N-ai inghețat? Mai cutezi să ni te ridici
împotrivă?
—  Drept să vă spun, babă Iarnă și moș Omăt, mi-a fost tare-tare frig. Era cât pe
ce să mă smulgă și vântul. Abia m-am putut piti dupa un bulgare de pământ. Of, dacă
și la noapte o fi tot atât de frig, voi muri înghețat!
Soarele auzind cu câta bunatate vorbește ghiocelul vrăjmașilor săi, i-a trimis in
ajutor mulțime de raze calde, întărindu-l.
Așa că, de dimineață, alături, a putut vedea frați și surori răsărind printre petece
de nea.
—  Baba Iarna, moș Omăt, rasunau clopoțeii lor ăn poiana, Baba larnă, moș Omat, hai
sa ne jucăm de-a prin-selea!
... Așa s-a dovedit ghiocelul mai tare decât iarna, vădin-du-și rostul său pe lume:
acela de a fi dintâia floare care să bucure omul.