Sunteți pe pagina 1din 8

PARINTELE ARSENIE MUSCALU – conferinta de la Iasi despre

STAREA NOASTRA DE CADERE si FARAMITARE LAUNTRICA si


inceputul vindecarii sufletesti prin RUGACIUNEA LUI IISUS. Sfaturi
duhovnicesti practice pentru CHEMAREA NUMELUI DOMNULUI si
atitudinea fata de aproapele: SINCERITATE, PRUDENTA, LUARE-
AMINTE, FACERE-DE-BINE. Ce inseamna sa fii sincer cu tine
insuti? (VIDEO + TEXT)
26-01-2019Sublinieri 
Print

Conferința „Calea vieții duhovnicești – de la minte la inimă” –


Protos. Arsenie Muscalu (duhovnicul Mănăstirii „Sf. Eufrosina și Sf.
Ioan Evanghelistul” din Cornu, jud. Prahova) – Partea I (ASCOR
IAȘI, 16 noiembrie 2018):
Transcriere:
“Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Orice cale are un început. Şi, deşi noi uneori folosim lucrul acesta ca pe o
glumă, că o luăm, că începem mereu  cu Adam şi Eva, poate părea de prisos,
poate părea plictisitor să ne întoarcem mereu la povestea primilor oameni,
dar cred că nu avem altă cale pentru a ne înţelege pe noi înşine, pentru a
înţelege ce se întâmplă cu noi, pentru a înţelege lumea şi ceea ce se întâmplă
cu ea. Poate că putem spune chiar că faptul de a percepe cele petrecute
cu primii oameni ca pe ceva exterior, ca pe o poveste, ca pe ceva cu
aură de legendă, este un semn al stării noastre de cădere, de
fărâmiţare, de dez-unire, de dezbinare. Mă gândesc ladezbinare, care
apare atunci când alunecăm în calea acestui gând dizolvant, un gând ce
distruge starea de unire cu Dumnezeu și cu oamenii, gândul care zice:
“Cu ce sunt eu vinovat dacă el, Adam, a greşit?“.
Pe de altă parte, faptul de a percepe istorisirea biblică cu primii doi oameni ca
pe propria poveste, ca pe propria viaţă, cred că poate să fie un semn de
vindecare, un semn că a fost parcursă calea duhovnicească de la minte la
inimă. Să încercăm să lămurim, să adâncim aceste gânduri.

Noi avem mai mult experienţa stării de cădere decât a stării de


vindecare a fiinţei noastre. Un mare greu, însă, pare că este acela că nu
conştientizăm această stare deplin drept ceea ce este ea de
fapt. Adică vedem că ceva nu merge, dar nu interpretăm corect, nu
găsim semnificaţia adevărată a acestei stări de lucruri. Sau poate
până şi la a vedea cu adevărat, deplin conştient, că ceva nu merge,
este o cale lungă. Mă refer la situaţia în care nu trăim într-o nepăsare, într-
o împietrire, într-o stare de delăsare, ci noi ne zbatem, alergăm şi facem
poate un mare efort, dar alergăm cumva în cerc şi ne trezim mereu în
acelaşi punct. Ne trezim în acelaşi punct, dar, pe de altă parte, ne amăgim
şi zicem: “Data viitoare va fi mai bine.” sau “Nu m-am străduit îndeajuns. O
s-o fac şi o să reuşesc.” Vreau să spun că şi până la a conştientiza deplin
că ceva nu merge este o cale lungă. E vorba de greutatea de a ne
vedea starea de cădere.
Mai concret spus, ceea ce trăim, poate, zi de zi, arată cam aşa: ştim că
trebuie să ne smerim, dar, în fapt, ne întoarcem tot timpul în acelaşi
punct al cercului vicios sau al cercului viciilor, patimilor. Adică ştim că
trebuie să ne smerim, dar reacţionăm energic la cea mai mică jignire.
Contrazicem şi ne împotrivim cu vehemenţă dacă cineva este de altă
părere decât noi sau dacă nu este de acord cu noi. Ne arătăm extrem
de sensibili la orice vorbă defăimătoare pe care auzim că a spus-o
cineva despre noi. Ne ascundem greşelile şi neputinţele şi suntem
destul de preocupaţi, uneori foarte preocupaţi să facem o bună
impresie celorlalţi, deşi… știm că trebuie să ne smerim.

Apoi: ştim că trebuie să ne
rugăm. Dar de câte ori nu se întâmplă să treacă o zi întreagă fără să
ne amintim măcar de Dumnezeu, de câte ori nu facem o rugăciune
formală, neaflându-ne în interiorul cuvintelor pe care le rostim la
rugăciune, ci oriunde altundeva?! De câte ori nu ne găsim pretexte în
starea de oboseală, în mulţimea ocupaţiilor sau obligaţiilor ca să
renunţăm la rugăciune sau să o împuţinăm, să o scurtăm, să o
amânăm?! Şi când reușim să ne rugăm, acasă sau la slujbele Bisericii, cât
de uşor ne întoarcem, imediat poate, la lucruri care nu se potrivesc
deloc cu rugăciunea: răutate, bârfă, iritare, enervare, invidie, slavă
deşartă sau plăceri trupeşti.
Apoi: ştim că trebuie să ne iubim vrăjmaşii şi să întoarcem şi celălalt obraz
atunci când suntem loviţi. Dar, în fapt, reuşim oare nu să-i iubim pe cei
care ne fac rău, dar măcar să nu întoarcem răul ce ni s-a făcut, măcar
să nu-i urâm pe cei care ne fac rău, să nu-i vorbim de rău, ci să-i
iertăm? Nu reuşim.
Iată, cam aşa arată viaţa noastră duhovnicească. Trăim o fărâmiţare, o
risipire, un fel de strădanie în gol. Una ne propunem şi altceva iese.
Una gândim şi alta vorbim. În mintea noastră, cu mintea noastră judecăm
pe cineva, dar îi spunem cuvinte frumoase. Sau una gândim şi vorbim şi cu
totul altceva facem. De exemplu, gândim că bine este să fim uniţi, că
trebuie să fim uniţi şi vorbim despre iubirea faţă de aproapele, dar,
prin ceea ce facem, nu numai că nu lucrăm în sensul unirii, dar
lucrăm, de cele mai multe ori, în sensul dezbinării. Toate acestea la un
loc şi altele asemenea acestora le-am numit fărâmiţare în sensul pierderii
integrităţii. Descoperim că nu suntem oameni integri, oameni întregi,
ci fărâmițați, făcuţi din bucăţele. Mintea, inima, voinţa, cuvântul
nostru nu sunt una. Aceste puteri sufleteşti ale noastre lucrează în
neunire.
Şi, ca o mică paranteză, să vă odihniţi puţin sufleteşte, să vă spun ceva ca un
fel de glumă, care nu este glumă, dar care ilustrează starea aceasta de
întortochere, nu ştiu cum s-o numesc altfel, în care, de cele mai multe ori,
trăim și ne aflăm, cât de alambicaţi suntem în interiorul nostru, greu să ne
cunoaştem pe noi înşine. Marele mitropolit Filaret al Moscovei, sfânt al
Bisericii ortodoxe Ruse surori, a întrebat odată trei tineri monahi: “Prin ce
crezi tu că ai să te mântuieşti?” Primul i-a răspuns: “Prin smerenie.”
Mitropolitul i-a zis: “Şi oare ai tu mult din aceasta?” Şi a trecut la al doilea, ei
erau la un fel de examen, cred că pentru seminar teologic. Acela i-a zis: “Prin
rugăciunile înalt preasfinţiei voastre.” Mitropolitul i-a spus: “Cine te-a învăţat
să fii atât de ipocrit?” A întrebat şi pe al treilea. Acela i-a răspuns: “Prin
Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, prin Jertfa Lui de pe Cruce.” Şi
mitropolitul i-a zis: “Ţine minte acest răspuns. Întipăreşte-l adânc în
fiinţa ta.“
Suntem destul de încâlciţi, destul de întortocheaţi. Multe lucruri se
amestecă în noi.Cele spuse mai înainte se referă, mai ales, la lăuntrul
nostru. Dar şi în viaţa lumii, în istorie, putem uşor observa o dinamică a
căderii de la Dumnezeu în sensul dizolvării, în sensul atomizării lumii,
în sensul fărâmiţării ei, dinamică ce se va dezvolta până la ultima ei
consecinţă, până la ultimul dram de unitate, până la pieirea lumii,
până la sfârşitul lumii. Părintele Ioanichie Bălan a consemnat în Patericul
românesc, cred, cuvântul unui om duhovnicesc din Moldova care, întrebat
fiind când va veni sfârşitul lumii, a răspuns: “Când nu va mai fi cărare de
la vecin la vecin.” Nu e cazul să fim prea preocupaţi de această dinamică a
căderii. Cine are rău de înălţime a observat că se întâmplă că, privind
un hău, te simţi parcă atras de el, te absoarbe. Aşa ni se poate
întâmpla că, dacă suntem prea îndreptaţi cu atenţia asupra acestui
vârtej, să fim absorbiţi de el. Nu e cazul să ne temem de sfârşitul lumii;
alunecăm pe urmă în tot felul de preocupări legate de cipuri, de acte
biometrice şi de tot felul de conspiraţii.
În istorie vedem şi lucrarea de vindecare a stării de fărâmiţare. Si, când
zicem aceasta, ne referim la Biserică. Prin Biserică şi întru ea se
săvârşeşte o rezidire a lumii, a omului. Ceea ce era făcut bucăţi,
fărâmiţat, se realcătuieşte ca întreg. Unitatea sau unimea ce ne este
dăruită prin Biserică este atât de strânsă, atât de adevărată, încât este
asemănată cu aceea a mădularelor într-un trup, capul trupului fiind Domnul
Iisus Hristos. El a zidit acest trup, Biserica, prin întruparea Lui, prin crucea şi
Învierea Sa şi prin trimiterea Preasfântului Său Duh. Ca mădulare ale
acestui trup ne vindecăm de fărâmiţare, de neunirea în care trăim ca
oameni şi de fărâmiţarea lăuntrică a puterilor sufleteşti, descrisă în
cele spuse puţin mai înainte. Această vindecare este o rezidire a
noastră şi a lumii. Dacă la prima facere, când Dumnezeu a adus toate din
nefiinţă în fiinţă, nu s-a cerut participarea noastră, rezidirea noastră este
un dar pe care este nevoie să-l facem cu adevărat al nostru prin
libera alegere. Ne este dat să participăm la rezidirea noastră, la
vindecarea noastră.
În acest sens, Biserica are mijloace harice pentru a înrâuri în chip
binefăcător sufletele noastre. Adică rugăciunea particulară, acea
rugăciune pe care o facem după cărţile de rugăciuni; citirea
cuvântului lui Dumnezeu, cercetarea slujbelor Bisericii şi a locurilor
sfinte şi, mai ales, primirea Sfintelor Taine. Spovedania şi
Împărtăşirea cu Sfântul Trup al Domnului lasă urme adânci şi
binefăcătoare în sufletele noastre.
Însă un mijloc haric de înrâurire asupra sufletului nostru, un mijloc de
tămăduire lăuntrică deosebit de preţios prin aceea că îl avem totdeauna la
îndemână este cuprins în chemarea lăuntrică de rugăciune şi de
pocăinţă a numelui Domnului Iisus Hristos. Este vorba derugăciunea
lui Iisus. Şi, în cele ce urmează, îl citez pe egumenul Hariton de la
Valaam [in “Sbornicul”, culegerea de cuvinte despre rugaciunea lui Iisus]
care, destul de concentrat, ne oferă o esenţa a învăţăturii despre rugăciunea
lui Iisus.
De rugăciunea lui Iisus – spune el – trebuie să te apropii cu evlavie şi
cu un duh de pocăinţă şi să o faci cu luare-aminte, fără grabă şi cu o
simplitate mare, fără să te sileşti să storci din inima ta anumite
simţăminte. Mai cinstit este să recunoşti că nu le ai decât să
procedezi la o contrafacere.

Nu e nevoie să ne silim să stoarcem din inima noastră anumite


simţăminte pentru că ştim că trebuie să le avem. E nevoie să fie
săvârşită cu o mare simplitate. Rugăciunea se numeşte vorbită când este
rostită prin cuvinte cu glas sau fără glas. Se numeşte  rugăciunea minţii când,
nedespărţită de ea, se leagă  luarea-aminte a minţii. Nu avem rugăciunea
minţii atunci când se întâmplă să fim atenţi câteva momente şi apoi nu mai
suntem atenţi sau să fim atenţi o zi, o săptămână, şi apoi să o facem iarăşi
fără atenţie. Se numeşte rugăciunea minţiiatunci când, nedespărţit de
ea, avem luarea-aminte a minţii. Şi se numeşte rugăciunea inimii sau a
minţii din inimă când se face în inimă.
Când facem rugăciunea lui Iisus, continuă egumenul Hariton, nu este
atât de importantă cantitatea, cât calitatea. Totuşi trebuie să-ţi
hotărăşti pentru fiecare zi un anumit număr de rugăciuni ca o pravilă
pentru totdeauna, ca să nu aibă loc bunul plac sau întâmplarea. Ca o
paranteză,părintele Sofian Boghiu de la mănăstirea Antim recomanda
nu să spunem un număr de rugăciuni zilnic, ci să avem un timp de
rugăciune de care să ne ţinem cu seriozitate; de trei-patru ori pe zi
câte un sfert de oră să rostim rugăciunea lui Iisus. Poate să fie un
reper, poate să ne ofere o orientare cu privire la felul în care să ne
găsim un fel de pravilă. Dar fiecare îşi cunoaşte puterea şi are nevoie
să apeleze la îndrumările duhovnicului.
Cel ce face rugăciunea lui Iisus trebuie să ţină minte că prin aceasta se aşază
într-o anumită apropiere de Domnul şi, potrivit cu această aşezare a sa faţă
de Domnul, prin invocarea Lui deasă, prin pomenirea Lui deasă de
rugăciune, va trebui să-şi schimbe viaţa, să se înfrâneze de la tot ceea
ce nu este vrednic de starea lui, de această apropiere a lui de
Domnul, şi să facă tot ce-i stă în putinţă ca să fie demn de ea.
Aşezându-ne într-o astfel de stare, se cere să săvârşim cu răbdare nevoinţa
noastră în rugăciune,  lăsându-ne cu totul în voia Domnului şi   fără să ne
gândim la cine ştie ce înfăptuiri, ci socotindu-ne pururea nişte robi
netrebnici.  Iată pe scurt, spune egumenul Hariton, tot miezul rugăciunii lui
Iisus.

El ne mai spune ceva:

Trebuie să începem de la rugăciunea vorbită, care, fiind rostită cu


evlavie şi fără grabă, întru zdrobirea inimii, trece singură în cea a
minţii.

Adică ne spune că nu putem să ardem etapele.


… Trece singură în cea a minţii, iar cea a minţii la cea din inimă.  Treptat,
rugăciunea cuprinde sufletul şi aduce în el o stare de pace, de linişte,
de odihnă, de curăţie, de rânduială şi de bucurie şi o stare lăuntrică
necurmată înaintea Domnului.

Ceea ce descrie el aici este starea de vindecare, starea omului integru, starea
omului întreg.

Şi, ca o prelungire a colocviului Întâlnirea cu duhovnicul, anul acesta ştiţi


că duhovnicul cu care ne-am întâlnit, prin comunicările care au fost susţinute,
a fost părintele Sofian Boghiu. Ca o continuare a acestui colocviu, în finalul
cuvântului meu, am să vă citesc câteva dintre cuvintele părintelui Sofian
păstrate de un fiu duhovnicesc, notate de el imediat sau chiar în timpul
convorbirii avute cu părintele. Cuvintele pe care vreau să le citez de la
părintele Sofian se referă tot la starea aceasta încâlcită, încurcată a
sufletului nostru. Acest fiu duhovnicesc al părintelui Sofian era preocupat
de problema sincerităţii. L-a întrebat: “Părinte, până unde merge
sinceritatea cu aproapele meu?“ Părintele Sofian a răspuns:
“Iată cum e cu această problemă a sincerităţii: pentru o lucrare
duhovnicească avem nevoie de onestitate, avem nevoie de
sinceritate.  Tu trebuie să fii foarte sincer cu tine însuţi şi cu
Dumnezeu în primul rând. Iar cu ceilalţi trebuie să fii după sfatul
Evangheliei: înţelept ca şarpele şi blând ca porumbelul.  Această
înţelepciune a şarpelui înseamnă prudenţă.  Să fii foarte prudent cu
cel cu care vorbeşti, să fii atent până la nuanţă, să-i simţi pulsul
dinainte, să-ţi dai seama până unde e cazul să-i spui ale tale. Dacă
simţi că nu poţi fi sincer cu el până la capăt, taci.  De minţit, însă, nu-l
minţi. Pentru că, atunci când intervine minciuna, intervine şi diavolul.
La minciună să nu apelezi cu niciun chip. Taci. Tu nu eşti obligat să-i
spui celuilalt totul, dar eşti obligat să nu minţi.  Asta este
înţelepciunea, să ştii să cântăreşti orice cuvânt şi orice gând, să fii
stăpân pe tine.“

Iată omul integru, omul care nu mai spune una şi alta gândeşte, şi
alta face, iată omul întreg!
“Să fii stăpân pe tine. Să poţi să controlezi totdeauna tot ce spui şi tot
ce gândeşti. Aceasta nu ca un autocontrol obositor, stresant, ci ca
luare-aminte, ca trezvie. Să poţi să controlezi totdeauna tot ce spui şi
tot ce gândeşti. Să fii înţelept, tăcut, măsurat la vorbă. Să simţi dintr-
o dată pulsul celuilalt, pentru că nu poţi să spui oricui orice. Asta era
şi marea problemă la puşcărie, când ne anchetau spuneam: “Da, îl
cunosc pe cutare.” Altceva nu puteau scoate de la noi. Despre faptele
lui nu spuneam nimic, că, dacă eram total sinceri cu cei care ne
anchetau, atunci şi ceilalţi erau căraţi la puşcărie şi făceam tot ce era
în puterea noastră ca să nu provocam aceasta nenorocire. Aşa încât
ţine minte:învaţă să vorbești fiecăruia pe limba lui. Minciună, sub
niciun chip! Prudenţa, până la nuanţă!“

“Dar ce înseamnă să fii sincer cu tine însuţi?“, a mai întrebat fiul duhovnicesc.
Ştii ce înseamnă sincer? Sine
cera! Adică fără ceară. Existau înainte acele plăcuţe de argint pe care se
scria. Şi, dacă erau amestecate cu ceară, nu se mai putea scrie sau citi nimic
de pe ele. Ele trebuiau să fie sine cere, adică pure, fără ceară, argint
curat.Asta înseamnă sincer: fără umbră de viclenie. A fi sincer cu tine
însuţi înseamnă să te măsori tu pe tine cât eşti de credincios sau
superficial faţă de Dumnezeu, cât știi și cât nu știi din cele ce trebuie
să știi. Cât faci din ceea ce știi. Când te laudă cineva să te întrebi ce e
drept în această laudă în raport cu realitatea din tine, pentru că tu te
ai la mână şi ştii exact cum eşti, cât de cinstit eşti înaintea lui
Dumnezeu. Nu cumva eşti fals, superficial faţă de Dumnezeu? De
pildă, ai dat milostenie. Oare nu cumva ai dat de ochii lumii? Sau nu
cumva ţi-a părut rău? Recunoşti tu că tot cei ai este de la Dumnezeu
sau îţi atribui ţie nişte merite?
Asta înseamnă să fii sincer cu tine însuţi: a fi sincer cu Dumnezeu, să știi
exact cât ești de corect înaintea lui Dumnezeu, să te descoperi pe tine
însuţi aşa cum ești de fapt. Spunea un părinte: “Cu buzele i-am spus lui
cuvânt, iar în inima mea l-am judecat.” Acel cuvânt din inimă îl aude
Dumnezeu! Pentru că el este foarte prezent în viaţa noastră, în inimă,
în rărunchi. Asta înseamnă: să simţi cu adevărat cum te găseşti tu în inima
ta faţă de Dumnezeu. Să nu uiţi acest lucru: aşa cum sunt raporturile
noastre cu ceilalţi, tot aşa sunt şi raporturile noastre cu Dumnezeu.
Să nu uiţi că trăieşti în Legea cea Nouă şi nu în legea Vechiului
Testament. Dacă ai un duşman, nu-l vindeci cu răzbunare sau cu
osândire, ci cu dragoste şi cu smerenie.

Era un părinte Veniamin, un fel de ţăran foarte cultivat şi foarte sfătos. Şi


odată a fost internat în spital şi stătea într-o rezervă. Şi în rezerva lui, lângă
el, era cineva tot bolnav, care nu-l putea suferi pe părintele Veniamin. De
câte ori se apropia de el, acela îl scuipa şi-i spunea că-l urăşte şi câte şi mai
câte. Şi acela nu se scula din pat, era la pat. Iar părintele Veniamin, fără să-l
întrebe, îl ajuta pe acela la orice lucru de care ar fi avut nevoie. Îi ducea oala
la toaletă, îi punea apă la îndemână, îi făcea curat, îi spăla hainele. Tăcea şi
făcea. Nu se uita că celălalt îl urăşte sau îl scuipă. Îl mai şi înjura. Şi, când
părintele Veniamin s-a făcut bine şi a plecat din spital, acela a plâns:
“Părinte, iartă-mă, m-ai biruit. Să ştii că m-ai silit să am o părere foarte bună
despre dumneata şi acum te preţuiesc foarte mult.”

Adică vreau să-ţi spun că foarte mult contează aceste atenţii discrete,
smerite, tăcute, faţă de cel care-ţi face rău. Şi, dacă te umileşte
cineva, în loc să te mânii, să te gândeşti: oare eu nu sunt vinovat cu
nimic înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor? De câte ori nu am
smintit pe ceilalți? de câte ori nu am dorit răul celorlalți? Sau poate
chiar am blestemat! Cu adevărat merit şi să fiu mustrat şi umilit!
Închei cu un fel de cuvânt testamentar al părintelui Sofian, chiar dacă adresat
cuiva anume, dar ne este de folos nouă, tuturor:

“Eu nu ştiu ce te va aştepta pe tine în viaţă sau prin ce încercări te va trece


Dumnezeu, dar ţine minte ca o regulă: aşa cum vrei tu ca celălalt să-ţi
facă viaţa fericită, aşa să faci şi tu viaţă fericită celuilalt. Când eram la
Jilava era cu noi în celulă un medic şi tot timpul el cârpea ciorapii celorlalţi.
Îşi făcuse un ac dintr-un cui şi cu fire din ciorapi stricaţi repara tot ce se
putea repara. Şi l-am întrebat: “De ce faci asta?” Şi mi-a răspuns aşa: “Simt
nevoia să fac oricui o bucurie, o bucurie din partea mea. Aşa am
simţit toată viaţa, de când mă ştiu, de copil, şi nici acum nu pot face
altfel.“ Şi aşa m-am bucurat de el, îţi spun drept.
Acesta era scopul vieţii lui: să facă cât mai multă bucurie celorlalţi,
chiar şi acolo, în acea lume în care răul era aşa de bine organizat şi
nu aveai voie să faci nimic bun. Dacă făceai ceva bun te duceau imediat la
neagra, cu apă pe jos şi beton înghețat şi un frig cumplit. Şi, în acest loc
atât de groaznic, el voia cu tot dinadinsul să facă un bine celuilalt. Fă
şi tu aşa! Lucrurile de care tu te bucuri transferă-le asupra celuilalt şi
vei vedea cum se vor schimba toate.“

S-ar putea să vă placă și