Sunteți pe pagina 1din 13

ORBUL DIN IERIHON.

 “Pentru ca a ascultat de glasul constiintei,


el a intrat in lucrarea lui Dumnezeu. Daca el pierdea acest
moment, nu stim daca s-ar mai fi intalnit a doua oara cu Iisus-
Domnul”. PREDICI AUDIO TREZITOARE de la Manastirile Putna si
Sihastria Putnei: CAND SI IN CE FEL NE AJUTA DUMNEZEU? CE AR
TREBUI SA VEDEM SI LA CE AR TREBUI SA INCHIDEM OCHII?
27-01-2019Sublinieri 
Print

Cuvant al Parintelui Dosoftei Dijmarescu (Man. Putna) la Duminica


a 31-a dupa Rusalii (2 decembrie 2012):
“Şi cei care mergeau înainte  îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult
striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă!” (Luca 18, 39)
[…] Unii cred ca atunci cand cineva Il roaga pe Dumnezeu ceva, aceasta ar fi
o cersetorie. Si nu o data auzim pe unii spun [nesincer]: “Nu il mai rog pe
Dumnezeu, ca stie El de ce am nevoie” (…) Si exista si o urmare vizibila
acestei atitudini fata de Dumnezeu, si anume a nu-l mai cauta pe duhovnic
intr-o problema complicata, sub pretextul de a nu-l deranja. Caci daca cineva
nu mai cauta ajutorul lui Dumnezeu, va urma in chip firesc ca nu va mai
cauta nici ajutorul parintelui duhovnicesc si ramane cu acea problema si cu
altele nerezolvate. Dumnezeu asteapta sa cerem nu pentru ca nu ar sti
ceea ce avem nevoie, ci pentru ca El doreste ca si noi sa fim partasi la
bine. Nu vrea sa ne dea asemenea unor cersetori, ci ca
unor  impreuna-lucratori cu El, ca unor fii.
In viata noastra de zi cu zi exista de multe ori riscul sa uitam sa cerem
ajutorul lui Dumnezeu, atat in lucrurile marunte – care ni se par prea
marunte -, cat si, uneori, in lucrurile mari – care, poate, ni se par imposibil
de rezolvat, deci ce rost are sa mai cerem? Daca am sti insa ca Dumnezeu
asteapta mereu sa-I cerem ajutorul, probabil am uita mai putin. Aceasta
uitare e cauzata, poate, si de faptul ca nu intelegem prea bine aceasta
mare si smerita dorinta a lui Dumnezeu, de a vrea sa ne faca mereu
partasi lucrarii Lui. Si nu intelegem pentru ca, noi, adesea, procedam
contrar. De multe ori, nu vrem sa fie si altii partasi la o reusita a noastra. E
greu sa nu recunoastem obisnuinta noastra de a face lucruri bune,
dar egocentric: “Eu  am facut,  eu  am reusit,  eu  iti dau si tie…”. Si cand
acceptam si pe altii sa lucreze acel bine, ii acceptam cel mult ca mana a a
doua, ca tot noi sa culegem laurii reusitei. Desigur, nu totdeauna si nu toti
oamenii fac asa. La manastirea noastra, la Putna, in 1871, a fost o mare
serbare a românilor de pretutindeni, prima de acest fel. Initiatorul acestei
serbari a fost Mihai Eminescu, insa el nu s-a batut cu pumnul in piept. Abia
dupa ani multi de la aceasta serbare, cand altii si-au pus aceasta intrebare,
si-au dat seama ca Eminescu a fost, dar nu s-a falit deloc cu aceasta. Acest
mod de a proceda, de a-i face pe ceilalti partasi intru totul la binele pe care
incercam sa-l lucram este o normalitate. Modelul acestei normalitati este
modul in care Dumnezeu a lucrat zidirea omului: ne-a chemat sa fim
partasi la slava Lui si dupa aceasta chemare-model, intreaga noastra
existenta este chemata sa fie o impreuna-lucrare cu
Dumnezeu. Chemarea se potriveste si modului in care Dumnezeu a facut
omul: nu ne-a facut despartiti si separati de El, ci ne-a facut distincti,
dar inruditi cu El: in noi este o farama din energiile Sale cele necreate.

Ei bine, de la cersetorie, care


inseamna, intr-adevar, lipsa unei relatii adevarate, a unei legaturi
[personale], Hristos-Domnul il ridica pe acest nevazator la impreuna-
lucrarea cu El. Si asa cum am spus, unele persoane nu se roaga, pentru ca
spun ca nu vor sa cerseasca lui Dumnezeu ceva: “Daca o sa merit, Dumnezeu
o sa-mi dea, daca nu, nu”. Acest mod de gandire insa nu are legatura cu
adevaratul nostru Dumnezeu. Caci lui Dumnezeu nu-I cersim ca unui
strain care ne da mila, ci lui Dumnezeu Ii cerem ca Tatalui, ca Tatalui
nostru, ca celui din adancul inimii noastre, ca rasuflarii noastre
duhovnicesti si nu ca unui strain care trece mai departe. Iar Dumnezeu
nu trece niciodata mai departe atunci cand ne da ceva, nu trece pe drum pe
langa noi, ci prin acest bine pe care ni-l da sau pe care ne ajuta sa-l
facem, El Insusi vine inauntrul nostru si darul pe care il primim o
salasluire a harului Duhului Sfant intru noi. Asadar, tot timpul cand Ii
cerem ceva lui Dumnezeu, noi, sa stiti ca de fapt, Il chemam pe El. I-
am cerut, bunaoara, sa ne ajute sa ne impacam cu cel cu care suntem
suparati, dar, de fapt, noi Ii cerem sa vina El alaturi de noi cu pacea Sa, caci
aceasta sterge, vindeca supararile.
Al doilea gand pe care vreau sa vi-l pun la inima este legat de motivul pentru
care orbul actioneaza astfel. (…) In aceasta situatie ne aflam si noi de multe
ori: cand stim prea bine ca avem o nevoie, o lipsa, ca Hristos-Domnul
poate sa ne ajute, dar de la stiinta pana la rezultat este un drum pe
care uneori nu il strabatem si ramanem cu parerea de rau ca nu am
facut asa cum am stiut ca trebuie. Acest orb a simtit inlauntrul sau
impulsul: cere lui Iisus sa vezi! Si l-a ascultat, a cerut. Mai mult, a strigat si
inca repetat! Credeti dvs. ca celor din jurul lui nu le-a spus Dumnezeu in
constiinta lor sa faca loc acestuia, sa il lase sa mearga la Iisus? Cu siguranta
ca le-a spus. Dar, pe cand orbul a luat aminte la glasul dinauntrul lui, acestia
nu au luat aminte la ce le spunea Duhul in taina inimii lor si de aceea ii
spuneau sa taca. Ziua de astazi a fost un moment esential al vietii
acestui om. El a luat aminte la invapaierea duhului din sufletul sau si
nu a trecut pe langa ea. De aceea, nici Hristos nu a trecut pe langa el, caci
deja cel nevazator si-l aprop[r]iase pe Hristos. Daca el pierdea acest
moment, daca nu asculta atunci vocea constiintei, nu stim daca s-ar
mai fi intalnit a doua oara cu Iisus-Domnul. Si chiar daca s-ar fi
intalnit, (…) vocea constiintei ar fi palpait si mai slab in el, căci nu a
ascultat-o prima data. Ca o candela care, daca nu o “faci” la timp,
este din ce in ce mai slaba si, in cele din urma, se si stinge.
Pentru ca a ascultat de glasul constiintei
in acel moment esential, el a intrat in lucrarea lui Dumnezeu. Atat
este necesar omului: sa aiba buna vointa de a raspunde. Căci
Dumnezeu ne stie si putinta, si neputinta si nu ne cere mai mult decat
putem, dar ne cere mereu sa ne exprimam voia cea buna si sa facem
aceasta liber – pentru ca suntem liberi. Adica Dumnezeu ne-a facut liberi si
ne cere rodul libertatii, nu este deloc nedrept cu noi aici. Orbul intra in
lucrarea lui Dumnezeu si o vedem desfasurandu-se: puterea creatoare a
lui Hristos il vindeca, ii da vederea. Si, odata cu vederea, prin usa bunei lui
vointe, orbul Il primeste pe Hristos in suflet. Asa ca, atunci cand Mantuitorul ii
spune: credinta ta te-a mantuit!, constata ca orbul Il avea deja in suflet si
lucra de acolo.
(…) Atunci cand cerem lui Dumnezeu ceva, desi plecam din pozitia de
cersetori, El ne inalta la cinul Imparatesc. Acest “credinta ta te-a
mantuit” este ca si cum acest om a dobandit [a primit] si el capacitatea de a
porunci materiei, ceea ce numai Creatorul al materiei si al intregii existente
poate.
Ultimul cuvant al Evangheliei pecetluieste ceea ce a inceput in mod tainic in
constiinta orbului. “Şi îndată a văzut şi a mers după El, slăvind pe
Dumnezeu.“ Pentru ca Il purta deja inauntru, pe cat era atunci posibil, L-a
urmat pe Domnul. Pentru ca stia ca de la Dumnezeu ii venise imboldul de a
cere ajutor, acum ii multumea lui Dumnezeu. De multe ori, si noua
constiinta ne spune clar si raspicat cate ceva – uneori o ascultam,
alteori nu. Astfel de momente, in care glasul constiintei este destul de
limpede, dar noi stam inca in dubiu daca sa-l ascultam sau nu, sunt
adesea in viata noastra. Cu cat il vom asculta mai mult, cu atat vom
sesiza mai bine atunci cand ne vom afla in fata unei chemari tainice a
lui Dumnezeu.
Intre aceste momente exista insa trei care au o influenta deosebita asupra
noastra si asupra celor din jurul nostru si in aceste momente trebuie
numaidecat sa ne ascultam constiinta. Acestea sunt: aparitia unei noi vieti –
zamislirea, nasterea – apoi casatoria sau in cazul monahilor,  tunderea in
monahism si cel de-al treilea, trecerea din viata aceasta pamanteasca.  Cand
noi sau cei din jurul nostru trecem prin astfel de momente, trebuie sa
avem multa luare aminte si cu multa staruinta sa strigam dupa
ajutorul lui Dumnezeu, cerandu-I impreuna-lucrarea, caci nu trebuie
sa gresim in acestea.
Astfel, cand Dumnezeu cheama o familie, un barbat si o femeie, sa-I fie
impreuna-lucratori la crearea unei noi vieti, acestia sa nu refuze, caci altfel se
lipsesc ei si copilul pe care nu-l vor lasa sa traiasca de un viitor care poate fi
spre mantuirea lor si a neamului lor. In ceea ce priveste casatoria ori
intrarea in monahism, o chemare ratata nu reprezinta, intr-adevar,
sfarsitul vietii persoanei respective, dar omul o ia pe alt drum decat
cel pe care i l-a pregatit dragostea lui Dumnezeu si atotstiinta Sa. In
pragul mortii, de asemenea, omul trebuie sa-si incordeze toate puterile
pentru a asculta glasul constiintei. Sa vada ca uneori ii spune ca nu a reusit
poate sa spovedeasca ceva, ori ca a nedreptatit pe cineva, candva, si nu a
rezolvat, ca nu a dat fiecaruia ce se cuvine, ca e certat inca cu cineva ori ca
nu s-a spovedit si nu s-a impartasit de mult. Si uneori, tocmai aici in acest
moment al incheierii vietii noastre si al ducerii in fata lui Hristos, omul face
niste greseli de intelegere. Unii zic: “ei, cate pacate am facut, nu ma mai
iarta nimeni“. Dar Hristos, Domnul, a dat preotilor darul iertarii
spunand “cate veti ierta, va vor fi iertate” fara sa mentioneze cantitati or
gravitati, ci cerand marturisirea lor sincera si cu parere de rau. Si oare
numai un talhar a intrat in Rai pentru ca si-a ascultat constiinta in
ultimele clipe ale vietii? Nu, nu numai unul, ci mai multi [oameni
foarte pacatosi].
Si tot despre aceste momente esentiale din apropierea mortii este o situatie
care pentru un om cu gandire intreaga este de neinteles. De multe ori preotii
sunt solicitati: rugati-va pentru cutare ca e la spital, e pe moarte, nu se stie
daca mai traieste sau nu. Si preotul spune: sigur, o sa ma rog, o sa spun si la
altii si asa va face. Dar, inchip firesc, el intreaba: este spovedit, este
impartasit? Nu, Parinte. Bine, atunci vorbiti cu el, vorbiti cu familia, pot sa vin
eu, pot sa rog un preot din apropiere cunoscut sa vina sa-l spovedeasca si
sa-l impartaseasca. Si de multe ori raspunsul este: Parinte, nu se poate. Dar
de ce, nu vrea? Nu, Parinte, nu ca nu vrea, dar cum sa-i spunem de preot, o
sa creada ca moare. Si este o lipsa de normalitate teribila. Tatal tau,
mama ta, prietenul, colegul, moare si tu stii ca moare. Dar nu il ajuti
aducandu-i un preot ori macar pomenindu-i, de teama ca el se
gandeste la moarte. Oare este un copil mic care nu are minte si nu-si da
seama unde se afla? Cum putem oare sa ne prefacem ca nu se intampla
nimic intr-o situatie atat de teribila? Desigur, trebuie multa delicatete
cu un om aflat in pragul trecerii in vesnicie ori cu un om bolnav ori cu
cineva care nu s-a spovedit de ani de zile, dar trebuie o delicatete
dupa Dumnezeu, adica sa faci ceva si sa fii delicat, cu atentie, fara
agresivitate, nu sa nu faci nimic – chipurile pentru a-l proteja, căci nu
l-ai protejat, ci l-ai lipsit de un colac de salvare a sufletului pe care
puteai sa i-l dai tu si uneori numai tu. Si sa stiti ca dragostea pentru cel
aflat in suferinta si smerenia fata de Dumnezeu vor face intotdeauna sa fie
gasita o solutie. Desigur, celalalt are libertatea sa o refuze, dar noi
avem constiinta impacata ca am facut ce trebuie.

Frati crestini, am vorbit despre


cum orbul din Ierihon si-a ascultat constiinta, in pofida gurii lumii care
ii cerea sa nu o asculte. Taria aceasta nu se dobandeste usor si uneori
cel care Il cauta pe Dumnezeu si cauta sa faca voia lui Dumnezeu in
fiecare zi a vietii sale are de trecut mari ispite de la cei din jurul
lui. Sa stiti insa ca solutia pentru a le trece nu este sa le abandonezi
zicand ca sunt prea grele incercarile, ci solutia pentru a trece
incercarile si a face binele este smerenia. Unde aflam noi la acest orb
smerenie? De exemplu in faptul ca nu le raspunde inapoi celor care il
impiedicau, nu se cearta cu ei. Omul mandru se impiedica de toata
lumea, omul smerit merge catre Hristos neabatut. De unde mai
cunoastem noi ca acesta era smerit si ca avea aceasta barbatie
duhovniceasca si nu o obraznicie patimasa atunci cand striga? Daca ar
fi fost tocit sufleteste, i-ar fi fost suficient sa ceara bani si nu ar fi voit mai
mult, căci la omul tocit sufleteste incercarea i se face prilej de ingustime, de
cadere. Cand ne prabusim intr-o ispita, nu ne prabusim din cauza
greutatii ispitei, ci din lipsa aceasta de smerenie. Omului smerit
incercarea insa ii da prilej de inaltare, de largire a orizontului vederii,
caci Il vede pe Hristos si in acea greutate.
Si sa nu uitam, frati crestini, ca Dumnezeul nostru, Caruia Ii cerem
ajutorul, este Dumnezeul care a facut cerul si pamantul, este Hristos
care a inviat din morti si care aceeasi putere o are si astazi si in veci
si nu este cu nimic mai putin decat atat. Deznadejdea ne cuprinde
atunci cand, intre altele, am uitat cu adevarat cui ne inchinam si cui ii
cerem ajutor si rea este uitarea, ca si amanarea, ca sinestiinta. In
astfel de cazuri, cand ni se pare ca nu mai putem, de fapt vederea lui
Dumnezeu ne-a fost opturata de larma gandurilor rele, de gandurile
acestea care seamana cu vocile opritoare de bine ale celor de
astazi. Dar asa cum orbul vindecat a strigat cu multa staruinta, cu
atat mai staruitor cu cat era oprit de ceilalti, cu atat mai mult sa
strigam si noi. Si fata de el noi stim si avem inca un mare ajutor, avem o
mama. Si daca simtim ca ne lipseste taria de a striga a orbului
vindecat, barbatia aceasta duhovniceasca, sa o cerem de la Hristos si
de la Maica Domnului. Daca simtim ca ne lipseste credinta orbului sa o
cerem, pe credinta, de la Hristos si de la Maica Domnului si daca simtim, in
sfarsit, ca ne lipseste dragostea orbului, caci acesta nu s-a dus la Domnul ca
la un strain, ci ca la un parinte iubit, sa o cerem si pe aceasta de la Hristos si
de la Maica Domnului. Si atunci, precum el, vom auzi si noi “vezi-ul” de care
avem nevoie adica: ai tarie, indrazneste, vezi, crede ori iubeste si vom slavi
pe Dumnezeu, lumina lumii acum si in veci, Amin!”

***
Predică în Duminica a 31-a după Rusalii (vindecarea orbului din
Ierihon)
Cuvânt rostit de părintele Damaschin Luchian [actualul Episcop
Damaschin Dorneanul], duminică, 24 ianuarie 2016, la Mănăstirea
Sihăstria Putnei:
“[…]

Să ne gândim la trei lucruri pe care ar fi bine să le vedem mai bine şi la


trei lucruri faţă de care ar fi mai bine să fim orbi. Să le luăm invers.
Oare la ce credeţi că ar trebui să închidem ochii, să nu vedem, să fim orbi,
spre ce n-ar trebui să se îndrepte ochii noştri? Cel mai simplu răspuns, toată
lumea care are ar cât de cât cunoştinţă duhovnicească, este că ar trebui să
închidem ochii la tot ceea ce intră prin ei şi ne urâţesc, ne
deformează, ne întinează sufletul, ne oboseşte mintea. Toţi Părinţii au
spus că ochii sunt porţile principale ale sufletului. Dacă vreţi să asemănaţi
sufletul cu o cetate care are mai multe porţi, cea principală, pe care
intră si lucrurile bune şi cele rele, sunt ochii.
De aceea Domnul Iisus Hristos, vă aduceţi aminte ce a zis la un moment dat,
cuvinte grele: Dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l, aruncă-l de la tine, că e
mai bine să intri în viaţă fără un ochi decât cu amândoi ochii să fii în
pierzanie. Tâlcuirea acestui cuvânt, evident, nu înseamnă că trebuie să ne
scoatem ochii afară, ci să ne păzim în aşa fel ochii încât e ca şi cum
nu l-am avea dacă prin acel ochi poate să intre ceva care să
urâţească, să întineze sufletul nostru. Au fost, însă, vă zic un lucru
adevărat, din Proloage, oameni care au luat lucrul ăsta foarte în serios şi
Dumnezeu a văzut râvna lor pentru a-şi păstra curăţia sufletului şi i-a
răsplătit cu mari daruri. Un tânăr frumos la chip fusese vizat de o tânără cu
moravuri uşoare, tânărul era credincios şi ea a venit şi, prin cuvinte dulci,
încerca să-l atragă spre păcat. Tânărul, întărit fiind în voia lui Dumnezeu, în
legea cea bună, cea dreaptă, la un moment dat o întreabă: Dar ce-ţi place cel
mai mult la mine? Şi ea, cum se zice de obicei: Ochii! Şi el spune: Aşteaptă
puţin! Și a intrat în casă, şi-a scos ochii, a ieşi şi i i-a pus în mână: Poftim,
dacă ăştia îți plac, ţi-i dau. Şi în ţinutul acela fuseseră puşi creştinii să dea un
semn foarte mare, să mute un munte. Şi atunci femeia aceea le-a spus
preoţilor din cetatea respectivă: Dacă vreţi ca Dumnezeu să vă asculte
rugăciunile, degeaba vă rugaţi voi. Chemaţi-l pe omul acesta, că pe acesta îl
va asculta Dumnezeu.
Noi nu avem puterea să facem lucrul acesta şi Dumnezeu nu ne cere
lucrul acesta, dar trebuie să fim atenţi ce facem cu ochii noştri, ce
lăsăm să intre printr-înşii, lucruri bune sau lucruri rele. Căci tot ce
intră prin ochi se întipăreşte nu în minte, nu în suflet, ci în fiecare
fibră a existenţei noastre. Fiecare celulă păstrează în ea amintirea fiecărei
imagini, a fiecărui chip, a fiecărui zvon, a fiecărui lucru depozitat acolo, lucru
dovedit ştiinţific, ceea ce spuneau Părinţii cu foarte mult timp înainte.
Deci, dacă ar trebui să nu lăsăm să intre ceva, dacă ar trebui să
închidem ochii la ceva este pentru tot ceea ce urâţeşte sufletul, îl
întinează, îl oboseşte.Încercaţi să vă rugaţi la scurt timp după ce aţi stat la
un buletin de știri. Este o ştire principală pusă pe ecran, mai este o bară pe
care circulă alte ştiri şi, din când în când, în colţul din dreapta sus spune ceea
ce urmează. Cum poate să fie mintea atentă la toate astea? Ce ţineţi
minte după ce a trecut o jumătate de oră cu avalanşă de noutăţi?
Mintea oboseşte atunci. Eu nu spun să vă lepădaţi cu totul, că nu veţi
puterea aceasta, dar triaţi! Păstraţi-vă întreagă mintea, păstraţi-vă
lucrul cel dinlăuntru și mult mai important pentru existenţa noastră.
Ar mai trebui să închidem ochii la ceva sau să nu ne uităm atât de
mult: la păcatele celor de lângă noi, la greşelile celor de lângă
noi. Avem aşa un dar să ţinem ochii deschişi şi cu faruri spre viața
altora si nu spre viața noastră. Si a zis Domnul Iisus Hristos: De ce vezi
paiul din ochiul fratelui tău si bârna din ochiul tău nu o vezi? Cu cât vom
vedea mai mult greşelile, scăpările, neorânduielile altora, cu atât este
semn că nu ni le vedem pe ale noastre. La un moment dat în pustia
Egiptului în secolul IV un frate greşise şi se adunase un consiliu acolo ca sa
dea o pedeapsa fratelui respectiv. Şi a fost chemat şi un avvă, Pior cu
numele, să vină şi el să judece. Şi, pentru a le da o lecţie celor cu dreptatea
în mână şi cu prea puţină milă şi îngăduinţă încercau să pedepsească pe
fratele respectiv, părintele Pior a venit purtând în spate un sac şi în faţă un
coşuleţ. Și, când l-au văzut ceilalţi, l-au întrebat ce vrea să zică cu aceasta. Şi
el a zis: Vreau să vă spun că păcatele mele le-am pus în spate, ca să nu le
văd, şi păcatele mele le am în faţă şi le văd totdeauna. Şi s-au ruşinat părinţii
atunci şi au fost mai îngăduitori cu fratele.
Bine ar fi să nu stăm cu ochii aţintiţi asupra lucrurilor pe care le fac
fraţii noştri. Să nu mai judecăm atât, să nu mai purtăm vorba rea de
aici pe colo. Auzim un lucru rău despre cineva, să moară în inima ta.
De ce trebuie să-l duci mai departe, pe la colţuri de stradă, pe la porţi, pe la
vecini, pe la rude? Suntem înmulţitori de rău mai degrabă decât
înmulţitori de bine. Spunem altora că ne dau lucruri rele, dar noi cei
dintâi suntem care copiem modelul televiziunilor, al ştirilor, al
ziarelor, care, de cele mai multe ori, lucruri rele ne dau. dar noi tot
aşa facem! Asta ne satisface, asta ne place. Dacă noi n-am avea în noi
lucruri de felul celor pe care ne place să le dăm mai departe sau să le
vedem la alţii, nu le-am spune şi nu le-am vedea.
Şi mai este un lucru la care ar trebui să închidem ochii: la ce fac şi ce au
ceilalţi. De aici apare invidia, judecata mare, nemulţumirea,
nerecunoştinţa, dorinţa de a avea tu mai mult prin comparaţie. De ce
nu e bine să ne uităm la ce fac şi au ceilalţi? Pentru că nu-i privim cu ochi
buni. Ochii noştri sunt murdari. Şi nu ştim să evaluăm ce face celălalt
şi de unde a avut şi ce a făcut. Într-o staţie de autobuz, la ora 5 dimineaţa
era cineva. Îl vede altcineva şi zice: Sigur se duce la furat – cel care a zis
lucrul acesta avea deprinderea asta a furatului. Ce făcea el, asta a proiectat şi
pe cel pe care îl văzuse. Altul îl vede şi zice: Sigur vine după o noapte pe care
n-a trăit-o acasă. N-a dormit în patul lui, ci în alt pat – el era obişnuit să facă
lucrul acesta. Şi un altul, când l-a văzut, a zis cu inima deschisă şi cu faţa
senină: Poate a fost o priveghere de toată noaptea – pentru că şi el avea
obiceiul să mai petreacă cu Domnul. Fiecare, ce avea înlăuntrul lui, aceea
a văzut în celălalt. De aceea, câtă vreme nu avem ochii curăţiţi, bine ar
fi să-i închidem, să nu-i proiectăm pe ce fac şi ce au ceilalţi. Că imediat
o să spunem: Păi poate cu un salariu de 2500 de lei să-şi ia Audi 8? Păi poate
cu ce câştigă el să-și facă vila aceasta? Imediat, dacă mintea este
bolnavă, începe să judece, să critice… Şi lucrurile astea nu fac decât
să spulbere frumosul din noi şi să-l urâţească.
Şi acum trei lucruri la care bine ar fi să deschidem ochii mari. Primul dintre
ele, pe care vreau să vi-l pun la inimă şi m-aş bucura să lucrăm cu toţii mai
mult în direcţia asta: să deschidem ochii mari la lucrurile lui Dumnezeu
pe care le face El cu noi şi cu lumea întreagă. Dacă am vedea noi la
sfârşitul vieţii noastre în câte locuri a fost Dumnezeu mai aproape de
noi decât am simţit noi, am spune: Oare aşa de orb am fost eu în
viaţa mea?! Câte lucruri minunate nu face Dumnezeu cu viaţa
noastră! Din câte ne-a scăpat! Dar câte lucruri minunate sunt în
lumea asta pe care nu avem ochi, nu avem timp, nu avem vreme să le
vedem, pentru că ochii noştri sunt ocupaţi cu altceva. Și nu mai au
vreme copiii noştri să pună mâna pe o piatră, să pună mâna pe lemn, pe lut,
grâul nu-l mai vede omul. Înainte se secera grâul cu secera, inul cu secera,
se făceau snopi, oamenii erau în contact direct cu darurile minunate pe care
le dădea Dumnezeu şi erau mai mulţumitori faţă de Dumnezeu. Acum totul
e mecanizat, totul face maşina, totul face calculatorul. Se creează o
distanţă între darul lui Dumnezeu şi omul care-l primeşte şi nu mai
ştim să mai fim cu alţi ochi faţă de lumea întreagă pe care Dumnezeu
ne-a dat-o.
Al doilea lucru pentru care ar trebui să deschidem ochii mari, ochii cei
dinlăuntru: au cântat părinţii acum Psalmul 50; ce a zis acolo? Că
fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este
pururea. Nu să le vedem pe ale altora, ci pe ale noastre. Căci, atunci
când le vedem pe ale noastre, se smereşte inima. Te duci la
Dumnezeu cu altfel de suflet, cu altfel de simţire, cu altfel de aplecare
lăuntrică. Când ochii noştri sunt orientaţi spre păcatele noastre, viaţa
noastră se schimbă, dar nu într-un fel în care să deznădăjduim, ci, cerând
mila lui Dumnezeu, facem ca orbul din pilda de astăzi, care a strigat: Iisus,
Fiul lui David, ai milă de mine! Acesta este strigătul care vine în urma
deschiderii ochilor mari asupra păcatelor noastre. Nu rămânem doar
la vederea păcatului, ci chemăm pe Acela, Singurul care poate să
curăţească păcatele şi să ne lumineze ochii!
Şi al treilea lucru asupra căruia ar trebui să deschidem ochii mari, și mai ales
în zilele noastre, este să vedem cât mai limpede, cât mai serios şi mai
profund decât o facem, ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Deci nu doar ce
se întâmplă cu viaţa mea în părţile ei rele, când ne vedem păcatele. Nu
numai ce se întâmplă cu viaţa mea când Dumnezeu ocroteşte şi ne dăruieşte
daruri mari şi trebuie să-I fim recunoscători. Ci ceea ce se întâmplă cu viaţa
mea şi cu viaţa lumii în general. E de mare trebuinţă să ştim să citim
semnele vremurilor. N-o să putem în totalitate. Suntem minţiţi, suntem
manipulaţi, ni se bagă pe gât ceea ce vor alţii, nu adevăruri, totuşi ar
trebui să fim oleacă deasupra a ceea ce oamenii vor să ne dăruiască
ca adevăr şi să ştim să citim semnele vremurilor. Ştiţi prea bine şi v-am
mărturisit nu o dată că nu sunt adeptul teoriilor conspirațiilor, teoriilor
apocaliptice şi aşa mai departe. Lucrul acesta nu înseamnă că nu trebuie
şi nu vă sfătuiesc să fiţi atenţi, să fiţi cu ochii mari, să fiţi cu privirea
limpede asupra lucrurilor care s-au petrecut, care se petrec şi care ni
se pregătesc. Pentru că, dacă nu suntem atenţi, vom fi luaţi prin
surprindere de multe lucruri asupra cărora, dacă eram cu mai multă
atenţie, nu treceau aşa uşor peste noi.
Aţi auzit ce s-a întâmplat în Grecia. Țară majoritar ortodoxă. Ce lege
poate să treacă de Parlament, care reprezintă un popor peste 90%
ortodox. N-au fost atenţi, n-au văzut ce se întâmplă, n-au ieşit în
stradă pentru asta. Ies în stradă când sunt salariile mici sau când vor
să facă cine ştie ce. dar când sunt atacate principiile de viaţă
creştină, normele de viaţă creştină, atunci oamenii nu sunt atenţi, n-
au ochi pentru asta, toţi sunt îndreptaţi asupra altora.
Un singur fapt vă mai prezint, un exemplu de când nu suntem atenţi şi nu
ştim să punem stavilă, să ne oprim, când nu ştim să spunem nu unor evoluţii
din societatea noastră. Am văzut un material filmat din 2005, în America. Nu
ştim dacă era făcut de creştini sau de necreştini. Oricum, era făcut de oameni
care aveau o privire mai departe decât imediatul. Un şofer conducea o
maşină fără să ţină mâinile pe volan; avea în dreapta lui un sistem mult mai
sofisticat decât GPS-ul, era un sistem care îi coordona inclusiv viteza,
virajele, îi spunea că va ajunge acasă în 15 minute şi la 14 minute şi 55
secunde se deschidea poarta şi uşa de intrare. Omul doar vorbea, nici nu era
nevoie să apese pe ceva. – Vă daţi seama că totul era o viziune asupra a
cum va fi societatea în viitor, când nu va mai fi nevoie de bani să-ţi
cumperi benzină. Ajunge la o benzinărie. Nu doar că nu te duci tu să deschizi
rezervorul, ci el se deschide singur şi a venit pompa şi ţi-a încărcat cu
benzină câtă doreai. Ce fericire, nu? Nu te murdăreşti, nu trebuie să te speli,
ştiinţa ne ajută! Era şi un hoţ acolo. El a ieşit din maşină iar hoţul i-a furat
cardul de acces. A vrut omul să intre în maşină, dar maşina era blocată, se
putea deschide doar cu cardul. A vrut să dea un telefon, dar nu putea, căci nu
avea cardul. Voia să-l roage pe cel de la ghişeu, dar cel de la ghişeu nu
vorbeşte decât cu cel care are un plastic care să-l reprezinte. Iritat, omul
sparge fereastra, doar e maşina lui, nu? Dar porneşte alarma. Omul, oricum,
bucuros că a intrat în maşină; dar în 30 de secunde era poliţia alături. N-are
timp omul să explice de ce şi cum, că i s-a furat cardul, că e legat la spate şi
dus la secţia de poliţie. Cu chiu, cu vai, dă nişte explicaţii, apoi vine
reprezentantul firmei care i-a dat sistemul acesta cu care putea să facă foarte
multe lucruri fără să se implice personal şi îi spune: – Bine, am înţeles că vrei
să renunţi la card pentru că ţi-ai dat seama că nu îţi este de folos sau te
îngreunează sau poţi ajunge în situaţii în care nu te poate ajuta. Te ducem
noi acasă. Unde stai? – Păi nu ştiu, scria pe GPS. – Bine, hai să dăm un
telefon soţiei. Ce număr are? – Păi nu ştiu, scria acolo. Tot aşa, până la urmă
omul nostru se convinge de noua ofertă a celui care îi dăduse un card şi crede
că e mult mai avantajoasă: – Dar să ştiţi că noi avem o ofertă mai bună, mai
sigură, mai avantajoasă; pui asta aici şi te duci la maşină şi ai intrat, te duci
la casă şi ai intrat, ai cumpărat de la supermarket şi ai plătit direct..!
Nu ştiu dacă oamenii aceia au citit Apocalipsa. Ei au dat în ultima parte a
filmului ce se poate întâmpla omeneşte, nu ca trădare sufletească. Filmuleţul
acesta se încheia arătând acelaşi om şi acelaşi hoţ. Omul nostru era jos, in
aceeaşi benzinărie unde îi fusese furat cardul, într-o baltă de sânge, şi hoţul,
acelaşi hoţ, avea în mână palma lui cea dreaptă tăiată şi, cu acea mână,
deschisese şi uşa de la maşină, plătise şi benzina, şi omul acela atât de
bucuros de evoluţia ştiinţei, stătea jos fără mâna lui cea dreaptă.

Nu zic mai mult. Mă rog lui Dumnezeu să vă lumineze şi să ne


lumineze, să ne dăruiască ochi deschişi şi minte luminată şi vedere
duhovnicească, să ştim să citim lucrările lui Dumnezeu cu noi, să ştim
să ne vedem păcatele noastre şi să ştim să citim ce se întâmplă în
jurul nostru şi cu noi, să ştim să citim semnele vremurilor ca să nu
fim la un moment dat cu sentimentul regretului că am fost orbi şi am
ţinut ochii închişi. Amin.”

S-ar putea să vă placă și