Sunteți pe pagina 1din 10

TAINA MULȚUMIRII.

 “Din ce ai, poti sa-ti faci rai”


14-01-2018

(icoana de Elena Murariu)


 

JOCUL MULȚUMIRII
“[…] Un timp merseră în tăcere. Se întuneca tot mai repede, iar Pollyanna se
sprijinea tot mai tare de braţul lui Nancy.

– Biata de tine, trebuie că eşti foarte flămândă. Să şti însă, că nu-ţi pot oferi
decât pâine şi lapte, pe care trebuie să le mănânci în bucătărie. Mătuşa ta s-a
supărat foarte tare că nu ai fost punctuală la cină, în sufragerie. Înţelegi, nu-i
aşa?

– Sigur că da. Cum puteam să fiu şi


în sufragerie, la cină, când eram sus,
pe deal?

Nancy îşi stăpâni cu greu râsul.

Vezi tu, dânsa nu ştie asta… Crede-mă,


zău, îmi pare rău că nu am voie să-ţi dau
decât pâine şi lapte.

– Ba mie îmi pare foarte bine!

– Îți pare foarte bine? Cum aşa?

– Ştii, mie-mi plac pâinea şi laptele, şi, apoi, sunt bucuroasă că pot
sta să le mănânc lângă tine. Când ai asemenea lucruri bune, nu e
greu să fii mulţumit.
 – Se pare că ești ușor de mulțumit…cu orice, spuse Nancy, mai mult
oftând, amintindu-şi cât de mult se străduise fetiţa ca să găsească ceva
frumos în acea mansardă oribilă.
Pollyanna chicoti încetişor.

– Stii, asta-i din pricina jocului meu…

– Jocul tau?

– Da, jocul ,,multumirii”.


– Nu prea inteleg.

– Ei bine, e vorba de un joc pe care tata m-a invatat sa-l joc si e, intr-adevar,
minunat, spuse Pollyanna. Dintotdeauna l-am jucat, vreau sa spun, de cand
eram foarte mica. Pe urma am vorbit tuturor despre el si acum il joaca si
doamnele de la Asistenta…

– Ce fel de joc e asta? Eu nu prea ma pricep la jocuri.

Pollyanna rase din nou, dar apoi, brusc, ofta.

– Am inceput sa-l joc odata cu sosirea unui butoias misionar…care continea


numai niste carje.

– Carje?

– Da, asa a fost. Stii, de mult imi doream o papusa si tata a cerut in
scris asta. Cand, insa, a sosit butoiasul, doamna care l-a trimis i-a
spus tatei ca n-avea nicio papusa, ci doar niste carje, pe care le-a
trimis cu gandul ca, poate, vor folosi, vreodata, unui copil bolnav. Asa
am inceput noi jocul…
– Nu vad cum putea fi vorba de un joc, in acea situatie, zise Nancy, cam
incruntata.

– Pai vezi, tocmai in asta consta jocul, sa gasesti in orice imprejurare


ceva de care sa te poti bucura, spuse Pollyanna, extrem de serioasa. Deci,
jocul a inceput odata cu primirea carjelor…
– De ce vrei sa ma prostesti? Ce prilej de bucurie poti gasi cand
primesti niste carje in locul unei papusi, pe care ti-o doresti de multa
vreme?
Pollyanna batu, amuzata, din palme.

– Fireste ca ai de ce te bucura! zise ea. Trebuie, insa, sa marturisesc


cinstit, ca, la inceput, nici eu nu prea intelegeam cum vine asta. Dar
stii, Nancy, tata m-a invatat.
– Sper ca ai sa-mi explici si mie cum vine asta, zise Nancy.
– Ei bine, poti fi bucuroasa ca…n-ai nevoie de carje, spuse vesela
fetita. E foarte simplu, trebuie doar sa intelegi.
– E…e cam ciudat, spuse Nancy, privind-o pe Pollyanna cu teama.

– Dar nu e ciudat deloc, e minunat, crede-ma, zise Pollyanna cu insufletire.


De atunci, tata si cu mine l-am jucat mereu. Cu cat ne mergea mai rau si
ne era mai greu, cu atat ne placea mai mult jocul. E adevarat,
cateodata este peste masura de greu sa-l joci. Ca, de pilda, cand tata
m-a parasit si s-a dus in cer, la mama, iar mie nu mi-au mai ramas
decat doamnele de la Asistenta…
– Sau cand te arunca cineva intr-o mansarda mizaerabila, chiar sub acoperis,
zise Nancy printre dinti.

Pollyanna, insa, nu auzi. Ofta indurerata, cu gandul la tatal ei.


– Mi-a fost atat de greu cand am ramas singura pe lume…Incercam
tot timpul sa joc acest joc, ca sa-mi fie mai usor. Cand am venit aici,
doream mult sa fiu inconjurata de obiecte frumoase. Imi doream o
oglinda. Trebuie, insa, sa recunosti, ca nu ar fi fost placut sa-mi vad
pistruii in oglinda. Apoi privelistea ce se vede de la fereastra mea…
Cand am descoperit-o, mi-am dat seama ca am de ce sa ma
bucur. Daca mereu cauti lucruri bune si frumoase, cele urate si rele
dispar, le uiti, nu-i asa? Acum intelegi?
– Mda, răspunse Nancy, încă nedumerită.

– De obicei, acest joc nu-mi ia prea mult timp, deoarece, fiind atât de


obişnuită cu el, acum mi-e foarte uşor să găsesc lucruri plăcute, fără
să mă gândesc prea mult. Tatei şi mie ne era foarte drag, adăugă ea
cu tremur în glas. O vreme, poate că-mi va fi mai greu, până voi găsi
cu cine să-l joc. Cine ştie, poată mătuşa Polly va dori să-l joace cu mine,
urmă ea, îngândurată.
– Sfinte Sisoe! Domnişoară Pollyanna, eu nu m-m priceput niciodată prea
bine la jocuri, dar, dacă vrei, îţi făgăduiesc că am să încerc să joc cu tine
acest joc ciudat.

– Cât eşti de bună, Nancy! spuse Pollyanna, îmbrăţişând-o. Va fi minunat, ai


să vezi, va fi foarte amuzant.

– Se prea poate… sigur… încuviinţă Nancy, fără să fie convinsă. Chiar dacă eu
nu sunt prea descurcăreaţă la jocuri, vei avea, totuşi, pe cineva cu care să te
joci.

Ajunsă în bucătărie, Pollyanna mâncă pâinea şi laptele cu poftă apoi, la


îndemnul lui Nancy, intră în salon, unde o găsi pe mătuşa ei, citind. Aceasta o
privi cu răceală.

– Ai mâncat, Pollyanna?

– Da, îţi mulţumesc, mătuşă Polly.


– Sunt foarte supărată, Pollyanna. Încă din prima zi, m-ai obligat să
te trimit să iei cina la bucătărie, doar pâine şi lapte…
– Eu sunt mulţumită, mătuşă Polly, îmi place pâinea cu lapte, iar
Nancy mi-e dragă. Te rog să nu fii supărată din cauza asta.
Miss Polly se îndreptă, în jilţ.

– E târziu, e timpul să mergi la culcare. A fost o zi obositoare. Mâine ne vom


ocupa de hainele tale şi îţi vom face un program Acum, Nancy o să-ţi dea o
lumânare, să urci în camera ta. Fii atentă cum o ţii. Dimineaţa, la şapte şi
jumătate, luăm micul dejun. Sper că o să fii punctuală, nu ca astăzi. Noapte
bună.

Cu naturaleţe, ca şi cum ar fi fost normal, Pollyanna se apropie de


mătuşa ei şi o sărută cu drag.
– Sunt atât de mulţumită! spuse ea, plină de. veselie. Sunt convinsă
că o să-mi placă să locuiesc cu tine. Ştiam asta chiar dinainte de a
veni. Noapte bună, mătuşă Polly, adăugă ea cu drăgălăşenie, părăsind
salonul.
„Ce copil extraordinar!” nu se putu abţine să gândească Miss Polly,
dar se încruntă imediat. „Zice că e mulţumită că am pedepsit-o, că nu
trebuie să mă supăr din cauza asta şi că-i place să locuiască
împreună cu mine!!!…” Apoi, cât se poate de nedumerită, îşi reluă
lectura cu îndârjire.
În acest timp, Pollyanna se ruga:
– Tăticule, tu, care eşti acum cu îngerii din cer, vezi de acolo că nu
pot să joc în momentul ăsta jocul nostru. Poate că nici tu n-ai găsi
nicio bucurie în a dormi singur aici sus, în întuneric, precum trebuie
să fac eu acum. Dacă ar fi aici Nancy, cel puţin, sau mătuşa Polly, sau
chiar vreo doamnă de la Asistenţă, mi-ar fi mult mai uşor.
Jos la bucătărie, Nancy zorea cu vasele, frecând din răsputeri oala de lapte cu
cârpa şi bodogănind:

– Doamne, apără-mă! Ce joc ciudat! Auzi, să te bucuri când primeşti


nişte cârje şi tu aştepţi o păpuşă! Dar… jocul ăsta este pentru micuţă
o oază de bucurie, o mângâiere în necazurile ei. Am să joc jocul
acesta cu ea. Da, o voi face cu siguranţă!
(din: Pollyanna. Taina multumirii – Eleanor H. Porter, Editura
Nepsis, 2014)

CE ESTE MULȚUMIREA?
[…]
Dar, ce este oare mulţumirea? Cu siguranţă, mulţi dintre noi, într-o dimineaţă
agitată, cu ochii în şifonierul ticsit, am spus: „Nu mai am cu ce să mă
îmbrac!”, ori în faţa frigiderului: „Nu este nimic de mâncare în casa asta!”.

Ne recunoaștem într-una dintre situaţiile descrise. Nemulţumirea continuă,


tinde să devină boală mondială. Este un adevărat fenomen social, un
spectacol sumbru,în care actorii sunt copii, adolescenţi, părinţi şi, parcă,
mai puţin bunici. De ce mai puţin ei? Pentru că ei au făcut parte
din generaţia care a înfruntat mari greutăţi: război, foamete,
deportări, comunism, tranziţie şi pe toate le-au trecut cu lacrimi în
ochi, dar cu fruntea sus.
Cele mai impresionate exemple sunt legate de viaţa creştinilor în închisorile
comuniste. Ilie Tudor, tatăl interpretului Tudor Gheorghe, mărturiseşte în
cartea sa, „De sub tăvălug” că, după o perioadă de carceră în care nu a mai
văzut lumina zilei, a zărit în curtea închisorii un fir de iarbă. Iar în acel fir
plăpând a văzut „toată slava Raiului”!
Aşa ziceau bunicii noştri: „din ce ai, poţi să-ţi faci rai!”. Totul se rezumă
la modul în care cultivăm în noi starea de mulţumire.
[…] Lista nemulţumirilor e fără de sfârşit: de la partenerul de viaţă pe care cu
drag ni l-am ales şi care, parcă, de la un timp toate le face pe dos, la carieră,
casă, maşină, la felul în care arătăm, prieteni şi până la banalităţile de zi cu
zi. Însă, nu ne gândim că starea noastră continuă de nemulţumire
ajunge până la Dumnezeu! Nemulţumiți de noi înșine și de cei din jur,
suntem nemulţumiți de darurile lui Dumnezeu revărsate din belşug
asupra noastră.
Revin, iarăşi, la un exemplu. Vă mai amintiţi de bunica Ana? În alte rânduri,
povesteam cum o bunică de 94 de ani, singură şi paralizată de vreo nouă
luni, fără niciun ajutor, a trimis la biserică, printr-o vecină, trei lei pentru
colecta dedicată fraţilor creştini din Siria! Am căutat să o cunosc mai bine. În
noaptea de Înviere, când toate tresaltă de bucurie, am găsit-o
plângând. „Plâng de bucurie”, mi-a spus. „Când am auzit prima dată
sunetul clopotelor, am zis: Acum iese părintele din biserică! Apoi, am
mai auzit încă o dată sunetul lor. Am zis: Acum înconjoară
biserica. Am fost foarte fericită să fie şi eu, de aici, din pat, la slujba
Învierii! Am plâns de bucurie!”.
„Din ce ai, poţi să-ţi faci rai”  este demonstrat deplin de această
bunică. Nu a avut nevoie să fie fizic la biserică, ca să fie fericită – şi-a
făcut sufletul biserică şi rai. Ce are ea, cu toată suferinţa, mai mult
decât noi, nemulţumiţii din orice? MULŢUMIRE! Cine este mulţumit, este
şi fericit.
Mulţumirea este, prin urmare, rezultatul unei inimi care se sprijină pe
Dumnezeu. Este sufletul ce se bucură de pacea şi binecuvântarea lui
Dumnezeu. Este acea bucurie care izvorăşte din privirea oricărui
lucru mărunt, primit ca dar nepreţuit de la Dumnezeu.
[…]

Lepra nerecunoștinței ne ține departe de mântuire


[…]
Ce putem învăța de la samarineanul recunoscător?
[…]

De la samarineanul vindecat de lepră învățăm mai întâi virtutea credinței, cea


a ascultării de Dumnezeu, dar și virtutea recunoștinței față de aproapele și
mai ales față de Dumnezeu, Căruia trebuie să-I mulțumim continuu, în
inimi și cugete, atât pentru darul minunat al sănătății trupești, cât și
pentru toate binefacerile, știute și neștiute, pe care le-am primit de la
El. Pentru că sunt atât de multe, nici un cuvânt nu le poate enumera, iar
pentru că sunt atât de mari „şi în aşa fel, încât şi un dar singur este de ajuns
ca să ne facă să datorăm toată recunoştinţa Celui care l-a dat” (Sfântul Vasile
cel Mare, Regulile mari, II, II, PSB, 18). În altă parte, același sfânt mențio-
nează că, de ne-am cerceta atent viaţa noastră, am vedea că este plină de
farmec; „dar pentru a-i vedea farmecul, trebuie să acceptăm să ne
uităm la cei care sunt în urma noastră; şi astfel, din comparaţia vieţii
noastre cu a lor, vom putea să ne dăm seama ce valoare au bunurile
pe care le avem.  Eşti slugă? Este un altul într-o stare mai umilită
decât a ta! Mulţumeşte lui Dumnezeu că eşti mai sus decât altul, că
nu eşti osândit să învârţi piatra morii, că nu eşti bătut.  Dar nici unuia
ca acesta nu-i lipsesc pricinile de a mulţumi lui Dumnezeu.  Nu poartă
lanţuri, nu-i sunt picioarele puse în butuci. Cel întemniţat are
îndestulătoare pricină să mulţumească:  trăieşte, vede soarele,
respiră aerul! Să mulţumească pentru acestea!” (Omilii şi cuvântări, V,
VI, PSB, 17).
În duh filocalic, Sfinţii Varsanufie şi Ioan îi scriu unuia dintre ucenici: „Dacă
ai cunoaşte cum trebuie darul lui Dumnezeu, chiar dacă toţi perii
capului tău ţi-ar fi tot atâtea guri, n-ai putea să-L preamăreşti pe El,
sau să-I mulţumeşti după vrednicie. Dar cred că tu îţi dai seama de
aceasta” (Scrisori duhovniceşti, 113, Filocalia, 11). Oricât de mult bine am
săvârşi, în orice fel ne-am exprima recunoștința noastră și oricâte virtuţi am
împlini în viaţa aceasta, ele nu se ridică la înălţimea cinstirilor şi a iubirii lui
Dumnezeu revărsate din belşug spre noi.
* Pr. asist. dr. Liviu Petcu, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru
Stăniloae” din Iași

***
Cuviosul Paisie Aghioritul:
Să comparăm încercarea noastră cu una mai mare a altuia
Medicamentul cel mai bun pentru fiecare încercare a noastră este
încercarea mai mare a semenilor noştri, pe care este de ajuns să o
comparăm cu a noastră pentru a ne putea da seama de marea
diferenţă dintre ele şi de marea dragoste pe care ne-a arătat-o
Dumnezeu, Care ne-a îngăduit o încercare mai mică.Atunci îi vom
mulţumi, ne va durea pentru cel ce suferă mai mult şi ne vom ruga
din toată inima ca să-l ajute Dumnezeu. Mi-au tăiat, de pildă, un picior?
să spun “Slavă Ţie, Dumnezeule, că am cel puţin un picior. Aceluia i le-au
tăiat pe amândouă”. Şi dacă aş rămâne un buştean, fără mâini şi picioare, tot
va trebui să spun: “Slavă Ţie, Dumnezeule, că am umblat atâţia ani, în timp
ce alţii s-au născut infirmi”. Eu, din clipa în care am auzit că un familist are
hemoragii de unsprezece ani, mi-am spus: “Ce fac eu? Acesta este mirean şi
are hemoragii de unsprezece ani, are copii şi trebuie să se scoale dimineaţa
ca să meargă la serviciu, iar eu nici şapte ani nu am împlinit de când am
hemoragii”. Dacă mă gândesc la celălalt care suferă atât de mult, nu
mă mai pot îndreptăţi pe mine. Iar dacă mă voi gândi că eu sufăr iar
ceilalţi o duc bine, că mă scol noaptea la fiecare jumătate de ceas,
deoarece am probleme cu intestinul gros şi nu pot dormi, în timp ce
ceilalţi dorm liniştiţi, mă îndreptăţesc pe mine însumi dacă murmur.
Dar tu, soră, de cât timp suferi de herpes?
– De opt ani, părinte.

– Vezi, Dumnezeu unora le lasă această boală două luni, altora zece,


iar altora cincisprezece. Îmi dau seama că durerea este mare, şi din
pricina ei unii ajung până la deznădejde. Dar dacă un mirean care are
herpesul de o lună, două şi se deznădăjduieşte din pricina marii dureri, află
că un om duhovnicesc îl are de un an şi face răbdare şi nu cârteşte, atunci de
îndată se mângâie. Şi îşi spune: “Eu sufăr de două luni şi am ajuns la
deznădejde. Acela, însă, sărmanul, suferă de un an şi nu se plânge. Eu fac şi
neorânduieli, în timp ce acela trăieşte duhovniceşte”. Şi astfel se ajută fără să
fie sfătuit.
*

Suferind durerea ne cercetează Hristos


Omul care nu trece prin încercări, care nu vrea să-l doară nimic şi să
sufere ceva, care nu vrea să fie mâhnit sau să i se facă vreo
observaţie, ci vrea să trăiască bine, este în afara realităţii
duhovniceşti. “Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pe noi
la  odihnă“ , spune psalmistul.
Vezi că şi Maica Domnului şi Sfinţii au suferit, de aceea trebuie ca şi noi să
suferim, mai ales că mergem pe acelaşi drum pe care au mers şi ei. Cu
deosebirea că noi, atunci când suferim puţin în această viată, ne plătim
datoriile şi ne mântuim. Dar şi Hristos a petrecut cu durere pe pământ. A
coborât din cer, S-a întrupat, a pătimit şi a fost răstignit. Iarcreştinul îşi dă
seama că l-a cercetat Hristos, atunci când suferă durere.
Atunci când îl cercetează durerea pe om înseamnă că îl vizitează
Hristos. În timp ce, atunci când omul nu trece prin nici o încercare,
este ca şi cum l-ar părăsi Dumnezeu, nici nu plăteşte datoriile, nici nu
depune. Vorbesc desigur despre cel care nu vrea reaua pătimire pentru
dragostea Iui Hristos, care îşi spune în sinea sa: “Sunt sănătos, am poftă
de mâncare, mănânc bine, o duc foarte bine, sunt liniştit, etc…” şi nu
spune nici măcar un “Slavă Ţie, Dumnezeule“. Cel puţin dacă ar
recunoaşte că toate aceste binecuvântări sunt ale lui Dumnezeu,
oarecum s-ar aranja situaţia. Să spună: “Nu meritam toate acestea,
dar fiindcă sunt neputincios, de aceea Dumnezeu mi le-a rânduit pe
toate”.
În viaţa Sfântului Ambrozie se spune că odată Sfântul a fost găzduit de un
oarecare bogat. Iar Sfântul văzând bogăţiile nemăsurate ale aceluia l-a
întrebat dacă a fost încercat vreodată de vreo mâhnire. “Nu,
niciodată“, i-a răspuns acela. “Ci bogăţiile mele mereu se înmulţesc,
ogoarele îmi rodesc. Nu am simţit niciodată durere şi nici vreo boală
nu m-a cercetat“. Atunci Sfântul a lăcrimat şi a spus însoţitorilor
săi: “Pregătiţi trăsurile ca să plecăm repede de aici, pentru că pe
acesta nu l-a cercetat Dumnezeu“. Şi de îndată ce a ieşit în drum, casa
bogatului s-a scufundat. Traiul bun al aceluia dovedea că Dumnezeu l-a
părăsit.
*

În mâhniri dăruieşte Dumnezeu adevărata mângâiere


Dumnezeu vede de aproape suferinţele copiilor Lui şi îi mângâie ca un
Părinte bun. Pentru că, ce crezi, suferă să-şi vadă copilaşul Său
chinuindu-se? Toate suferinţele şi lacrimile lui, Dumnezeu le ia în
considerare şi după aceea răsplăteşte. Numai Dumnezeu dăruieşte în
mâhniri adevărata mângâiere. De aceea, omul care nu crede în
adevărata viaţă, care nu crede în Dumnezeu ca să-I ceară mila Sa în
încercările prin care trece, cade mereu în deznădejde, iar viaţa lui nu
are nici un sens. Întotdeauna rămâne neajutorat, nemângâiat şi
chinuit în această viaţă, dar îşi osândeşte şi sufletul său în cea
veşnică.
Însă oamenii duhovniceşti, care înfruntă toate încercările alături de
Hristos, nu au propriile lor mâhniri, ci adună amărăciunile altora, dar
în acelaşi timp primesc din belşug dragostea lui Dumnezeu. Atunci
când cânt troparul: “Ajutorului omenesc nu ne încredinţa pe noi. Prea Sfântă
Stăpână”, câteodată mă opresc la “ci primeşte rugăciunea robilor tăi…”. Căci
de vreme ce nu am mâhniri, cum să spun “că scârbele ne cuprind şi nu
putem răbda“? Să spun minciuni? În înfruntarea duhovnicească a
încercărilor nu există mâhnire, pentru că atunci când omul se aşează
corect, duhovniceşte, toate se schimbă. Dacă omul îşi atinge
amărăciunea durerii sale de Preadulcele Iisus, atunci toate
amărăciunile şi otrăvurile sale se preschimbă în miere.
Dacă cineva înţelege tainele vieţii duhovniceşti şi modul tainic în care
lucrează Dumnezeu, încetează să se mai mâhnească pentru tot ceea ce i se
întâmplă, pentru că primeşte cu bucurie medicamentele amare pe care i le dă
Dumnezeu pentru însănătoşirea sufletului său. Pe toate le consideră
răspunsuri la rugăciunea sa, de vreme ce neîncetat îi cere lui Dumnezeu să-i
curățească sufletul. Însă atunci când oamenii înfruntă lumeşte
încercările, se chinuiesc. De vreme ce Dumnezeu ne supraveghează
pe toţi, trebuie ca fiecare să se predea Lui cu totul. Altfel se va chinui.
Cere să-i vină toate aşa precum vrea el, dar lucrurile nu se petrec
după dorinţa lui, şi de aceea nu află odihnă.
Fie sătul, fie flămând de ar fi cineva, fie că este lăudat, fie că este
nedreptăţit, trebuie să se bucure şi să le înfrunte pe toate cu
smerenie şi răbdare. Şi atunci, unuia ca acestuia Dumnezeu îi va
dărui mereu binecuvântări, până când sufletul său va ajunge să nu
mai poată “încăpea şi suporta” bunătatea lui Dumnezeu. Şi cu cât va
înainta duhovniceşte, cu atât va vedea dragostea lui Dumnezeu într-o
măsură mai mare şi se va topi de recunoştinţă.

S-ar putea să vă placă și