1

Fiscalitate
Noţiuni introductive

TEMA I

Aspecte teoretice privind fiscalitatea

1.1. Conceptul de fiscalitate

1.2. Caracteristicile definitorii ale fiscalităţii

1.3. Clasificarea fiscalităţii

1.3.1. Clasificări tehnice

1.3.2. Clasificări economice

1.3.3. Clasificări bazate pe concepţii funcţionale

1.4. Principiile fiscale

1.4.1. Principiile generale

1.4.2. Adam Smith şi maximele impunerii

1.4.3. Principiile fiscalităţii conform Codului Fiscal

TEMA II

Raportul finanţe publice – fiscalitate

2.1. Rata fiscalităţii

 2.2. Funcţiile fiscalităţii ........................................................................... 18

2.3. Conotaţii juridice minimale .............................................................. 19

2.4. Determinanţii politicii fiscale ........................................................... 21

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Caracteristica generală a societăţii contemporane o reprezintă creşterea taliei statului, a cărei

prezenţă este consemnată în absolut toate domeniile de activitate social-economică. Potrivit unui
concept actualizat, implicarea statului în societate are menirea de a susţine procesul de macrostabilizare,
o formulă sintetică pentru atingerea obiectivelor generale ale politicilor guvernamentale.

Din perspectivă financiară, acţiunile statului necesită – şi, la rândul lor, se concretizează în –
fluxuri financiare de mare volum, în sensuri complementare şi cu care se justifică şi se susţin toate
formele sale de intervenţie ca autoritate publică.

Fiscalitatea este modalitatea tradiţională de formare a acestor fluxuri şi respectiv, de

utilizare a banului public de către stat în beneficiul cetăţenilor.

Considerabilele resurse financiare de care statul are nevoie se procură de către acesta de la
toţi cetăţenii aflaţi sub jurisdicţia sa, pe calea achiziţiei de bunuri, de servicii, a prelevărilor obligatorii
precum şi a împrumuturilor de la proprii cetăţeni sau de la organisme financiare internaţionale.

Încă din epoca Imperiului Roman practicile specifice fiscalităţii se realizau prin operaţiunile
unor înalţi demnitari de pe întinsul imperiului, şi anume – prin intermediul aşa-numiţilor fisci
procurator sau fiscus caesari, funcţionari imperiali care formau structuri abilitate să colecteze dările de
la plătitori. Dările constau în bunuri de valori diferite sau în prestări cu titlul de servicii obligatorii în
beneficiul curţii imperiale.

Pe măsura extinderii monedelor şi a altor însemne băneşti, aceste obligaţii dobândeau o

pondere tot mai mult monetară. E lesne de înţeles că fiscalitatea a urmat aceeaşi traiectorie de evoluţie
ca însăşi evoluţia societăţii umane. Natura relaţiilor stabilite între cetăţenii plătitori si structurile oficiale
purtătoare de autoritate publica conferă fiscalităţii un specific aparte, care cumulează deopotrivă
susţinere şi proteste, astfel concretizându-se impactul pe care îl înregistrează pe toate palierele activităţii
umane. În plus, este un domeniu cu o mare vizibilitate, care creste sinergic cu fiecare analiza şi
prognoza întreprinsă de la cel mai mic nivel, şi până la managementul guvernamental.

Fiscul si fiscalitatea cumulează numeroase accepţiuni şi variante de formulări al căror

numitor comun constă în următoarea formulare: sistem de acte normative si instituţii prin care
autoritatea publică stabileşte şi încasează contribuţiile băneşti de la toţi plătitorii persoane fizice şi/sau
juridice.

Aşadar, prin mijlocirea banului public, fiscalitatea exprimă legătura dintre autoritatea
publică şi colectivitatea asupra căreia aceasta îşi exercita coordonarea.

Se poate conchide că, în realitate, fiscalitatea şi autoritatea publică s-au constituit simultan,
deoarece orice persoană fizică sau juridică ce deţine un bun sau realizează un venit din categoria celor
impozabile sub jurisdicţia unui stat, datorează impozite şi taxe acelui stat.

Această evoluţie s-a materializat în funcţionarea unui sofisticat sistem fiscal care
administrează banul public.

Statul îşi exercită atribuţiile sale fiscale, prin două instituţii cardinale:

a) Parlamentul – ca organ legislativ de decizie şi control atât în stabilirea, cât şi în aprobarea

impozitelor şi taxelor ca venituri ale statului;
b) Guvernul – ca organ executiv ce asigură conducerea generală a activităţilor menite să
aplice totalitatea reglementărilor fiscale.

Sistemul fiscal e construit pe trei paliere distincte, a căror intercondiţionare derivă din
complementaritatea atribuţiilor lor:

a) Legislaţia fiscală, cuprinde cadrul juridic de reglementare a dreptului de creanţă al

statului asupra contribuabililor, drept pe baza căruia se asigură premisele de constituire a veniturilor
statului;

b) Mecanismul fiscal, reprezintă principiile, ideologiile, dar şi metodele şi tehnicile

concrete de stabilire, de urmărire şi de încasare a impozitelor şi taxelor ca venituri ale statului;

c) Aparatul fiscal, semnifică structurile administrative ca organe specializate şi

împuternicite de autoritatea publică să pună în mişcare mecanismul fiscal şi să aplice legislaţia fiscală.
 Prin urmare, în această componenţă, sistemul fiscal acţionează la toate nivelurile structurilor
organizatorice ale oricărui stat, iar corolarul acestor 3 componente îl reprezintă controlul asupra
legalităţii acestor activităţi.

În problematica fiscală, impozitul ocupă locul central şi a devenit instrumentul clasic, dar şi
principal, de constituire a veniturilor statului, dat fiind caracterul său economic şi istoric.

Banul public se constituie şi se utilizează în baza unui raport de fiscalitate, care este un
raport juridic cu caracter public care poziţionează faţă în faţă două entităţi distincte ca subiecte de drept:

a) – Statul – pe de o parte, ca subiect principal şi reprezentat de structuri specializate,

implicate în acest raport pe o poziţie privilegiată, deoarece sunt purtătoare de autoritate publică, şi

b) – Contribuabilii – pe de altă parte, care sunt persoanele, fizice şi/sau juridice, obligate
prin lege să contribuie la formarea banului public, însă totodată şi îndreptăţite, să beneficieze de
administrarea acestuia.

După formele de evoluţie istorică a societăţii, şi acest raport a dobândit o firească diversitate
şi complexitate, fapt care conferă fiscalităţii faţetele corespunzătoare fiecărei etape din parcursul istoric.
 TEMA I

Aspecte teoretice privind fiscalitatea

Organizarea, conceperea şi funcţionarea fiscalităţii conduce la mutaţii în viaţa socială,

economică şi politică. Din această cauză, fiscalitatea trebuie analizată nu numai din perspectivă statică,
ci şi dinamică. Prin utilizarea sa ca instrument al deciziilor politice, fiscalitatea este în acelaşi timp
generatoare şi rod al politicii fiscale, întrucât face să funcţioneze diferite tehnici şi mecanisme de
prelevare a impozitelor şi taxelor în scopuri politice, economice şi/sau sociale.

Abordarea fiscalităţii este importantă şi necesară, întrucât, din modul în care este construită
şi funcţionează aceasta, se pot desprinde concluzii preţioase referitoare la presiunea fiscală, la politica
fiscală, precum şi la eficienţa cu care puterea publică se implică în viaţa economică şi socială a unei
societăţi.

Fiscalitatea, urmăreşte realizarea obiectivelor politicii economice şi sociale a statului, iar

atunci când devine frână în realizarea obiectivelor propuse, societatea reacţionează pentru reformarea
întregului sistem şi pentru a-l reorienta către ceea ce consideră a fi ţelul său.

1.1. Conceptul de fiscalitate

La o sumară trecere în revistă a literaturii de specialitate, se poate afirma că există cel puţin
două abordări ale conceptului de fiscalitate:

A – ca totalitate a impozitelor şi taxelor dintr-un stat, şi

B – cu accent pe elementele definitorii ale sistemului fiscal în general, pe care îl defineşte

prin prisma relaţiilor dintre elementele care formează acest sistem.

Prima abordare se bucură de concizie şi expresivitate, permiţând o analiză pragmatică mai

uşoară şi mai eficientă a modului în care este constituită şi funcţionează. Astfel, o primă definiţie în
cadrul acestei abordări consideră fiscalitatea „totalitatea impozitelor şi taxelor provenite de la
persoane fizice şi juridice care alimentează bugetele publice”.

6
 O altă definiţie tratează fiscalitatea ca fiind „totalitatea impozitelor instituite într-un stat,
care-i procură acestuia o parte covârşitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o
contribuţie specifică şi un anumit rol regulator în economie”.

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte fiscalitatea astfel; „Sistem de percepere a

impozitelor şi taxelor prin fisc; totalitate a obligaţiunilor fiscale ale cuiva”.

Pentru alţi autori, „fiscalitatea este totalitatea impozitelor în care componentele sunt în
strânsă legătură între ele, ca şi cu sistemul politic şi aparatul socio-politic”.

Înscriindu-se pe linia celei de a doua abordări, unii autori consideră că sistemul fiscal
„cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu privire la o mulţime de elemente
(materie impozabilă, cote, subiecţi fiscali) între care se manifestă relaţii care apar ca urmare a
proiectării, legiferării, aşezării şi perceperii impozitelor şi care sunt gestionate conform legislaţiei
fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului”.

1.2. Caracteristicile definitorii ale fiscalităţii

În mod normal, fiscalitatea este expresia voinţei politice a unei comunităţi umane
organizate, care este stabilită pe un teritoriu determinat şi dispune de o autonomie suficientă ca, prin
intermediul organelor sale reprezentative, să aibă capacitatea de a-şi concepe şi aplica o întreagă serie
de reguli juridice şi, în special, fiscale.

Cele două caracteristici fundamentale sunt următoarele:

1. exclusivitatea aplicării, care presupune faptul că se aplică într-un teritoriu geografic

determinat, unde structurile specializate şi abilitate ale acelui stat reprezintă unicul colector al
resurselor fiscale pentru un buget sau pentru un sistem (central sau local) de bugete, şi
2. autonomie tehnică, adică un sistem fiscal este autonom din punct de vedere tehnic dacă
este un sistem fiscal complet, ceea ce înseamnă că acesta conţine toate regulile de aşezare, urmărire şi
încasare a impozitelor necesare pentru punerea în aplicare a propriilor politici.

Dacă prezentând cele două caracteristici de mai sus, un sistem fiscal a fost elaborat de către
organele proprii ale teritoriului în care se aplică, atunci se va putea vorbi despre autonomie fiscală
completă sau de suveranitate fiscală. Prin urmare, din punct de vedere politic şi fiscal, statul suveran
poate să exercite o putere fiscală absolută în cadrul teritoriului său.

Există însă şi situaţii speciale, în care un stat poate decide ca pe teritoriul său să existe două
sau mai multe sisteme fiscale care să se bucure de o autonomie mai mult sau mai puţin extinsă şi
7
întreţinând între ele relaţii definite, dacă este cazul, prin convenţii sau acorduri de drept intern (cazul
statelor federale).

În schimb, statul nu poate să exercite nici o putere fiscală în exteriorul teritoriului său.

Suveranitatea fiscală implică faptul că nu există reglementări cu putere de obligativitate

faţă de alte state, şi nici organizaţii sau organisme internaţionale care să fie abilitate cu instituirea
impozitelor la scară internaţională şi nici cu emiterea unor reglementări cu caracter fiscal obligatoriu
pentru toate statele lumii.

Suveranitatea fiscală mai presupune şi faptul că fiecare stat suveran are libertatea deplină
în alegerea sistemului fiscal pe care să-l promoveze, în definirea impozitelor care îl compun, în
stabilirea contribuabililor, în definirea ariei masei impozabile, în dimensionarea cotei de impunere, în
fixarea termenelor de plată, în acordarea de facilităţi fiscale, în sancţionarea abaterilor de la prevederile
legilor fiscale, în soluţionarea litigiilor dintre administraţia fiscală şi contribuabil etc.

În condiţiile integrării economice şi ale mondializării schimburilor economice aşa cum au

loc astăzi, impozitul nu poate rămâne insensibil la aceste procese. Dimpotrivă, fiscalitatea unui stat
acţionează asupra altora şi viceversa, iar măsurile luate de un stat sau altul pentru a modifica sau a
pentru a păstra dreptul fiscal existent nu sunt cu totul neutre în raporturile cu economiile altor state. Se
vorbeşte de necesitatea armonizării, a adoptării unei apropieri globale a politicilor fiscale care, cel mai
adesea, se exprimă prin necesitatea armonizării sistemelor fiscale din diferite ţări. O astfel de evoluţie
riscă să bulverseze fiscalităţile naţionale, iar pe termen lung, chiar autonomia şi suveranitatea politică a
statelor.

1.3. Clasificarea fiscalităţii

Pe lângă necesitatea explicării şi chiar a extrapolării evoluţiei lor, clasificarea sistemelor

fiscale este impusă cu necesitate şi de studiul lor comparativ, atât din punct de vedere tehnic, cât şi
practic.

Criteriile folosite în clasificarea sistemelor fiscale sunt diverse : preponderenţa impozitelor

analitice sau a celor sintetice; preponderenţa impozitelor reale sau a celor personale etc. În analiza de
faţă se vor reţine două categorii de clasificări: tehnice şi economice. (Fig. 1.)

1.3.1. Clasificări tehnice

Având la bază natura impozitelor predominante în cadrul sistemului fiscal, clasificările

tehnice ale sistemelor fiscale sunt cele considerate clasice. Astfel, se poate vorbi despre: sisteme
8
fiscale cu un impozit unic sau cu impozite multiple, despre sisteme cu preponderenţa impozitelor
indirecte sau a celor directe etc.

◙ Opoziţia dintre sistemele fiscale cu impozit unic şi sistemele fiscale cu impozite

multiple. Deşi mulţi analişti îl consideră un capriciu financiar şi o utopie, impozitul unic rămâne,
totuşi, o noţiune foarte complexă şi plină de învăţăminte. Expresia a fost adesea folosită în sens
particular, aceea de-a căuta o bază unică de impozitare, care să permită evitarea cumulării impozitelor
care ar intensifica presiunea fiscală, dispersând efectele de sensibilitate şi repartizând posibilităţile de
fraudă fiscală. Însăşi evoluţia impozitelor pe cifra de afaceri exprimă destul de bine acest deziderat, pe
de-o parte, de-a suprima sau chiar de a reduce mult impozitele directe care s-au multiplicat pe întreg
parcursul sec. XIX, iar – pe de altă parte, de înlocuire cu un impozit general pe consum.

Cea mai mare parte dintre promotorii conceptului de impozit unic consimt la menţinerea
alături de acesta şi a altor impozite, anexe sau satelite. De exemplu, fiscalitatea scandinavă, ca şi cea
americană se bazează, în mod esenţial, pe o impozitare dominantă pe venit. Dar printre criticile care se
aduc impozitului unic se află, în primul rând, considerentul că principiul unicităţii nu este prin el însuşi
un avantaj.

Impozitele pot fi în acelaşi timp multiple şi simple, iar un impozit unic presupune o foarte
mare complexitate.

Dar cele mai frecvente critici privesc problema ratei, a cotei unui impozit unic şi care, prin
definiţie, ar trebui să înlocuiască toate celelalte impozite, ceea ce implică alegerea unui nivel de
impozitare foarte ridicat pentru garantarea unor încasări fiscale cel puţin egale cu cele procurate prin
impozitele ce ar urma să fie înlocuite.

Cu toate acestea, criticile formulate împotriva impozitului unic nu întrunesc unanimitatea

autorilor. Mulţi dintre susţinătorii impozitului unic înţeleg unicitatea mai mult ca un proces de
simplificare a sistemelor fiscale sau de uşurare a presiunii fiscale.

◙ Opoziţia dintre impozitul direct şi impozitul indirect. În unele sisteme fiscale sunt
predominante impozitele directe, în timp ce în altele, predominante sunt cele indirecte. Este dificilă
asocierea celor două tipuri de impozite cu gradul de dezvoltare economică a unei ţări. Cert este că
orice stat aflat în dificultate cu privire la veniturile fiscale apelează la aşa-numita anestezie fiscală a
impozitelor indirecte, crescând ponderea acestor impozite în situaţiile de impas a încasărilor fiscale.

Dintr-o analiză a structurii veniturilor fiscale ale ţărilor membre OECD se desprinde
concluzia că impozitele directe sunt predominante în sistemele fiscale din Danemarca, Australia,

9
Canada, SUA, Belgia. Fenomenul invers (preponderenţa impozitelor indirecte) este caracteristic
sistemelor fiscale din Portugalia, Franţa, Grecia, şi Irlanda.

În sistemul fiscal românesc din ultimii ani tendinţa este de creştere pronunţată a ponderii
impozitelor indirecte, ca rezultat al unei imaturităţi explicabile a sistemului, al unei politici fiscale
haotice şi fără o viziune, precum şi al unui aparat fiscal nemotivat, nestructurat şi neadecvat în
totalitate menirii sale.

Avantajele impozitelor directe sunt echitatea, certitudinea, comoditatea, cunoaşterea

incidenţei, flexibilitatea. Dezavantajele impozitelor directe privesc complexitatea, costul crescut al
consimţirii la impozit, evaziunea fiscală, efecte nestimulative pentru muncă, investire şi economisire,
precum şi rezistenţa la impozite a contribuabilului.

Prin comparaţie, avantajele impozitelor indirecte constau în universalitate, posibilitatea

limitată de evaziune, o anume natură opţională, flexibilitatea, simplicitatea, precum şi un cost scăzut
al consimţirii. Dezavantajele impozitelor indirecte constau în natura regresivă, distorsionarea
preferinţelor consumatorului, efectul inflaţionist.

1.3.2. Clasificări economice

Structura sistemelor fiscale nu este numai o problemă legislativă, ci este dependentă de

condiţiile economice în care sistemul fiscal trebuie să se aplice. Nivelul de dezvoltare economică,
precum şi diversitatea modurilor de producere a avuţiei influenţează în mod necesar repartiţia
prelevărilor fiscale, evoluţia tehnică şi randamentul sistemului fiscal.

Particularitatea constantă a ţărilor subdezvoltate o constituie o presiune fiscală redusă,

combinată cu preponderenţa impozitelor indirecte. Factorii dezvoltării fiscale constau într-o serie de
obstacole care ţin de motive istorice, economice sau sociologice. În plus, precaritatea resurselor fiscale
este accentuată de evaziunea fiscală generalizată pe care o administraţie slabă şi adesea compromisă nu
este în stare să o stăvilească.

Spre deosebire de ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, în ţările dezvoltate

fiscalitatea întruneşte considerabil mai multă credibilitate, în baza unei maturităţi demult dobândite şi
consolidate a întregii societăţi, precum şi ca urmare a unei structurări coerente a întregului sistem
fiscal. Din aceste motive, expansiunea fiscală este considerată drept caracteristică esenţială şi care
distinge economiile dezvoltate de economiile lumii a treia.

Totuşi, complexitatea sistemelor fiscale dezvoltate sfidează orice tentativă de clasificare

satisfăcătoare, deoarece există anumiţi factori care explică importanţa şi gradul de perfecţionare a
10
fenomenului fiscal în ţările dezvoltate. Aceşti factori sunt înainte de toate de natură economică (nivelul
producţiei, ca şi diversitatea structurii acesteia sunt la originea unei foarte mari productivităţi a
sistemelor fiscale dezvoltate). Alţi factori ţin de dezvoltarea tehnologică, de tradiţiile juridice şi
administrative care permit gestiunea sistemelor fiscale grele.

Clasificarea sistemelor fiscale în sisteme fiscale grele, care se caracterizează prin sarcini
fiscale mari, apăsătoare şi sisteme fiscale uşoare, care constituie opusul celor dintâi, aparţine lui
Maurice Duverger.

Dacă presiunea fiscală se ia drept criteriu de identificare a sistemelor fiscale, acesta trebuie
întărit cu cel al repartiţiei tipurilor de prelevări în interiorul sistemului

Din punct de vedere al acestei repartiţii, predominanţa impozitului direct este considerată
drept principala caracteristică şi incontestabilă a fiscalităţii ţărilor dezvoltate şi, în special, în ţările
superdezvoltate. Explicaţia uşor de bănuit se regăseşte în însăşi evoluţia istorică nestânjenită a
societăţii şi îndeosebi a economiei bazate pe principiile consacrate de democraţie şi concurenţă liberă.

1.3.3. Clasificări bazate pe concepţii funcţionale

Caracteristicile dominante ale sistemelor fiscale care au existat sau există în lume se află la
baza acestei clasificări şi se poate efectua din perspectiva naturii impozitelor predominante şi din
perspectiva intensităţii presiunii fiscale.

 După natura impozitelor predominante, se pot identifica:

1. Sisteme fiscale în care predomină impozitele directe – unde se includ structurile fiscale
rudimentare, de tip arhaic, specifice primelor entităţi administrativ-politice de tip statal, dar şi
sistemele fiscale ale celor mai avansate ţări din punct de vedere economic, care au la bază impozitul pe
venitul net şi impozitul pe societate.

2. Sisteme fiscale în care predomină impozitele indirecte – care sunt specifice ţărilor
subdezvoltate, fostelor ţări socialiste, ţărilor aflate în perioade de criză economică sau de confruntări
militare, precum şi ţărilor emergente, ale căror economii tind spre stadiul dezvoltat.

3. Sisteme fiscale cu predominanţă complexă – sunt acele structuri fiscale în care

principalele impozite dominante au ponderi apropiate în anumite perioade de timp. Acestea sunt
specifice ţărilor dezvoltate economic, cu structuri economico-sociale echilibrate şi cu regimuri politice
de tip social-democrat.

11
 4. Sisteme fiscale în care predomină impozitele generale – sunt specifice celor mai
dezvoltate ţări, în care predomină impozitele de tip general şi în care există un aparat fiscal şi o
contabilitate foarte bine organizată. Este vorba de ţări care aplică:

● impozitul pe venit, ca impozit de tip general aplicat asupra ansamblului veniturilor

nete ale contribuabililor;

● impozitul pe cifra de afaceri netă, sau TVA, care sunt impozite de tip general prin
care se loveşte consumul, fără discriminări privind natura bunurilor ori serviciilor.

5. Sisteme fiscale în care predomină impozitele particulare – sunt caracteristice structurilor

fiscale neevoluate, în care impozitele sunt aşezate pe anumite categorii de venituri, sub formă
procentuală sau forfetară; de asemenea, sunt răspândite în actualele ţări subdezvoltate în care
impozitele directe lovesc câteva venituri importante, iar cele indirecte sunt aşezate pe anumite produse,
de regulă asupra acelora destinate consumului intern sau exportului.

 După intensitatea presiunii fiscale, se pot identifica:

1. Sisteme fiscale grele – caracteristice ţărilor cu economii dezvoltate, în care participarea

în economia reală a capitalului public este redusă comparativ cu a celui privat, iar serviciile publice
sunt extinse. Deşi nu îndeplinesc condiţiile enunţate datorită randamentului redus al economiei şi a
existenţei unor organisme administrative de tranziţie pe măsura marilor necesităţi financiare necesare
reformelor din ţările ex-socialiste, acestea se caracterizează prin sisteme fiscale grele.

Pentru ca un sistem fiscal să fie considerat de tip „greu”, trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:

- ponderea prelevărilor fiscale în ansamblul prelevărilor publice să fie mare (80-90%),

- ponderea mare a prelevărilor fiscale în PIB (peste 25-30%).

2. Sisteme fiscale uşoare – sunt specifice ţărilor subdezvoltate sau aflate în perioade de
tranziţie spre stadiul dezvoltat, precum şi „oazelor fiscale”. Aici ponderea prelevărilor fiscale în PIB
este mai redusă (10-15%). Presiunea fiscală pe locuitor depinde de nivelul PIB şi de modul de
distribuire a venitului între participanţii la realizarea acestuia.

 După orizontul de timp vizat

12
 Sistemele fiscale reflectă în plan financiar anumite structuri economico – sociale, precum
şi orientări politice generale ale guvernelor.

În condiţiile asigurării resurselor necesare finanţării nevoilor sociale ale comunităţilor, a

urmăririi realizării echităţii şi randamentului prelevărilor fiscale, perfecţionarea sistemelor fiscale
actuale are loc în concordanţă cu dinamica structurilor economice şi sociale. Acest fapt se
concretizează în apariţia unor lucrări teoretice şi proiecţii guvernamentale care abordează viitoarea
configuraţie a structurilor fiscale. În această categorie, se pot încadra şi programele de reformă fiscală
elaborate de guvernele ţărilor europene în scopul armonizării structurilor fiscale conform Directivelor
CEE, dar şi programele de reformă fiscală elaborate de ţările ex - socialiste.

Scopul acestor proiecţii teoretice este de a gândi structuri fiscale, prin care să se asigure o
mai bună repartiţie a prelevărilor fiscale asupra tuturor subiecţilor din economie, în condiţiile reducerii
disfuncţionalităţilor generate de acestea, a eliminării riscului apariţiei unor confruntări sociale şi a
asigurării permanenţei surselor de finanţare a nevoilor publice.

Dar pentru a proiecta, trebuie analizate elementele şi relaţiile care apar în interiorul
sistemului, factorii care îl influenţează şi îl modelează în vederea atingerii anumitor parametrii
prestabiliţi.

1.4. Principiile fiscale

Precizarea funcţiilor şi obiectivelor sistemului fiscal ne permite şi punerea în evidenţă a

principiilor care ar trebui să se manifeste în acest domeniu. În funcţie de respectarea lor se poate
evalua eficienţa şi echitatea politicii fiscale.

1.4.1. Principiile generale

Începând cu prima formularea a unor cerinţe minimale şi general valabile pentru orice
sistem fiscal, o amplă dezvoltare a cunoscut literatura de specialitate prin îmbogăţirea cu noi şi
nuanţate exigenţe, de care s-a ţinut cont în mare măsură la elaborarea majorităţii reglementărilor în
materie fiscală.

♦ Principiul randamentului presupune că impozitul este apreciat în funcţie de

randamentul său bugetar; obiectivul ar fi maximizarea randamentului impozitului pentru un cost dat
sau diminuarea costului gestiunii sale pentru un randament dat.

13
 ♦ Principiul simplităţii (al lipsei de arbitrariu) presupune că impozitul trebuie să fie uşor
de administrat, uşor de înţeles de către contribuabil, să fie prelevat potrivit unor reguli simple, clare şi
care să nu dea naştere la nici un arbitrariu.

♦ Principiul flexibilităţii semnifică faptul că impozitul flexibil se adaptează rapid la

necesităţile politicii conjuncturale. În acest context, flexibilitatea poate fi apreciată ca sensibilitatea
bazei de impozitare la evoluţia activităţii economice; astfel, de exemplu, se apreciază că tehnica
stopajului la sursă permite o adaptare mai rapidă la conjunctură a veniturilor fiscale ale statului.

♦ Principiul stabilităţii ilustrează regula potrivit căreia „un impozit bun este un impozit
vechi”. Aceasta înseamnă că modificările frecvente ale legislaţiei fiscale sunt sursă de ineficacitate şi,
în plus, un impozit vechi este mai uşor acceptat de către contribuabili. Chiar dacă acesta este aparent
contradictoriu cu cel precedent, este mai curând de dorit o anumită stabilitate a impozitului pentru a-i
asigura pe contribuabili împotriva arbitrariului, pentru a le menţine încrederea în sistem şi a permite ca
deciziile lor să fie luate în condiţiile unei cât mai mari certitudini.

♦ Principiul echivalenţei se traduce prin aceea că sarcina fiscală suportată de contribuabil

trebuie să fie corelată cu avantajele pe care le procură cheltuielile publice, prin accesul la bunurile şi
serviciile publice. Dacă acceptăm existenţa unei echivalenţe certe între impozitul plătit şi bunurile şi
serviciile publice de care beneficiază contribuabilii, atunci din punct de vedere contabil, impozitul este
o cheltuială. Dacă, dimpotrivă, nu acceptăm decât într-o mică măsură teoria echivalenţei sau dacă
suntem în situaţia de a considera că sarcina fiscală suportată de contribuabil depăşeşte valoarea
bunurilor şi serviciilor furnizate de stat, atunci impozitul reprezintă mai degrabă o participare la profit
a statului, şi mai puţin o cheltuială.

♦ Principiul neutralităţii susţine că impozitul nu trebuie să contravină unei mai bune

administrări în economie, ci trebuie să incite la o gestiune mai bună la nivelul contribuabilului. Se
poate adăuga şi necesitatea ca impozitul să se stabilească după reguli unitare pentru toţi, fără
discriminări directe sau indirecte.

♦ Principiul echităţii presupune că la acoperirea cheltuielilor publice, contribuţia fiecăruia

trebuie să se facă în funcţie de capacitatea contributivă. O problemă o reprezintă determinarea şi
măsurarea acesteia, ca funcţie de o varietate de considerente politice, economice, sociale, morale, sa
chiar filosofice.

♦ Principiul legalităţii este corolarul tuturor celorlalte principii şi presupune că impozitul

trebuie să aibă mereu la bază o reglementare legală. Acest principiu trebuie corelat cu stabilitatea, cu
simplicitatea şi lipsa de arbitrariu, astfel încât contribuabilul să fie întotdeauna sigur că în normele

14
legale găseşte toate elementele de care are nevoie pentru a-şi determina corect obligaţiile de plată faţă
de buget.

Sistemul fiscal care operează în România este într-o continuă căutare a parametrilor de
optimalitate. Cu privire la impunerea agenţilor economici,
s-au propus şi s-au realizat sau sunt în curs de realizare mecanisme menite să asigure:

▪ tratamentul nediferenţiat al agenţilor economici, indiferent de forma de proprietate;

▪ stimularea agenţilor economici prin scutiri totale, parţiale sau reduceri de impozite;

▪ evitarea impunerii de două sau mai multe ori a aceleaşi baze impozabile;

▪ încercarea de diminuare a sarcinii fiscale şi, acolo unde este posibil micşorarea gradului
de percepere de către contribuabil a sarcinii fiscale;

▪ stabilirea unei sarcini fiscale „reale”, prin actualizarea la inflaţie a elementelor luate în
calculul profitului impozabil;

▪ descurajarea unor activităţi sau consumuri;

▪ aducerea la un nivel cât mai redus a evaziunii fiscale.

Evitarea impunerii de două sau mai multe ori a aceleaşi baze impozabile este o preocupare
care se manifestă frecvent la nivel internaţional şi rezolvarea ei este dată de încheierea de convenţii
bilaterale sau multilaterale de evitare a dublei impuneri sau a impunerii multiple. Dar se impune şi
preocuparea pentru evitarea impunerii multiple sau în cascadă pe plan intern. Astfel, impozitul pe
circulaţia mărfurilor a fost înlocuit cu taxa pe valoarea adăugată care are specific faptul că, din punct
de vedere al întreprinderii, nu-şi propune să lovească decât valoarea nou creată de aceasta. De
asemenea, în reglementările fiscale se fac precizări în direcţia evitării impunerii multiple a profitului,
stabilindu-se că dividendele încasate de la persoane juridice române nu se supun impozitului pe profit
la unitatea care le încasează, deoarece ele s-au plătit dintr-un profit net, adică un profit care a suportat
deja impozitul pe profit, ba chiar şi impozitul pe dividende.

15
 1.4.2. Adam Smith şi maximele impunerii

Primele rezultate ale căutărilor pentru un sistem fiscal raţional sau o fiscalitate optimă
s-au concretizat în conceperea şi aplicarea acestor principii de impunere; dubla dimensiune a
impunerii, politică şi tehnică, este valorificată în formularea primelor maxime ale impunerii,
pentru care teoria şi practica fiscală rămân tributare tot clasicului Adam Smith:

■ justeţea (echitatea) fiscală este primul principiu şi a avut ca scop imediat diluarea,
chiar anularea privilegiilor nobiliare şi ale clerului faţă de restul populaţiei; ca atare, supuşii aveau
faţă de stat obligaţia de a contribui cu impozite plătite în strictă conformitate cu veniturile sau
averea pe care o au;

■ certitudinea impunerii se referă la înlăturarea arbitrariului şi a voluntarismelor,

susceptibile la abuzuri, atât din partea statului, cât şi din partea contribuabililor; se arăta că un
impozit incert poate provoca mai mult rău decât unul împovărător;

■ comoditatea impunerii face referire la acele tehnici şi metode de încasare care, prin
orice mijloace, trebuie să-i uşureze contribuabilului demersurile proprii de a-şi plăti dările;

■ randamentul impunerii se referă la costurile pe care le presupune funcţionarea unui

sistem fiscal; acesta trebuie să fie eficient fără a necesita costuri prea mari; trebuie să fie corect
ordonat, încât să nu-i stânjenească pe contribuabili de la activităţile lor curente, creatoare de venituri
şi, în acelaşi timp, să favorizeze alimentarea cu fonduri a bugetului public în mod sistematic şi
operativ.

Potrivit evoluţiilor fireşti din societatea umană maximele impunerii s-au diversificat, s-
au îmbogăţit cu noi şi noi contribuţii şi observaţii, specifice poziţiilor şi abordărilor politice de la
nivelul managementului guvernamental. Învăţămintele Marii Depresiuni a anilor '30, precum şi
influenţa ideilor Keynesiste au determinat creşterea rolului statului în viaţa social-economică şi,
implicit, a rolului impozitelor.

Reţinem ca notabile completările aduse de americanii Richard şi Peggy Musgrave cu

privire la cerinţele unui sistem fiscal optim:

a)repartizarea sarcinii fiscale să fie echitabilă, în sensul că fiecare individ trebuie să fie
determinat la corecta plătire a părţii ce-i revine;
b) misiunea principală a impozitului este să corecteze ineficienţa în sectorul privat
şi să nu afecteze pieţe eficiente;

16
 c)structura impozitului trebuie să faciliteze atingerea obiectivelor de politică fiscală
propuse pentru stabilizare şi creştere;
d) sistemul fiscal trebuie să fie eficient, ordonat şi pe înţelesul contribuabilului;
e)costul administraţiei şi a sistemului de constrângere să fie restrâns şi compatibil cu toate
celelalte obiective ale managementului guvernamental.

Deceniile recente au cunoscut o puternică amploare a dezbaterilor cu privire la

impunere şi impozite, în contextul confruntărilor din teoria economică între liberalism şi
intervenţionism.

Cu timpul, finalizarea analizei economice a fiscalităţii s-a condensat în câteva criterii

considerate cerinţe de optimalitate pentru un sistem fiscal:

- criteriul de echitate, privitor la o justă repartiţie a poverii fiscale, luând în considerare

repercutarea sau translatarea acesteia de la contribuabili legali, la plătitori efectivi;

- criteriul de neutralitate sau eficacitate, privitor la impactul sistemului fiscal asupra

creşterii economice, care poate fi stimulent sau obstacol al investiţiei şi creaţiei;

- criteriul transparenţei, care include stabilitatea, costul şi coerenţa, astfel încât să

determine acceptarea de către cetăţeni, consimţământul acestora pentru plata obligaţiilor fiscale.

1.4.3. Principiile fiscalităţii conform Codului Fiscal

Legea nr. 571 din 2003 a codului fiscal, reglementare care a suferit numeroase
modificări, actualizări şi republicări, în capitolul II la art. 3 se prevede că fiscalitatea se bazează pe
următoarele principii:

a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi

capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin;
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la
interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare
plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată
determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;
c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în
funcţie de mărimea acestora;
d) eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului
fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane

17
fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii
investiţionale majore.

Includerea acestor principii în structura Codului fiscal din ţara noastră indică totodată şi
jaloanele de acţiune ale deciziei politice. În contextul actual, puterea politică are obligaţia nu doar de a
concepe şi de implementa politici fiscale coerente şi armonizate cu mediul economic european, ci şi de
a reeduca şi de a forma noi categorii de contribuabili, conştienţi de drepturile şi obligaţiile lor, iar
acesta este un obiectiv de atingerea căruia depinde, într-o semnificativă măsură, însăşi integrarea în
clubul statelor civilizate europene.

18
 TEMA II

Raportul finanţe publice - fiscalitate

Natura şi structura raportului juridic fiscal a evoluat, s-a nuanţat şi s-a îmbogăţit în conţinut, o
dată cu etapele logice din evoluţia societăţii, conferind astfel fiscalităţii forme corespunzătoare fiecărei etape
în succesiunea sa istorică.

Această evoluţie se regăseşte în influenţa pe care impunerea a marcat-o asupra claselor sociale şi
activităţii umane propriu-zise. Impozitele au devenit subordonate funcţiilor statului, iar pentru a asigura
îndeplinirea lor eficientă, este necesar ca reglementările fiscale să fie cunoscute deopotrivă de stat şi de
contribuabili.

Creşterea încasărilor fiscale, ca fenomen asociat evoluţiei însăşi a societăţii, semnalează,

totodată, o creştere a importanţei impozitelor ca sursă principală de finanţare a cheltuielilor publice.

2.1. Rata fiscalităţii

Procesul inflaţionist, ca fenomen firesc al deceniilor postbelice, face dificilă aprecierea ratei sau
nivelului fiscalităţii. Există totuşi un indicator concludent de evaluare a acestuia, şi anume - partea din PIB
prelevată la dispoziţia statului pe calea impozitării. Însă valoarea acestui indicator devine expresivă doar
dacă se asociază şi următorii factori:

- Ponderea sectorului public în producţia industrială a ţării;

- Mărimea absolută şi relativă a cotelor de impunere;
- Dimensiunea nevoilor bugetare şi a surselor de acoperire;
- Preţurile şi tarifele practicate de sectorul public în raporturile acestuia cu sectorul
privat;
- Proporţiile evaziunii fiscale şi ale economiei subterane;
- Nivelul real al produsului intern brut şi altele.

De maxim interes pentru autoritatea publică însărcinată să administreze banul public, dar şi
pentru contribuabilul care participă şi beneficiază de banul public, aceste considerente sunt elemente
cardinale aflate la baza procedurii şi politicii fiscale şi conferă fiscalităţii dimensiunile de adevărată ştiinţă.

Cea mai mare şi mai prudentă ştiinţă a fiscalităţii, aşa cum în toate timpurile au promovat-o
guvernele tuturor tipurilor de societate, urmăreşte atingerea unui obiectiv primordial: asigurarea veniturilor
statului, adică ale societăţii, fără ca acest demers să reprezinte o povară sau o vătămare a intereselor
private ori a patrimoniului individual aparţinând persoanelor fizice şi/sau juridice.
 VANGUARD STRATEGY
Bucharest City, District 2, Sg. Maj. Simion Busuioc Street, Nr. 82,
C.U.I. 30618900, J40/10086/2012, | +40720 752 185

Împlinirea finanţelor şi fiscalităţii se regăseşte în împlinirea funcţiilor primordiale ale

impozitelor. În acest sens, impozitele trebuie abordate tridimensional.

a) Financiar – avându-se în vedere participarea impozitelor la constituirea resurselor financiare

destinate finanţării cheltuielilor publice. Exemplu: în ţările dezvoltate ponderea impozitelor şi taxelor în
totalul resurselor publice variază între 50 şi 90%, iar cu caracter de permanenţă, tendinţa acestei ponderi este
de creştere, atât în valoare absolută, cât şi în valoare relativă; modalităţile de creştere sunt: extinderea bazei
de impunere, creşterea şi diversificarea prelevărilor precum şi a cotelor.

b) Economic – deoarece impozitele sunt un valoros instrument de implementare a tot mai

complexelor atribuţii ale statului ca actor în economie. Exemplu: impozitele pot fi stimulent (când se prevăd
exonerări), sau obstacol (când se suprataxează) diferitele procese în economie.

c) Social – deoarece, prin intermediul impozitelor, statul operează o redistribuire a însemnatelor

componente din PIB, între diferitele categorii de persoane fizice şi/sau juridice.

Cu toate aceste valenţe, impozitul comportă o serie de limite în utilizarea sa ca instrument fiscal,
iar acestea operează atât în structura aparatului şi sistemului fiscal ca atare cât şi în mediul economic şi
social:

- nivelul PIB pe locuitor;

- nivelul mediu al impozitului, întrucât valorile relativ mici de fiscalitate atrag capital
investiţional din zone cu o fiscalitate mai mare;
- priorităţile fixate de către politica macroeconomică, care, în ţările dezvoltate, vizează educaţia
şi sănătatea, iar în ţările slab dezvoltate vizează chestiuni economice şi sociale;
- natura instituţiilor/publice, aşa cum se regăseşte în diferite ţări, după măsura în care organele
de conducere a statului au fost desemnate în baza unui proces mai mult sau mai puţin democratic, iar
consecinţa se regăseşte în limitarea mai multă sau mai puţină a impozitului.

1
© Fiscalitate
 VANGUARD STRATEGY
Bucharest City, District 2, Sg. Maj. Simion Busuioc Street, Nr. 82,
C.U.I. 30618900, J40/10086/2012, | +40720 752 185

2.2. Funcţiile fiscalităţii

Funcţiile fiscalităţii au la bază corecta abordare a funcţiilor fundamentale pe care le îndeplinesc

finanţele publice:

a) Funcţia de repartiţie – aşa cum este defalcată aceasta pe cele două faze cu scopuri distincte:

- mobilizarea – prin care se formează resurse băneşti prin prelevări diferenţiate din venitul sau
avuţia persoanelor fizice şi/sau juridice, cu titlu definitiv, nerambursabil şi fără contraprestaţie în echivalent
din partea statului;

- distribuirea - prin care are loc dirijarea fondurilor publice pe beneficiarii acestora.

b) Funcţia de control – ca funcţie importantă, justificată prin faptul că fondurile publice aparţin
întregii societăţi şi sunt administrate de către stat ca mandatar al naţiunii. De aceea, instituţiile specializate
cu controlul fiscal urmăresc legalitatea, necesitatea, oportunitatea şi eficienţa cu care se constituie şi se
cheltuieşte banul public.

Fiscalitatea îşi relevă rolul sub următoarele manifestări:

1) asigură statului posibilitatea de procurare a resurselor financiare necesare finanţării

sarcinilor şi acţiunilor sale; de aceea, peste 90 % din suma impozitelor şi taxelor se regăseşte în componenţa
bugetului consolidat;
2) permite controlul asupra economiei prin manevrarea adecvată a pârghiilor ce compun
sistemul fiscal;
3) are un rol şi un caracter de universalitate deoarece perceperea impozitelor este general-
valabilă şi unitară pentru toate persoanele fizice şi/sau juridice care realizează aceeaşi categorie de venituri
sau are aceeaşi categorie de bază impozabilă;
4) instituie o certă echitate socială bazată pe principiul justiţiei sociale în aşezarea sarcinilor
fiscale, ceea ce înseamnă că obligaţiunile fiscale sunt nediscriminatorii sub aspectul etnic, religios sau
politic.

2
© Fiscalitate
 VANGUARD STRATEGY
Bucharest City, District 2, Sg. Maj. Simion Busuioc Street, Nr. 82,
C.U.I. 30618900, J40/10086/2012, | +40720 752 185

În concluzie, cele trei dimensiuni ale impozitului, precum şi funcţiile de bază ale finanţelor
publice se regăsesc în tot eşafodajul ce compune fiscalitatea, sub un triplu aspect, financiar, social şi
economic.

2.3. Conotaţii juridice minimale

Drepturile şi libertăţile largi ale individului recunoscute în societatea modernă implică valori
continuu sporite ale cheltuielilor publice. În ţările ex-comuniste nivelul cheltuielilor publice se impune a fi
sensibil şi în permanentă creştere, cu atât mai mult cu cât perioada hipercentralismului de stat s-a bazat pe o
permanentă violare a celor mai elementare drepturi şi libertăţi.

Oricare administraţie publică trebuie să soluţioneze în mod optim raportul dintre necesităţi şi
posibilităţi, iar în planul finanţelor publice, şi respectiv - al fiscalităţii, chestiunea se rezolvă prin
concordanţa între veniturile şi cheltuielile publice. Din această perspectivă, statul este principalul factor de
stabilizare şi operează prin norme şi reglementări juridice complexe şi numeroase, având ca obiect procese şi
proceduri financiare.

Aşadar, dreptul financiar sau al finanţelor publice sau legislaţia financiară, semnifică totalitatea
normelor şi reglementărilor al căror obiect este bugetul public, finanţele instituţiilor publice, precum şi
regimul general al veniturilor şi cheltuielilor publice.

Cunoaşterea acestor reglementări este deosebit de importantă datorită condiţiei nediscriminatorii

de contribuabili pe care o au toţi cetăţenii de sub jurisdicţia oricărui stat.

A. Izvoarele dreptului financiar au o bază constituţională de la care se diversifică şi se

materializează prin numeroase legi, ordonanţe, hotărâri de guvern, decizii ale organelor administrative
centrale şi locale, precum şi instrucţiuni şi norme de la Ministerul Finanţelor Publice şi Banca Naţională.

a) Constituţia:

- stabileşte principalele competenţe ale puterii legislative şi executive centrale şi locale;

- jalonează principiile de politică financiară, monetară şi valutară a statului;

3
© Fiscalitate
 VANGUARD STRATEGY
Bucharest City, District 2, Sg. Maj. Simion Busuioc Street, Nr. 82,
C.U.I. 30618900, J40/10086/2012, | +40720 752 185

- ordonează împuternicirile fundamentale ce revin celor trei puteri ale statului democrat în
materie financiară.

b) Legile – sunt, în general, legile ordinare, cu precădere cele privind finanţele publice, legile
bugetare anuale şi cele de reglementare fiscală.

Trebuie menţionat că aici sunt vizate toate instituţiile antrenate în respectarea bugetului public,
precum şi toate instituţiile implicate în administrarea creditului public.

c) Hotărârile consiliilor locale ca organe de decizie administrativ – teritoriale cu caracter

imperativ şi conţin măsuri pentru executarea bugetelor locale, deopotrivă la venituri şi cheltuieli.

d) Actele normative ale organelor autorităţii executive, cuprind:

- ordonanţele şi hotărârile guvernului;

- deciziile organelor locale ale puterii executive;

- instrucţiunile, ordinele şi alte norme date de Ministerul Finanţelor pentru o aplicare unitară şi
uniformă a reglementărilor guvernamentale;

- reglementările şi actele normative ale Băncii Naţionale emise de către aceasta în baza
competenţelor de autoritate monetară şi bancară, precum şi cele privitoare la politica de credit şi valutară;

B. Raporturile juridice financiare sunt generate în dreptul financiar ca raporturi juridice între
stat şi contribuabili socotiţi în ansamblu şi/sau individual.

a) Subiectele acestor raporturi pot fi:

- organele financiare de stat investite de lege cu atribuţii în activitatea de repartiţie şi control a

fondurilor publice băneşti şi purtătoare ale autorităţii publice; aceste organe pot pretinde oricărui alt subiect
de drept financiar să presteze sau să se abţină de la anumite acţiuni, deci îl pot controla sau executa silit,
demersuri în care ele au obligaţia să respecte drepturile şi interesele contribuabililor;

4
© Fiscalitate
 VANGUARD STRATEGY
Bucharest City, District 2, Sg. Maj. Simion Busuioc Street, Nr. 82,
C.U.I. 30618900, J40/10086/2012, | +40720 752 185

- persoanele fizice sau juridice – sunt denumite generic contribuabili şi au o obligaţie financiară,
iar executarea acesteia se bazează pe respectarea drepturilor şi intereselor prevăzute prin lege.

b) Conţinutul raportului juridic de natură financiară este reprezentat de drepturile şi îndatoririle

ce revin celor două categorii de subiecte, adică dreptul de a pretinde, concomitent cu obligaţia de a executa
o anumită dare.

c) Obiectul raportului juridic de natură financiară este complex şi priveşte:

- activităţi de natură organizatorică în domeniul bugetar;

- acţiuni de stabilire şi executare a veniturilor şi cheltuielilor publice;

- acţiuni de control financiar etc.

Datorită faptului că acţiunile care prevăd plată şi încasare de sume determinate din banul public,
au un consistent conţinut material, în decursul derulării acestor raporturi pot să apară situaţii conflictuale sau
diferende, iar soluţionarea lor ca litigii în materie fiscală este responsabilitatea unor organe expres
împuternicite de lege.

Gruparea anterioară a elementelor ce compun raporturile juridice financiare, determină o

distincţie a acestora în forma raporturilor bugetare, valutare, de credit, de emisiune şi circulaţie monetară etc.

Tranziţia a marcat consistente şi semnificative acumulări de mutaţii radicale în domeniul

financiar, numeroase transformări în fapte şi realităţi, a căror motivaţie o reprezintă abordarea diametral
opusă a raportului stat-cetăţean.

Însă noua percepţie a acestui raport se dovedeşte un proces de durată, iar corecta funcţionare a
relaţiilor dintre cei doi subiecţi ai dreptului financiar condiţionează eficienţa tuturor măsurilor adoptate de
managementul guvernamental.

2.4. Determinanţii politicii fiscale

5
© Fiscalitate
 VANGUARD STRATEGY
Bucharest City, District 2, Sg. Maj. Simion Busuioc Street, Nr. 82,
C.U.I. 30618900, J40/10086/2012, | +40720 752 185

Prin măsurile de politică fiscală se configurează acel nivel de fiscalitate care urmăreşte
echilibrarea intereselor generale ale societăţii - reprezentate de stat, cu interesele contribuabililor, atât ca
indivizi, cât şi ca ansamblu. De aceea, de exemplu, creşterea fiscalităţii micşorează corespunzător veniturile
destinate consumului şi acumulării, întrucât, prin intermediul impozitelor, o parte din veniturile populaţiei şi
ale firmelor, sunt transferate în contul bugetului public, astfel că aceste sume sunt folosite în scopiri
neproductive.

Sarcina fiscală, stabilită după mărimea venitului sau averii personale, este mai împovărătoare şi
inechitabilă dacă se consideră consumul înregistrat pe categorii sociale.

Acest fapt explică de ce politica fiscală este un instrument important utilizat de autoritatea
publică pentru influenţarea vieţii social-economice a colectivităţii, deoarece aceasta reglementează nu numai
nivelul impozitelor, ci şi a cheltuielilor guvernamentale într-o etapă determinată. După natura şi scopul
măsurilor adoptate, politica fiscală diferă astfel:

1) este expansionistă, când se adoptă simultan diferite măsuri cu finalităţi opuse ca, de exemplu,
reducerea impozitelor şi creşterea cheltuielilor guvernamentale;
2) este facilă, când prin măsurile adoptate, Guvernul permite creşterea ofertei de bani şi, în
acelaşi timp, scăderea ratei dobânzii;
3) este restrictivă, când vizează o multitudine de măsuri de restrângere a cheltuielilor publice,
menţionând cote relativ constante la încasările publice.

Politica fiscală se conjugă cu politica monetară şi cu principiile bugetare adoptate de către

autoritatea publică, compunând astfel totalitatea măsurilor de macrostabilizare. Prin aceste măsuri se
urmăreşte atenuarea fluctuaţiilor din economie, cu deosebire a celor provocate de rata creşterii economiei, a
inflaţiei, a şomajului sau a altor variabile macroeconomice.

Ca adnotare cu caracter de istoriografie financiară, trebuie menţionat că regimul abolit la

începutul anilor '90 poate fi caracterizat printr-o ineficientă alocare a resurselor publice, cu impact negativ
repercutat în toţi anii tranziţiei.

6
© Fiscalitate
 VANGUARD STRATEGY
Bucharest City, District 2, Sg. Maj. Simion Busuioc Street, Nr. 82,
C.U.I. 30618900, J40/10086/2012, | +40720 752 185

De o deosebită importanţă este delimitarea explicită a celor două domenii ale statului: public şi
privat, deoarece perceperea acestor diferenţe se află la baza înnoirii mentalităţilor şi comportamentelor,
deopotrivă ale instituţiilor ce compun autoritatea publică, dar şi ale contribuabililor.

Domeniul public al statului cuprinde bunurile, proprietatea publică a statului sau a unităţilor
teritorial-administrative. Legea nuanţează acele bunuri de interes naţional administrate de ministere şi
instituţii publice, precum şi bunurile de interes local aflate sub administrarea primăriilor sau prefecturilor.

Domeniul privat al statului reprezintă domeniul care dintotdeauna a adus şi aduce statului
venituri foarte mari ca volum şi valoare. Din acest punct de vedere, acest domeniu este în contratimp cu
domeniul public, care, fie nu aduce venituri deloc, fie aduce venituri derizorii şi cu costuri greu de
cuantificat.

În ţările române domeniul privat al statului însemna tot ceea ce se afla în proprietatea
domnitorului, adică în afară de avutul răzeşilor, moşnenilor şi boierilor.

Prin Regulamentele Organice datate 1829-1831, domeniul privat al statului se compune din mai
multe teritorii recâştigate, precum şi din canalele şi bogăţiile Deltei Dunării. În 1863, prin Secularizarea
averilor mănăstireşti s-a realizat extinderea proprietăţii statului cu moşiile dăruite de către domnitori
mănăstirilor. Ulterior Legea rurală a consfinţit distribuirea acestor pământuri în proprietatea ţăranilor.

În 1877, şi apoi – după Primul Război Mondial, aceste spaţii au constituit sursa de
împroprietărire a ţăranilor, ca simbol al tributului de sânge vărsat de aceştia în marile conflicte armate. În
anul 1948 s-a realizat naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (11 iunie), eveniment care a
determinat în timp sporirea domeniului privat al statului la peste 80% din avuţia naţională.

O dată cu acest fapt s-a realizat şi etatizarea băncilor, exproprierea imobilelor, terenurilor şi a
oricăror afaceri. Considerând reproducţia tuturor acestor bunuri în cei peste 50 de ani de dictatură comunistă,
se poate aprecia imensitatea domeniului privat al statului de la momentul Decembrie '89.

Ca atare, unul din obiectivele de bază ale politicilor publice din anii tranziţiei l-a constituit
promovarea unei politici fiscale radical schimbate, care să aibă în centru o legislaţie corectă şi mediatizată,

7
© Fiscalitate
 VANGUARD STRATEGY
Bucharest City, District 2, Sg. Maj. Simion Busuioc Street, Nr. 82,
C.U.I. 30618900, J40/10086/2012, | +40720 752 185

astfel încât autoritatea publică şi contribuabilul să conlucreze eficient, în scopul unei corecte alocări a tuturor
resurselor din banul public.

8
© Fiscalitate