UNIVERSITATEA „BABEȘ-BOLYAI”, CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE LITERE

MASTERAT ISTORIA IMAGINILOR, ISTORIA IDEILOR

Elemente de contracultură în romanul

Lupul de stepă

Profesor: Stefan Borbély

Masterand: Marius Viorel Pușcaș

Cluj-Napoca

2015
Mijlocul secolului trecut vine ca o perioadă de refacere în urma celor două războaie mondiale.
Această perioadă este considerată ca fiind una reacționară datorită schimbărilor ce au survenit în
sistemele socio-culturale și în ideologiile care au existat în societate. Teroarea manifestată de
cele două războaie în rândul poplației are și repercursiuni asupra modului în care aceasta se
raportează ulterior la statutul sistemului de guvernământ în gestionarea situației de criză. Putem
afirma că reprezintă o perioadă de criză din punct de vedere ideologic și cultural , datorită
faptului că perioada respectivă nu satisface nevoile unui anumit segment de populație, care, în
cele din urmă, se va întoarce împotriva culturii de bază si împotriva ideologiei promovate de
puterea guvernantă. Toată manifestarea de revoltă și repulsie față de sistemul de valori pe care le
propune societatea în perioada respectivă se concretizează în niște curente de opinie care vor da
nștere, ulterior, unei contra-culturi, o subcultură a cărei menire exista în chiar spiritul ei
reformator.

Termenul de contracultură (sau contra-cultură) vine în siajul unor manifestări de

reorganizare a umanității în conformitate cu alte norme ale existenței. Ceea ce a determinat
mișcările de revoltă împotriva sitemului este chiar el însuși prin poziția pe care o abordează în
constrângerea populațieai și în manipularea acesteia. În această situație, omul își simte lezată
libertatea și se opune oricărui mod prin care acest lcru este realizat. Ceea ce a stat la baza
contraculturii și ceea ce definește perioada anilor ̕ 50 - ̕ 60 este Războiul Rece,o confruntare ce a
avut implicații la nivel mondial, iar disputa se manifesta între capitalism și comunism. Războiul
Rece nu a adus confruntări militare concrete între cele două mari puteri, ci s-a manifestat mai
mult la nivel economic, psihologic, politic etc. unde serviciile secrete au avut un rol foarte
important. O confruntare la „cald” ar fi dus la distrugerea reciprocă a celor două puteri. Din
punct de vedere socio-cultural, acest război ideatic a avut rolul unificării națiunii prin întreținerea
unei imagini a dușmanului și prin instaurarea unor sisteme de valori prin care statul și imaginea
sa erau valorizate.

Implicarea națiunii în conflict, goana pentru înarmare și sistemul de valori foarte rigid pe
care îl impunea America au determinat o segregare între ceea ce corespundea normelor de
normalitate a cetățeanului și ceea ce era împotriva acestor norme. Toti cei care nu erau conform
ideologiei naționaliste impuse de către stat erau marginalizați, neintegrați în societate, erau
asociați mai mult cu imaginea dușmanului, cu o imagine a unei minorități, iar minoritatea, în

2
contextul social respectiv, nu era considerată ca fiind un sistem ce permite libertatea individului.
Această excludere din colectiv, repulsia față de subiecții respectivi se manifesta încă din
copilărie. Orice deficiență a unui om sau orice înclinație care nu era conformă culturii statale
reprezenta un argument pentru excluderea individului, iar această excludere determina frustrare,
iar din frustrare se dezvolta un spirit exploziv. Fenomenul respectiv prezintă în sine o modalitate
prin care statul și cultura puteau fi eludate. Aici este momentul în care se face distincție între
psihopat și psihotic. Psihoticul suferă de o boală mintală, în timp ce psihopatul este cel care îți
induce această stare, o stare văzută ca instrument de sfidare a normelor și a puterii statale. Un
copil poate să facă ce vrea, tocmai din cauză că este un copil. Autoretardarea aduce infantilitatea
la nivel de subcultură în care avem supremația plăcerii în raport cu rațiunea, o plăcere provenită
dintr-o violență protestatară.

Ideologia anilor ̕ 60 impune libertatea, omul fiind obligat la libertate. Sub această premisă
pornea America în războiul din Vietnam, salvarea dușmanului și integrarea acestuia în
majoritate, oferindu-i totodată și libertate. În condițiile în care statul creează oameni disciplinați,
ca formă de manifestare împotriva acestei discipline apare hipsterul, cel care refuză să se
maturizeze și să se alinieze cerințelor disciplinare ale statului și a culturii pe care acesta o induce.
Hipsterul adoptă comportamentul retardului, al psihopatului, pentru a evita supunerea oarbă față
de stat. Hipsterul este omul contraculturii, de la el pornește o mișcare de revalorizare a condiției
umane. Trebuie ținut cont de faptul că secolul trecut era sub semnul morții lui Dumnezeu, pentru
hipsteri, lipsa unei divintăți însemna că Dumnezeu este imanent individului uman, iar de aici
survine o valorizare a acestuia.

Beat generation, o mișcare la nivel cultural care a pus bazele contraculturii anilor ̕ 60,
scoate în evidență libertatea de deplasare și incapacitatea statului de a avea control asupra
individului prin localizarea acestuia la un domiciliu stabil. Bitnicii au fost cei care au manifestat
sentimentul contracultural într-o manieră aproape violentă, ei sunt cei care găsesc în distrugerile
materiale plăcerea de a fi liberi, de a-și satisface nevoia de libertate, ei sunt cei care recurg la
alcool, la droguri, la călătoriile de dragul de a călători, pentru a ieși din tipare și pentru a se
individualiza față de cultura de masă printr-un stil de viață indisciplinar. Toți actanții
contraculturii se bazau pe principiile pe care bitnicii le-au valorificat, toți se regăseau în droguri,

3
în sexualitate, în respingerea dogmelor impuse de către stat și erau, în primul rând, ca urmare a
traumei răăzboiului, pacifiști.

La nivel artistic, contracultura a dictat propriul corpus de idei ontologice, au fost

valorificate, atât în actul de creație cât și în conținutul acesteia, libertatea individului uman de a
se exprima și cum altfel dacă nu prin potențarea actului sexual care permite experiențe
psihologice intense și consumul de droguri psihedelice1care au ca rezultat experimentarea mai
multor fațete ale personalității unui om. În siajul textelor scrise în perioada respectivă și pentru
perioada respectivă, intră romanul lui Hermann Hesse, Lupul de stepă, un roman care este
publicat în anul 1927, însă este revalorizat în perioada de subcultură a anilor ̕ 50 - ̕ 60 fiind o
lectură agreată în perioada menționată. Ceea ce face din Lupul de stepă un text atât de apreciat în
contracultură este faptul că vine ca un text manifest pentru aceasta, se pliază pe necesitățile
hipsterilor și le concretizează așteptările într-o frumoasă poveste despre propria lor viață. La fel
cum Harry primește tratatul despre lupul de stepă în care are impresia că-i este descrisă propria
persoană, la fel se simte și hipsterul anilor ̕ 60 în momentul în care ia în mână romanul lui
Hermann Hesse.

Romanul are un preambul în care este descris Harry Haller, un singuratic, un lup de stepă
care este într-o permanentă mișcare, este rupt de propriile rădacini, nu are nimic care să-l lege de
un loc anume. Este descris ca fiind un individ dubios, un om care nu reușește să se integreze în
societate, un introvertit. Cu toate acestea, stârnește interesul oamneilor care îl apreciază, dar
păstrează distanța față de el fiind considerat un ciudat raportat la normele culturale din perioada
respectivă. Adevăratul roamn este un manuscris al lui Harry Haller, găsit și publicat de cel care i-
a scris și introducerea, nepotul gazdei sale.

Încă de la primele pagini ale romanului, Harry abordează subiectul sinuciderii și al

zbuciumului interior care îl măcina zilnic și îi provoca durere, însă apele sunt calme până spre
partea a doua a romanului când o întâlnește pe Hermina, moment în care autorul accelerează
ritmul, agită firul poveștii și lasă impresia de efecte halucinogene. Herry este un scindat din
punct de vedere mental, existența sa era o luptă între două naturi coexistente într-un singur trup.
Nu putea să se decidă asupra niciuneia, era om cu suflet de lup sau lup cu trup de om, iar
competiția dintre aceste două naturi pe care Harry le deținea îi determinau starea de solitudine și
1
Drogul de bază în contracultură fiind LSD-ul.

4
introvertire. Dezrădăcinarea specifică bitnicilor și întregii generații de contracultură este prezentă
în text încă de la început sub imaginea lui Harry care tocmai își găsise un loc pe care care să-l
închirieze, dar pentru o scurtă perioadă de timp. În plus, pe lângă că se muta foarte des, Harry nu
dorește să fie luat în evidențele serviciilor publice, cerând asta în mod explicit proprietarei în
momentul în care s-a mutat, pe motiv că birocrația este cronofagă, iar pentru un om bolnav cum
este el nu ar fi foarte plăcut.

Harry Haller nu își găsește locul în nicio conjunctură, nu se regăsește în niciuna dintre
fețele pe care le are persoana sa, nu reușește să se agațe nici de lup, nici de om, trăiește la granița
dintre ele și încearcă să le medieze, să le împace în momentele tensionate, să le facă să
conlucreze pentru un tot unitar, însă nu reușește. „Există apoi perioade în care o întreagă
generație se trezește prinsă între două epoci, între două stiluri de viață, încât își pierde
naturalețea, moravurile, orice sentiment de siguranță și inocența. Firește că nu fiecare își dă
seama de acest lucru în egală măsură. Un om cu firea lui Nietzsche a fost nevoit să suporte
mizeria de astăzi cu o generație și mai bine înaintea noastră – mii de oameni suferă astăzi de tot
ceea ce el a fost nevoit să sufere singur și neînțeles de nimeni. Citind însemnările, a trebuit să mă
gîndesc deseori la aceste cuvinte. Haller este unul dintre acei oameni care au nimerit între două
epoci, pierzîndu-și sentimentul de siguranță și întreaga lor inocență, unul dintre acei oameni al
căror destin îi condamnă să trăiască intens incertitudinea vieții omenești sub forma unui chin, a
unui iad personal”2.

Ce apare aici este chiar definiția omului contraculturii, omul de tranziție între cultura de
bază și cultura care vine în imediata apropiere, dacă nu char în interiorul celei dintâi, dar într-o
formulă antitetică ce are ca efect degradarea structurii preexistente. Protagonistul romanului
trăiește propria viață sub forma „iadului perosnal”, iar forma prin care acest iad este accesibil
individului uman se traduce prin nebunie. Nebunia devine element recurent al romanului
deoarece este repetat obsesiv, este o stare ridicată la rangul de condiție în situația în care toate
sunt „doar pentru nebuni”. Descoperirea manuscrisului autobiografic al lui Harry Haller,
Însemnările lui Harry Haller – Numai pentru nebuni, este momentul declanșator al acțiunii
propriu-zise. Din acel punct, tot romanul se transformă într-o mărturisire subiectivă a
personajului principal, iar în bazele acestui manuscris se conturează o viziune asupra lumii

2
Hermann Hesse, Lupul de stepă, pp.23-24

5
specifică celei din contracultură. Revalorizarea individului și reorganizarea lumii în jurul lui este
posibilă în condițiile în care nebunia este cea care dictează structura lumii respective, iar prin
nebunie se descoperă o lume cu totul nouă, sau cel puțin experimentarea existenței curente într-o
altă manieră.

Tratatul pe care îl primește Harry de la un individ, Tratat despre lupul de stepă, este și
acesta „numai pentru nebuni”, însă în ce constă nebunia despre care se vorbește în roman?
Nebunul căruia i se adresează este imaginea psihopatului sau a hipsterului, pe scurt, a omului
contraculturii. Psihopatul caută în permaneță răspunsuri la viață, iar aceste răspunsuri nu întârzie
să apară dacă viața este trăită și considerată din perspectiva morții. Acceptarea morții ca pe ceva
firesc permite transcenderea dincolo de cunoașterea empirică a lumii și acceptând moartea ca
fiind un lucru iminent, mai mult sau mai puțin apropiat temporal, și doar psihopatul, nebunul,
ulterior hipsterul, pot să vadă o altfel de existență. Așa vede Norman Mailer lucrurile în The
White Negro,un eseu care vorbește despre perioada anilor ̕ 50 - ̕ 60 și despre acea subcultură care
înflorește în perioada respectivă în baza indivizilor ca Harry. „Then the only life-giving answer
is to accept the terms of death, to live with death as immediate danger, to divorce oneself from
society, to exist without roots, to set out on that uncharted journey into the rebellious imperatives
of the self ...”3.

Revenind, în spiritul soluției pe care Norman Mailer o propune, Harry atinge subiectul
morții prin sinucidere. Din acest punct de vedere „ceea ce îl caracterizează pe sinucigaș este însă
impresia că eul său reprezintă, indiferent dacă pe bună dreptate sau nu, un germene deosebit de
periculos, îndoielnic și periclitat al naturii, expus primejdiilor și păscut fără întrerupere de
asemenea pericole extreme, de parcă ar sta pe vîrful cel mai îngust al unei stînci, o adiere din
exterior sau cea mai mică slăbiciune interioară fiind suficiente pentru a-l face să se prăbușească
în abis. Traiectoria destinului unor oameni de genul acesta se caracterizează prin aceea că
sinuciderea reprezintă pentru ei, cel puțin în propria lor închipuire, modalitatea cea mai
plauzibilă de a muri”4.

3
Norman Mailer, The White Negro, (Singura modalitate de a afla răspunsuri de la viață este să acceptăm termenii
morții, să trăim știind că moartea poate fi oricând un pericol, să ne scindăm de societate, de rădăcini, să pornim
călătoria în care nu putem fi urmăriți spre propria persoană…) – traducere proprie.
4
Hermann Hesse, Lupul de stepă, p.48

6
 Pe parcursul romanului, apar în repetate rânduri manifeste la societatea burgheză, la toate
propensiunile acesteia spre cultura de stat, promovându-se un real interes pentru acest fenomen
și, în special, pentru ocolirea lui prin orice mijloace. În anumite pasaje din roman, viziunea
despre lume în contracultură este surprinsă întocmai, Hermann Hesse având o capacitate intuitivă
ridicată, stabilind cu câteva decenii înainte un set de aspirații și direcții pentru contracultură.
Societatea burgheză este desconsiderată și i se prezintă adevărata față, deconstruind aparențele
pe care le afișează, întrucât „burghezul nu prețuiește nimic mai mult decît acest eu al său (un eu,
de altfel, slab dezvoltat, rudimentar). Așadar, cu prețul intensității, el își asigură conservarea și
securitatea, alege liniștea sufletească în locul devoțiunii față de Dumnezeu, tihna în locul
plăcerii, comoditatea în locul libertății, temperatura plăcută în locul jarului ucigător. De aceea,
burghezul este, în esență, o creatură cu un slab impuls vital, fricoasă, care se teme de orice
sacrificiu personal și este ușor de guvernat. Din această cauză a substituit puterea cu majoritatea,
forța cu legea, responsabilitatea cu procedeul supunerii la vot”5.

Burghezia nu se definește prin cumulul de reguli și valori de bază pe care le are, ci, mai
degrabă, se definește prin ceea ce nu este la locul lui, excentricitate, incongruență. Ceea ce face
ca burghezia să funcționeze este chiar elementul de discontinuitate, scurtcircuitul care șochează
normalitatea, dar o și menține vine. „Burghezia trăiește ... datorită lupilor de stepă. într-adevăr,
forța vitală a burgheziei nu se bazează nicidecum pe atributele membrilor ei obișnuiți, ci pe cele
ale deosebit de numeroșilor nonconformiști pe care ea e capabilă să-i tolereze, datorită confuziei
și elasticității idealurilor sale. În sînul burgheziei trăiește în permanență o mare mulțime de firi
puternice și sălbatice. Harry, lupul nostru de stepă, este un exemplu caracteristic”6. Harry este cel
care definește burghezia și nu viceversa, dă sens culturii de bază în momentul în care
desconsideră tabloul lui Ghoete și în același timp se rupe de aceasta, renegă burghzia și lasă loc
spiritului de revoltător care era al lupului de stepă: „Firește, fusese o prostie din partea mea să
scuip pe podoaba din salonul acelor oameni buni, a fost o prostie și o obrăznicie, dar pur și
simplu n-avusesem încotro, nu mai puteam suporta viața asta domestică, mincinoasă,
cumsecade”7.

5
Hermann Hesse, Lupul de stepă, p. 53
6
Ibidem, p.54
7
Ibidem, p.85

7
 Harry se îndreapă spre sinucidere în momentul în care o întâlnește pe Hermina, cea care îl
salvază de la moarte. Acest personaj construit în concordanță cu Harry stă sub semnul hazardului
la fel ca întreaga existență a lui Haller. Toate sunt pure întâmplări, însă toate survin într-o așa
măsură încât lasă impresia că au fos predestinate. Hermina pare un personaj construit de Harry,
el este cel care îi dă acest nume asociind-o cu un prieten din tinerețe, Hemrann. Din nou avem o
dualitate într-o singură existență, Hermina este figura hermafroditului, însă, spre deosebire de
Harry, cele două ipostaze ale Heminei conlucrează și sunt într-o bună „relație”, având o existenț
armonioasă. Întâlnirea cu acest personaj feminin este punctul de cotitură al întregului roman.
Hermann, Hermina, Harry sunt derivate de la Hermes, mesagerul zeilor. Toate sunt niște
personaje a căror menire este de a transmite un mesaj, de a comunica structura unei lumi și
modalitatea de accedere la lumea respectivă. Prin sinonimia de nume a personajelor cu a
autorului, romanul are caracter autobiografic, iar fiecare figură reprezentată în text este o persona
a lui Hermann empiric.

Prin Hermina, Harry are acces la jazz și la dans. Acest gen de muzică este specific
culturii negrilor, iar prin jazz, negrii au reușit să devolte o contracultură, o subcultură la care,
ulterior, au aderat din ce în ce mai multi albi. Jazzul s-a născut din nevoia de liberă exprimare,
jazul este genul muzical care se opune culturii consacrate în acest domeniu. Vine împotriva
schematismului fix al muzicii clasice și lasă libertate de interpretare și exprimare, singurele
limite impuse fiind cele ale armoniei. Harry incă se simte constrâns de normele clasicității, dar
acceptă pe parcurs și jazzul ca formă de liberă existență, nimic nu poate să îi suprime această
libertate în momentul în care dansează. Tot datorită Herminei experimentează și sexualitatea
intensă prin intermediul căreia are acces la trăiri dintre cele mai interesante. Maria, „cadoul”
herminei pentru Harry, este imaginea feminității supreme, ea îl duce pe culmile senzualității și îl
îndeamnă să experimenteze noi senzații accesibile prin sexualitate. Tot prin Maria are acces și la
drogurile psihedelice, iar consumul de droguri potențează și mai mult sexualitatea, făcând
posibilă o experiență și mai intensă, încrcând toate posibilitățile sexului.

Pablo și al său teatru magic ar putea fi o alegorie pentru Mefistofel și coborârea în infern,
dar în condițiile morții lui Dumnezeu și identificarea divinității în individ face din această
experiență o coborâre în inconștientul lui Harry. Pablo este un „șaman” modern care prin
intermediul drogurilor și al combinației de droguri reușește să deschidă calea lui Harry spre

8
cunoașterea de sine. În spatele ușilor pe care Harry le deschide este întreaga lui existență. Alături
de Gustav experimentează refularea interdicțiilor de a distruge. Este un „rebel fără cauză” când
trage cu pușca aleatoriu în mașinile care circulă pe drum, iar distrugerea acestora îi provoacă
plăcere.

Contracultura a valorificat romanul lui Hermann Hesse tocmai din cauza faptului că
prezintă frânturi din viața de bază a bitnicilor, a hipioților și pe lângă toate acestea, este textul
care nu doar înțelege ceea ce treăiește fiecare individ în parte, dar dă și o soluționare la tumultul
de frământări care le transformă viața într-un „iad propriu”, iar soluția este cea pe care fiecare
dintre cititori o așteaptă: drogurile, potențarea sexualității, alcoolul, un stil de viață care să nu se
supună unor reguli stricte și impuse de către societate etc. Hermann Hesse este un individ aflat
între două culturi, într-o situație de criză la granița dintre două episteme, iar experiența trăită și
relatată face deliciul generației hippy, făcând din romanul său un tratat în sine despre „lupul de
stepă”, iar fiecare cititor în parte devine un prieten al lui Harry care găsește manuscrisul și îl
citește datorită încadrării în grupul țintă: „numai pentru nebuni”.

Bilbiografie:

 Borbély, Ştefan, Visul lupului de stepă, Editura dacia, Cluj-Napoca, 1999.

 Gair, Christopher, The American Counterculture, Edinburgh University Press Ltd,
Edinburgh, 2007.

9
 Hesse, Hermann, Lupul de stepă, Trad. de George Guțu, R.A. „Monitorul Oficial”,
București, 2005.
 Misiroglu, Gina, American Counterculture, Sharpe Reference, New York, 2013.

10