1

(Proza pașoptistă) Alecu RUSSO – portretul unui scriitor „atipic” al pașoptismului

Introducere – câteva teme de reflecție generale:

Preliminarii: proza eseistică și memorialistică. Cum devine ea literatură?
De ce tot românul „se naște poet” (V. clișeul lansat de V. Alecsandri, „românul e născut poet…”),
dar… o sfârșește eseist, publicist, ideolog?
Ce e un eseu? Care e definiția clasică (din literatura universală) a eseului…? Ce știți de spre Michel
de Montaigne? De ce e considerat creatorul acestei specii literare?

Alecu Russo – un scriitor atipic al pașoptismului (pentru că nu a fost interesat de construcția

propriului rol, pentru că s-a menținut cu discreție în afara reflectoarelor și în marginea scenei, deși a
participat la evenimentele revoluționare) sau un scriitor paradigmatic pentru opțiunile literaturii
române moderne?

Viața și opera, caracterizare generală

(n. 17 martie 1819, Strășeni-Lăpușna – m. 5 februarie 1859, Iași)
Fiu al unei vechi familii boierești, studiază în Elveția (lângă Geneva, între 1829 - 1835),
asemeni multor altor fii de boieri ai epocii (v. opțiunea lui Dinicu Golescu pentru școlile elvețiene,
relatată în Însemnare a călătoriei mele...), apoi la Viena (1835-36), neîncheiate cu vreo diplomă. Se
întoarce acasă cu idei noi, occidentale, „revoluționare”, ceea ce declanșează un conflict cu
autoritatea paternă și determină înstrăinarea lui de familie. Devine asesor la judecătoria din Piatra
Neamț (1841-1844) și avocat. Urmărește Revoluția din 1848 în Transilvania și Banat (arestat câteva
săptămâni de autoritățile maghiare), revine în Moldova și trăiește la limita indigenței. Participă la
viața politică; bolnav, înglodat în datorii, sprijină lupta pentru Unirea Principatelor. Moare la câteva
zile după realizarea acestui vis al generației sale.
P. Cornea (Dicționarul Scriitorilor Români, IV, p. 116): „Deși a scris puțin, iar multe din
operele sale, compuse în franțuzește, s-au publicat postum, Russo se numără printre cei mai
reprezentativi exponenți ai pașoptismului. Ideolog al specificului național, alături de Kogălniceanu,
teoretician al folclorului și colaborator al lui Alecsandri în culegerea poeziilor populare, el se
remarcă pe tărâmul prozei de idei”, eseistice și polemice (v. strălucitele polemici împotriva
latiniștilor, în Cugetări). În literatura beletristică: tabloul de moravuri (Iașii și locuitorii lui la 1840),
memorialistică (Amintiri, Piatra Teiului).”
- o situație aparte - P. Cornea (DSR, IV, p. 116): Cântarea României (atribuită lui de
specialiști, dar de fapt cu origine incertă), „operă de înflăcărat patriotism, mobilizatoare și profetică,
una din cele mai patetice mărturii de conștiință ale generației sale” (P. Cornea), este opera care îi
asigură renumele în rândul publicului larg. Dar nu îi ilustrează talentul pe latura lui cea mai
caracteristică. Pentru că (P. Cornea) lui Russo nu îi e specific patosul declamatoriu, oracular, ci
lirismul temperat de spirit critic, amestecul de efuziune și de raționalism ușor sceptic, îngemănarea
sensibilă a reveriei cu luciditatea. P. Cornea consideră că Bălcescu a contribuit decisiv la
definitivarea textului, argumentând ipoteza unei duble paternități. Oricum ar fi, poemul acesta în
proză are drept modele atât Biblia (tonul oracular, împărțirea pe versete, sentințele, parabola etc.),
cât și modernele Paroles d’un croyant (Lamennais) și Cartea pelerinilor polonezi (Mickiewicz), opere
contemporane cu Russo, lecturi dragi romanticilor europeni. Este un text intens retoric, persuasiv
prin șoc (folosește antiteza, compoziția bazată pe leitmotive, hiperbola, interogația etc.), prin
adresarea directă care instrumentalizează cititorul. Limba este arhaizantă (tot pe model biblic,
poate; poate - pentru a conota arhaicitatea patriei elogiate), construiește o mitologie poetică a
 2

patriei. Textul este destinat unui recitativ (recurențe și simetrii compoziționale). Fraza se
dezmembrează prin punte de suspensie, care introduc între efectele poetice tăcerea, ceea ce
reprezintă o inovație a figurii poetice, într-o epocă înclinată mai degrabă să prețuiască sonoritatea
plină și discursul triumfal.
Russo pare să nu fi avut ambiții de scriitor, spre deosebire de confrații și prietenii lui
apropiați (Alecsandri, Kogălniceanu). Scrierile postume sunt aproape tot atâtea ca și cele antume,
nu și-a adunat opera în volum (este atestat un proiect de volum, la 1843, intitulat Moeurs moldaves,
abandonat din motive necunoscute – din care se vede înclinația autorului pentru observație și
cronica de moravuri, spre o literatură, așadar, de frontieră). Nu participă la realizarea principalelor
reviste ale vremii, deși este un apropiat al inițiatorilor lor, iar scrierile lui împărtășesc ideologia
Daciei literare și a Propășirii. Este unul din principalii ideologi ai curentului național-popular;
publicistica sa explicitează, cu talent și cu rafinament intelectual, principiile proclamate la Dacia
literară și în publicațiile care au urmat acesteia.

Teme predilecte ale operei

(BIBLIO consultată: Tudor Vianu, Arta prozatorilor români – orice ediție; Mihai Zamfir, Scurtă istorie.
Panorama alternativă a literaturii române, vol. 1, Iași, Polirom, 2012, p. 177-182)
a. Ideologia îmbrățișată de Russo
- Adept al istorismului romantic, nu admitea mutațiile nici în limbă, nici în instituții, nici în
moravuri. Critic acerb al rupturii de tradiție, fără a contesta însă legitimitatea adaptării
Țărilor Române la structurile noi ale civilizației. El caută să impună o formulă de echilibru
dictată de bunul simț, nu de exemple străine; ea se sprijină pe intuirea exactă a nevoilor și a
posibilităților societății românești, pe evaluarea obiectivă a situației prezente și a
perspectivelor de viitor.
- Pe terenul literaturii, în spiritul Daciei literare, Russo revendică oglindirea realităților
naționale, combate cosmopolitismul („tălmăciri, imitații, cercări, deși vrednice de laudă, nu
alcătuiesc o literatură”), subliniază rolul literaturii în „îmbunătățirea năravurilor și educația
obștească”, se ocupă ocazional de regulile compunerii dramatice.
- Este unul din literații cei mai conștienți de necesitatea închiderii epocii eroice revoluționare,
de confuzie a valorilor și de solicitare globală a tuturor energiilor, mari și mici, nediferențiat;
pledează pentru o critică modernă, efectivă: „este nevoie de a întemeia critica și de a
cumpăni de-acum înainte bunătățile scrierilor și tăria sistemelor, fiindcă au trecut douăzeci
de ani de când strigară cu toții scrieți bine sau rău dar scrieți, de acum a venit timpul
îmbunătățirilor”; critica este aceea care „bate fără cruțare frazeologia, sărăcia ideilor,
pedanteria și obiceiurile literaturilor străine”. Dar el însuși scrie rareori critică literară
propriu-zisă, preferând „cugetarea”, formula eseistică a reflecției generale asupra temei.
- Problema limbii. Polemizează cu latiniștii acuzând-i de a voi să introducă un jargon
ininteligibil, de a se înstrăina de tendințele firești ale limbii vorbite de popor (p. 49 – 50); în
viziunea lui, limba e un organism viu, o realitate naturală, obiectivă, independentă de voința
„fabricanților de sisteme”. În acest domeniu se vede vâna excelentă de polemist a lui Russo,
verva scânteietoare în ridiculizarea și reducerea la absurd a adversarilor, concluzia lapidară,
formularea memorabilă (anticipă ironia maioresciană); v. de ex. : „neînțelegerea între țărani
și Schiller este numai în știință și în neștiință, în idei iar nu în cuvinte”, „cuvântul, fie slav, fie
turc, fie latin, ce se va români, are drit de împământenire, și numai obșteasca frământare și
nevoia poate să-i dea indigenatul, iară nu autoritatea fabricanților de sisteme”.
- Ca folclorist, l-a ajutat pe Alecsandri, dezinteresat, să își construiască faimoasa colecție de
folclor (se pare că el este cel a cules Miorița, versiunea celebră, dăruindu-i-o prietenului
 3

său). În plan teoretic, el pledează pentru valoarea creației populare, din perspectivă
romantică: document istoric, instrument propagandistic, expresie sublimată a personalității
naționale, model estetic, sursă de inspirație pentru literatura română modernă (idei-forță
ale curentului național și popular de la Dacia literară)

b. Literatura (beletristică, de fapt – eseistică) a lui Russo

- două piese pierdute (Băcălia ambițioasă, Jitnicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul
Național, aceasta din urmă - pretext pentru osândirea lui în surghiun la Soveja, de fapt – e
surghiunit pentru activitatea lui politică; acolo se îmbolnăvește de piept, de pe urma acestei
boli va și muri).
- Amintirile, scrise în românește; Piatra Teiului, Iașii și locuitorii lui la 1840, Piatra corbului,
Soveja – scrise în franceză, traduse de mari scriitori ai generațiilor următoare, ele poartă
pecetea stilistică a unor M. Sadoveanu, Al. Odobescu și chiar Alecsandri. De aceea,
aprecierile stilului sunt riscante.
Caracteristici ale operei literare la nivel tematic și structural. Russo ne apare ca un liric pur,
interiorizat, grav, melancolic, de o duioșie insinuantă deși reținută. Dar tot el dă dovadă de o
luciditate a „observatorului filosof” (caracterizarea îi aparține), atent la spectacolul ridiculelor
lumii, al prefacerii rapide a moravurilor, cu talent caricatural înrădăcinat în tradiția literară a
fiziologului și a fabulei (Holera – evocare schițată a unei nenorociri ca „coborâre în infern”,
populată cu personaje desenate în tușe groase, caricaturale, măști ale nenorocirii dar și
simboluri ale unei vremi ieșite din matcă)..
- Evocări intense; v., în Amintiri, copilăria fericită, proiectată pe fundalul feeric de „paradis
pierdut”. Satul oglindindu-se cosmic sub pavăza cerului înstelat. Retrospecția emotivă pune
un nimb de mirific, de paradisiac, de perfecțiune lumii evocate. Portretul Mariucăi: „Față de
trandafir și de spumă de lapte”, serbarea zilei de Armindeni (frenezia culorilor, participarea
naturii la sărbătoare, efectul intensificator emoțional al vizualității tabloului).
- Evocarea trecutului (Studie moldovană) este pusă în relație cu alienarea prezentului; Russo
vorbește, liric și evocator, de „răsipirea cea iute a trecutului” ca sursă a alienării dar și ca
etapă de neocolit a modernizării. Evocarea trecutului prin cuvânt devine astfel o sarcină a
scriitorului „angajat” în prezent-
- Tema mesianică apare numai în Cântarea României (și problema dublei paternități sau a
paternității incerte ne oprește de a o atribui exclusiv lui Russo), foarte caracteristică pentru
generația lui literară, pentru care revoluția, națiunea și democrația erau una.
- Cultul trecutului (de tip romantic) – Amintiri; fără acesta, nația este amenințată de alienare
(„răsipirea cea iute a trecutului”).
Prezentarea unei opere: Amintiri
- publicată inițial în „România literară” din 1855, este editată numai postum în volum (1908).
Anumite idei și fragmente similare se regăsesc în scrieri anterioare ale autorului (Studie
moldovană, 1851).
- Nouă capitole, în care sunt îmbinate elemente autobiografice (primele patru capitole) cu
comentarii de natură istorică și reflecții asupra devenirii istorice a Moldovei, patria evocată.
În istoria provinciei, Russo distinge două epoci trecute, una a gloriei, eroicului, o vârstă de
aur (care se încheie cu venirea lui Petru I pe tronul Rusiei, adică – cu nașterea unei noi puteri
și a unei noi amenințări pentru Moldova), „epoha cea mare, cea făloasă”, cu „urieși ai
istoriei”; ei îi urmează o epocă a „căderii, iar și a slăbiciunii”, „epoha de ștreang, de
foamete”, „în care oamenii sunt aproape de a uita ca sunt români” – aceasta a doua epocă
durează până la 1828.
 4

- Bogat conținut documentar, atât în ce privește istoria Moldovei, cât și ideologia scriitorului.
- Pentru configurarea poeticii rememorării, foarte important este fragmentul de început, o
reflecție pornită de la întrebări asupra ideii de „amintire”, funcția pe care aceasta o
îndeplinește în viața sufletească a individului, capacitatea amintirii de a reactualiza
tinerețea, care e echivalată de Russo cu fericirea. (p. 111-112). – realitatea este inferioară
tabloului creat prin amintire. Trecutul sublimează – evocarea supralicitează trecutul.
Amintirea descoperă sensul – și acesta este accesibil numai ca sens trecut („florile ce nu se
zărea în acele minute, dar care acum răsar și împodobesc suvenirul...”).
- Evocă întâia iubire, satul natal – primele două capitole, lirice. Russo configurează, sub
semnul evocării artistice, un cosmos centrat, perfect, în care elementele naturii și oamenii
au aceleași ritmuri. Codrii Bâcului, „salbă de smarand a Basarabiei”, „cuib al voinicilor din
cântecele vechi”, împrejmuind satul „rășchirat între grădini și copaci”, în centrul satului – un
axis mundi este un păr, loc de sfat al oamenilor. Satul este structurat – în viziunea lui –
conform rânduielilor străvechi, are casă boierească, biserică și „ținterim pestriț de iarbă
lungă, de sulcină aurită și de cruci negre”, are fântână cu cumpănă, cirezi de vite și turme de
oi. Tabloul acesta fericit-împăcat, cu sugestii arhetipale, are înserări comparate, pentru
intensitatea sentimentului și încărcătura poetică, cu Zburătorul lui Heliade Rădulescu, cu
Noaptea de vară a lui Coșbuc. Sensibilitatea romantică față cu evocarea, cu intensitatea
sentimentelor retrăite prin intermediul artei cuvântului, cu măreția unui cosmos evocat prin
elementele sale apropiate, rustice, comune, umile (v. și Sara pe deal, Eminescu).
- Cap. III: plecarea în Elveția, la studii, „pribeag în lumea înțelepciunii”, prilej de a aborda
reflexiv două teme de certă rezonanță în epocă: a străinătății descoperite cu ochi nou și a
dorului de patrie (nostalgia satului natal, îngemănată cu o adevărată poetică a dorului, ca „al
doilea suflet al românului” – Russo contribuie astfel la constituirea mitologiei noastre
romantice a dorului, în literatura cultă, alături de Alecsandri, de Heliade, de ceilalți poeți ai
generației sale).
- Cap. V – VII conțin evocări istorice și reflecții asupra istoriei naționale și universale.
Pendulează mereu între cei sus-puși, „chipuri luminoase care au fost marii voievozi”, dar și
boierimea crescută în spiritul Fanarului grecesc, respectiv poporul, creator al unor cântece
dureroase, pentru că „numai neamurile necăjite au cântece triste ca a noastre”. Ideologia lui
Russo, mesianică și patriotică, se străvede în felul cum evocă prefacerile ultimelor decenii,
activitatea revoluționară; evocarea foarte substanțială a lui Bălcescu – erou predestinat al
luptei pentru libertate națională, activitatea lui de ideolog este comparată cu aceea, armată,
a revoluționarului Tudor Vladimirescu, respectiv cu aceea a revoluționarului Ionică Tăutu.
- Ultimele capitole prilejuiesc lui Russo meditații asupra caracterului inegal al schimbării,
satirizând inadecvarea la nou a clasei boierești; el comentează cu un ochi de specialist
convertit la eseistică, patru proiecte de constituție, prezentate de ceea ce el numește ironic
„tarafuri” boierești, concluzionând că „boierii rămaseră totuși oligarhia de mai înainte, dând
în spinarea cârmuirii greutatea și răspunderea stării sociale”.
- Calități literare ale scrierii: utilizarea în proporții echilibrate – reflex probabil al unui gust
înnăscut, mai degrabă decât al unei culturi vaste – a diverselor registre care servesc sensului:
unda lirică a primelor capitole, descrierea, narațiunea dramatizată, interogația retorică
(destinată a face din cititor un participant la sens), repetiția și enumerația care scandează
„perioadele” textului, dând unitatea formală fundamentală a acestei scrieri ce conține teme
atât de diverse. T. Vianu (Arta prozatorilor români): „notația delicată și exactă, comparația
neașteptată, senzația culeasă din regiunile mai ascunse ale sensibilității, ne amintesc într-un
chip surprinzător pe atâția din imagiștii contemporani”.