COMUNICAREA ÎN PRIMĂRIA ORADEA

STUDENTĂ: FERICEL (ȘTEFAN) ANDREEA DALIA

AN 1, MASTER MANAGEMENTUL SERVICIILOR SOCIALE

 CUPRINS

I. Introducere
II. Noțiunea de comunicare
III. Comunicarea publică
IV. Funcțiile centrale ale comunicării
V. Tipuri de comunicare publică
VI. Comunicarea publică vs comunicarea privată
VII. Comunicarea publică vs comunicarea politică
VIII. Studiu de caz
IX. Concluzie
X. Bibliografie
I. INTRODUCERE

Activitatea cu o deosebită importanță în cadrul organizațiilor o reprezintă comunicarea.

Comunicarea este fundamentală pentru cooperarea umană și joacă un rol hotărâtor în activitatea
curentă. Este un proces complex, cu multe posibilități de eroare și neînțelegere. Comunicarea
este realizată prin folosirea unui set de aptitudini , acestea putând fi identificate și îmbunătățite
prin practică.
Abilitatea de a comunica eficient , atât ca emițător cât și ca receptor ,îmbunătățește eficiența
activității desfășurate.

II. NOȚIUNEA DE COMUNICARE

Termenul de comunicare provine din limba latina , de la cuvântul „ communis “ , care înseamnă
„ a fi în legătură “ , sau „ a fi în relație “, dar și „a pune de accord “ , „a pune în comun“ sau „a
împărtăși ceva celorlalți“ .
Comunicarea reprezintă un proces de interacțiune între persoane, grupuri , ca relație mijlocită
prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii își împărtășesc
cunoștințe, experiențe, interese, atitudini, opinii și idei. Privită ca și proces , comunicarea constă
în transmiterea și schimbul de informații sau mesaje între persoane. Comunicarea, înseamnă a
spune celor din jur cine ești, ce vrei, pentru ce dorești un anumit lucru și care sunt mijloacele pe
care le vei folosi pentru a-ți atinge țelurile. În acest sens, a comunica înseamnă și a tăcea , a
aștepta raspunsul, reacția celui căruia ai vrut să-l anunți că exiști și chiar vrei să-i transmiți ceva.
În literatura de specialitate se distinge o mare varietate de forme ale comunicării. Astfel
avem următoarele tipuri de comunicare:
 comunicarea intrapersonală
 comunicarea interpersonal
 comunicarea în grup restrânscomunicarea public
 comunicarea în masă.
Comunicarea intrapersonală se referă la felul în care noi comunicăm cu noi înșine.
Comunicarea interpersonală se referă la modul în care comunicăm cu persoanele din jurul
nostru , cu o persoană sau mai multe și într-un mod formal sau informal.
Comunicarea în grup restrâns se realizează cu trei sau mai multe persoane și are ca scop lucrul în
echipă pentru a ajunge la un punct comun și pentru a rezolva osituația respectivă.
Comunicarea publică se referă la comunicarea cu grupuri mari iar comunicarea în masă
presupune comunicarea prin mass-media adică prin intermediul radioului , televiziunii și
internetului.

Pentru a observa cât de complex este domeniul comunicării , este suficient să se analizeze
tipologia lui Daniel Dance . Acesta , în încercarea de a oferi o definire a comunicării , a precizat
cinsprezece formulări , acestea punând accentul asupra unor aspecte sau a unor componente .
Astfel, în definițiile comunicării se pune accentual pe :
- simboluri , vorbire, limbaj;
- interacțiune;
- înțelegerea (receptarea mesajelor) ;
- reducerea incertitudinii ( are ca scop căutarea de informație în scopul adaptării);
- procesul (întreaga secvență a transmiterii);
- transfer, transmitere ;
- legătură , unire;
- trăsături comune (acceptul de ambele părți) ;
- canal ;
- memorie;
- răspuns discriminatoriu;
- stimuli;
- intenție;
- momentul și situația;
- putere.

III. DEFINIREA ȘI FUNCȚIILE COMUNICĂRII PUBLICE

Comunicarea publică se situează în mod necesar în zona publică sub influențele cetățeanului.
Informațiile acestuia țin de domeniul public intervenind aici transparența la nivel decizional.
Comunicarea publică poate fi considerată drept o comunicare formală care tinde către schimbul
și împărtășirea de informații de utilitate socială și spre menținerea relațiilor sociale, a căror
responsabilitate revine instituțiilor publice .

Actorii comunicării publice sunt:

1. puterile publice:
 președenția;
 parlamentul;
 guvernul;
 ministerele;
 primăriile;
 consiliile teritoriale;
 serviciile publice;
 instituțiile.
2. diferite organisme publice;
3. diverse asociații și organizații neguvernamentale (umanitare, sociale, sanitare) și
întreprinderile private.

IV. FUNCȚIILE CENTRALE ALE COMUNICĂRII PUBLICE

Funcțiile centrale decurg dintr-o obligație legală atribuită unei instituții sau organizații publice.
Acestea sunt:
 informarea publicului;
 explicarea și acompanierea deciziilor;
 apărarea valorilor și promovarea de comportamente responsabile;
 asigurarea dialogului între instituții și cetățeni.

a) Informarea publicului
Este vorba despre funcția cea mai importantă într-o democrație ce decurge din principiul
publicității. Democrațiile impun administrației să publice toate legile, interdicțiile, decretele,
ordonanțele în documente accesibile pentru toți, precum și retranscrierea și publicarea
dezbaterilor parlamentare. În același fel, procesele și deciziile justiției trebuie mereu publicate.
Principiul publicității vizează ansamblul deciziilor și acțiunilor instituțiilor și al administrației,
iar acesteia îi revine responsabilitatea de a informa cetățenii, într-o manieră regulată și completă,
cu privire la respectivele activități și decizii (publicarea agendei miniștrilor și a înalților
funcționari publici, numirea persoanelor, raporturi de activitate detaliate). În România principiul
publicității este consacrat în Constituția României (art. 127), în Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciarã (art. 12), precum și în Codul de procedurã civilă (art. 121).

b) Explicarea și acompanierea deciziilor

Complexitatea politicilor publice (atât la nivelul conținutului, cât și din perspectiva punerii în
practică a acestora) lărgește principiul imputabilității, ce impune instituțiilor și organizațiilor
publice să aducă explicații cu privire la mizele și felul în care se iau deciziile precum și cu privire
la însoțirea acestora de măsuri de comunicare. Aceastã funcție o depășește pe cea a informării
pentru că ea implică o anticipare a întrebărilor ce le pot avea persoanele vizate și competențe
pedagogice pentru a transmite cunoștințe complexe destinate profesioniștilor. De pildă, în
materie de promovare economică, o colectivitate trebuie sã fie capabilă să explice rapid și simplu
avantajele fiscale ale unei întreprinderi care dorește să se stabilească acolo (altfel, întreprinderea
respectivă poate fi descurajată în inițiativa sa).

c) Apărarea valorilor și promovarea de comportamente responsabile

Una dintre sarcinile Statului este să apere și să promoveze drepturile omului și valorile de bază
ale Statului de drept (egalitate, tratare echitabilã, libertate individuală), valorile recunoscute de
către societate și instituții (integrarea persoanelor cu handicap), precum și comportamentele
responsabile ale cetățenilor
(protecția mediului). Pe de o parte, aceste valori și comportamente trebuie să fie trăite de către
instituțiile și organizațiile publice (ce trebuie să evite disonanțele vieții lor private, scandalurile
pe care le aflăm din media). Pe de altă parte, ele trebuie să fie vehiculate către populație prin
organizarea de evenimente (ziua drepturilor femeii, ziua copilului), a campaniilor de
sensibilizare a grupurilor țintă (lupta împotriva abandonului școlar, împotriva violenței în
familie, vaccinarea contra gripei) sau prin dezbateri.

d) Asigurarea dialogului între instituții si cetățeni

Democrația trăiește în principal grație participării cetățenilor la instituții și dezbateri. Creșterea
numărului de nivele de decizie politică (european, național, regional, comunal) și complexitatea
numeroaselor politici publice determină, la rândul lor, sporirea responsabilității administrației și
instituțiilor sale în a întreține un dialog permanent cu cetățenii. Multe organizații au tendința să
comunice doar atunci când au informații de transmis.

Există și funcții complementare . Acestea se deosebesc de funcțiile centrale întrucât nu se

bazează pe baze legale explicite, ci decurg dintr-o concepție modernă despre organizația public.
Acestea sunt:
 Primirea
 Ascultarea
 Promovarea legitimității organizațiilor și a acțiunilor publice
 Contribuția la menținerea liantului social.
V. TIPURI DE COMUNICARE PUBLICĂ

În funcție de natura, obiectivele și grupurile țintă distingem mai multe tipuri de comunicare
publică:
a) Comunicarea guvernamentală : informarea și explicarea deciziilor și acțiunilor
guvernului.
În țãrile democratice guvernul trebuie să informeze populația, să întrețină dialogul și să motiveze
activitățile sale. În general, comunicarea guvernamentală îndeplinește patru sarcini a căror
importană variază considerabil de la o țară la alta:
 informarea cu privire la acțiunea guvernului (guvernarea trebuie sã aducă toate
informațiile utile aleșilor, mediei, populației cu privire la intențiile, deciziile și acțiunile
sale).
 a asculta marele public (această sarcină revine obligatoriu serviciilor este de a informa
guvernul cu privire la nevoile , așteptările și preocupările populației.
 coordonarea activităților de comunicare : sunt de asemenea însărcinate cu coordonarea
activităților de comunicare din ansamblul administrației deoarece informațiile ce provin
din entitățile administrative cresc fără încetare.
 consilierea serviciilor de comunicare din administrație: pot să consilieze ansamblul
serviciilor din administrație după modelul agențiilor de comunicare.

b) Comunicarea legată de drepturile și obligațiile cetățenilor

Este vorba despre una din bazele comunicării publice ce regrupează, pe de o parte, obligația de a
pune informația la dispoziția mediei și a populației (principiul publicității) iar pe de altă parte,
reamintirea drepturilor și obligațiilor cetățenilor și invitația de a participa la viața politică
(informarea civică). Aceste sarcini sunt atribuite în unele țări serviciului de informare
guvernamentală și în alte țări serviciilor specializate.

c) Comunicarea- în calitate de instrument al politicilor publice

Comunicarea este un instrument ce însoțește toate deciziile si acțiunile instituțiilor și
administrației, prin urmare ea devine și un instrument al politicilor publice, în măsura în care este
utilizată cu același statut ca măsurile incitative, represive, reglatoare. Fie pentru prevenirea
anumitor comportamente (conducerea sub influența alcoolului), fie pentru a sensibiliza în
direcția formării unor atitudini pozitive (trierea gunoiului, donarea de sânge, organe), sau pentru
a invita la acțiuni concrete (vaccinarea) - sunt create site-uri, sunt distribuite jurnale (familiilor,
întreprinderilor), se desfãșoară campanii de publicitate pe principalele suporturi precum
televiziune, sunt organizate concursuri, sunt trimise scrisori personalizate Deci, administrația
utilizează instrumentele comunicării pentru a atinge obiectivele definite în cadrul politicilor
publice. Anumite domenii, de pildã sănătatea – dezvoltă campanii de comunicare de mult timp,
în timp ce alte domenii (protecția mediului, școala) o fac de mai puțin timp.

d) Comunicarea instituțională
O parte în creștere a activităților de comunicare este consacrată promovării instituțiilor și
organizațiilor publice. Nu este vorba de a pune în valoare activitãþile ca entități, ci organizația ca
întreg. Existã trei rațiuni principale ce explică acest fenomen:
- Mai întâi, noile entități vor să se facă cunoscute publicului pentru a-și putea asuma corect
misiunile lor;
- Apoi, pentru a facilita accesul la serviciile administrației și pentru a întări legitimitatea, ele
dezvoltă multe activități, începând cu organizarea porților deschise, realizarea de broșuri, până la
invitațiile adresate jurnaliștilor de a realiza un reportaj însoțit de interviu.
- În cele din urmă, indiferent de motiv, cadru (recrutare de colaboratori, comercializarea
serviciilor, atragerea întreprinzătorilor, turiștilor, etc.) organizațiile au nevoie să se poziționeze și
să construiască o imagine pozitivă ce facilitează atingerea obiectivelor.
De asemenea, acest tip de comunicare înglobează ansamblul informațiilor cu privire la viața
organizației precum numirea de persoane, schimbările organizaționale și mai ales raporturile de
activitate.

e) Comunicarea cu privire la servicii

Comunicarea legată de prestații are ca obiectiv informarea cu privire la serviciile propuse de
administrație. Aceasta își propune să faciliteze viața cetățenilor, prin urmare trebuie să ofere
informații clare cu privire la servicii, condițiile de concesiune, procedurile și timpul necesar
pentru a obține un răspuns sau o decizie, documentele ce trebuie aduse, modalitățile de recurs,
prețul, posibilitățile de plată, programul acelor servicii, etc.. Aceste aspecte sunt cu atât mai
importante în sectorul public cu cât aici calitatea percepției unei singure prestații va avea ecou
asupra opiniei de ansamblu a cetățeanului despre toate serviciile publice.

f) Comunicarea de proiect
Una dintre particularitățile sectorului public este existența a numeroase proiecte importante, ce
necesită o comunicare specifică din mai multe rațiuni:
- proiectele implicã numeroși actori publici și privați ce trebuie informați periodic cu privire la
avansarea proiectului, dificultățile tehnice și financiare întâmpinate, consecințele și oportunitățile
acestora;
- un proiect are un cadru temporal definit, un început, sfârșit și etape importante – de obicei
marcate (punerea primei pietre, sfârșitul inaugurării)
- acestea servesc și la organizarea comunicării;
- asemenea proiecte constituie în mare măsură realizări ale unei generații, simboluri naționale sau
teritoriale, ce unesc comunitatea românească și servesc drept standard în exterior.

g) Comunicarea internă
Trebuie să acordăm în aceeași măsură atenție comunicării destinate colaboratorilor. Funcționarii
publici sunt cei care facilitează transmiterea mesajelor către populație și celelalte grupuri țintă, ei
sunt primii ambasadori ai (imaginii) instituției în exterior.

h) Comunicarea de criză
Ea privește toate domeniile administrației: o problem de relaționare cu instituțiile politice, o criză
de încredere la nivel organizațional, o problem gravă într-un mare proiect, o prestație/ serviciu
defăimător sau o criză internă. În plus, criza prezintă și o altă caracteristică – vizează organizația
ca întreg, întrucât, în general, marele public nu face distincția clară între o prestație furnizată de
organizație și imaginea globală a acesteia.
VI. COMUNICAREA PUBLICĂ VS COMUNICAREA PRIVATĂ

Comunicarea publică se opune comunicării private.

Cu privire la comunicarea publică, facem diferența între comunicarea instituțiilor politice precum
cea a guvernului și a parlamentului și comunicarea organizațiilor publice care înglobează toate
activitățile de comunicare ale administrațiilor și entităților autonome (comunicarea
întreprinderilor publice se situează la intersecția dintre întreprinderile private și organizațiile
publice pentru că întreprinderile publice sunt în principal active pe piețele liberalizate, dar
trebuie să respecte în materie de comunicare regulile impuse sectorului public). În ceea ce
privește organizațiile publice distingem din nou între
 comunicarea activă (ce regrupează ansamblul activităților de comunicare decise liber de
către organizații)
 comunicarea pasivă(ce corespunde obligației acestor organizații de a furniza toate
informațiile de care dispun la cererea cetățenilor - este vorba despre dreptul accesului la
informație și al transparenței).

Comunicare publică Comunicare privată

Comunicare Comunicare
a a
instituțiilor organizațiilo
(guvern, r politice

Comunicare
a Comunicare
organizațiilo a instituțiilor
r publice private

Com.
Com.
activă pasivă

Formele comunicării publice și comunicării private

VII. COMUNICAREA PUBLICĂ VS COMUNICAREA POLITICĂ

Activitățile de comunicare ale partidelor politice și ale membrilor acestora contribuie la

dezbaterea publică și că activitățile puterilor instituite, precum guvernul, au un caracter politic
(de exemplu comunicarea deciziilor unui guvern este percepută evident ca act politic). Trebuie să
distingem comunicarea partidelor politice de cea a instituțiilor și organizațiilor publice din mai
multe rațiuni:
- mai întâi, instituțiile și organizațiile publice se supun unor reguli și constrângeri la care
partidele nu se supun.
- apoi, obiectivele si libertatea de acțiune la nivelul alegerii mesajelor sunt total diferite pentru un
partid politic față de un guvern sau o administrație.
- de asemenea, comunicarea publică trebuie să evite servirea unor interese personale de a înșela
jocul democratic (susținerea acțiunilor unui partid, adăugarea primei la sfârșit de mandate).Cu
alte cuvinte, banul public trebuie sã contribuie la finanțarea activităților de interes general și nu a
intereselor particulare.
J. M. Cotteret pentru a distinge comunicarea politică de cea publică ne propune să o definim pe
prima drept comunicare în vederea cuceririi puterii, iar pe a doua formă de comunicare exersare
a puterii. Chiar dacă există diferențe considerabile între țări, putem să distingem baze legale
generale ce privesc în principiu comunicarea guvernamentală și baze legale specifice ce ating
comunicarea în administrație. De exemplu:
 În România, baza legală pentru comunicarea publică o constituie Legea nr. 544 din 12
octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, precum și Legea nr.
52 din 21 ianuarie 2003 privind transparența decizională în administrația publică.
 În Franța, comunicarea guvernamentală se bazează pe decretul Nr. 2000-1027 din 18
octombrie 2000 cu privire la serviciul de informare al Guvernului (SIG).
 În Germania, comunicarea guvernamentală se sprijină pe principiile generale prevăzute în
Constituție (art. 5și 20 ce precizează dreptul la libertatea de opinie, la libertatea presei și a
celorlalte baze ale ordinei democratice) și mai ales pe decizia Curții Constituționale din 2
martie 1977 ce subliniază importanța activității de informare de către Stat.
 În Suedia, comunicarea guvernamentală este reglementată printr-un articol constituțional
(art. 180 Cst) care stipulează: „Consiliul federal trebuie să informeze populația asupra
activității sale în timp util și de o manieră detaliată în măsura în care niciun interes public
sau privat nu se opune”.

VIII. STUDIU DE CAZ

COMUNICAREA PUBLICA ÎN CADRUL PRIMĂRIEI ORADEA

Organizarea și funcționarea Primăriei Oradea, din județul Bihor, are la bază o seamă de acte
normative dintre care, cele mai importante sunt :
 Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici;
  Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ cu modificările ulterioare;
 Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici, cu modificările si
completările ulterioare ;
 Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică;
 Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, cu modificările
si completările ulterioare; 
 Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată; 
 Legea 227/2015, privind Codul fiscal ;
 Legea 53/2003, Codul Muncii.

Administratia publică are ca obiect realizarea valorilor care exprimă interesele statului sau ale
unei comunităţi distincte, recunoscută ca atare de către stat, valori care sunt exprimate în actele
elaborate de puterea legiuitoare.

Pentru a se realize o mai bună comunicare între instituție, respectiv funcționarul public, și
cetățean, aceasta trebuie să se realizeze în două moduri după natura informațiilor: informații
generale de interes public și informații de interes public cu character personal.
Informatiile generale de interes public pot fi de doua feluri:
a) informarea directă
b) informarea indirectă.
Informarea directă se realizează cu ajutorul relației directe dintre funcționar și cetățean. Aceasta
se face prin comunicarea verbal, față în față cu persoana fizică care se deplasează la sediul
instituției publice sau prin telefon.
Informarea indirectă se realizează prin intermediul informațiilor existente în instituție (de
exemplu afișe amplasate pe ușile departamentelor) sau pe pagina proprie de internet la adresa
http://www.oradea.ro/

Consider, de asemenea, că există un tip de comunicare interpersonale, unde angajatorul, își face
publice nevoile, intențiile, așteptările, iar angajații răspund acelor sarcini.
E până la urmă, tipul de comunicare ce se stabilește între ființe umane, nu doar la nivel de
instituție. În instituția primăriei din Oradea, există si o cuminicare intrapersonală, specifică
fiecăruia dintre noi.

Funcționarii pot lucra în grupuri, ori individual; acest fapt depinde de fișa postului ori poate tine
de anumite sarcini ce intervin pe parcusul zilei de lucru.
Informațiile generale de interes public oferite de către instituție cetățeanului sunt:
 programul de lucru cu publicul
 categoriile de documente necesare cetățeanului sau produse de către instituție
 acte si formulare necesare
Informațiile de interes public cu character personal se referă la informațiile ce realizează dosarul
fiecărui cetățean. Informarea direct respective informarea fată în față se realizează prin prezența
cetățeanului în instituție unde pe baza actului de indentitate face dovada că el este proprietarul.

Pentru a se realize o comunicare publică eficientă, funcționarul public trebuie să îndeplinească

următoarele atribuții:
 se preocupă de buna primire a cetăţenilor şi ascultă solicitările acestora;
  oferă cetăţenilor, verbal sau pe suport scris, informaţiile necesare în vederea întocmirii
dosarelor pentru obţinerea documentelor solicitate,
 acordă consultanţă cetăţenilor în vederea rezolvării problemelor a căror rezolvare intră
atribuţiile Primăriei şi ale Consiliului Local
 întreţine, actualizează şi realizează postere cu cele mai importante informaţii pe care le
afişează pe panourile din incinta centrului;
 preia mesajele, reclamaţiile, sesizările înregistrate la "telefonul cetăţeanului" le prezintă
Primarului, şi le transmite serviciilor de specialitate spre rezolvare informând totodată
cetăţenii despre modul de rezolvare a acestora;

CONSILIUL LOCAL PRIMARUL

VICEPRIMARUL SECRETAR CO IM SIT CA

NT P UA BI
AB OZ ȚII NE
ILI IT DE T
GO ADM. AD SA TA E UR PR
RES ST A ASI
SP DOM MI LU TE ȘI GE IM
UR AR G STE
OD PUBLI NI BR TA NȚ AR
SE E RI NȚ
ĂRI CĂ ȘI ST IZ Ă
UM CIV C Ă
RE PRIVA RA AR AN ILĂ O SO
TĂ TI E E CIA
LĂ
FIG. 1 – ORGANIGRAMA

Urmărind organigrama Primăriei Oradea putem identifica doua forme ale comunicării la nivelul
instituției( comunicare internă). În primul rând comunicarea verticală descendentă se manifestă
de la primar si consiliul local spre subordonații acestora.Această comunicare se concretizează
prin decizii , instrucțiuni , proceduri , reglementări interne, norme și rapoarte.
Comunicarea vertical ascendentă se realizează în sens invers , de la subordonați spre conducere,
pentru a fi furnizate informațiile necesare .

În cadrul comunicării orizontale putem spune că aceasta se referă la comunicarea dintre două
personae de la același nivel ierarhic. De exempu, în cadrul primăriei , între departamentul de
Asistență Socială și departamentul de Stare Civilă există o comuncare orizontală.

Se desprinde faptul că comunicarea publică este o componentă importantă în relația dintre

instituța publică si cetățenii sau comunitatea. În general, indiferent de scopul urmărit (informare
civică serviciile publice), de tipul sau forma de comunicare dintre cele două părți putem remarca
că la nivelul administrației , relaționarea cu cetățenii și satisfacerea nevoii de informare a
acestora ajută la o mai buna corespondență între cele doua părți.

IX. CONCLUZIE

Funcționarul public, în concepția actuală și probabil și în cea viitoare, nu mai este doar un
simplu specialist într-un domeniu îngust de activitatea în care acesta se manifestă ci un
profesionist cu un puternic suport științifc al pregătirii sale și un bagaj de deprinderi și priceperi
în măsură să satisfacă cerințele și condițiile impuse de profesiunea aleasă . Având în vedere că
prin excelență , funcționarul public își exercită atribuțiile prin intermediul comunicării , este
evident faptul că aceasta trebuie să joace un rol deosebit , în procesul formării lui.
Comunicarea urmărește să influențeze sau să transforme percepțiile, atitudinile, sentimentele ,
stările de spirit și opiniile oamenilor și grupurilor , să determine unitatea de vedere și o acțiune
coerentă.
În concluzie, comunicarea este absolut necesară pentru organizare. Este vizibil că fără
comunicare nu poate fi organizare, căci atunci nu există posibilitatea ca grupul să influențeze
comportamentul individului . Pe lângă aceasta, disponibilitatea anumitor tehnici de comunicare
va determina modul în care funcțiile de luare a deciziilor pot și trebuie distribuite în instituție.

X. BIBLIOGRAFIE

 Pierre Zemor- Comunicarea public-, Ed. Institutul European , Iași,2003;

 Rosemarie Haineș - Tipuri și tehnici de comunicare în organizații, Ed Universitară,2008;
 Corina Rădulescu – Imaginea instituției publice , Editura Universitară ,2015
 http://claroline.faa.ro/claroline/backends/download.php?
url=L0ltYWdpbmVhX2luc3RpdHV0aWVpX18xNl9pdWxpZV9maW5hbGEucGRm&cidReset=
true&cidReq=IIP
 https://www.academia.edu/39701986/IMAGINE_%C5%9EI_COMUNICARE_
%C3%8EN_ORGANIZA%C5%A2II
 https://sjea-dj.spiruharet.ro/images/secretariat/sjdea-
2016/5.SINTEZA_COMUNICARE_IN_ADMINISTRATIA_PUBLICA_-_AP_AN_3.pdf
 http://www.univath.ro/pdf/tematica_licenta/Curs_Comunicare_in_AP.pdf
 https://primariavernesti.judet-buzau.ro/wp-content/uploads/2019/03/HCL-Vernesti-nr.-9-din-
31.01.2019.pdf
 https://primariavernesti.judet-buzau.ro/protectia-datelor-cu-caracter-personal/comunicate/