Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
I. Introducere
II. Noțiunea de comunicare
III. Comunicarea publică
IV. Funcțiile centrale ale comunicării
V. Tipuri de comunicare publică
VI. Comunicarea publică vs comunicarea privată
VII. Comunicarea publică vs comunicarea politică
VIII. Studiu de caz
IX. Concluzie
X. Bibliografie
I. INTRODUCERE
Termenul de comunicare provine din limba latina , de la cuvântul „ communis “ , care înseamnă
„ a fi în legătură “ , sau „ a fi în relație “, dar și „a pune de accord “ , „a pune în comun“ sau „a
împărtăși ceva celorlalți“ .
Comunicarea reprezintă un proces de interacțiune între persoane, grupuri , ca relație mijlocită
prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii își împărtășesc
cunoștințe, experiențe, interese, atitudini, opinii și idei. Privită ca și proces , comunicarea constă
în transmiterea și schimbul de informații sau mesaje între persoane. Comunicarea, înseamnă a
spune celor din jur cine ești, ce vrei, pentru ce dorești un anumit lucru și care sunt mijloacele pe
care le vei folosi pentru a-ți atinge țelurile. În acest sens, a comunica înseamnă și a tăcea , a
aștepta raspunsul, reacția celui căruia ai vrut să-l anunți că exiști și chiar vrei să-i transmiți ceva.
În literatura de specialitate se distinge o mare varietate de forme ale comunicării. Astfel
avem următoarele tipuri de comunicare:
comunicarea intrapersonală
comunicarea interpersonal
comunicarea în grup restrânscomunicarea public
comunicarea în masă.
Comunicarea intrapersonală se referă la felul în care noi comunicăm cu noi înșine.
Comunicarea interpersonală se referă la modul în care comunicăm cu persoanele din jurul
nostru , cu o persoană sau mai multe și într-un mod formal sau informal.
Comunicarea în grup restrâns se realizează cu trei sau mai multe persoane și are ca scop lucrul în
echipă pentru a ajunge la un punct comun și pentru a rezolva osituația respectivă.
Comunicarea publică se referă la comunicarea cu grupuri mari iar comunicarea în masă
presupune comunicarea prin mass-media adică prin intermediul radioului , televiziunii și
internetului.
Pentru a observa cât de complex este domeniul comunicării , este suficient să se analizeze
tipologia lui Daniel Dance . Acesta , în încercarea de a oferi o definire a comunicării , a precizat
cinsprezece formulări , acestea punând accentul asupra unor aspecte sau a unor componente .
Astfel, în definițiile comunicării se pune accentual pe :
- simboluri , vorbire, limbaj;
- interacțiune;
- înțelegerea (receptarea mesajelor) ;
- reducerea incertitudinii ( are ca scop căutarea de informație în scopul adaptării);
- procesul (întreaga secvență a transmiterii);
- transfer, transmitere ;
- legătură , unire;
- trăsături comune (acceptul de ambele părți) ;
- canal ;
- memorie;
- răspuns discriminatoriu;
- stimuli;
- intenție;
- momentul și situația;
- putere.
Comunicarea publică se situează în mod necesar în zona publică sub influențele cetățeanului.
Informațiile acestuia țin de domeniul public intervenind aici transparența la nivel decizional.
Comunicarea publică poate fi considerată drept o comunicare formală care tinde către schimbul
și împărtășirea de informații de utilitate socială și spre menținerea relațiilor sociale, a căror
responsabilitate revine instituțiilor publice .
Funcțiile centrale decurg dintr-o obligație legală atribuită unei instituții sau organizații publice.
Acestea sunt:
informarea publicului;
explicarea și acompanierea deciziilor;
apărarea valorilor și promovarea de comportamente responsabile;
asigurarea dialogului între instituții și cetățeni.
a) Informarea publicului
Este vorba despre funcția cea mai importantă într-o democrație ce decurge din principiul
publicității. Democrațiile impun administrației să publice toate legile, interdicțiile, decretele,
ordonanțele în documente accesibile pentru toți, precum și retranscrierea și publicarea
dezbaterilor parlamentare. În același fel, procesele și deciziile justiției trebuie mereu publicate.
Principiul publicității vizează ansamblul deciziilor și acțiunilor instituțiilor și al administrației,
iar acesteia îi revine responsabilitatea de a informa cetățenii, într-o manieră regulată și completă,
cu privire la respectivele activități și decizii (publicarea agendei miniștrilor și a înalților
funcționari publici, numirea persoanelor, raporturi de activitate detaliate). În România principiul
publicității este consacrat în Constituția României (art. 127), în Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciarã (art. 12), precum și în Codul de procedurã civilă (art. 121).
În funcție de natura, obiectivele și grupurile țintă distingem mai multe tipuri de comunicare
publică:
a) Comunicarea guvernamentală : informarea și explicarea deciziilor și acțiunilor
guvernului.
În țãrile democratice guvernul trebuie să informeze populația, să întrețină dialogul și să motiveze
activitățile sale. În general, comunicarea guvernamentală îndeplinește patru sarcini a căror
importană variază considerabil de la o țară la alta:
informarea cu privire la acțiunea guvernului (guvernarea trebuie sã aducă toate
informațiile utile aleșilor, mediei, populației cu privire la intențiile, deciziile și acțiunile
sale).
a asculta marele public (această sarcină revine obligatoriu serviciilor este de a informa
guvernul cu privire la nevoile , așteptările și preocupările populației.
coordonarea activităților de comunicare : sunt de asemenea însărcinate cu coordonarea
activităților de comunicare din ansamblul administrației deoarece informațiile ce provin
din entitățile administrative cresc fără încetare.
consilierea serviciilor de comunicare din administrație: pot să consilieze ansamblul
serviciilor din administrație după modelul agențiilor de comunicare.
d) Comunicarea instituțională
O parte în creștere a activităților de comunicare este consacrată promovării instituțiilor și
organizațiilor publice. Nu este vorba de a pune în valoare activitãþile ca entități, ci organizația ca
întreg. Existã trei rațiuni principale ce explică acest fenomen:
- Mai întâi, noile entități vor să se facă cunoscute publicului pentru a-și putea asuma corect
misiunile lor;
- Apoi, pentru a facilita accesul la serviciile administrației și pentru a întări legitimitatea, ele
dezvoltă multe activități, începând cu organizarea porților deschise, realizarea de broșuri, până la
invitațiile adresate jurnaliștilor de a realiza un reportaj însoțit de interviu.
- În cele din urmă, indiferent de motiv, cadru (recrutare de colaboratori, comercializarea
serviciilor, atragerea întreprinzătorilor, turiștilor, etc.) organizațiile au nevoie să se poziționeze și
să construiască o imagine pozitivă ce facilitează atingerea obiectivelor.
De asemenea, acest tip de comunicare înglobează ansamblul informațiilor cu privire la viața
organizației precum numirea de persoane, schimbările organizaționale și mai ales raporturile de
activitate.
f) Comunicarea de proiect
Una dintre particularitățile sectorului public este existența a numeroase proiecte importante, ce
necesită o comunicare specifică din mai multe rațiuni:
- proiectele implicã numeroși actori publici și privați ce trebuie informați periodic cu privire la
avansarea proiectului, dificultățile tehnice și financiare întâmpinate, consecințele și oportunitățile
acestora;
- un proiect are un cadru temporal definit, un început, sfârșit și etape importante – de obicei
marcate (punerea primei pietre, sfârșitul inaugurării)
- acestea servesc și la organizarea comunicării;
- asemenea proiecte constituie în mare măsură realizări ale unei generații, simboluri naționale sau
teritoriale, ce unesc comunitatea românească și servesc drept standard în exterior.
g) Comunicarea internă
Trebuie să acordăm în aceeași măsură atenție comunicării destinate colaboratorilor. Funcționarii
publici sunt cei care facilitează transmiterea mesajelor către populație și celelalte grupuri țintă, ei
sunt primii ambasadori ai (imaginii) instituției în exterior.
h) Comunicarea de criză
Ea privește toate domeniile administrației: o problem de relaționare cu instituțiile politice, o criză
de încredere la nivel organizațional, o problem gravă într-un mare proiect, o prestație/ serviciu
defăimător sau o criză internă. În plus, criza prezintă și o altă caracteristică – vizează organizația
ca întreg, întrucât, în general, marele public nu face distincția clară între o prestație furnizată de
organizație și imaginea globală a acesteia.
VI. COMUNICAREA PUBLICĂ VS COMUNICAREA PRIVATĂ
Comunicare Comunicare
a a
instituțiilor organizațiilo
(guvern, r politice
Comunicare
a Comunicare
organizațiilo a instituțiilor
r publice private
Com.
Com.
activă pasivă
Organizarea și funcționarea Primăriei Oradea, din județul Bihor, are la bază o seamă de acte
normative dintre care, cele mai importante sunt :
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici;
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ cu modificările ulterioare;
Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici, cu modificările si
completările ulterioare ;
Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică;
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, cu modificările
si completările ulterioare;
Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată;
Legea 227/2015, privind Codul fiscal ;
Legea 53/2003, Codul Muncii.
Administratia publică are ca obiect realizarea valorilor care exprimă interesele statului sau ale
unei comunităţi distincte, recunoscută ca atare de către stat, valori care sunt exprimate în actele
elaborate de puterea legiuitoare.
Pentru a se realize o mai bună comunicare între instituție, respectiv funcționarul public, și
cetățean, aceasta trebuie să se realizeze în două moduri după natura informațiilor: informații
generale de interes public și informații de interes public cu character personal.
Informatiile generale de interes public pot fi de doua feluri:
a) informarea directă
b) informarea indirectă.
Informarea directă se realizează cu ajutorul relației directe dintre funcționar și cetățean. Aceasta
se face prin comunicarea verbal, față în față cu persoana fizică care se deplasează la sediul
instituției publice sau prin telefon.
Informarea indirectă se realizează prin intermediul informațiilor existente în instituție (de
exemplu afișe amplasate pe ușile departamentelor) sau pe pagina proprie de internet la adresa
http://www.oradea.ro/
Consider, de asemenea, că există un tip de comunicare interpersonale, unde angajatorul, își face
publice nevoile, intențiile, așteptările, iar angajații răspund acelor sarcini.
E până la urmă, tipul de comunicare ce se stabilește între ființe umane, nu doar la nivel de
instituție. În instituția primăriei din Oradea, există si o cuminicare intrapersonală, specifică
fiecăruia dintre noi.
Funcționarii pot lucra în grupuri, ori individual; acest fapt depinde de fișa postului ori poate tine
de anumite sarcini ce intervin pe parcusul zilei de lucru.
Informațiile generale de interes public oferite de către instituție cetățeanului sunt:
programul de lucru cu publicul
categoriile de documente necesare cetățeanului sau produse de către instituție
acte si formulare necesare
Informațiile de interes public cu character personal se referă la informațiile ce realizează dosarul
fiecărui cetățean. Informarea direct respective informarea fată în față se realizează prin prezența
cetățeanului în instituție unde pe baza actului de indentitate face dovada că el este proprietarul.
Urmărind organigrama Primăriei Oradea putem identifica doua forme ale comunicării la nivelul
instituției( comunicare internă). În primul rând comunicarea verticală descendentă se manifestă
de la primar si consiliul local spre subordonații acestora.Această comunicare se concretizează
prin decizii , instrucțiuni , proceduri , reglementări interne, norme și rapoarte.
Comunicarea vertical ascendentă se realizează în sens invers , de la subordonați spre conducere,
pentru a fi furnizate informațiile necesare .
În cadrul comunicării orizontale putem spune că aceasta se referă la comunicarea dintre două
personae de la același nivel ierarhic. De exempu, în cadrul primăriei , între departamentul de
Asistență Socială și departamentul de Stare Civilă există o comuncare orizontală.
IX. CONCLUZIE
Funcționarul public, în concepția actuală și probabil și în cea viitoare, nu mai este doar un
simplu specialist într-un domeniu îngust de activitatea în care acesta se manifestă ci un
profesionist cu un puternic suport științifc al pregătirii sale și un bagaj de deprinderi și priceperi
în măsură să satisfacă cerințele și condițiile impuse de profesiunea aleasă . Având în vedere că
prin excelență , funcționarul public își exercită atribuțiile prin intermediul comunicării , este
evident faptul că aceasta trebuie să joace un rol deosebit , în procesul formării lui.
Comunicarea urmărește să influențeze sau să transforme percepțiile, atitudinile, sentimentele ,
stările de spirit și opiniile oamenilor și grupurilor , să determine unitatea de vedere și o acțiune
coerentă.
În concluzie, comunicarea este absolut necesară pentru organizare. Este vizibil că fără
comunicare nu poate fi organizare, căci atunci nu există posibilitatea ca grupul să influențeze
comportamentul individului . Pe lângă aceasta, disponibilitatea anumitor tehnici de comunicare
va determina modul în care funcțiile de luare a deciziilor pot și trebuie distribuite în instituție.
X. BIBLIOGRAFIE