Sunteți pe pagina 1din 7

Etapele dezvoltării individuale

Evoluția unui individ din momentul formării sale până la moarte se numește ontogeneză. Aceasta
are două perioade:
I. intrauterină (prenatală) și
II. extrauterină (postnatală).
Ele sunt separate de naștere, care este un salt calitativ în urma căruia individul nou format își
continuă dezvoltarea independent de corpul mamei.
I. Perioada intrauterină cuprinde 3 faze:
1. faza de zigot (ou fecundat) – prima săptămână;
2. faza de embrion – între a 2-a și a 8-a săptămână;
3. faza de făt – de la 2 luni până la naștere.
II. Perioada extrauterină cuprinde:
1. Copilăria, cu următoarele subperioade:
a. nou născut (0 – 30 zile);
b. sugar (30 zile – un an);
c. copil mic (1 – 3 ani);
d. preșcolar (3 – 6/7 ani);
e. școlar (6/7 ani – 11/12 ani la fete și 13/14 ani la băieți).
2. Pubertatea începe la fete la 11/12 ani și se termină la 14 ani, odată cu menarha (prima
menstruație). La băieți, pubertatea începe la 13/14 ani și se termină la 15/16 ani, odată cu primele
ejaculări.
3. Adolescența ține până la 18/19 ani la fete și 23/24 ani la băieți. Terminarea adolescenței coincide
cu încheierea creșterii.
4. Perioada adultă are două subperioade:
a. adultul tânăr, până la 35 ani;
b. adultul matur, între 35 – 65 ani.
5. Bătrânețea (senescența) are trei subperioade:
a. vârstnic, între 65 – 75 ani;
b. bătrân, între 75 – 90 ani;
c. longeviv, după 90 ani.

În ansamblu, perioada postnatală prezintă trei cicluri:


1. ciclul de creștere și dezvoltare, până la 20 ani;
2. ciclul de adult, între 20 – 60 ani;
3. ciclul de regresie, după 60 ani.

Creșterea și dezvoltarea în perioada postnatală sunt determinate de factori genetici, neinfluențabili,


și de factori de mediu, influențabili.

Legile creșterii

Creșterea diferitelor părți ale organismului se desfășoară după următoarele legi:


1. Legea alternanței. Segmentelel corpului nu cresc toate în același timp, ci alternativ. De exemplu,
membrele inferioare nu cresc concomitent cu cele superioare.
Tot alternativă este și creșterea în lungime și grosime a oaselor care se succedă. De exemplu, când
femurul crește în lungime, tibia și fibula cresc în grosime.
2. Legea proporțiilor. Pentru fiecare perioadă a copilăriei există un anumit ritm de creștere.
Creșterea este mai accelerată între 6 – 7 ani decât între 7 – 10 ani.
3. Legea antagonismului morofologic și ponderal. În perioada de creștere acumulativă (creștere
ponderală) diferențierea morfologică este redusă; și invers.
4. Legea creșterii inegale. Fiecare segment are ritmul său de creștere.
La pubertate înălțimea crește pe seama membrelor inferioare, iar după pubertate – pe seama
trunchiului.
Creșterea în lungime a oaselor este mai rapidă înainte și în timpul pubertății, în timp ce creșterea în
grosime este mai intensă după pubertate.
De asemenea, înainte de pubertate creșterea interesează îndeosebi oasele, iar după pubertate –
mușchii.

Alcătuirea corpului uman

Corpul uman este alcătuit din următoarele segmente:


cap;
gât;
trunchi;
membre.
Primele trei segmente sunt nepereche. Membrele sunt două perechi: superioare și inferioare.
Trunchiul are trei etaje. De sus în jos, acestea sunt:
1. toracele;
2. abdomenul;
3. pelvisul.
Fiecare membru are două părți:
1. centura membrului este dispozitivul osos prin care membrul liber este atașat la trunchi. La
membrul superior (toracic) centura este formată din două oase independente: clavicula și scapula.
La membrul inferior (pelvin) centura nu are oase independente, ci este reprezentată de osul coxal,
care face parte și din scheletul pelvisului.
2. membrul liber este la rândul său alcătuit din trei segmente:
a. segmentul proximal (cel mai apropiat de trunchi). La membrul superior se numește braț, iar la
membrul inferior – coapsă.
b. segmentul intermediar se numește antebraț – la membrul superior și gambă – la membrul inferior.
c. segmentul distal (cel mai la distanță de trunchi) se numește mână – la membrul superior și picior
– la membrul inferior.

Atenție! Nu trebuie confundată mâna cu membrul superior, așa cum nu trebuie confundat piciorul
cu membrul inferior!

Articulațiile mari ale membrelor. Între segmentele membrelor se găsesc următoarele articulații mari:
1. între centură și segmentul proximal: umărul – la membrul superior și șoldul – la membrul
inferior;
2. între segmentul proximal și cel intermediar: cotul – la membrul superior și genunchiul – la
membrul inferior;
3. între segmentul intermediar și cel distal: gâtul mâinii – la membrul superior și glezna – la
membrul inferior.

Organizarea funcțională a corpului uman

În ansamblu, organismul are două componente fundamentale:


A. Componenta somatică, sau soma, se suprapune în general sistemului locomotor – reprezentat de
oase, articulații și mușchii scheletici cu anexele lor – la care se adaugă și formațiunile de învelire:
tegumentul (pielea) și țesutul subcutanat (stratul de grăsime de sub piele).
Componenta somatică se află la exteriorul corpului. La nivelul capului, gâtului și truchiului în
interiorul somei se formează cavități în care se găsesc organele interne.
Caracteristic somei este că starea ei poate fi conștientizată, iar mișcările ei pot fi controlate voluntar.
B. Componenta viscerală este reprezentată de organele interne. Acestea se mai numesc și viscere
sau splanchne.
Organele interne se găsesc în cavitățile somei. Caracteristic acestora este că, în condiții fiziologice,
starea lor nu poate fi conștientizată, iar activitatea lor nu poate fi controlată voluntar.

Sistemul osos. Generalități

Oasele sunt organe dure, rezistente, de culoare alb-gălbuie. Ele sunt într-un permanent proces de
remaniere, în funcție de condițiile metabolice și de solicitările la care sunt supuse.

Funcțiile oaselor
1. Funcția plastică. Oasele determină forma, dimensiunile și proporțiile corpului.
2. Funcția arhitecturală. Oasele formează scheletul, care este structura de rezistență a corpului,
servind astfel drept sprijin pentru întregul corp.
3. Oasele servesc drept inserție pentru mușchi, devenind astfel pârghii pentru mișcare.
4. Funcția de protecție. Oasele formează cavități în care sunt adăpostite organe interne. Exemple:
cutia craniană, cutia toracică.
5. Funcția metabolică. Oasele constituie rezervor pentru minerale precum calciu, fosfor, magneziu.
6. Funcția hematoformatoare (de formare a sângelui). Oasele conțin în interiorul lor măduvă osoasă,
cu rol hematopoietic. La adult numai măduva sternului, coxalului și cea din corpurile vertebrelor
rămâne cu funcție hematopoietică, de culoare roșie. Măduva celorlalte oase se transformă în
măduvă grasă, de culoare galbenă.

Proprietățile fizice ale oaselor sunt rezistența și elasticitatea.


O proprietate biologică importantă este capacitatea de vindecare a fracturilor.

Forma oaselor
1. Oase lungi, la care lungimea este mult mai mare decât lațimea și grosimea. Ele se întâlnesc numai
la segmentele membrelor libere. Exemple: humerusul, tibia, femurul.
Un os lung are un corp, denumit diafiză și două extremități denumite epifize: una proximală și
cealaltă distală.
O zonă îngustă între epifiză și diafiză se numește metafiză. Este locul în care osul crește în lungime.
2. Oase late, la care două dimensiuni sunt comparabile și mult mai mari decât cea de-a treia.
Exemple: scapula, sternul, coxalul.
3. Oase scurte, la care toate cele trei dimensiuni sunt comparabile. Exemple: vertebrele, oasele
carpiene, oasele tarsiene.

Studiul oaselor

Scheletul axial (al trunchiului)

Este reprezentat de coloana vertebrală. Aceasta se află pe linia mediană, în partea posterioară a
trunchiului. Este alcătuită dintr-un număr de piese osoase denumite vertebre.
Sunt 7 vertebre cervicale, 12 toracale, 5 lombare, 5 sacrale și 3-5 coccigiene. Cele 5 vertebre sacrale
sunt sudate într-un os unic numit sacrum. De asemenea, vertebrele coccigiene sunt sudate, formând
coccisul (coccigele).
Caracterele generale ale vertebrelor

O vertebră izolată are corp, arc vertebral și apofize (procese).


Corpul vertebrei are formă de cilindru, este situat în partea anterioară a vertebrei, are două fețe
orizontale și o față circumferențială.
Arcul vertebrei este situat posterior. Este format din două lame vertebrale. Arcul este atașat la corp
prin doi pediculi: drept și stâng. Fiecare pedicul are pe marginea superioară și pe cea inferioară câte
o incizură. Prin suprapunerea a două vertebre incizurile delimitează gaura intervertebrală, prin care
iese nervul spinal.
Corpul vertebrei împreună cu arcul și pediculii delimitează gaura vertebrală.
Apofizele sau procesele vertebrale sunt prelungiri de la nivelul arcului vertebral.
Procesul spinos este unic, pornește din mijlocul feței posterioare a arcului vertebral, la unirea
lamelelor osoase.
Procesele transverse sunt o pereche (drept / stâng). Ele sunt proeminențe de pe fețele laterale ale
arcului vertebral.
Procesele articulare sunt două perechi: superioare și inferioare. Ele pornesc de pe marginile
respective ale arcului vertebral și servesc la articularea cu vertebrele învecinate.

Caracterele regionale ale vertebrelor

Vertebrele cervicale au corpul mic. Gaura vertebrală este mare în raport cu corpul și are formă
triunghiulară. Procesele transverse au câte un orificiu transversar și se termină cu doi tuberculi,
anterior și posterior. Procesul spinos este bifid (bifurcat) și are direcție aproape orizontală.
Vertebrele toracice au corpul ceva mai mare și de formă triunghiulară pe secțiune. La nivelul
corpului se găsesc fețișoare articulare pentru capul coastei corespunzătoare. Gaura vertebrală este
mică și rotundă. Procesele transverse au câte o fețișoară articulară pentru tuberculul coastei
corespunzătoare. Procesul spinos este lung și cu direcție aproape verticală în jos.
Vertebrele lombare au corpul mare, gaura vertebrală este mică și triunghiulară, iar procesele
spinoase sunt voluminoase, patrulatere, cu direcție aproape orizontală.

Caracterele individuale ale vertebrelor

Prima vertebră cervicală, C1, se numește atlas. Ea nu are corp. Este formată din două mase laterale
unite printr-un arc anterior scurt și un arc posterior lung, toate delimitând o gaură vertebrală mare.
A doua vertebră cervicală, C2, se numește axis. Acesta are caracterele unei vertebre cervicale
obișnuite, dar mai are o proeminență osoasă numită proces odontoid (dintele axisului), situată pe
fața superioară a corpului. Apofiza odontoidă se articulează cu arcul anterior al atlasului.
Vertebra C7 are procesul spinos nebifurcat, lung și proeminent sub piele.

Osul sacrum rezultă din sudarea celor cinci vertebre sacrale. Este un os lat. Are formă triunghiulară,
cu două fețe și trei margini.
Fața anterioară este concavă. Prezintă patru creste transversale (liniile de sudură dintre vertebrele
sacrale) și patru perechi de găuri sacrale anterioare prin care trec ramurile anterioare ale nervilor
spinali sacrali.
Fața posterioară, convexă, este mai neregulată. Pe linia mediană prezintă creasta sacrală mediană,
rezultată prin fuziunea proceselor spinoase. Aceasta se termină în apropierea vârfului sacrului cu
două proeminențe denumite coarnele sacrului, între care se află hiatusul sacral – orificiul de ieșire
din canalul sacral.
De-o parte și de alta a crestei sacrale mediane se găsesc crestele sacrale mediale – rezultate prin
fuziunea proceselor articulare –, apoi patru perechi de găuri sacrale posterioare – pentru ramurile
posterioare ale nervilor spinali sacrali – și, mai lateral, crestele sacrale laterale – rezultate prin
fuziunea proceselor transverse –.
Baza sacrului este orientată în sus. Prezintă pe linia mediană corpul primei vertebre sacrale și,
înapoia ei, gaura de intrare în canalul sacral. De-o parte și de alta se află câte o suprafață netedă,
triunghiulară, denumită aripioară sacrală.
Vârful sacrului, orientat în jos, se articulează cu coccigele.
Marginile laterale ale sacrului sunt înguste spre vârf, dar se lățesc spre bază unde devin adevărate
fețe. De fiecare parte se găsește câte o suprafață articulară cu aspect asemănător pavilionului
urechii, denumită față auriculară, destinată articulării cu aripa iliacă a coxalului de partea respectivă.
Înapoia ei se află o suprafață rugoasă, tuberozitatea sacrului, pentru ligamentul sacroiliac care
consolidează această articulație.

Coloana vertebrală în ansamblu prezintă patru curburi în plan sagital. Prima curbură se află în
regiunea cervicală, este cu concavitatea spre posterior și se numește lordoza cervicală. În regiunea
toracică se află a doua curbură, orientată invers, cu concavitatea spre anterior; se numește cifoza
toracică. Urmează o nouă lordoză, în regiunea lombară. Iar ultima curbură este concavitatea spre
anterior a sacrului, ca o cifoză sacrococcigiană.
Coloana în ansamblu mai are și o ușoară curbură fiziologică în plan frontal, în regiunea toracică,
unde este ușor convexă de partea membrului superior dominant (este ușor convexă spre dreapta la
dreptaci).
ANEXĂ
Termeni de orientare în anatomie

Descrierea raporturilor spațiale ale structurilor corpului se face prin orientarea față de cele trei
planuri ale spațiului:
1. Planul transversal este orizontal. Corpul poate fi întretăiat de o infinitate de planuri transversale,
de sus până jos.
Un ax perpendicular pe un plan transversal se numește ax longitudinal, sau vertical. Există o
infinitate de axe longitudinale care pot străbate corpul.
Două structuri anatomice separate de un plan transversal sunt situate superior / inferior una față de
alta. De exemplu, nasul este superior față de stern, iar sternul este inferior față de nas.
Termenii superior / inferior sunt relativi. Sternul este inferior față de nas, dar este superior față de
ombilic.
Pentru un corp uman aflat în poziție anatomică termenii superior și inferior pot fi înlocuiți de
termenii cranial (mai spre craniu) și respectiv caudal (mai spre coadă). Acești din urmă termeni nu
sunt folosiți pentru membre.
2. Planul frontal este un plan vertical orientat astfel încât să fie să fie paralel cu linia umerilor sau
cea a șoldurilor. Se mai numește și plan coronal. Orice plan frontal este perpendicular pe orice plan
transversal. Corpul poate fi intersectat de o infinitate de planuri frontale, dinainte înapoi.
Un ax perpendicular pe un plan frontal se numește ax sagital. Există o infinitate de axe sagitale care
pot străbate corpul. Orice ax sagital este perpendicular pe orice ax longitudinal, char dacă nu se află
în același plan.
Două structuri anatomice separate de un plan frontal sunt situate anterior / posterior una față de alta.
De exemplu, inima este posterior față de stern, iar sternul este anterior față de inimă.
Termenii anterior / posterior sunt relativi. Inima este posterior față de stern, dar este anterior față de
coloana vertebrală.
Pentru un corp uman aflat în poziție anatomică termenii anterior și posterior pot fi înlocuiți de
termenii ventral (mai spre vintre, pântece, abdomen) și respectiv dorsal (mai spre dos). Acești din
urmă termeni pot fi folosiți și pentru membre.
3. Planul sagital este un plan vertical perpendicular pe orice plan frontal. Bineînțeles, orice plan
sagital este perpendicular și pe orice plan transversal. Astfel, cele trei planuri sunt perpendiculare
între ele. Corpul poate fi intersectat de o infinitate de planuri sagitale, de la extremitatea stângă la
extremitatea dreaptă.
Un ax perpendicular pe un plan sagital se numește ax transversal. Există o infinitate de axe
transversale care pot străbate corpul. Axul transversal este perpendicular pe celelalte două axe,
astfel încât cele trei axe sunt perpendiculare între ele.
Din infinitatea de planuri sagitale se individualizează unul aparte, și anume planul mediosagital,
care împarte corpul în două jumătăți simetrice: stângă și dreaptă. Astfel, ficatul este la dreapta, iar
splina este la stânga față de planul mediosagital.
Două structuri anatomice separate de un plan sagital oarecare (nu cel mediosagital) sunt situate
medial / lateral una față de alta. De exemplu, urechea este lateral față de ochiul de aceeași parte, iar
ochiul este medial față de ureche.
Termenii medial / lateral sunt relativi. Ochiul este medial față de urechea de aceeași parte, dar este
lateral față de nas.
Un reper anatomic aflată chiar în planul mediosagital este median. De exemplu, nasul, gura, sternul,
ombilicul sunt situate median. Termenul median este absolut. Nasul nu este median față de altceva,
ci este pur și simplu median.
Observații:
1. Nu trebuie confundate axele cu planurile. Trebuie făcută distincție între planul sagital și axul
sagital, ca și între planul transversal și axul transversal.
2. Este incorect să se folosească termenul plan vertical, deoarece este ambiguu. Atât planul frontal
cât și cel sagital sunt verticale, deci se creează confuzie. În același sens este incorect să se
folosească termenul ax orizontal. Axul sagital și cel transversal sunt ambele orizontale, deși sunt
perpendiculare între ele.
3. Nu trebuie confundat termenul medial, care are caracter relativ, cu termenul median, care este
absolut.

Termeni de orientare folosiți exclusiv pentru membre


Termenul distal – mai departe (la distanță) față de trunchi, este opus cu proximal – mai aproape (în
proximitate) față de trunchi. De exemplu, genunchiul este distal față de șold, iar șoldul este
proximal față de genunchi.
Sunt termeni relativi. Genunchiul este distal față de șold, dar este proximal față de gleznă.

Termeni de orientare pentru profunzime


Superficial (mai la suprafață) este opus cu profund (mai în profunzime).
Extern (mai la exterior) este opus cu intern (mai la interior).
Termenii sunt sinonimi. Inima este situată profund / intern față de stern. Sternul este situat
superficial / extern față de inimă.
Și acești termeni sunt relativi. Sternul este situat superficial față de inimă, dar este profund față de
piele.