Cursul 2

Scheletul toracelui

Sternul este un os nepereche situat medan în partea anterioară a toracelui.

Este un os lat și prezintă:
Față anterioară, ușor convexă;
Marginea superioară, mai groasă, care are pe linia mediană incizura jugulară, iar de-o parte și de
cealaltă câte o incizură claviculară, pentru articulațiile cu claviculele;
Două margini laterale, mai subțiri. Fiecare are câte șapte incizuri costale, pentru cartilajele primelor
șapte coaste;
Vârful, orientat inferior.
Sternul este format din trei piese osoase sudate între ele. De sus în jos: manubriul, corpul și procesul
xifoid. Acesta din urmă este cartilaginos la copii și se osifică la adulți.
Linia de sudură dintre manubriu și corp se numește unghiul sternului și poate fi palpată pe fața
anterioară, sub piele, sub forma unei linii transversale. Corespunde cartilajelor costale II.

Coastele sunt 12 perechi. Fiecare coastă are două extremități: anterioară și posterioară, două
margini: superioară și inferioară și două fețe: externă și internă.
Extremitatea posterioară este mai complexă și prezintă:
 capul coastei, care se articulează cu corpul vertebrei corespunzătoare și cu cel al vertebrei de
deasupra;
 colul (gâtul), o porțiune mai îngustată;
 tuberculul coastei, mai proeminent, care se articulează cu procesul transversar al vertebrei
toracale corespunzătoare.
Extremitatea anterioară este mai simplă. Se articulează cu cartilajul costal respectiv, iar acesta mai
departe se articulează cu marginea laterală a sternului, direct sau indirect.
Porțiunea dintre cele două extremități se numește corpul coastei.
Marginea superioară a corpului este mai rotunjită.
Marginea inferioară este mai ascuțită și este însoțită de un șanț subcostal prin care pe viu trec artera,
vena și nervul intercostal.
Fața externă a coastei este foarte convexă; aproape de extremitatea posterioară, pe această față se
găsește unghiul coastei.
Fața internă este concavă.

Toracele osos în ansamblu se mai numește cutia sau cușca toracică. Este format din cele 12 vertebre
toracale, cele 12 perechi de coaste și sternul.
În ansamblu, cutia toracică are forma unui trunchi de con cu baza mare în jos.
Baza mică, orientată în sus, prezintă un orificiu delimitat astfel: posterior, de corpul vertebrei T1;
anterior, de manubriul sternal; lateral, de-o parte și de alta, de cele două coaste I – dreaptă și stângă.
Prin acest orificiu toracele comunică cu gâtul.
Baza mare, orientată în jos, este închisă pe viu de mușchiul diafragma, care separă astfel cavitatea
toracică de cea abdominal.
Toate coastele se articulează posterior cu coloana vertebrală toracală. Fiecare coastă se articulează
în două puncte: capul coastei – cu corpul vertebrei corespunzătoare și cu cel al vertebrei de
deasupra, iar colul coastei – cu tuberculul vertebrei corespunzătoare.
Primele șapte coaste se articulează anterior, prin cartilajele lor, la marginea laterală a sternului și se
numesc coaste adevărate. Cartilajele coastelor VIII, IX și X se articulează fiecare la cartilajul de
deasupra. Coastele respective se numesc coaste false. Cartilajele coastelor XI și XII nu se
articulează, ci se termină liber în musculatura peretelui abdominal lateral. Aceste coaste se numesc
flotante.

Scheletul membrului superior

Oasele centurii membrului superior

Clavicula este un os alungit, de forma literei S culcat. Este singurul os dispus orizontal din
organism.
Extremitatea medială se articulează cu manubriul sternului.
Extremitatea laterală se acromionul scapulei.
Fața superioară este rotunjită.
Fața inferioară prezintă șanțul subclavicular.
Marginea anterioară este convexă în cele două treimi mediale și concavă în treimea laterală.
Marginea posterioară este curbată invers față de cea anterioară.
Pe claviculă se inseră mușchi puternici, printre care se află trapezul, sternocleidomastoidianul,
deltoidul și pectoralul mare. De aceea fracturile claviculei sunt însoțite de deplasări ample ale
fragmentelor osoase; în consecință, vindecarea corectă a acestor fracturi este dificilă.

Scapula este un os lat, de formă triunghiulară, situat în partea posterioară a umărului. Prezintă
următoarele elemente descriptive:
Fața anterioară, concavă, se numește fosa subscapulară și este aplicată peste partea postero-supero-
laterală a toracelui.
Fața posterioară este convexă. Pe această față se află spina scapulei, o proeminență puternică, cu
traiect oblic ascendent dinspre medial spre lateral. Ea separă fața posterioară într-o fosă
supraspinoasă și o fosă infraspinoasă. Spina se continuă spre lateral cu acromionul, la a cărui
margine medială se articulează extremitatea laterală a scapulei. Spina și acromionul sunt ușor
palpabile sub pielea umărului.
Unghiul inferior este mai ascuțit și este vizibil și palpabil sub piele.
Unghiul lateral este voluminos. Prezintă o cavitate articulară denumită cavitatea glenoidă, pentru
capul humerusului. Deasupra acestei cavități se află tuberculul supraglenoidian, iar dedesubtul ei –
tuberculul infraglenoidian.
Unghiul superior.
Marginea medială, vizibilă și palpabilă sub piele.
Marginea laterală, mai groasă.
Marginea superioară, mai scurtă și mai ascuțită, prezintă incizura scapulei și, lateral de aceasta, o
proemineță arcuită spre anterior, denumită procesul coracoid.

Scheletul membrului superior liber

Humerusul este unicul os al brațului. Este un os lung.

Epifiza proximală prezintă:
 capul humerusului, sferic, pentru articularea cu cavitatea glenoidă a scapulei;
 colul anatomic, gros și scurt;
  doi tuberculi, mare și mic, între care se află șanțul intertubercular, prin care trece tendonul
capului lung al mușchiului biceps brahial.
Diafiza este triunghiulară pe secțiune. Pe fața ei laterală, în zona mijlocie, se inseră mușchiul
deltoid. Pe fața posterioară a diafizei trece nervul radial, care poate fi lezat în fracturile la acest
nivel.
Zona îngustată dintre epifiza proximală și diafiza humerusului se numește colul chirurgical. Pe
dinapoia lui trece nervul axilar, putând fi astfel afectat în fracturile colului.
Epifiza distală este aplatizată. Zona ei mijlocie se numește condil și prezintă două suprafețe
articulare: trohleea – pentru articulația cu incizura trohleară a ulnei și capitulul – pentru articulația
cu foseta articulară a capului radiusului.
Epicondilii lateral și medial sunt două proeminențe triunghiulare, de-o parte și de alta a condilului,
pe marginile epifizei distale.

Oasele antebrațului
Ulna (cubitusul) este un os lung, pereche, situat în lungul marginii mediale a antebrațului, în dreptul
degetului mic.
Epifiza proximală este mai voluminoasă. Prezintă două procese: unul în lungul axului osului,
denumit procesul olecranian, și celălalt perpendicular pe axul osului, spre anterior, denumit
procesul coronoid. Între cele două procese se formează incizura trohleară, prin care ulna se
articulează cu trohleea humerusului.
Pe fața laterală a epifizei proximale se află incizura radială a ulnei, care se articulează cu
circumferința capului radiusului.
Diafiza ulnei este triunghiulară pe secțiune, palpabilă sub piele.
Epifiza distală este mai mică și prezintă capul ulnei, care participă la articulația gâtului mâinii, și
procesul stiloid – o prelungire inferioară subțire și scurtă, palpabilă sub pielea marginii mediale a
gâtului mâinii.
Radiusul este un os lung, pereche, situat în lungul marginii laterale a antebrațului, în dreptul
degetului mare.
Epifiza proximală este mai mică și prezintă:
 capul radiusului, de formă cilindrică. Fața superioară a capului este ușor concavă, se
numește foseta capului radial și se articulează cu capitulul humerusului. Circumferința
capului se articulează cu incizura radială a ulnei;
 colul radiusului, o porțiune mai îngustată;
 tuberculul radiusului, pe care se inseră tendonul distal al mușchiului biceps brahial.
Diafiza radiusului este triunghiulară pe secțiune și este acoperită de mușchi. Pe viu, ea este unită de
diafiza ulnei prin membrana interosoasă a antebrațului.
Epifiza distală este mai voluminoasă, de formă piramidală. Pe fața laterală are o prelungire
descendentă, denumită proces stiloid. Pe fața medială se găsește incizura ulnară a radiusului, care se
articulează cu capul ulnei. Fața inferioară a epifizei distale contribuie la articulația gâtului mâinii.

Oasele mâinii
Mâna plină are scheletul alcătuit din două grupuri de oase:
A. Oasele carpiene sunt 8 oase scurte dispuse pe două rânduri, în partea proximală a mâinii pline.
Rândul proximal este format din patru oase, care dinspre lateral spre medial sunt: scafoid,
semilunar, piramidal și pisiform.
Rândul distal, în aceeași ordine, cuprinde: trapez, trapezoid, capitat (osul mare), hamat (osul cu
cârlig).
B. Oasele metacarpiene ocupă cele două treimi distale ale mâinii pline. Sunt în număr de cinci, câte
unul pentru fiecare deget și sunt numerotate de la 1 la 5 începând cu degetul mare.
Fiecare metacarpian este un os lung. Epifiza proximală se numește bază și se articulează la oasele
rândului distal carpian. Diafiza se numește corp. Epifiza distală se numește cap și se articulează cu
baza falangei proximale a degetului corespunzător.
Oasele degetelor se numesc falange. Fiecare deget are trei falange: proximală, mijlocie
(intermediară) și distală. Excepție face degetul mare denumit și police, care nu are falangă mijlocie.
Astfel, o mână are în total 14 falange.
Fiecare falangă se descrie asemănător unui metacarpian, adică are bază, corp și cap.

Scheletul membrului inferior

Centura membrului inferior

Spre deosebire de membrul superior, membrul inferior nu are o centură formată din oase proprii.
Osul coxal, care intră în alcătuirea bazinului osos (scheletul pelvisului) îndeplinește concomitent și
rolul de centură pentru membrul inferior.
Coxalul este un os lat, cu două fețe, patru margini și patru unghiuri. Fețele sunt ușor răsucite ca o
elice.
Fața laterală are în centru cavitatea acetabulară, adâncă, pentru articulația cu capul femurului.
Coxalul în ansamblu este format din trei oase separate care se sudează până la naștere. Acestea sunt:
ilionul, situat deasupra cavității acetabulare; ischionul, situat înapoia și dedesubtul cavității; pubele,
situat înaintea și dedesubtul cavității. Astfel, cele trei oase se reunesc la nivelul cavității acetabulare.
Deasupra cavității acetabulare se găsește aripa iliacă, largă, evazată. Fața ei externă se numește fosa
gluteală. Pe ea se inseră mușchii glutei (fesieri).
Dedesubtul cavității acetabulare se află gaura obturată. Pe viu ea este acoperită de membrana
obturatoare.
Fața medială a osului este subîmpărțită de linia arcuată, oblică, într-o zonă superioară și una
inferioară. Zona superioară corespunde aproape în întregime feței interne a aripii iliace și se
numește fosa iliacă. Pe ea se inseră mușchiul iliac.
Tot pe fața internă a aripii iliace, dar dedesubtul liniei arcuate, se află suprafața articulară auriculară,
prin care osul coxal se articulează cu suprafața auriculară de pe fața laterală a osului sacrum.
Înapoia suprafeței auriculare se află o arie rugoasă denumită tuberozitatea iliacă.
Marginea superioară a osului se numește creasta iliacă. Este groasă, în formă de S culcat și poate fi
palpată sub piele. Ea se termină anterior cu spina iliacă anterosuperioară și posterior cu spina iliacă
posterosuperioară. Aceste spine reprezintă unghiurile corespunzătoare ale coxalului.
Unghiul posteroinferior se numește tuberozitatea ischiadică. Este rotunjită, groasă și solidă deoarece
suportă greutatea corpului în poziție șezând.
Unghiul anteroinferior este suprafața articulară a pubelui, prin care coxalul se articulează cu cel de
partea opusă. Această articulație, situată pe linia mediană, se numește simfiza pubiană.

Bazinul osos în ansamblu este format din cele două oase coxale, drept și stîng, osul sacrum și
coccigele. Ultimele două formează peretele posterior al bazinului osos. Pereții laterali și cel anterior
sunt formați de cele două oase coxale.
Bazinul osos are forma unui trunchi de con cu baza mare în sus. Fața internă prezintă aproximativ la
mijoc strâmtoarea superioară a bazinului, formată dinapoi înainte de: marginea anterioară a
vertebrei S1, marginea anterioară a aripioarei sacrate, linia arcuată și marginea superioară a simfizei
pubiene.
Baza mică a bazinului osos, orientată în jos, se numește strâmtoarea inferioară a bazinului. Are
aproximativ formă rombică, cu unghiul posterior reprezentat de vârful coccigelui; unghiurile
laterale – de cele două tuberozități ischiadice; și unghiul anterior – de marginea inferioară a simfizei
pubiene.
Cavitatea pelviană se află între cele două strâmtori și conține organele interne ale pelvisului. La
femeie ea constituie și canal de naștere, deoarece trebuie străbătută de făt în timpul expulziei. Este
mai înaltă posterior și mai scundă anterior, iar axul ei este concav spre anterior.

Scheletul membrului inferior liber

Femurul este un os lung, pereche și formează scheletul axial al coapsei.

Epifiza proximală este cotită spre medial și prezintă:
 capul femurului, sferic, pentru articulația cu cavitatea acetabulară a coxalului;
 colul femurului, oblic dinspre medial spre lateral și de sus în jos. Axul colului formează cu
axul corpului femurului un unghi de 120-130 denumit unghi de înclinație. Colul femural
este frecvent implicat în fracturile osului, mai ales la persoanele care suferă de osteoporoză
(demineralizarea oaselor);
 trohanterul mare situat în partea laterală a epifizei;
 trohanterul mic situat pe fața posterioară a epifizei.
Diafiza femurului este triunghiulară pe secțiune. Marginea ei posterioară se numește linia aspră și
dă inserție unui număr mare de mușchi.
Epifiza inferioară este formată din doi condili, lateral și medial. Fiecare condil are forma unui disc,
sau a unui cilindru aplatizat, cu orientare aproximativ sagitală. Fețele anterioară, inferioară și
posterioară ale fiecărui condil sunt articulare.
Spre anterior cei doi condili sunt apropiați și fețele lor articulare anterioare sunt unite, formând fosa
patelară pentru articulația cu patela.
În partea posterioară cei doi condili sunt îndepărtați, iar spațiul dintre ei se numește fosa
intercondilară, care nu este articulară.
Fețele articulare inferioară și posterioară ale fiecărui condil se articulează cu fața articulară
superioară a condilului corespunzător al tibiei.
De-o parte și de alta a condililor epifiza distală a femurului prezintă câte un epicondil, medial și
lateral, care se pot palpa sub piele. Epicondilii nu sunt intraarticulari.
Axul transversal ce trece prin centrele celor doi condili se numește axul transcondilar. El formează
cu axul colului femurului un unghi de 12 denumit unghi de declinație al femurului.
Patela (rotula) este un os scurt aflat pe fața anterioară a epifizei distale a femurului. Are două fețe,
anterioară și posterioară. Cea anterioară este convexă și formează relieful caracteristic al
genunchiului, iar cea posterioară se articulează cu fosa patelară a femurului. Pe marginea superioară
se inseră terminal mușchiul cvadriceps femural. Vârful patelei, orientat inferior, este unit cu
tuberozitatea tibiei prin ligamentul patela.r

Oasele gambei. Spre deosebire de antebraț, la care grosimea celor două oase este comparabilă, la
gambă se observă o diferență semnificativă între tibie și fibulă.
Tibia este osul medial al gambei și cel mai voluminos. Este un os lung.
Epifiza proximală, mai mare, este formată din doi condili, lateral și medial. Fața superioară a
fiecărui condil este în cea mai mare parte articulară pentru condilul corespunzător al femurului.
Cele două fețe superioare ale condililor reunite formează platoul tibial. La mijlocul acestuia, între
fețele articulare, se află eminența intercondilară, iar înaintea și înapoia acesteia se găsesc ariile
intercondilare, anterioară și posterioară. Pe fața posterolaterală a condilului lateral se află o fațetă
articulară pentru capul fibulei.
Pe fața anterioară a epifizei proximale se găsește tuberozitatea tibiei. Pe ea se inseră ligamentul
patelar.
Diafiza tibiei este triunghiulară pe secțiune. Fața ei anteromedială și marginea anterioară nu sunt
acoperite de mușchi și se palpează direct sub piele. De aceea diafiza tibiei este mai expusă
traumatismelor și este frecvent implicată în fracturi.
Epifiza distală, mai mică, are formă cuboidală. Fața ei medială, bombată, prezintă o prelungire
inferioară numită maleola tibială sau medială. Ea formează relieful medial al gleznei. Fața laterală a
epifizei se articulează cu epifiza distală a fibulei, iar fața inferioară se articulează cu trohleea
talusului.
Fibula este osul lateral al gambei, mult mai subțire decât tibia. De aceea, cu toate că este protejată
de mușchi pe toate fețele, fibula suferă fracturi care însoțesc de cele mai multe ori fracturile tibiei.
Este un os lung.
Epifiza proximală se numește capul fibulei. Se articulează cu fațeta corespunzătoare de pe condilul
lateral al tibiei. Porțiunea îngustată de la joncțiunea cu diafiza se numește colul fibulei.
Diafiza este triunghiulară pe secțiune. Pe viu, ea este unită de diafiza tibiei prin membrana
interosoasă a gambei.
Epifiza distală se numește maleola fibulei sau laterală. Ea formează relieful lateral al gambei. Fața
medială a maleolei fibulei, împreună cu fața inferioară a epifizei distale a tibiei și cu fața laterală a
maleolei tibiei formează o scoabă articulară pentru trohleea talusului.

Oasele piciorului sunt în trei grupe: tarsiene, metatarsiene și falange. Oasele tarsiene și metatarsiene
formează scheletul piciorului plin.
Oasele tarsiene ocupă jumătatea posterioară a piciorului plin. Sunt șapte oase scurte, care în
ansamblu alcătuiesc un bloc osos numit tars.
Tarsul posterior este format din talus și calcaneu.
Talusul (astragalul) este osul superior al tarsului posterior. Este singurul os al piciorului care
participă la articulația gleznei.
Pe fața superioară prezintă o suprafață articulară în formă de șa denumită trohleea talusului. Prin
aceasta talusul se articulează cu scoaba articulară a oaselor gambei descrisă mai sus.
Capul talusului se află anterior de trohlee. Este convex și se articulează cu fața posterioară a
navicularului. Între capul și trohleea talusului se află colul talusului.
Pe fața inferioară a osului se află trei fațete articulare pentru fața superioară a calcaneului.
Calcaneul este osul inferior al talusului posterior. Este alungit în sens anteroposterior. Fața sa
anterioară se articulează cu fața posterioară a cuboidului. Fața superioară are trei fațete articulare
care corespund celor descrise la fața inferioară a talusului. Fața posterioară se numește tuberozitatea
calcaneului, este convexă și formează relieful caracteristic al călcâiului.
Oasele tarsului anterior, în număr de cinci sunt dispuse astfel: cuboidul se află lateral, înaintea
calcaneului; navicularul se găsește medial și posterior, înaintea talusului; cele trei cuneiforme
(medial, intermediar, lateral) se găsesc medial și anterior, înaintea navicularului.
Oasele metatarsiene sunt în număr de cinci, câte unul pentru fiecare deget. Sunt numerotate dinspre
medial spre lateral. Metatarsianul I corespunzător halucelui (degetul mare) este cel mai voluminos.
Ca și metacarpienele, metatarsienele sunt descrise cu bază, corp și cap.
Bazele metacarpienelor se articulează cu oasele tarsului anterior, cu excepția navicularului. Capul
fiecărui metacarpian se articulează cu baza falangei proximale a degetului corespunzător.
Falangele caractere descriptive asemănătoare celor descrise la mână.