Bolohan Ovidiu Clasa a-XII-A B

BASMUL CULT
“Povestea lui Harap-Alb”-de Ion Creangă
Introducere
Basmul este o specie de dimensiuni medii, în proză, ce are la bază un conflict de tipul
bine-rău, din care binele iese, de cele mai multe ori, învingător și a cărui rezolvare se înscrie
în fabulos.
În Europa culturală, interesul pentru cultivarea basmului în forma sa cultă se manifestă
începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea datorită atenției pe care romanticii o
acordau folclorului pe care îl percepeau ca pe o inepuizabilă sursă de inspirație pentru literatura
cultă (acest lucru este indicat, de atlfel, și de Mihail Kogălniceanu în celebra sa “Introducție”,
articol considerat a fi manifestul romantismului românesc, publicat în primul număr al revistei
“Dacia literară” la 30 ianuarie 1840). Apar astfel primii mari autori de basme culte precum:
H.C.Andersen, Frații Grimm, Charles Perrault(“Motanul încălțat”). În literatura română, cea mai
importantă culegere de basme populare al secolului XIX este considerată “Legendele și basmele
românilor”(1872, a lui Petre Ispirescu), aceasta generând și apariția primelor basme culte:”Făt
frumos din Lacrimă” și “Făt frumos și fiul Iepei”ale lui Mihai Eminescu; “Dănilă
Prepeleac”și“Povestea lui Stan pățitul” ale lui Ion Creangă;“Zâna zorilor” de Ioan Slavici.
“Povestea lui Harap-Alb” este publicat în 1877 în paginile revistei ”Convorbiri literare”
purtând amprenta inconfundabilă a geniului celui mai mare povestitor/artist al neamului
nostru, Ion Creangă.

Încadrarea într-o epocă literară/ specie literară

Așadar, basmul cult al lui Creangă se încadrează în așa- numita „Epocă a Marilor Clasici”,
perioadă care acoperă ultimele 3 decenii ale secolului XIX și-n care literatura noastră intră într-
un accelerat proces de modernizare și de recuperare a decalajelor față de celelalte literaturi
europene, rezultatul fiin apariția Marilor Clasici : Mihai Eminescu ( Poetul ); Ion Creangă
( Povestitorul ); Ioan Slavici ( Nuvelistul ) și Ion Luca Caragiale ( Dramaturgul ).
Construindu-și creașia pe schema epică a unui basm popular, Creangă conservă multe
trăsături specifice ale acestuia:
- Tema predilectă și anume lupte dintre bine și rău;
- O serie de motive artistice specifice: motivul mezinului,; motivul cifrei magice 3;
motivul fetei de împărat; motivul împăratului fără moștenitor; motivul apei vii și al
apei moarte etc.
- Caracterul fabulos generat de prezența unor personaje și a unor întâmplări
supranaturale: calul năzdrăvan zboară, vorbește și mănâncă jar; fata Împăratului Roș
se transformă în pasăre și se ascunde în spatele Lunii;
- Caracterul inițiatic generat de procesul de maturizare prin care trece eroul de-a lungul
călătoriei sale de la stadiul de adolescent temerar și naiv, „boboc în felul său”, la cel
de bărbat în toată firea, apt să conducă o împărăție și să întemeieze o familie;

1
Bolohan Ovidiu Clasa a-XII-A B

- Reperele spațio-temporare foarte vagi, acțtiunea desfășurându-se „odată într-o țară”;

Pe de altă parte, viziunea artistică a lui Creangă se detașează de cea a autorilor anonimi din
basmele populare, fiind una mai realistă, ceea ce conferă sistemului de semnificații al
creației sale un caracter mai umanizat, mult mai apropiată de realitatea concretă a societății
contemporane autorului, dar și cititorii acesteia. Construcția personajului principal,
accentuarea nevoii sale de maturizare, relația mult mai apropiată pe care o stabilește cu
reprezentantului răului, accentuează ideea că „îmblânzind” fabulosul folcloric, Creangă
transgresează semnificațiile morale ale textului său din lumea imaginară a basmului în
lumea reală, concretă, în care binele și răul sunt, de fapt, națiuni mai degrabă
complementare.

Comentarea temei cu referire la două episoade/secvențe narative:

Tema basmului cult a lui Creangă este, așadar, ancenstrala luptă dintre forțele binelui și
ale răului, ilustrate de relația antagonică dintre mezinul/Harap-Alb și Spânul. Aceasta opoziție
nu apare ,însă, ca fiind atât de ireductibilă precum în basmele populare. Deși este
reprezentantul răului, Spânul capătă o surprinzătoare funcționalitate pozitivă, contribuind
decisiv în atât de necesarul proces de maturizare al mezinului prin probele la care îl supune. De
altfel, cei doi actanți nu mai au nicio însușire supranaturală, sunt doi oameni normali,
reprezentând binele și rău prin calitățile și defectele firilor lor omenești. Deși naiv,
neexperimenat și credul la început, mezinul se dovedește a avea un fond sufletesc bun,
ajungând să învețe pe parcursul călătoriei sale inițiatice acele virtuți care, în viziunea lui
Creangă, trebuie să definească un bărbat adevărat și un viitor lider: puterea răbdării (din proba
înfruntării cerbului fermecat), adevăratul curaj (din proba aducerii salatei), valoarea prieteniei
(din relația celor cinci „monștri prietenoși” care-l ajută s-o aducă pe fata Împăratului Roș),
generozitatea, toleranța, modestia etc. În antiteză, Spânul este ipocrit, crud, mincinos, laș și
trufaș, oferindu-i astfel lui Harap-Alb un contraexemplu direct despre cum nu ar trebui să fie un
bărbat în toată puterea cuvantului.
Însă, ceea ce-i diferențiază în mod radical pe cei doi este înaltul simț al onoarei de care dă
dovadă Harap-Alb, calitate pe care Creangă o considera esențiala în arhitectura ființei
umane.Astfel, specificul temei basmului lui Creangă se află concentrat în episodul de la fântână,
cât și cel al întoarcerii grupului de prieteni la curtea Împăratului Verde. Prins prin vicleșug în
fântână, mezinul este pus să jure pe ascuțișul sabiei sale că nu-și va divulga adevărata
identitate până când nu va muri și nu va învia din nou. Dând dovadă de un înalt simț al onoarei,
el își ține jurământul și, la întoarcerea la curtea unchiului său, nu el este cel care dă-n vileag
mistificarea Spânului, trecând astfel peste prima condiție a dezlegării de jurământ, chiar propria
sa moarte.
Umanizându-și actanții și, implicit, sistemul de semnificații globale ale textului său, Creangă
sugerează, de fapt, că în lumea reală linia de demarcație dintre bine și rău este cu mult mai
subțire, cele doua putându-se confunda cu ușurință, mai ales că puțin rău poate deveni uneori
chiar necesar pentru ca omul să nu uite adevărata valoare a binelui.

2
Bolohan Ovidiu Clasa a-XII-A B

Analiza unor elemente ale textului narativ( acțiune,conflict, personaje)

Despre acțiunea în basmele populare, în studiul său “Morfologia basmelor” de V.I. Propp,
afirmă că aceasta se desfășoară, de regulă, pe următoarele etape: la început se conturează o
situație de echilibru ce este alterată prin apariția unui factor perturbator(de obicei un zmeu),
după care, prin furt, înfăptuiește un prejudiciu; urmează apoi călătoria eroului pentru
recuperarea acelui prejudiciu pe parcursul căreia, ca punct culminant, are loc confruntarea
directă și victorioasă cu reprezentantul răului; deznodământul este,așadar, unul fericit în
majoritatea basmelor, luând de cele mai multe ori forma unei nunți, moment care marchează
primirea recompensei de către erou pentru restabilirea armoniei inițiale.
În “Povestea lui Harap-Alb”, Creangă respectă în mare schema actanțială din basmele
populare. Astfel, formula de incipit conturează o situație inițială de echilibru: "Amu, cică era o
dată, pentru o țară, un crai care avea trei feciori". Factorul perturbator pare a fi scrisoarea pe
care o primește craiul de la fratele său, Verde-Împărat, prin care acesta îi cere se trimite unul
dintre fiii săi drept succesor, el având doar fete. Craiul își supune fiii la o proba a curajului pe
care, în mod surprinzător(însă nu fără ajutorul Sfintei Duminici) o trece doar mezinul care
pleacă spre împărăția unchiului său. Acesta este momentul în care, abătându-se de la
desfășurarea tipică a acțiunii din basmele populare, Creangă introduce adevăratul factor
perturbator, Spânul, cel care înfăptuiește adevăratul prejudiciu, furând ui mezinului identitatea
nobilă și dându-i în schimb una o milă de robe cu numele oximoronic, Harap-Alb. Astfel, scopul
inițial al călătoriei eroului devine condiționat de recuperarea identității pierdute.
Desfășurarea propriu-zisă a acțiunii urmărește călătoria inițiatică a eroului și probele grele la
care este supus de Spân în încercarea acestuia de a-l ucide. Punctul culminant se desfășoară la
curtea lui Verde-Împărat unde fata împăratului Roș dă în vileag întreaga mistificare a Spânului.
Acesta îi taie capul mezinului(îndeplinind astfel prima condiția dezlegării sale de jurământ)
pentru ca mai apoi să fie ucis de calul năzdrăvan care îl aruncă în slava cerului. Deznodământul
este unul fericit, totul terminându-se cu o nuntă "ca-n basme", evenimentul ritualic ce
marchează nu primirea recompensei, cât sfârșitul perioadei de maturizare a eroului, apt de
acum să își întemeieze o familie și să conducă o împărăție.
Conflictul epic principal este, așadar, unul de natură exterioară, între Harap-Alb și Spân,
simbolizând eterna luptă dintre forțele binelui și cele ale răului. Desfășurarea efectivă a
acestuia este, însă, radical diferită de cea din basmele populare unde cei doi
actanți(antagoniști) nu se întâlneau decât în momentul confruntării directe. În " Povestea lui
Harap-Alb" personajul eponim și Spânul petrec o bună bucată de vreme împreună, mezinul,
deși reprezentant al binelui la nivelul sistemului global de semnificații ale textului, ajungând în
surprinzătoarea ipostază de rob al răului. Acest lucru, însă, i se va dovedi foarte util prin probele
la care este supus, el ajungând să se maturizeze. În plus, Spânul îi oferă o imagine directă
despre cum nu ar trebui să fie un bărbat adevărat și un viitor lider. De asemenea,
surprinzătoare este și uciderea eroului, fapt atipic desfășurării conflictului din basmele
populare. În esență, Creangă nu vrea să afecteze umanitatea eroului său, o reprezentare
antropomorfă și realistă a binelui. Creangă dorește să sugereze faptul că în viața reală binele și
răul sunt noțiuni mai degrabă complementare, nici de cum atât de radical opuse ca în basmele
populare.

3
Bolohan Ovidiu Clasa a-XII-A B

Despre personajele din basmele populare, același V.I. Propp afirmă că acestea pot fi
încadrate în 5 mari tipologii, identificabile ca atare și În basmul cult al lui Creangă:
- binefăcătorul: Mezinul/ Harap-Alb
- răufăcătorul: Spânul
- emițătorul:Verde-Împărat
- ajutoarele: Sf. Duminică; calul năzdrăvan, cei 5 "monștri simpatici" , fata Împăratului Roș
- donatorii: Albinele și furnicile
Toate acestea sunt puternic antropomorfizate, însă, prin comportament, mentalitate și limbaj,
apropiindu-se mai degrabă de țăranii din" Amintiri din copilărie" decât de eroii fabuloși din
basmele populare.

Statutul social, psihologic și moral al personajelor

Într-o primă fază, statutul social al mezinului involuează brusc de la cel de nobil de fiu de
crai, la un statut umil, de rob al Spânului. Recuperarea identității pierdute și accederea sa la
tronul unchiului său constituie un procesc mult mai îndelungat și anevoios care implică și-un
acut proces de maturizare morală și psihologică.
La început mezinul este conturat ca un adolescent temerar și naiv, vrând să devină împărat
în locul unchiului său nu din conștiința ca ar avea calitățile necesare, ci din orgoliul juvenil de a
reuși acolo unde frații săi au eșuat.Însă odată plrcat, „boboc în felul său la treburi de aiestea”,
se lasă înșelat cu ușurință de către Spân. De altfel, în planul creației, Harap-Alb pare mai
degrabă un antierou, departe de Făt-Frumosul clasic din basmele populare: are trăiri puternic
umanizate(plânge, se vaită, se sperie) care par improprii unui Făt-Frumos clasic din basmele
populare; greșește chiar prima probă la care este supus pe parcursul călătoriei sale, cea a
ascultării poveței părintești, având însă puterea de a-și asuma greșeala făcută și de a învăța din
aceasta; ajunge însă de asemenea să învețe și teribila lecție a morții și nu el este cel care
consfințește victoria binelui asupra răului, ucingându-l pe Spân. De fapt Creanga nu dorește să
altereze imaginea de „om-bun” al mezinului pentru că, în viziunea lui, un om cu adevărat bun
poate să greșească, să plângp, să se sperie, însă nu poate niciodată să-și ucidă un seamăn oricât
de rău ar fi acesta.
La popul opus se află Spânul, al cărui statut inițial este incert. El apare ca o emanație a
pădurii, Creangă dorind să sugereze astfel că, în lumea reală, răul poate apărea oriunde și poate
lua lua forme dintre cele mai comune.

Trăsătura distinctivă a personajului principal/specificul realției dintre personaje:

Ceea ce-i diferențiază radical pe cei doi protagoniști ai basmului cult al lui Creangă este
înaltul simț al onoarei de care dă dovadă Harap-Alb și de care este total lipsit Spânul. De altfel,
pentru Creangă, onoarea pare a fi cea mai înaltă virtute de care trebuie să dea dovadă un
bărbat adevărat și un viitor lider. Ilustrative sunt, în acest sens, episoadele jurământului de la
fântână și cel al întoarcerii mezinului la curtea lui Verde-Împărat. Pus să jure pe ascuțișul
paloșului său, după ce a fost prins prin vicleșug, că nu-și va divulga adevărata identitate decât
dacă moare și învie din nou. Dând dovadă de un înalt simț al onoarei, el își ține jurământul și, la

4
Bolohan Ovidiu Clasa a-XII-A B

întoarcerea la curtea unchiului său, nu mezinul e cel care îi dă-n vileac mistificarea Spânului,
trecând astfel de prima condiție a dezlegării jurământului său, propria moarte.

Concluzie:
În concluzie “Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult care reflectă pe deplin viziunea
realistă asupra lumii a lui Ion Creangă. De altfel, George Călinescu definea basmul ca fiind
“reflectarea vieții reale în manieră fabuloasă” și parcă niciunui alt basm din literatura noastră
nu i se potrivește mai bine această definițe, decât creației lui Creangă.