„PLUMB” DE GEORGE BACOVIA

Una dintre capodoperele patrimoniului literar românesc este poezia „Plumb” scrisă de George Bacovia,
un reprezentant elocvent al simbolismului românesc.
Sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX- lea va sta sub semnul simbolismului, curent
literar apărut în Franţa, numit iniţial „decadentism”, Jean Moreas schimbându-i numele ca derivat de la
„symbolon” din limba greacă. În antiteză cu viziunea romantică, poetul simbolist preferă să sugereze ideea în
loc să enunţe tranşant, el considerând existenţa reală mască a unei realităţi în care toate se confundă şi-şi
răspund: „parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund”- Baudelaire, corespondenţele reprezentând astfel
o altă inovaţie simbolistă alături de sugestie. Simboliştii au ajuns să stabilească însă analogii și între senzaţii
incompatibile, inventând astfel sinestezia, sau „auzul colorat”. Poetul simbolist sugerează printr-o serie de
mijloace ca: muzicalitatea strâns legată de tonul emoţional şi realizată prin cadenţă, ritm lăuntric, repetiţii,
refrene, armonii, versul liber, adică fără rimă şi ritm, fiind o altă inovaţie specifică acesui curent, preferinţa
pentru imagini vagi, fluide, fără contur, simbolismul fiind contra logicii pure, uzitarea unui limbaj cu multe
resurse sugestive şi folosirea simbolurilor noi, care să le anuleze pe cele romantice. Simbolismul românesc,
cunoaşte patru etape. Astfel, participarea lui Alexandru Macedonski la revista „Literatorul” marchează prima
etapă a simbolismului, momentul experienţelor şi al tatonărilor, el reuşind să transplanteze în plan românesc
simbolismul francez. Cea de-a doua etapă, „direcţia pseudosimbolistă”, este promovată de revista „Viaţa
nouă”, sub egida lui Ovid Densusianu care va promova o poezie citadină. „Simbolismul exterior minulescian”
reprezintă cea de-a treia etapă, fiind caracterizată de poezia lui Ion Minulescu, poezie grandilocventă, retorică,
ceea ce contravine principiilor simboliste. Ultima etapă, „simbolismul autentic, bacovian” aduce cea mai
profundă schimbare în viziunea poetică asupra realului şi implicit asupra conceptului de poezie. Ea exprimă
maturizarea simbolismului european, dar exprimă şi acele deschideri către modernismul de după simbolism.
Aidoma lui Eminescu, poet care „a supt toate sevele romantismului”- Zoe Dumitrescu Buşulenga, bacovia
a valorificat toate procedeele specifice simbolismului, reuşind să anticipeze poezia modernă. Cultivă simbolul
ca modalitate de surprindere a corespondenţelor eului cu lumea, natura, universul, manifestă preferinţă pentru
culorile întunecate, promovează „audiţia colorată” respectând principiul după care senzaţiile diverse, coloristice
şi muzicale îşi corespund în plan afectiv, adică sinestezia. Tema morţii, dominantă, disipată în întreaga creaţie,
a iubirii, subordonată morţii, sentimentul iubirii fiind invocat cu disperare şi a naturii, o temă artificiu, natura
fiind un pretext pentru exprimarea unor idei şi motivele: târgul provincial, element al claustrării, nevroza,
peisajul interiorizat, descompunerea materiei, ploaia abundentă, culorile, sunt tipic simboliste. Opera lui
Bacovia este restrânsă volumatic în: „Plumb”, „Scântei galbene”, „Cu voi”, „Comedii în fond”, „Stanţe
burgheze”, „Versete”, reprezentativă fiind poezia „Plumb”, poezie ce deschide volumul de debut, omonim,
editat în 1916 şi se constituie în mod indirect într-o artă poetică.
Două particularități ale poemului care fac posibilă încadrarea în simbolism, fiind implicit trăsături
ale acestui curent sunt corespondențele și cromatica. Corespondențele, una dintre inovațiile simbolismului,
sunt evidențiate în poezie prin coroborarea sentimentelor de monotonie, tristeţe, melancolie grea, apăsare
sufletească, limitare, culminând cu cel al morţii, la toate nivelurile poetice. Astfel, la nivel lexical se observă
limitarea cantitativă suplinită printr-o ilimitare combinatorie, un exemplu elocvent reprezentându-l lexemul
„plumb” repetat de şapte ori, căruia îi sunt valorificate, în diverse combinații, toate potenţele semantice. La
nivel morfologic, numărul mare de substantive susţine planul descriptiv al noţionalului, deoarece „ în poezia
lui Bacovia nu există decât obiecte. Orice viaţă a dispărut şi implicit orice sens. Acesta e infernul: dominaţia
şi teroarea obiectelor” – N. Manolescu, verbele la timpul imperfect traducând durativul. La nivel sintactic este
uzitată aproape dominant aceeaşi topică, versurile 1,3,4 din primul catren fiind în paralelism sintactic cu
versurile corespondente din cel de-al doilea. La nivel stilistic și semantic se observă rolul prevalator al
epitetului „de plumb” care, invadând toate registrele reuşeşte să reifice exhaustiv Însuși „ poetul se simte
străin nu numai de lume, dar şi de sine însuşi [ ...] o înstrăinare, un vid existenţial ce constă în resimţirea
universului ca un univers pe de-a-ntregul reificat”– N.Manolescu. La nivel fonetic e evidentă ocurenţa
sonantelor m şi n ( 47/43 ) care induce ideea tonului grav, de cântec de somn premergător morţii, prin
fricativele v, f, s se sugerează stridenţa și disconfortul, prin dominanta vocalelor închise â, i, închiderea,
melancolia grea. Desigur că toate armoniile acustice sprijină şi muzicalitatea. La nivel prozodic iambul care
alternează cu peonul şi amfibrahul coroborează tonul elegiac.
Cromatica bacoviană este şi ea inedită şi e construită pe negarea signaleticii romantice: „culoarea devine
nu numai persistentă şi obsesivă, dar de o mare materialitate, ca la expresionişti. Violetul, negrul, albul,
 rozul invadează lucrurile ca nişte prezenţe fizice, erodează peisajele sau le pătează şi aceste vopsele sunt
câteodată halucinante prin intensitate”- Nicolae Manolescu. Culorile bacoviene sunt concentrate, ele devin
strigăte ale sufletului şi trăirii, beneficiind de corespondenţă în planul sentimentelor, dar şi al instrumentelor,
fiind astfel sugerată muzicalitatea interioară, în cazul acestei poezii fiind folosită tehnica grisală, culoarea care
invadează fiind griul, acesta sugerând monotonia şi moartea, având în planul corespondenţei muzicale sunetul
produs de vioară şi clavir. Paleta cromatică este întregită datorită mărturisirii poetului conform căreia „Plumbul
dă precipitat galben. Sufletul ars este galben. Galbenul este culoarea sufletului meu.” Această culoare
inducând senzaţia de isterie, angoasă şi culminând şi ea cu moartea.
O altă particularitate a poeziei simboliste este tema dominantă a condiţiei poetului într-o lume ostilă,
temă subordonată şi ea ideii de extincţie. Condiţia poetului într-o societate artificială, lipsită de aspiraţii, lumea
ostilă şi stranie conturată simbolic, reprezintă astfel proiecţia universului interior. Acestea sunt susţinute de o
structură motivică în descendenţă simbolistă: motivul central al plumbului, al vântului, al sicrielor, al
cavoului, nevroza şi claustrarea, înstrăinarea, izolarea, angoasa, împietrirea şi laitmotivul „stam singur”
constituie fondul de idei, grefat în poezie prin mijloace specifice simbolismului bacovian.
Două secvențe care evidențiază tema sunt integrate celor două strofe. Astfel, prima secvență, prezentă în
primul catren circumscrie realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir şi cavou. Verbul care deschide
discursul liric, „Dormeau”, induce ideea de somn, epitetul ornant „adânc” dând sugestia unui somn profund, abia
lexemul „sicriele”, definind elementul căruia îi este atribuită această stare, conturând ideea morţii. Sintagma
„sicriele de plumb”, ştiindu-se în ce context este un sicriu de plumb, punctează astfel un spaţiu din care este
imposibilă ieşirea. Nu numai capacitatea de evadare este anulată, ci şi natura în aspectul ei estetic, florile fiind şi
ele „de plumb”, conturându-se astfel o realitate închisă, apăsătore, sepulcrală: „funerar vestmânt”. Primul emistih
al celui de-al treilea vers „stam singur în cavou” ajută la descifrarea simbolurilor: eul poetic, chiar dacă va reuşi
să evadeze din trupul lui, simbolizat de „sicriu”, nu va nimeri decât într-un alt spaţiu închis, „cavoul”, simbol al
lumii ostile în care mediul înconjurător a căpătat greutatea apăsătoare a plumbului. Aceste imagini vizuale statice
sunt completate de una auditivă, „şi era vânt ....”, care ar fi fost în măsură să anime realitatea, dar vântul, singurul
element care sugerează mişcarea, produce efecte reci, ale morţii, sugestia fiind amplificată în versul ultim „şi
scârţâiau coroanele de plumb”, coroana, fiind un element ce presupune un sistem de gândire, raţiunea este şi ea
anulată. Se observă astfel că atât elementele decorului funerar, cât şi cele ale naturii primordiale produc
disonanţa materiei şi sunt sugestii ale „sfârşitului continuu”- Ion Caraion, bacovian: natură este încremenită,
trupul poetului şi gândirea la fel, inclusiv moartea pare a fi turnată în plumb, realitatea fiind astfel reificată,
redusă exclusiv la stadiul de materie, trăsătură tipic bacoviană, plumbul devenind la el „un„mediu al disoluției
universale”- Paracelsus,
A doua secvență este integrată strofei a doua ce integrează realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de
sentimentul iubirii, a cărui invocare se face cu disperare. Catrenul debutează sub semnul tragicului existenţial,
generat de dispariţia afectivităţii: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb şi-am început să-l
strig -”, versurile fiind un reflex al substratului antropologic și construind un plan al sentimentelor degradate,
aplatizate. Lexemul „întors” constituie misterul poeziei şi vizează o idee teoretizată de Lucian Blaga, conform
căreia „a fi întors înseamnă a fi cu faţa spre moarte”. Eul liric îşi contemplă sentimentul şi se autocontemplă ca
un spectator în lumea ostilă în care nimeni nu poate trăi: „Stam singur lângă mort”, realitatea dură, tristă, lipsită
de posibilitatea înălţării fiind coroborată şi la nivel tactil „şi era frig....”, Nicolae Manolescu chiar afirmând că
„poetul se priveşte din afară şi pe sine, ca pe un obiect”, în opera bacoviană totul fiind reificat, inclusiv fiinţa.
Clauzula „Şi-i atârnau aripile de plumb”, prin simbolul inedit reuşeşte să completeze statutul de „ars poetica”:
„aripa” are ca sem dominant ideea de înălţare, de zbor. Dacă la Eminescu totul este ascensiune şi propensiune
astrală, la acest „bijutier al plumbului” – Ion Caraion totul va fi regresiune şi propensiune telurică, aripile
fiind „de plumb”, zborul fiind şi el reificat şi ca atare, imposibil, starea tipic bacoviană fiind aceea de „a avea
plumb în aripi”. Bacovia „fixează astfel definitiv imaginea poetului ca un Icar crucificat”- N. Manolescu.
Ca particularități de compoziție și limbaj, semnificative pentru acest poem se evidențiază: titlul,
imaginile și textura stilistică, muzicalitatea, lirismul, prozodia. Titlul poeziei, lexemul „Plumb” constituie
simbolul central şi, plasat simetric în strofe şi versuri, capătă semnificaţii neobişnuite: element aparţinând
anorganicului, sugerează lipsa de viaţă, fiind un metal gri, tare, rece, induce monotonia, duritatea, tristeţea şi
răceala, ca metal toxic şi greu, folosit la sigilarea sicrielor punctează apăsarea sufletească şi izolarea totală,
definitivă, moartea, una dintre dominantele liricii bacoviene fiind faptul că „materialul lexical curent capătă
semnificaţii neobişnuite”- Novalis. Tot acest univers ideatic sau „verse instance” - E.A.Poe, va fi susţinut
printr-o serie imagistică deosebită. Tabloul este astfel conturat de imagini vizuale „Dormeau adânc sicriele de
plumb”, auditive „şi era vânt”, „şi scârţâiau coroanele de plumb” şi tactile „şi era frig”. La baza acestor imagini
stă o textură stilistică variată, evidenţiată la toate nivelurile textului poetic. Astfel, ideile sunt potenţate la
nivelul metasememelor, adică al figurilor de sens, prin transferuri semantice ale epitetului cromatic şi
metaforic „de plumb”, validat la nivelul metalogismelor, adică al figurilor de gândire, ca simbol: epitetul
metaforic „de plumb”, simbolul central al poeziei invadează toate reperele existenţiale: florile, sicriele,
coroanele, amorul, aripile, reificând atât natura „flori de plumb”, cât şi sentimentul „amor de plumb”, ele
circumscriind imaginea încremenită a unei realităţi ostile vieţii poetului, inducând prezenţa unei priviri lucide
care observă acest spaţiu sepulcral. Imaginarul poetic simbolist se realizează astfel în jurul cuvintelor-cheie:
„plumb”, „cavou”, „singur”, cu diversele lor conotaţii. Rolul poetului simbolist este acela „de a percepe
analogiile, corespondenţele”- Baudelaire. La nivel lexical Bacovia reuşeşte astfel să suplinească această limitare
cantitativă printr-o ilimitare combinatorie, un exemplu elocvent reprezentându-l lexemul „plumb”, ocurent de
şase ori în discursul liric.
Poezia nu se poate însă împlini fără muzicalitate, ea fiind mereu „o ezitare prelungită între sunet şi
înţeles”- Paul Valery, tonalitatea melodică a cuvintelor împărtăşind sensul în mod nemijlocit. Muzicalitatea
acestei poezii este susţinută astfel la nivelul metagrafelor sau al figurilor de grafie prin prezenţa sincopei „şi-
am început”, iar la nivelul metaplasmelor, adică al figurilor fonice, execuţia recitată a poemului este
coroborată de prezenţa aliteraţiei sonantelor „m” şi „n” şi a asonanţei vocalelor închise. În cazul lexemului
„plumb”, semnificantul conţine două consoane explozive „p” şi „b” în poziţie simetrică, traducându-se iarăşi
greutatea, apăsarea sufletească, ele închizând vocala închisă „u”, potenţându-se ideea de anulare a evadării şi
sonanta „m” ce dă tonul de cântec grav, premergător somnului şi morţii. La nivelul metataxelor, adică al
figurilor de construcţie sintactică sunt uşor identificabile ingambamentul raportat la versurile 1 şi 2,
inversiunile „Dormeau.... sicriele”, poliptotonul „Dormeau.../ Dormea...”, repetiţia lexemului „plumb”, a
simetriei şi paralelismului sintactic între versurile 1,3,4 ale celor două catrene, ambele paliere având ca scop
potenţarea în plan estetic muzical a ideilor conţinute. Muzicalitatea interioară se realizează şi prin plasarea
sintagmei „de plumb” în propoziţii simetrice, inclusiv în rimă interioară, prin eufonia cuvintelor repetate
obsesiv şi pauzele realizate prin cezură şi puncte de suspensie.
Tectonica şi prozodia sunt alte două constante definitorii ale poeziei, acestea fiind specifice
simbolismului. Poezia „Plumb” are o somptuozitate deosebită şi un timbru specific de foşnet funebru, impresia
fiind produsă de construcţia riguroasă a celor două catrene cu versuri în măsură de 10 silabe, în care primul şi
ultimul vers se închid prin cuvântul „plumb”, sugerând atmosfera sumbră a morţii. Rima îmbrăţişată şi iambul
care alternează cu amfibrahul coroborează tonul elegiac. Această dilatare a eului este posibilă datorită
prezenţei acestei vibraţii a interiorului, adică a lirismului, în această poezie fiind uşor detectabil LIRISMUL
subiectiv printr-un deixis personal reprezentat de sistemul verbal şi pronominal al persoanei I: „stam”, „am
început” „să strig” şi adjectivul posesiv „meu”.
Poezia „Plumb” ilustrează astfel cu succes viziunea despre lume a autorului, aceasta fiind una
pesimistă, indusă de anumite elemente de substrat antropologic, viziune generată de această poziţie ingrată a
poetului însingurat, marginalizat de societate, incapabil să se înalţe din cauza unei societăţi incomprehensibile,
poezia constituindu-se în mod indirect într-o artă poetică.
Concluzionând, grație viziunii deosebite a autorului și modului magistral de abordare a temei, „primul
poet care a coborât în infern” - Nicolae Manolescu, prin imaginile de coşmar conturate în poezie a transferat
acest spaţiu tenebros în literatură, opera lui ilustrând expresia unui „sfârşit continuu”- Ion Caraion, fiind
primul poet care a văzut lumea cu ochi de plumb.