1.

Structuri de societate in epoca regatului dac

din timpul lui Decebal
Condițiile reunificării politice a geto-dacilor, în secolul I. d. Chr., după un interval de
131 de ani de la moartea lui Burebista, unitatea politică a geto-dacilor se reface în jurul
nucleului statal din zona munților Orăștiei. În acest spațiu intercarpatic s-a păstrat o
continuitate statală și după destrămarea „marii stăpâniri” a lui Burebista.
Restauratorul Daciei era regele Decebal (87 – 106 d. Hr.), căruia predecesorul
său Duras, fiind bătrân, i-a cedat tronul. Dio Cassius (sec. II-III d. Chr), istoric și om politic
grec, scria despre Decebal: „Era foarte priceput în ale războiului și iscusit în luptă, Știind să
aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. abil în a întinde curse, era
viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere,
pentru care lucruri el a fost mult timp, pentru romani un potrivnic de temut”.
Personalitatea marcantă a regelui și un șir de premise din viața societății geto-
dace au determinat ascensiunea regatului geto-dac pe o nouă treaptă, devenit o forță
considerabilă în zona Carpaților și la Dunăre. Dacia avea o populație numeroasă de agricultori
sedentari și meșteșugari iscusiți în prelucrarea fierului, ceea ce o dovedesc numeroasele unelte
agricole și meșteșugărești descoperite în săpăturile arheologice. Ei prelucrau metalele
prețioase, mai ales argintul, confecționau vase de uz casnic de o calitate superioară, utilizând
roata olarului, aveau cunoștințe în botanică, medicină, astronomie.
O mare importanță în ascensiunea statului geto-dac au avut o relațiile lui
economice și culturale cu lumea romană și elenistă: schimbul comercial intens, folosirea
monedei romane, însușirea scrisului latin etc. Activitatea economică și spirituală din Dacia
este tot mai mult influențată de cultura popoarelor de limbă latină. Se poate afirma că încă
până la cucerirea romană în Dacia începe un proces de romanizare în domeniul culturii.
Nivelul înalt de dezvoltare a geto-dacilor prezenta pentru romani un obstacol în
calea unor noi cuceriri în zona Carpato-Dunăreană. Geto-dacii au sesizat pericolul roman și au
întreprins acțiuni în vederea perfecționării organizării militare a statului. Se construiesc noi
cetăți pe locul celor vechi (Blidaru, Piatra Roșie), se întăresc celelalte (cetatea de scaun
Sarmisegetusa, unde se afla și cancelaria regală, Costești, Banița etc.). Statul daco-get era mai
restrâns ca teritoriu decât regatul lui Burebista. El cuprindea spațiul de la cursul superior al
Nistrului până la Dunăre, incluzând teritoriul Transilvaniei și pământurile din vestul Moldovei,
unde alături de geți se așezaseră triburi sarmatice, care au alcătuit o „confederație de neamuri”
opuse Romei. Stepa Dunării, pământurile dintre Dunăre, Balcani (Haemus) și Marea Neagră,
precum și sudul interfluviului Dunăre-Nistru au fost treptat supuse de către romani. Pe Dunăre
circula o flotă romană care ținea în supunere malurile fluviului.
 Astfel, creșterea pericolului unei expansiuni romane servea drept premisă
externă a consolidării statului lui Decebal, care atinsese un nivel de dezvoltare superior față de
regatul lui Burebista.

2. Evolutia raporturilor daco-romane intre secolele II B.C. si sfarsitul

secolului I A.D.
Istoria politica a dacilor de la moartea lui Burebista pana la Decebal este in buna parte o istorie a
luptelor necontenite cu romanii, ajunsi intre timp vecini directi cu dacii. Primele contacte si primele
ciocniri ale dacilor cu romanii au loc, se pare, inca in secolul al II-lea B.C. iar ele se intensifica in
decenii ale veacului urmator. Ele se produc ca urmare a înstăpânirii romanilor mai întâi pe coasta
Dalmației în Illyricum ,în secolul III-lea, apoi în Macedonia și in Grecia în secolul II-lea B.C.
Macedonia, transformată în provincie romană, devine cea mai puternică bază a operațiunilor
militare menite să extindă puterea romană până la Dunărea de jos și la Pontul Sting.
Succesele înregistrate în această direcție in prima jumătate a secolului1 B.C., prin acțiunile
conduse de generalii C. Scribonius Curio și M.Terentius Varro Lucullus, sunt însă zădărnicite
temporar de eșecul suferit de C. Antonius Hybrida în anul 61, în apropiere de Histria, și mai
ales ca urmare a acțiunilor războinice ale lui Burebista, care a pus stapanire, cum s-a arătat,
pe toate orașele grecești de la Pont până la Apollonia și pe ținuturile din sudulDunării până la
Haemus.

La moartea lui Caesar puterea romană la Dunărea de jos era cu totul desființată.
Augustus, rămas singur stăpân pe destinele Romei, nu a încercat să ducă la îndeplinire planul
lui Caesar, ci s-a mulțumit cu acțiuni repetate duse de generalii săi, ca M. Licinius Crassus,
M. Vinicius, Cn. Cornelius Lentulus, Aelius Catus, care au ca rezultat stabilirea definitivă a
hotarelor imperiului roman pe tot malul drept al Dunării, până la vărsarea ei în mare . Pe bună
dreptate Augustus rezuma, în așa-zisul testament politic al său, rezultatul acțiunilor
întreprinse în timpul domniei lui împotriva dacilor, afirmând că a învins și a respins dincolo
de Dunăre armata dacilor și a silit neamurile acestora să respecte put erei poporului roman.

Teritoriul Dobrogei de astăzi, Scythia Minor,cum începe să fie numit, împreună cu orașele
grecești de pe țărmul mării, intră efectiv sub stăpânirea Romei. Așa a fost posibil ca poetul
Ovidius să fie exilat in anul 8 e.n. la Tomis. ln anul 15 se organizează provincia
Moesia.Curând însă romanii își întind tentaculele și dincolo de fluviu. Încă in vremea lui
Augustus, Aelius Catus a mutat 50 000 de geţi in sudul Dunării, ceea ce a avut ca urmare ,
cum au arătat cercetările arheologice, crearea unei zone deșerte de-a lungul malului sting al
Dunării. Teritoriul controlat de romani la nordul Dunării de jos a fost extins prin acțiunile lui
Ti.Plautius Silvanus Aelianus, pe vremea lui Nero, între anii 62 și 66 e.n., care , după cum
aflăm din inscripțiade pe mausoleul acestuia de la Tibur, a strămutat in Moesia 100 000 de
transdanubieni, intre aceștia, firește, și mulți daci.

Roma, sesizând puterea și pericolul pe care-I reprezintă pentru planurile ei dacii, duce cu
răbdare o politică consecventă și de încercuire a lor, folosindu-se de mijloace variate, dar mai
ales de cele diplomatice. Ea încheie alianțe și tratate de clientelar cu popoarele din
vecinătatea dacilor. In cadrul acestor măsuri se produce, probabil cu asentimentul tacit, dacă
nu chiar la chemarea directă a romanilor, strămutarea, pe la anul 20 e.n. , a sarmaților iazigi
de la est de Dacia, unde locuiau până acum, în câmpia dintre Tisa și Dunăre. Intr-un teritoriu
care aparținuse mai înainte dacilor. Ca urmare a politicii romane de încercuire , dacii sunt
prinși ca in ghearele unui uriaș clește. Dacii încearcă să reacționeze, călcând chiar înțelegerile
încheiate , de câte ori se ivește prilejul, prin atacuri și invazii in teritoriile romane . O astfel de
ocazie s-a ivit și după moartea lui Nero din anul 68, cu care prilej îi rizează Tacitus pe daci
drept un "neam niciodată cu credință" (Dacorum gens nunquam fida).

Curând însă raporturile dintre daci și romani intră într-o fază acută. Spre a face fată
amenințării de moarte din partea romanilor, dacii se unesc din nou in jurul unui nou și ultim
rege Decebal, sub conducerea căruia vor înfruntă eroic atacurile romanilor, hotărâțisă pună
capăt conflictului îndelungat cu dacii.

Luptele încep pe vremea domniei împăratului Domiţian, printr-o invazie nimicitoare a dacilor
in Moesia in iarna anilor 85-86. Conducerea dacilor o avea bătrânul Duras-Diurpaneus, care ,
atunci când generalul roman Cornelius Fuscus înaintează in fruntea armatei sale in
Dacia,cedează tronul de bunăvoie lui Decebal.Ridicarea acestuia la conducerea statului dac se
dovedește a fi foarte fericită. Romanii suferă o grea înfrângere , chiar Cornelius Fuscus
căzând în luptă pe pământul Daciei. O nouă armată trimisă în Dacia sub conducerea lui
Tettius Iulianus obține o biruință categorică la Tapae, în defileul Porților de Fier ale
Transilvaniei .

Cu toate acestea, pacea încheiată în anul 89 nu a fost defavorabilă dacilor. Decebal devine, e
adevărat, clientelar Romei, dar primește în schimb subsidii anuale în bani și meșteri iscusiți.
Anii de pace care au urmat, Decebal știe să profite de avantajele obținute pentru a-și întări
apărarea și a consolida statul, care , deși mai redus ca întindere decât pe vremea lui Burebista,
ni se înfățișează ca mai bine organizat din punct de vedere economic și militar și mai evoluat
din punct de vedere politic și· cultural, deoarece în toate domeniile dacii au făcut între timp
însemnate progrese. Cultura lor materială și spirituală s-a îmbogățit mult, cunoscând o
perioadă de maximă înflorire .Astfel organizat și consolidat, statul dac de sub conducerea lui
Decebal personalitate istorică de seamă, căruia nu i-au lipsit nici calitățile de iscusit om
politic , de abil diplomat și de priceput conducător de oști, dar nici eroismul și abnegația,
dusă până la sacrificiul vieții, era pregătit să înfrunte atacul hotărâtor al romanilor.
3. Conflictele daco-romane din perioada Domitian-Traian

Politica de expansiunea romana la Dunarea de Jos, in vremea lui Domitianus, din

motive economice (suspendarea subsidiilor), dar si politice (inlaturarea pericolului dacic), a
contribuit la continuarea incursiunilor daco-getice la sud de fluviu, incursiuni ce reprezentau
forme de aparare impotriva acestei expansiuni.
Iordanes afirme ca pe vremea cand domnea Diurpaneus, dacii temandu-se de
zgarcenia lui Domitian au desfacut tratatul incheiat cu alti imparati si au atacat malul drept al
Dunarii. Istoricul got se refera la un tratat incheiat cu Vespasian dupa atacut dacic din anul
69.
Dupa un conflict de proportii mai mici la inceputul domniei lui Domitian (81-82)
marele atac s-a produs in 85/86. Poate sub comanda lui Decebal, dacii alaturi de bastarni si
sarmati au trecut Dunarea si au inceput sa pustiasca teritoriul provinciei Moesia.
Guvernatorul provinciei prins si decapitat. Domitian va impartit Moesia in Inferior si
Superior deoarece era o frontiera lunga si greu de aparat. Comanda trupelor romane
incredintata lui Cornelius Fuscus care incepe sa pregateasca o ofensiva in Dacia.
In 87 Diurpaneus ii cedeaza conducerea lui Decebal, care incearca initial sa previna
ofensiva romana prin diplomatie, propunandu-i lui Domitian o pace. Domitian respinge
propunerea. Decebal trimite o solie in batjocura catre Domitian si ameninta ca va pricinui
mari necazuri romanilor.
Fuscus s-a grabit sa treaca Dunarea, a inaintat adand in Dacia, Decebal l-a asteptat
intr-un defileu unde armata romana a fost zdrobita. Fuscus ucis.
In 88 romanii trimit o noua armata condusa de Tettius Iulianus, trece Dunarea si
inainteaza cu prudenta in Banat, fiind intampinat de Decebal in stramtoarea Tapae, victoria
romanilor. Tettius nu inainteaza spre muntii Orastie de teama unei curse a lui Decebal.
Romanii intreprind o campanie devastatoare pentru ei in Panonia, si sunt nevoiti sa
ceara pacea dacilor, incheiata in 89, favorabila Romei, astfel Dacia devine stat clientelar al
Romei. Decebal nu respecta tratatul, nu inapoiaza prizonierii si sa va folosi de ajutorul roman
pentru a se pregati de lupta impotriva Imperiului (a instruit armata, completat sistemul de
fortificatii din muntii Orastiei, o vasta activitate constructiva la Sarmizegetusa Regia etc.)
Dupa asasinarea lui Domitian (96) si dupa scurta domnie a lui Nerva, in 98 ajunge la
tronul Imperiului Ulpius Traianus (98-117). Acestuia problemele de la Dunarea de Jos i se
pareau urgente - intreprinde o calatorie de inspectie la Dunare, sapa un canal pentru navigatia
prin Cazane si concentreaza o armata puternica in cele doua Moesii. Un regat dac puternic
ameninta posesiile romane din zona, dar si o eventuala alianta cu germanii sau sarmatii
constituie un pericol permanent pentru romani.
Traian paraseste Roma in 25 martie 101, pleaca in Moesia Superior. Armata
concentrata acolo cuprindea 13 sau 14 legiuni plus cohorte pretoriene, trupe auxiliare din
armata regulata si mai mult formatiuni speciale, iregulare (cavaleristi mauri si arcasi
palmyrieni). In total armata romana cuprindea cca. 150.000 oameni, depasind considerabil
efectivele dace.
Trec Dunarea la Viminacium pe un pod dublu de vase, patrund in Banat (pe drumul
Varadia - Berzovia - Farliug - Surduc - Jupa), de la Tibiscum patrund in valea Bistrei si ajung
la Tapae. Decebal incearca sa-i opreasca in defileu, lupta apriga cu pierderi in ambele parti,
Traian castiga batalia si patrunde in Tara Hategului, Decebal se retrage.
La Dunarea de Jos Decebal intreprinde o manevra de diversiune alaturi de roxolani si
bastarni, ataca garnizoanele romane din Moesia Inferior. In 3 batalii grele Traian reuseste sa-i
invinga. Romanii reiau ofensiva in primavara lui 102, patrund in muntii Orastiei, cuceresc
cetatea Costesti si o incendiaza, Sarmizegetusa asediata concentric, cavaleria maura a atacat
prin alta parte decat Traian dinspre sud peste munte. Intr-una din cetatile cucerite Traian a
gasit prizonierii capturati de la Fuscus. Va fi capturata sora lui Decebal si acesta este nevoit
sa ceara pacea. Incheiata in 102 in conditii aspre pentru Dacia. Trebuiau sa predea toate
armele si masinile de razboi, sa extradeze dezertorii romani, sa darame fortificatiile si sa
cedeze o parte din tinuturile ocupate de romani (Moldova de sud, Muntenia, Oltenia de est,
Banat, Tara Hategului si costul sud-estic al Transilvaniei) si sa renunte la o politica externa
proprie.
Traian a lasa trupele concentrate in Moesia Superior, cucerise o buna parte din Dacia
si o intarise cu garnizoare romane in frunte cu leg. IV Flavia Felix, lasata pe locul viitoarei
capitale a provinciei. Traian ii porunceste lui Apolodor din Damasc sa construiasca podul
peste Dunare de la Drobeta.
Decebal organizeaza rezistenta, reface rapid cetatile distruse de razboi sau
demantelate, ridica unele noi pe locurile altora mai vechi, primeste in continuare dezertori
romani, se reinarmeaza, cauta aliati intre triburile vecine si recucereste Banatul de est.
Roma declara cel de-al doilea razboi dacic (105-106). Se stabileste intr-o locaalitate in
fata Drobetei, primeste solie de la Decebal, prin care regele dac cauta sa castige timp pentru a
se intari (triburile dacice se supusesera romanilor, si alierea cu vecinii esueaza). Refuza sa-l
asculte pe regele dac, Decebal recurge la acte disperate: trimite asasini in Moesia sa-l ucida
pe Traian, prinsi inainte de a realiza planul. Il atrage intr-o cursa pe Longinus comandantul
trupelor romane din teritoriile dacice ocupate si incearca sa afle planurile imparatului, fara
succes. Ii cere lui Traian, in schimbul eliberarii lui Longinus pace si renuntarea la teritoriile
ocupate din stanga Dunare, in zadar ca Longinus se sinucide.
In vara lui 105 romanii incep ofensiva. Luptele au durat mai putin ca in primul razboi.
Traia consolideaza cu grija teritoriile cucerite. Armatele romane inainteaza din mai multe
directii catre centrul regatului dac, Decebal a fost parasit de o parte din aristocratia daca care
s-a inchinat lui Traian. In primavara lui 106 incepe asediul Sarmizegetusei. Dacii reusesc sa
respinga o prima incercare a trupelor auxiliare de a lua cetatea cu asalt, dar interventia
legiunilor a fost decisiva (leg IV Flavia Felix si II Adiutrix si vexillatio din VI Ferrata
participa la cucerirea capitalei dacice).
Decebal fuge insotit de o escorta si incearca organizarea unei rezistente in munti, a
fost urmarit si ajuns de un detasament de calareti romani comandat de Tiberius Claudius
Maximus, care duce capul si mana dreapa a lui Decebal la Ranisstorum, fapta pentru care
devine decurion in all II de pannonieni.
Diploma militara de la Porolissum atesta ca la 11 august 106 Dacia era deja provincie
romana, cu prim guvernator pe Terentius Scaurinus. Prada de razboi include tezaurul regal,
cu ajutorul caruia s-au putut redresa partial finantele Imperiului. Au fost capturati cca. 50.000
razboinici.

4. Reformele administrative din timpul dinastiei Antoninilor din

provincia Dacia
În timpul lui Traian, din 106 până în 118 la venirea lui Hadrian, Dacia a fost o
provincie imperială de rang consular, având trei legiuni : XIII-a Gemina, IV Flavia și I
Audiutrix. Guvernatorul avea sediul la Apullum, dar reședința procuratorului financiar se afla
la Ulpia Traiana. Primul Guvernator a fost Iulius Sabinus. În timpul guuvernatorului Terentius
Scaurianus se înființează primul oraș roman, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa. În anul 110 au fost emise și monede cu legenda Dacia August(i) Provincia.
Guvernatorii Daciei traiane dispuneau de numeroase efective militare, legiuni și trupe
auxiliare. Se confruntă cu multe dificultăți de construire a sistemului defensiv roman iar în
același timp trebuiau introduse și permanentizate structurile organizatorice și administrativ-
politice romane, rezolvarea numeroaselor probleme legate de colonizarea masivă. De
aceea, primii guvernatori au fost aleși dintre consularii cu multă experiență politică, militară și
administrativă.
În timpul lui Hadrian au avut loc mari schimbări politico-administrative și militare,
determinate de atacurile roxolanilor și iazigilor. Politica defensivă a noului împărat urmărea
fixarea graniței imperiului pe aliniamente nature. A abandonat sudul Moldovei și aproape
toată Muntenia.
În prima jumătate a anului 118 el a înființat trei provincii separate : Dacia Inferior,
Dacia Superior și Dacia Porolissensis. Ele intră în sistemul obișnuit de guvernare în funcție
de importanța și ponderea militară a fiecăreia.
Dacia Superior este prima atestată documentar, era provincia cea mai întinsă și
cuprindea vestul Olteniei cu orașul municipiu Drobeta, întreg Banatul și Transilvania fără
părțile de sud-est și nord-vest care au fost încorporate la Dacia Inferios și Porolissensis,
având importanța maximă, din punct de vedere militar, economic, social și cultural. Avea în
componență principalele mine de aur, ocne de sare, zăcăminte de fier, stațiuni balneare și
orașe. Dacia Superior era condusă de un legatus Augusti pro praetore deoarece avea
legiunea a XIII Gemina, singura care a rămas în Dacia după 118. Reședința guvernatorului
era la Apulum.
Dacia Inferior avea un teritoriu mai redus și mai puțin important, cuprinde Oltenia de
la est de Hiu, sud-estul Transilvaniei și vestul Munteniei(sunt teritoriile Moesiei Inferior). Avea
numeroase trupe auxiliare, era condusă de un procurator Augusti numit de împărat având
întreaga putere de conducere a provinciei.
Dacia Porolissensis formată în nordul Daciei traiane, teritoriul aflat la nord de răurile
Mureș și Arieș, era guvernată de un procurator Augusti care avea reședința la Napoca sau
Porolissum. Asemenea celui din Dacia Inferior, procuratorul presidial de rang ecvestru
cumula toate atribuțiile administrative, judecătorești și financiare, fiind în același timp
comandantul trupelor. Reorganizarea de către Hadrian a Daciei a rămas până în timpul lui
Marcus Aurelius provincii independente/separate, singura modificare adusă de către Marcus
Aurelius fiind un comandament unificat pentru cele trei provincii dacice care vor forma de
acum înainte o unitate administrativă sub conducerea unui singur guvernator.
Sub Marcus Aurelius situația Daciei prin situare sa geogrfică a pus-o în fața
asalturilor sarmaților, vandalilor, burilor care se învecinau cu Provincia. Succesul atacurilor
barbare asupra Daciei vădeau neajunsurile militare și organizatorice ale Provincie iar în
contextul acestor evenimente Marcus Aurelius a decis reorganizarea militară și
administrativă a Daciei. În 169, M. Claudius Fronto devine primul guvernator consular al
celor trei Dacii.
Reforma a constat în primul rând în aducerea legiunii V Macedonica la Potaissa și
subordonarea întregii armate a Daciei autorității unui singur guvernator care avea de data
aceasta rang consular. Astfel, atribuțiile legatului fostei provincii Dacia Superior se extindeau
și asupra celorlalte două provincii ale Daciei. Se realiza unificarea Daciilor într-un organism
militar și administrativ unitar. Tres Daciae alcătuia prin urmare o singură provincie din punctul
de vedere al comandei militare și al jurisdicției. Guvernatorul consular își avea reședința la
Apulum și avea jurisdicție asupra întregului teritoriu al Daciei.
Esența reogranizării sub Marcus Aurelius constă în refacerea din punct devedere
militar, administrativ și juridic a unui organism instituțional unitar. Așadat, cele trei Dacii au
fost puse sub autoritatea unui guvernator unic, vir consularis situație ce a rămas
neschimbată în esența ei până la abandonarea provinciei de către Aurelian.
Menținerea idnentității fiecăre provincii se observă din faptul că legația
guvernatorului consular conține totdeauna referirea la tres Daciae sau provinciae Daciarum.
Problemele financiare erau girate separat pentru fiecare provincie.

5. Intemeierea statului medieval Tara Romaneasca

Intemeierea statului romanesc dintre Carpatii Meridionali si Dunare a fost pusa pe

seama “descalecatului” din Fagaras. Din tara Fagarasului ar fi venit Negru Voda, la sfarsitul
secolului al XIII-lea, 1290-1291 “cu toata casa lui si cu multime de noroade” si “a inceput sa
faca tara noua”. Initial a infiintat orasul Campulung, apoi Arggesul care avea sa devine
centrul scaunului de domnie. Basarabestii si boierimea de peste Olt i s-au inchinat si supus lui
Negru Voda. Motivul pentru care voievodul fagarasean a trecut muntii este conflictul pe care
acesta il avea cu regalitatea maghiară.
Contributia Tarii Fagarasului si a Tarii Hategului la constituirea statului muntean este
un fapt real dovedit si de istoriografie. Si mai ales contactele stranse intre aceste regiuni
inaintea descalecatului.
Constituirea statului medieval Tara Romaneasca s-a desfasurat in timp si in mai multe
etape, dupa un adevarat plan de unificare dupa N. Iorga. Initial a fost razvratirea lui Litovoi
(posibil ac elasi mentionat in Diploma Cavalerilor Ioaniti in 1247 sau poate un urmas al sau,
Litovoi II) care a avut loc dupa anul 1272, in vremea minoratului regelui ungar Ladislau al
IV-lea. Impreuna cu fratii sai, Litovoi nu își achită obligațiile vasalice, și nu recunoaște
autoritatea regalității
Aşadar, voievodul român din Oltenia a ignorat autoritatea suveranului de la Buda.
Confruntarea armată s-a terminat nefericit pentru români. Litovoi a căzut în luptă, iar fratele
său, Bărbat, luat captiv , a fost dus la curtea regală, de unde s-a eliberat contra unei însemnate
sume de bani. Voievodul din Oltenia a pierdut controlul asupra Ţării Haţegului (care la 1247,
şi după aceea, ţinea de Ţara Litua sau Ţara lui Litovoi), unde în 1276 este menţionat un
comite, dregător regal.
Ce a urmat după răscoala lui Litovoi este greu de reconstituit. Pentru aproape o jumătate de
secol informaţiile lipsesc. La capătul acestei perioade, în 1324, Ţara Românească exista ca
entitate statală, condusă de un mare voievod ca unic stăpânitor. Basarab este primul domn, un
stăpân al întregii ţări. Într-o diplomă a regelui Carol Robert de Anjou, din 26 iulie 1324, este
amintit Basarab „voievodul nostru transalpin”, de unde se poate deduce că la acea dată
suveranul Ungariei era suzeranul voievodului Ţării Româneşti. Într-un alt act, Basarab este
înfăţişat ca „fiu al lui Tihomir”. Foarte probabil, Tihomir a fost un voievod în stânga Oltului,
un urmaş al lui Seneslau. Acţiunea începută de Litovoi, căreia nu i se cunoaşte precis data
(după 1272, dar înainte de 1282) a fost continuată, prin urmare, de voievozii din stânga
Oltului, care rezidau la Curtea de Argeş. Am avea astfel succesiunea Seneslau-Tihomir-
Basarab.
Pe ce cale s-a făcut unificarea structurilor politice existente anterior, este greu de spus.
A fost o unificare prin violenţă sau, poate, o confederare, o recunoaştere a preeminenţei unuia
dintre voievozi. Oricum, Basarab ne este înfăţişat ca „mare voievod”, superior, prin urmare,
celorlalţi cnezi şi voievozi.
Constituirea statului românesc dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre are la bază un
lung proces, o evoluţie de la sat la stat, o succesiune de etape social-politice care au prefigurat
statul. Ultima etapă, trecerea „de la ţară la stat”, s-a putut realiza într-o conjunctură externă
favorabilă. Este vorba, mai ales, despre situaţia critică prin care a trecut regatul Ungariei,
măcinat de lupte interne, situaţie care a fost folosită de voievozii români de la sud de Carpaţi.
Când în Ungaria criza politică s-a încheiat prin victoria la tron a lui Carol Robert de
Anjou, noul suveran a reluat politica transcarpatică. Documentul din 1324, unde este
menţionat Basarab „voievodul nostru transalpin”, aminteşte de mai multe solii precedente
acestei date (ceea ce sugerează şi anterioritatea domniei lui Basarab), pe care magistrul
Martin le îndeplinea în Ţara Românească.
Relaţiile bune dintre Ungaria şi Ţara Românească au durat până în 1330, când s-a
ajuns la un conflict armat a cărui principală consecinţă a fost independenţa Ţării. Cauzele
acestui diferend ne sunt înfăţişate de Cronica pictată de la Viena. Regele Carol Robert a fost
îndemnat de câţiva mari nobili, precum Toma Szécsény, voievodul Transilvaniei şi Dionisie
Szécsi, fost castelan de Mehadia, „ca să alunge din ţara aceasta pe Basarab, sau [...] să o dea
unuia din sfătuitorii săi”. Dionisie Szécsi dorea Banatul de Severin, aflat atunci în stăpânirea
Ţării Româneşti, pe care l-a şi căpătat la începutul expediţiei. Cât despre Toma Szécsény,
aspiraţiile lui se pare că vizau chiar ţara lui Basarab.
Voievodul muntean a fost acuzat, fără motive, de „necredinţă”, de „nesupunere” şi
„răzvrătire”. Expediţia maghiară contra Ţării Româneşti a început în septembrie 1330, oştirea
condusă de regele însuşi a urmat itinerarul: Severin (cetatea este cucerită şi dată, împreună cu
titlul de ban, lui Dionisie Szécsi), a traversat Oltenia şi s-a îndreptat spre Curtea de Argeş,
reşedinţa marelui voievod Basarab. Domnul Ţării Româneşti a trimis solie de pace, oferind
regelui condiţii foarte avantajoase: cedarea Severinului, plata unui tribut anual, un fiu ca
ostatic şi o despăgubire de război în valoare de 7.000 mărci de argint (= 1.680.000 dinari).
Trufaşul rege angevin a respins oferta deşi fusese avertizat că, de va continua expediţia
„înlăuntrul ţării, primejdia niciodată nu o va putea înlătura”. Armata maghiară a continuat
înaintarea, dar avea să simtă curând efectele drumului pustiit şi, în consecinţă, regele a
ordonat retragerea. A trebuit s-o facă pe calea cea mai scurtă, spre Transilvania. Şi aceasta a
fost, cred cei mai mulţi istorici, pe valea Argeşului superior, prin Loviştea, spre Sibiu.
Cronica pictată de la Viena, care narează întreaga campanie, spune că, în drumul ei de
întoarcere, oştirea lui Carol Robert de Anjou a trebuit să traverseze o vale lungă şi îngustă,
„un loc crângos şi păduros închis cu dese întărituri”. În acest defileu a fost atacată de armata
lui Basarab I, între 9-12 noiembrie 1330; este ceea ce s-a numit „bătălia de la Posada”.
Mulţimea nenumărată a românilor, sus pe râpi – spune izvorul citat – alergând din toate
părţile arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul văii, pe un drum care însă nici
nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie, strâmtă [...]”, unde „ostaşii
regelui erau cu totul prinşi ca nişte peşti în mreajă”. Pierderile au fost mari, au căzut acolo, de
partea maghiară, „tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire”. Au murit trei
administratori ai bisericii catolice din Ungaria, din care unul, fiind şi vicecancelar,. „a pierit
cu sigiliul regelui”. Românii au luat mulţi prizonieri şi captură de război: arme, haine
preţioase, bani de aur şi argint, vase scumpe, cai cu şei şi frâie. Regele Carol Robert de
Anjou, pentru a scăpa „şi-a schimbat însemnele armelor sale, cu care a îmbrăcat pe Desev,
fiul lui Dionisie”, care fiind luat drept rege „românii cu cruzime l-au omorât”.
Victoria din noiembrie 1330 constituie un moment de referinţă în istoria românilor.
Statul cârmuit de Basarab I Întemeietorul şi-a dovedit puterea, disponibilităţile economice şi
militare, iar marele voievod şi-a înscris numele între oamenii de seamă ai neamului nostru.
Basarab I a fost nu numai întemeietor, ci şi un apărător, care a asigurat independenţa Ţării
Româneşti. Acest mare voievod, „singur stăpânitor”, a fost fondatorul dinastiei muntene care-
i va purta numele, Basarabii. Mai mult, după numele său va fi numit uneori şi statul: Ţara
Basarabească.

6. Intemeierea statului medieval Moldova

Constituirea statului românesc dintre Carpaţii Orientali şi Nistru a fost socotită, de

tradiţia literară târzie, tot ca produsul unui „descălecat”. În fond, un dublu „descălecat”, al lui
Dragoş mai întâi, apoi al lui Bogdan. Descriere evenitementelor este făcută de Ioan de
Târnave, cronicar al regelui Ludovic de Anjou
În cazul Ţării Moldovei, realitatea personajului ”descălecător” este în afara oricăror
îndoieli. Dragoş şi Bogdan au fost voievozi ai Maramureşului care, în anumite condiţii
istorice, au trecut la răsărit de Munţii Carpaţi. Statutul lor aici e diferit fundamental. Cel
dintâi a fost voievod dependent de regele Ungariei, cel de al doilea a fost voievod şi domn
independent. Istoriceşte se poate spune că Dragoş a fost un „descălecător”, iar Bogdan un
întemeietor.
Ţara Moldovei s-a dezvoltat din acumulări structurale şi instituţionale proprii.
Reglementându-se relaţiile cu dominatorii asiatici, turcici (turanici) şi mongoli, ajungându-se
la o viaţă de vecinătate cu aceştia (nu, însă, la o comuniune de viaţă) datorită achitării dărilor,
mai ales din cereale, românii din acest spaţiu au putut rezista şi evolua. Situaţia demografică
s-a îmbunătăţit, satele se înşiruiau de-a lungul văilor, la marginea codrilor, în luminişul
pădurilor şi la poalele munţilor. Se făcea comerţ, iar la întâlnirea drumurilor de negoţ se
ţineau târguri, unele dintre ele fiind nuclee ale viitoarelor aşezări urbane. Exista o pătură
socială superioară, dovadă fiind şi tezaurele monetare, ca şi podoabele descoperite
arheologic. Din rândul acesteia s-au ridicat fruntaşii locali, conducătorii de „ţări”, cnezate şi
voievodate de văi.
Către jumătatea secolului al XIV-lea şi condiţiile externe au fost favorabile. Pe
vremea hanului Djanibek (1341-1357), fiul hanului Uzbek, dominaţia Hoardei de Aur în
părţile de vest (deci şi în teritoriul românesc) a slăbit. Concentrându-şi atenţia spre răsărit,
hanul Djanibek a lăsat rezolvarea problemelor din această zonă cumnatului său, principele
Athlamos. De această situaţie au profitat regii angevini, mai ales Ludovic I cel Mare, care şi-a
făcut un program din lichidarea dominaţiei tătare la est de Carpaţi şi asigurarea drumului spre
Marea Neagră. Vreme de un secol, tătarii au făcut numeroase incursiuni în Transilvania şi
Ungaria. Regele Ludovic cel Mare a hotărât să pună capăt acestor prădăciuni. În 1345, a
organizat o expediţie împotriva lor pusă sub comanda lui Andrei Láckfi, comitele secuilor,
fratele lui Ştefan, voievodul Transilvaniei. La această campanie au participat şi românii din
Maramureş sub comanda voievodului Dragoş.
Expediţia a avut loc în sudul Moldovei şi s-a terminat cu un succes. Tătarii au fost
înfrânţi şi împinşi spre răsărit, iar principele lor Athlamos a fost ucis. Cronicarul Ioan de
Târnave scria că „acei dintre tătari care mai rămăseseră au fugit la ceilalţi tătari, departe, spre
părţile mării”. Dar, tătarii constituiau, încă, un pericol şi ameninţau, dinspre răsărit, Ungaria.
Apărarea se putea lesne realiza de pe versantul Carpaţilor Orientali. De aceea, Ludovic s-a
hotărât să înfiinţeze aici o marcă de apărare a regatului în fruntea căreia a numit pe Dragoş,
voievodul românilor din Maramureş. Structura aceasta (cu reşedinţa la Baia, oraş care iniţial
s-a numit Moldavia, după râul omonim), de esenţă militară, s-a suprapus formaţiunilor
politice „de văi” existente, care au constituit o etapă din evoluţia de la sat la stat. Dragoş a
condus aici ca vasal al regelui Ungariei. Letopiseţul de când s-a început, cu voia lui
Dumnezeu, Ţara Moldovei, scris în vremea lui Ştefan cel Mare, atribuie lui Dragoş doi ani de
domnie, începând cu 1359, ceea ce, evident, nu se poate accepta. Venirea lui Dragoş în
Moldova, ca voievod dependent de regele Ungariei, Ludovic I cel Mare, a fost pusă de
istorici la ani diferiţi, data cea mai acceptabilă fiind 1346-1347. După cercetări mai noi,
Dragoş ar fi murit în 1354, fiind înmormântat la Volovăţ. Lui i-a succedat fiul său Sas şi apoi,
efemer (mai curând desemnat pentru a domni), Balc, fiul lui Sas.
În paralel cu evenimentele de la răsărit de Carpaţi, Ţara Maramureşului cunoştea o
mişcare de mare interes, condusă de voievodul Bogdan. Regii angevini ai Ungariei, Carol
Robert şi ludovic I, au voit să desfiinţeze vechile libertăţi ale românilor, ceea ce a dat naştere
la tulburări. Românii s-au răsculat în frunte cu Bogdan din Cuhea, pentru a- şi apăra viaţa de
obşte, cu obiceiurile ei şi cu deplina ei libertate. La 21 octombrie 1343, Bogdan apare
documentar ca rebel (infidelis) şi fost voievod al Ţării Maramureşului.
Fusese, prin urmare, destituit de rege pentru „necredinţa” lui. Peste şase ani, în 1349,
la 15 septembrie, Bogdan este pomenit ca „infidel notoriu”, ceea ce arată durata nesupunerii.
Documentul acesta este foarte important pentru datele despre familia lui Bogdan şi deţinerea
dregătoriei de voievod în cadrul ei. Voievozi au fost şi Iuga, fratele lui Bogdan şi, de
asemenea, Ioan, fiul lui Iuga şi nepotul lui Bogdan. Revolta lui Bogdan a durat încă mulţi ani.
Când n-a mai putut rezista în Maramureş el a trecut la răsărit de Carpaţi cu fiii, rudele şi
colaboratorii săi, care au voit să-l urmeze. Data când a avut loc această trecere este pusă, de
cei mai mulţi istorici, în 1359. Recent s-a propus, printr-o nouă interpretare a documentelor,
anul 1363, ceea ce schimbă total cronologia primilor voievozi moldoveni, de la Dragoş la
Bogdan.
Venit peste munţi, în Ţara Moldovei, Bogdan a înlăturat pe Balc, urmaşul voievodului
Sas, desemnat să urmeze părintelui său şi l-a obligat să părăsească Moldova şi să se întoarcă
în Maramureş. Voievodul Bogdan a devenit exponentul dorinţei de emancipare a boierilor
moldoveni şi a organizat rezistenţa împotriva oştirii lui Ludovic I, care nu putea să consimtă
la pierderea controlului dincolo de Carpaţii Orientali.
Intervenţia regelui maghiar a fost inutilă, Ţara Moldovei n-a mai putut fi recuperată
(într-un document regal se vorbeşte despre restaurarea „Ţării Moldovei”). În anul 1364
armata lui Ludovic cel Mare a suferit o grea înfrângere în Ţara Moldovei şi suveranul
maghiar a trebuit să renunţe la „restaurarea” pe care şi-o dorea. Dovadă este documentul din
2 februarie 1365, socotit un adevărat „act de naştere” al statului independent Ţara Moldovei.
Regele Ludovic I al Ungariei răsplătea, prin documentul citat, pe Balc, fiul lui Sas.
Prin donaţiunea pe care i-o făcea lui Balc, fiul lui Sas, suveranul Ungariei recunoştea
eşecul încercărilor de a-l îndepărta pe Bogdan din Moldova. În 1365 statul românesc Ţara
Moldovei era constituit şi independent.
Bogdan I Întemeietorul a avut o domnie scurtă, până în 1367. Nu se ştie exact care era
întinderea statului său. Este de presupus că el cuprindea întreg versantul răsăritean al
Carpaţilor Orientali, cu văile Siretului şi Prutului, de la Ceremuş la Oituz şi până în Vrancea.
Procesul de unificare s-a desfăşurat şi în următoarea perioadă, statul extinzându-se către
răsărit şi sud, spre Nistru, Dunăre şi Marea Neagră. Statul s-a desăvârşit, foarte probabil, în
vremea lui Petru I Mușat(1375-1391) sau Roman I (1391-1394).
Într-un document din 30 martie 1392, acesta din urmă se intitula „marele singur
stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei de la
munte până la mare”.
Bogdan I a fost îngropat la biserica domnească din Rădăuţi, ctitorie care i se pune în
seamă. Mai târziu Ştefan cel Mare a refăcut acest lăcaş de închinăciune, pe care l-a
transformat în necropolă domnească. Cu acest prilej, marele domn a înfrumuseţat mormântul
Întemeietorului cu o lespede pe care stă scris: „Cu mila lui Dumnezeu, Io Ştefan Voievod,
Domnul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a împodobit acest mormânt strămoşului
său, bătrânului Bogdan Voievod, în anul 6988 (1480, n.n), luna ianuarie, în 27”.

7. Politica externa a lui Stefan cel Mare

În primii ani de domnie, Ștefan cel Mare a fost nevoit să recunoască suzeranitatea regelui
Poloniei Cazimir al IV-lea și plătește tribut sultanului Mahomed. Tratatul cu regele Poloniei
este semnat la Overchelăuți. Prin acest tratat Ștefan îl recunoștea pe rege ca suzeran al său. A
avut o abilă politică întrucât nu s-a aflat niciodată în conflict cu mai mulți adversari.
 Majoritatea războaielor purtate de Ștefan au fost pentru apărarea teritoriului, astfel
acesta este nevoit să își întărească cetățile sau să construiască altele noi. Acesta dorește să
recupereze Chilia de la feudalii maghiari, dacă în primă fază eșuează, în 1465 reușește să o
cucerească. Această acțiune nemulțumește sultanul și se pregătește de o campanie la care însă
renunță, mulțumindu-se doar cu sporirea tributului de la 2 000 la 3 000 de galbeni.
Matei Corvin pornește o ofensivă împotriva lui Ștefan cel Mare, având de gând sa-l
reînscăuneze pe tron pe Petru Aron. S-au dau lupte grele, însă victoria de la Baia a aparținut
moldovenilor.
Ștefan are să înfrunte și pe tătari, astfel că în 20 august la Lipnic, pe Nistru,
moldovenii câștigă lupta împotriva armatei inamice, însușindu-și o pradă bogată.
Anexarea Chiliei lovește interesele negustorilor din porturile dunărene ale Țării
Românești, astfel cu sprijinul turcilor, aceștia atacă Chilia dar fără izbândă. În urma unei
incursiuni din partea transilvănenilor Ștefan cade în mâinile dușmanilor. Acesta reușește să
scape, își adună forțe noi, izgonește invadatorii și-l prinde pe Petru Aron și pe boierii trădtori
și pe care-i ucide.
Ștefan cel Mare se hotărăște să se implice în politica Țării Românești, și chiar să o
integreze în planurile sale politice. Astfel, în 1473 Ștefan împreună cu oștile sale pătrund în
Țara Românească iar în apropiere de Gherghița oastea munteană este înfrântă. Radu cel
Frumos este nevoit să se refugieze la turci iar în locul lui domn vine Laiotă Basarab.
Mahomed al II-lea cere lui Ștefan cel Mare să predea cetățile si portul din sud și să
plătească tribut pe trei ani, care refuză categorig. Sultanul furios, pregătește o campanie de
pedepsire împotriva moldovenilor. Soliman Pașa trece în iarna anului 1474 Dunărea cu o
efectivă de aproximativ 120 000 oameni. Ștefan cel Mare dispune de o armată de aproximativ
40 000 de unități plus seuci, maghiari și poloni. Acesta a pustiit totul în calea turcilor și se
retrage către Vaslui, într-o mocirlă din apropierea Bârladului. Turcii se lasă atrași în cursă iar
modlovenii obțin o victorie deplină după 3 zile de lupte la 10 ianuarie 1475 într-o zi de iarnă
mai caldă decât de obicei, ceața favorizând atacul surpriză a lui Ștefan.
Ștefan își dă seama că sultanul nu va renunța la luptă, astfel că se apropie de regele
Ungariei Matei Corvin cu care încheie un tratat în 1475 împotriva turcilor, după ce a trimis o
serie de solii la regele Polonie și chiar la Veneția și Regatul Papal dar fără succes. În vara
anului 1476, Mahomed al II-lea pornește în fruntea unei armate de 200 000 de soldați
împotriva lui Ștefan, dând ordin si tătarilor să atace dinspre Nistru. Ștefan își împarte armata
în doua, o parte rămâne să se apere de tătari iar cealaltă îl întampină pe Mahomed. Lupta cu
turcii s-a dat la Războieni iar Ștefan a fost învins. Acesta nu a cedat, și-a strâns din nou
armata și a pornit împreună cu Matei Corvin după turcii care s-au răspândit după pradă.
Astfel, turcii sunt nevoiți să se retragă iar victoria lui Mahomed începe să se tranfrome într-o
înfrângere. Planul lui Mahomed era de a ocupa cetățile Moldovei, dar acest plan va eșua
întrucât în rândurile armatei otomane izbucnesc epidemii, fapt ce-l obligă pe Mahomed să se
retragă. Astfel, Ștefan cel Mare reușește să păstreze independeța.
În anul 1476 oștile moldovene și transilvănene intră în Țara Românească unde Laiotă
este alungat, pe tron fiind așezat Vlad Țepeș, care este asasinat la puțin timp.
Turcii atacă din nou cetatile Chilia, Cetatea Albă cu iesire la Dunare si Marea Neagra.
În 1484 Ștefan a pierdut aceste cetați, fiind o pierdere din punct de vedere economic, politic
si militar, deoarce prin acestea se desfășura un comerț activ care aducea venituri Moldovei.
De asemenea lasă țara descoperită la sud, devenind locul de organizare a incursiunilor
turcești. Ștefan încearcă recuperarea acestora dar fără succes, iar în schimba, Matei Corvin îi
fură domenii în Transilvania (Cicleu și Cetatea de Baltă)
După moartea lui Cazimir IV în 1485 Ștefan încheie un jurământ de ajutor cu Polonia,
însă aceștia trădează și la rândul lor semnează pace cu turcii. În aceste circumstanțe, Ștefan
este nevoit să plătească din 1487 un tribut de 5 000 de galbeni.
Pe tronul Ungariei rege era Vladislav Iagello iar pe cel al Poloniei, fratele său Ioan
Albert. Aceștia voiau să-l pună pe tronul Moldovei pe fratele lor Alexandru, astfel că în 1497
organizează o expediție în Moldova pentru a-și pune planurile în aplicare. Ștefan își adună
armata la Roman, 12 000 de oameni conduși de generalul Bartolomeu. În octombrie 1497 are
loc bătălia în Bucovina unde Ștefan învinge.
Între timp Ștefan a refăcut curțile domnești și a întărit cetatea de la Suceava. L-a
asociat la
domnie pe fiul său Bogdan I. La 21 iunie 1504 Stefan moare.Acesta a domnit 47 de ani, a
avut 36 de războaie din care a câștigat 34. Perioada lui a reprezentat o epocă de aur pentru
cultură, iconografie și arhitectură (acum apare stilul moldovenesc).

8. Lupta antiotomana a lui Iancu de Hunedoara

Iancu (Ioan) de Hunedoara era fiului unui cneaz român, Voicu, curtean în slujba lui
Sigismund de Luxemburg. Ca răsplată a faptelor sale de vitejie a fost înnobilat de către rege
care îi dăruiește în 1409 domeniul Hunedoarei, cuprinzând cetatea și vreo 40 de sate. Iancu
urmează cariera militară a tatălui său, și dând dovadă de calități Sigismund îl ia în slujba sa.
Acesta pleacă în Italia unde își însușește elemente de tactică și strategie. Urmașul la tron al
împăratului Sigismund, Albert îi acordă titlul de ban al Severinului la care îl asociază pe
fratele lui, Ioan.
În urma sprijinirii lui Vladislav I pentru tronul Ungariei, acesta îl ridică pe Iancu de
Hunedoara în 1441 la rangul de voievod al Transilvaniei, păstrându-și dregătoria de ban al
Severinului și comite al Timișoarei.
În anul 1440, sultanul Murad al II-lea ordonă oastei turcești să atace Belgradul, însă
asediul nu reușește iar Iancu ia imediat măsuri pentru reconstruirea cetății. În perioada ce
urmează duce lupte împotriva otomanilor pe care le biruiește.
În anul 1443 sub îndemnul papei unele state din Europa încep organizarea unei
campanii puternice, Campania cea lungă, de alungare a turcilor din Europa care încercaseră
să cucerească Constantinopolul. Iancu de Hunedoara pregătește o mare expediție în Balcani
însă ajutorul promis este sub așteptări. El pornește cu o oaste de 35 000 de oameni, trece
Dunărea și cucerește Niș, Sofia și ajunge până la Zlatița unde sultanul concentrează o oaste
numeroasă. Împiedicat să înainteze, Iancu se retrage și obține alte șase victoriii asupra
turcilor. Strălucita victorie în campania cea lungă este urmată de semnarea unui tratat de pace
între Ungaria și Imperiul Otoman valabil timp de 10 ani. Tratatul este favorabil regatului
Ungariei Marile succese din campania cea lungă determină reluarea tratativelor pe plan
european pentru organizarea unei noi expediții antiotomane.
În septembrie 1444 oastea condusă de Iancu de Hunedoara trece Dunărea pe la Orșova
și se unește cu oastea lui Vlad Dracul la Nicopole. De la Nicopole oastea se îndreaptă spre
Marea Neagră, iar lângă Varna are loc sângeroasa luptă în care turcii câștigă iar regele
Ungariei, Vladislav I moare. Iancu nu renunță iar în anul 1445 ajutat de flota burgundă
reușește să cucerească din mâna turcilor cetatea Giurgiu.
În urma pierderii pe câmpul de luptă al regelui Ungariei, nobilimea mică și mijlocie
apreciind calitățile politice și militare ale lui Iancu îl aleg pe acesta guvernator al Ungariei în
iunie 1446, până la majoratul lui Ladislau Postumul, fiul lui Vladislav. În poziția de
guvernator, Iancu strânge legăturile cu Moldova și Țara Românească. Pe plan intern adoptă
măsuri pentru creșterea veniturilor statului și dezvoltarea orașelor.
În 1447 Iancu începe o acțiune diplomatică în Europa prin care cerea ajutor militar și
financiar pentru a reîncepe războiul cu turcii însă demersurile acestuia eșuează. Între timp
albanezii poartă lupte grele cu turcii iar Iancu își mobilizează trupele și pleacă în ajutorul lui
cu o efectivă de 22 000 de oameni. Acesta își așează tabăra la Kossovopolje, dar trădat de
Brancovici, despot în Serbia, turcii năvălesc asupra lui Iancu. Bătălia se desfășoară pe
parcursul a 3 zile,creștinii având pierderi enorme, fiind ultima mare ofensivă anti otomană
din sec XV. În ciuda măiestriei dovedite pe câmpul de luptă, Iancu de Hunedoara este nevoit
să se retragă.
În 1451, deși aflat în defensivă, Iancu de Hunedoara semnează un armistițiu pe 3 ani
cu Imperiul Otoman.
În 1452 Iancu încheie pacea de la Adrianopol cu turcii prin care sultanul Mahomed se
angaja ca timp de trei ani să nu atace Țara Românească, Transilvania, Ungaria și Serbia și să
nu contruiască noi fortificații pe linia Dunării. Iancu încearcă o colaborare cu împăratul
bizantin dar acesta nu acceptă.
În 1453 Iancu se retrage din funcția de guvernator iar Ladislau devine rege al
Ungariei, însă rămâne cu funția de căpitan suprem. În același an, Mehmet al II-lea cucerește
Constantinopolul și denunță armistițiu cu statele creștine.
În 1455 turcii au incursiuni în Serbia ce atrage atenția lui Iancu și porpune dietei
ungare organizarea unei puternice apărări pe linia Dunării însă nu sunt de acord.
În primăvara anului 1456 sultanul otoman ordona pregătirea unei campanii de
cucerire a Belgradului și Semendriei, obstacolul principal al înaintării turcilor spre Europa.
Flota otomană se întărește pe Dunăre și se concentrează la Vidin. Iancu trimite o armată de 5
000 de mercenari pentru a întări garnizoana din Belgrad. Pornește mai apoi împreună cu
călugărul Ioan de Capistrano și o armată de 30 000 de luptători în apărarea Belgradului. De
cealaltă parte, armata lui Mahomed atingea aproximativ 100 000 de sodați. Flota turcă este
distrusă de cea a lui Iancu putând astfel să fie trimise ajutoare celor asediați. În 21 iulie
sultanul ordonă asaltul general, însă cetatea rezista iar armata lui Iancu reușește să provoace
pierderi uriașe silind oastea să se retragă. În fundalul acestei mari și bucuroase victorii, Iancu
de Hunedoara se stinge însă de ciuma lângă Belgrad în 11 august 1456. Această grea pierdere
a turcilor îi silește pe aceștia să nu mai atace Transilvania mai bine de 2 decenii.

9. Revolutia de la 1848 din Transilvania

Va fi mult mai sângeroasă şi se va transforma într-un război pentru păstrarea fiinţei
naţionale româneşti;
În martie 1848, începe la Budapesta revoluţia şi apoi Dieta de la Bratislava votează
anexarea Transilvaniei la Ungaria.
 La 18 aprilie 1848, fruntaşii românilor se întâlnesc la Blaj şi hotărăsc convocarea unei
Mari Adunări Naţionale pentru luna mai.
La 3-5 mai 1848 are loc Marea Adunare Naţională de la Blaj, la care participă 40000
de oameni, unde se aprobă „Petiţiunea Naţională”, care devine programul mişcării (16
puncte), dintre care cele mai importante erau:independenţa naţiunii române şi egalitate în
drepturi cu celelalte naţionalităţi, reprezentare în Dietă proporțional cu numărul locuitorilor;
independenţa Bisericii române şi egalitatea ei în drepturi cu celelalte biserici din
Transilvania; învăţământ românesc de toate gradele, folosirea limbii române în justiţie şi
administraţie; emanciparea ţăranilor fără despăgubire. Se respinge anexarea Transilvaniei la
Ungaria şi se exprimă fidelitatea românilor faţă de împăratul de la Viena.
Se alege un Comitet Naţional Român, condus de episcopul Andrei Şaguna. Comitetul
trimite două delegaţii la Viena şi la Budapesta, dar sunt respinse, iar pe 17 mai Dieta de la
Cluj votează alipirea Transilvaniei la Ungaria. Legile privind desfiinţarea iobăgiei în
Transilvania nu se aplică şi împotriva ţăranilor este folosită forţa. Chiar dacă saşii şi românii
s-au declarat fideli împăratului,depăşit de evenimente, acesta acceptă anexarea Transilvaniei
la Ungaria. În faţa represaliilor la care este supusă populaţia românească, fruntaşii ei hotărăsc
convocarea unei noi adunări naţionale la Blaj;
În Transilvania, Comitetul Naţional Român a convocat o nouă adunare la Blaj,3/15
12/25 septembrie1848. Românii, in numar de 20.000 majoritatea ţărani, erau înarmaţi cu lănci
şi furci, unii chiar cu puşti. Avram Iancu, Axente Sever şi Iovian Brad, conducătorii, au
organizat pe participanţi milităreşte.Este respinsă anexarea Transilvaniei la Ungaria şi se
hotărăşte înfiinţarea a 15 legiuni, conduse de prefecţi S-a aprobat o nouă revoluţie, in care se
protesta contra „uniunii” Transilvaniei cu Ungaria, se cerea alegerea unei diete şi a unui
guvern provizoriu compuse şi din români, proporţional cu numărul lor şi încetarea presiunii
exercitate asupra ţăranilor pentru executarea muncilor agricole in favoarea nobilimii. În
octombrie a inceput lupta înarmată pentru îndepartarea administraţiei maghiare din
Transilvania. Legiunile româneşti , în număr de 15 şi comandate de câte un prefect şi un
viceprefect, au înfrânt gărzile naţionale maghiare sprijinite şi influenţate de nobilimea
transilvăneana. În ţinuturile româneşti eliberate s-a organizat o administraţie românească.
Guvernul ţării era constituit de Comitetul Naţional Român din Sibiu. La îndemnul lui N.
Bălcescu, la sfarşitul lui decembrie al aceluiaşi an, s-a propus, intr-o adunare la Sibiu,
crearea unui principat român din toate ţinuturile româneşti din Imperiul Habsburgic, inclusiv
Bucovina.
Guvernul revoluţionar maghiar a trimis în Transilvania o armată, sub conducerea
generalului polon Iosif Bem. După ce a învins la Ciucea legiunile slab înarmate ale
românilor, la 13/25 decembrie Bem a cucerit Clujul şi a cerut românilor să accepte autoritatea
maghiară. Cu o armată mai numeroasă acum, Bem a cucerit până în martie 1849 cea mai
mare parte a Transilvaniei, fără Alba Iulia şi regiunea Munţilor Apuseni. A cucerit apoi
Sibiul, iar revoluţionarii români s-au refugiat în Ţara Româneasca. Pe măsură ce armata
maghiară înainta spre sud, s-au organizat expediţii de pedepsire şi au fost înfiinţate „tribunale
de sânge”.
 Bem face noi cuceriri, ajuns acum, aprilie 1849, la Banat. Ţăranii conduşi de Avram
Iancu şi refugiaţi în Munţii Apuseni rezistau cu succes armatelor maghiare. În intervalul de
timp 2/14 aprilie – 24 aprilie/ 6 mai a loc lupte sângeroase între forţele maghiare şi trupele
române din Apuseni, în care pier circa 5.000 de maghiari.
Încercările de colaborare cu revoluţionarii maghiari s-au facut de către revoluţionarii români
din Transilvania şi de N. Bălcescu, I. Ghica. Kassuth, guvernatorul regatului ungar, a semnat
la 2/14 iulie 1849, la Seghedin, „Proiectul de pacificare” şi tratatul pentru formarea unei
legiuni române. Camera de Jos maghiara a votat, la 16/28 iulie, un proiect de lege prin care
recunoştea drepturi naţionale românilor şi slavilor din Ungaria. Avram Iancu nu va mai ataca
forţele maghiare, iar Kossuth a publicat un decret pentru incetarea luptei armatelor maghiare
împotriva românilor. Dar la 1/ 13 august 1849, comandantul forţei armatei maghiare a
capitulat la Siria în faţa armatelor habsburgice şi ţariste. Revoluţia din Transilvania se
încheiase.

10. Revolutia de la 1848 din Banat

În 1848 izbucnește revoluția în Europa. În Imperiul Habsburgic aceasta a avut un

caracter preponderent național, maghiarii vedeau momentul oportun pentru a ieși de sub
autoritatea Casei Imperiale, în timp ce minoritățile din regatul maghiar doreau să folosească
momentul să se desprindă de regatul maghiar. În acest an, trupele revoluționare maghiare
înfrâng trupele imperiale austriece din Transilvania și Banat asediind timp de 114 zile cetatea
Timișoarei, fără a o cuceri. Totuși pierderile de vieți umane și pagubele materiale au fost
semnificative. Revoluția a fost înnăbușită în Banat și Transilvania prin intervenția trupelor
imperiale.
După evenimentele de la Pesta, revoluția apare și în Banat, 18 martie 1848, se
organizeaza de catre liberalii maghiari adunarea generală la Timișoara la care participă circa
2000 de oameni. Reprezentanții maghiarilor îi îndeamnă să urmeze programul de la Pesta,
astfel adoptă 12 puncte din deciziile de la Pesta, strâng semnături pentru Petiție și pentru
Dietă.
În 22 martie are loc o nouă manifestare, mai mulți oameni participă, vicecontele de
Timiș Sebo Vukovic ia cuvantul. Piața în care s-au întâlnit se va numi ulterior Piața
Libertății. La 4 aprilie înlocuiesc funcționarii numiți de austrieci, inclusiv pe români.
Evenimente similare au loc și la Lugoj unde se convoacă o adunare în 29 martie dar și în
Caraș are loc o reogranizare a autorităților locale.
Guvernul maghiar, informat despre miscarile sarbilor introduce masuri exceptionale,
adica decreteaza starea de asediu in comitatele unde s-au produs tulburari. Inca pe data de 26
aprilie, Peter Csernovics comitele Timisului, primeste imputernicirea din partea palatinului
Stefan si a primului ministru sa introduca starea de asediu in comitatele Torontal, Timis,
Caras si Arad. Se va organiza o adunare a populatiei sarbesti la Novi Sad, dar sosirea lui
Csernovics si indemnul acestuia de a respecta legile maghiare face populatia sa se mute la
Karlowitz care facea parte din comitatul Sirmiu care nu avea introdusa starea de asediu.
Distanta era de doar
12 kilometri, usor de parcurs. Astfel Congresul se va desfasura mai devreme de data
prestabilita de 27 mai.
În această primă fază aderă românii, sârbii, șvabii, atrași de diferitele propuneri însă
sârbii se desprind treptat de restul în speranța că vor beneficia de o serie de drepturi
bisericești și politice. O delegație de 60 de reprezentanti ai romanilor din granita militara si
diocezele Varset si Timis participă la Congresul sârbilor de la Karlowitz dar nu obțin nicio
concesie deorece sârbii doreau teritorii din Banat. Congresul ia urmatoarele decizii:
- Poporul sarb din Austria se declara natiune libera si independenta din punct de
vedere politic fiind sub dinastia Austriei si sub protectoratul coroanei ungare.
- Mitropolitul Rajacic si urmasii lui vor purta titlul de patriarh asa cu l-a avut
Arsen Carnojevic
- Se creeaza un teritoriu national pentru populatia sarba din Austria care se
numeste Voivodina. Noua Voivodina va cuprinde comitatele: Sirmiu, Barania,
Bacica, batalionul ciaicasilor, iar din Banat districtul Kikinda si granita
militarizata. Capitala Voivodinei va fi in orasul Timisoara. Voivodina va fi
unita din punct de vedere politic cu regatul Croatiei, Sloveniei si Dalmatiei. Ca
voievod al noului teritoriu national este ales colonelul din armata austriaca
Stefan Suplicat.
In ceea ce ii priveste pe romani, Congresul voteaza o motiune de prietenie scrisa in
termeni fratesti. Cei 60 de delegati “avand frica a se intoarce la ai sai, ca ei vor fi trasi la
raspuns” cer ca patriarhul sa le dea in scris ca romanii vor avea posibilitatea de a avea un
mitropolit roman. Acesta la da o scrisoare, care se pierde.
Sarbii lanseaza un manifest - chemare la arme - cu cuvinte de prietenie fata de romani,
dar fara sa trateze problematica unui ban roman sau a unui mitropolit roman. Vor invoca
totusi conditia comuna de natiune asuprita. Acestia nu le garanteaza nici independenta
bisericeasca ba ii si instiinteaza ca o mare parte din Banat va fi incorporata in Voivodina.
Românii din Banat trimit o scrisoare la Pesta pentru a protesta și a arăta raportul față
de sârbi. Se va incerca atragerea romanilor de partea revolutiei maghiare, fiind un moment
propice din punct de vedere politic, dar nici administratia maghiara nu avea de gand sa le
indeplineasca romanilor vreo dorinta.
În mai se realizează o Adunare la Lugoj care nu trimite reprezentant la Karlowitz.
La Pesta 9/21 mai, Emanuil Gojdu convoaca o adunare redusa, unde protestează
împotriva ridicării mitropolitului Iosif Rajacic la rang de Patriarh, și separarea bisericii de
sârbi. Acestia cer in “Petitia neamului romanesc din Ungaria si Banat”:
- Ocarmuire bisericeasca neatarnata de la mitropolitul de la Karlowitz
- Sa se numeasca o comisie romano-sarba care sa cerceteze situatia fundatiilor
bisericesti, manastiresti si scolare in vederea separarii ierarhice.
- Instituirea unei conduceri bisericesti si scolare neatarnate precum si un sinod
bisericesc separat.
- Limba romana sa nu fie impiedicata in biserici, scoli si “in toate trebile natiei
noastre cele din nauntru” in schimb recunosc limba maghiara ca limba
oficiala
 - Sa functioneze o sectie romaneasca pe langa Ministerul Cultelor
- Romanii sa fie tratati “cu mai mare bagare de seama de aci inainte”
- In “reghimentele militaresti” sa fie numiti ofiteri romani.
Guvernul maghiar acceptă, congresul bisericesc să fie la Timișoara care nu are loc din
cauza refuzului patriarhului si a episcopului comitatens Jivcovic. Si anume sub pretextul ca
nici romanii nu au tinut sa se prezinte la Congresul de la Karlowitz, si ca Jivcovic nu este in
masura sa ia decizii pentru alte dioceze, si mai ales pentru ca sarbii nu se vor prezenta intr-un
numar exponential. Romanii se intalnesc totusi intr-o biserica din suburbiul Fabric.
Conferinta prezidata de Mihail Cociuba din Arad. Adunarea isi insuseste cererile formulate la
Pesta prin “Petitia neamului romanesc”, la care mai adauga trei:
- Nationalitatea romana a locuitorilor romani sa fie recunoscuta
- Pentru problemele bisericesti si scolare se propune ca in fiecare dioceza sa se tina cate
o adunare in care functionarii bisericesti si scolari sa fie alesi nu numiti. Există riscul
unei confruntari intre romani si sarbi. (a treia nu mai e specificata)
Desi cerute in masa, nu s-au facut revendicari taranesti, pe motivatia ca era doar un
congres bisericesc.
Eftimie Murgu lansează un manifest spre poporul român, acesta cere unitate alături de
maghiari, își propune să organizeze o adunare populară la Lugoj. Autoritățile maghiare îi
permit cu condiția să nu se ia decizii. La 8 iunie ajunge la Lugoj unde ține un discurs prin
care îi critică pe sârbi și pe maghiari si invoca libertarea sociala pentru tarani si inarmarea
poporului, merge la Caransebeș unde încearcă să atragă armata de partea lui însă
comandantul regimentului îl scoate afară din oraș. Murgu se întoarce la Lugoj și hotărăște
formarea unei adunări banato-timișeană. La 15/27 iunie, Adunare la Lugoj cu cca. 10 000
oameni, unde cheama reprezentanții adunărilor din Banat, reprezentantul guvernului maghiar,
îi cere lui Murgu să respecte niște condiții și anume să nu ia hotărâri, Banatul să nu fie
proclamată provincie separată iar adunarea să nu țină mai mult de o zi. Adunarea are loc pe
Dealul Viilor, și se cerea: înarmarea poporului in decurs de sase zile și formarea unei gărzi
româno-bănățene, numirea lui Murgu drept căpitan general al gărzii, 3 căpitani români,
români în funcțiile de comandă, înlăturarea episcopilor sârbi de Timișoara (Jikovic) și Vârșet
(Popovic) fiind inlocuiti cu vicari pasoptisti (D. Petrovici-Stoichescu si Ignatie Vuia),
convocarea unui sinod românesc, autoritatea episcopilor sârbi să nu mai fie recunoscută,
folosirea limbii române în toate locurile unde românii sunt majoritari (maghiara urmand a fi
folosita doar in corespondenta cu guvernul), formarea armatei și recunoașterea independenței.
La sfârșit este aleasă o delegație care trebuie să înainteze cererile, Murgu va redacta și un
raport cu cererile care nu suportă amânare (inarmarea cere restituirea armelor confiscate de
“guvernul nemesesc” si proclamarea bisericii independente pana la intrunirea sinodului).
Autoritățile maghiare concluzioneaza ca dezideratele romanilor sunt similare cu
cererile sarbilor, evident nu le conveneau deloc. Vukovics isi incheie raportul si il considera
pe Murgu a fi eficient impotriva gruparilor sarbesti, dar pana atunci nu il vor lua in serios.In
vara lui 1848 au loc alegeri pentru parlament, apar tensiuni între români și maghiari, sediul
trebuia să fie la Pesta, iar la 30.000 de localnici să trimită un deputat. Categoriile care au
drept de vot:
 - Toti cei care au avut si pana la 1848 drept de alegere
- Toti cetatenii tarii, precum si cei naturalizati in urma cu 20 de ani - cu exceptia
femeilor- care indeplinesc urmatoarele conditii:
a) La orase poseda o avere in valoare de 300 de fiorini de argint, iar la sate au un sfert de
lot de pamant urbarial sau alta avere echivalenta
b) Maistorii cu cel putin o calfa, negustorii si fabricantii stabili “care au ale lor
duchene”(pravalii)
c) Toti cetatenii care pot dovedi ca au un venit asigurat de 100 de fiorini de argint pe an
d) Toti intelectualii indiferent de venit: doctorii, chirurgii, avocatii, inginerii, profesorii,
membri Academiei maghiare, farmacistii, preotii, notarii, invatatorii
e) Toti cei ce au fost cetateni ai oraselor regesti chiar daca nu au venitul de mai sus.
Autoritățile maghiare doreau să aibă cât mai mulți deputați care să susțină guvernul
de la Pesta. Românii au fost intimidați să se inscrie pe liste, în comitatul Timiș, iunie au loc
alegeri unde sunt aleși doi deputați români, singurul comitat unde românii câștigă este Caraș,
din cele 6 circumscripții, Murgu candidează în 4 (Lugoj, Oravita, Faget si Zorlent). Trimful
partidei lui Murgu e total. A fost clarificată și poziția politică a românilor. A fost ales în
3(Lugoj, Oravita si Faget) circumscripții, el optează pentru Lugoj. În celelalte două urmând
să aiba loc noi alegeri.
La 11 iulie 1848 Kossuth propune parlamentului infiintarea unei armate de 200 000
de oameni pentru apararea statului maghiar care era in pericol. Inca de la sfarsitul lui iulie
incep recrutarile si se intalnesc cu opunerea indarjita a taranilor care refuza sa se inroleze intr-
o armata ce nu le apara interesele. Initial taranimea si muncitorime din Banat au sustinut
revolutia maghiara, dar conditionau acest lucru de eliberarea social-nationala a poporului
roman. Ulterior se va produce “divortul”, la aceasta contribuind si inabusirea cu brutalitate a
razvratirilor taranesti. In sudul Banatului “oamenii pamantului” fraternizau cu revolutionarii
sarbi refuzand sa lupte impotriva lor. In august 1848 ei izbutesc sa se instapaneasca asupra
localitatilor miniere Moldova Veche si Moldova Noua, obtinand si biruinta de la Straja. O
ceata de “rebelianti” sarbi inaintand pe Valea Almajului e primita frateste de romani. Mai
mult de atat cand ofiterii regimentului roman de granita poruncesc ostasilor sa traga in
revolutionarii sarbi, acestia se opun dezarmandu-i pe superiori. Totusi cand unii revolutionari
sarbi incearca sa ocupe localitatile San-Mihai si Vlaicovat, populatia romaneasca a acestor
asezari se apara cu arma.
Garnizoanele din Timisoara si Banat vor ramane aproape de autoritatile imperiale, iar
in octombrie 1848 se decreta starea de asediu.
Vucovic pleaca din Timisoara, iar in timp aceasta va deveni o tinta. Unii voiau sa o
pastreze, altii sa o cucereasca. In octombrie este suspendat parlamentul de la Pesta, iar
Banatul este practic impartit intre autoritatea maghiara si cea imperiala. Au loc lupte la
Lipova, Resita, Bocsa si Varset. Iau nastere rascole/revolte in diverse comune din Banat
Dupa abdicarea lui Ferdinand si urcarea pe tron a lui Franz Joseph (2 decembrie 1848)
au loc cateva urmari: Lugojul este un fief al revolutionarilor; se incepe administrarea sarba,
imediat dupa recunoasterea oficiala a patriarhului Rajacic de catre Franz Joseph, in
Voivodina; austriecii cer ca actiunile sa se faca sub steagul imperial nu sub cel sarb. Armata
imperiala dizolva autoritatile sarbe instituite de patriarh, dezarmeaza satele sarbesti si
introduce limba germana ca limba oficiala in locul celei sarbe. Aceste masuri produc mari
nemultumiri in randurile sarbilor fata de imperiul habsburgic, fapt ce va atenua mai mult sau
mai putin conflictul cu romanii.
Conflictul romano-sarb era foarte acut in luna decembrie 1848 si in primele doua luni
din 1849 pana la ordinul lui Windisgraetz (masurile antipatriarhale). In februarie 1849 ajunge
la cote maxime. Romanii protesteaza prin diferita publicatii in presa precum “Gazeta
Transilvaniei”.
La 4 aprilie 1849 se da o noua Constitutie (constitutia octroata) prin care este
recunoscuta Voivodina pentru romani nu este anuntat nimic. Romanii inainteaza un nou
memoriu in care mentioneaza ca nu se opun formarii Voivodinei atat timp cat acesta
inglobeaza doar zonele cu populatie majoritar sarba, nu si romaneasca. Romanii se opun
formarii si trimit o delegatie la Viena in 16 mai 1849, ei protesteaza impotriva noii constitutii.
Dar nici acest memoriu nu a fost luat in seama de catre imparat.
Dupa succesele din Ardeal, la inceputul lui aprilie 1849 generalul Bem porneste spre
Banat pentru a-l cuceri din mainile imperialilor. Politica sa de amnistie si impaciuire a
castigat simpatia popoarelor din Ardeal. Era adversarul urii si milita pentru infratirea si unirea
popoarelor. Dar aceasta politica era contracarata de trupele seciuesti si maghiare aflate in
comanda sa, care sub pretextul dezarmarii savarsesc excese, se razbunau asupra fostilor
adepti imperiali,nevoia de aprovizionare ii determina sa rechizitioneze vite si animale de la
populatie fara despagubire, deasemenea si populatia este recrutata cu totul.oamenii ingriziti
se refugiau in paduri pentru a scapa de recrutare, familiilor acestora impunandu-se amenzi de
cate 200 de fiorini.
Bem se orienta spre a cuceri Caransebesul(17 aprilie) si apoi Lugojul(18 aprilie).De la
Lugoj avea sa faca jonctiunea cu armata maghiara care intrase in Banat pe la Ilia-Faget. In
prima jumatatea lunii mai, Bem ocupa orasele Varset, Biserica-Alba, Oravita si Bazias. La 15
mai ajunge la Orsova si regimentul romano-banatean se retrage in Tara Romaneasca deci
pana la 15 mai Bem reuseste sa ocupe tot Banatul cu exceptia Timisoarei.
Dupa recuperarea Banatului, guvernul maghiar incepe reorganizarea comitatelor. Va
desfiinta regimentul de granita roman, va desfiinta iobagia, recunoasterea ortodoxiei, vor
promite subventii pentru scolile ortodoxe, vor introduce contributia comuna la impozite, vor
aboli decima preoteasca, vor extinde dreptul de vot, se promit si granicerilor o serie de
avantaje, preocuparea este orientata catre Timisoara care trebuia cucerita.
Trupele maghiare cuceresc si cetatea Arad. Bazandu-se ca Timisoara era inconjurata
incep asediul ei. 13-25 aprilie acestia cuceresc cartierele din jurul Timisoarei: Iosefin,
Freidorf, Mehala, Fabric. Si isi stabilesc in mod provizoriu resedinta in comuna Sannicolaul
Mare.
Asediul Timisoarei incepe inca din 25 aprilie 1849. Pana la jumatatea lunii mai au loc
hartuieli neinsemnate.Taie conductele care aprovizionau cetatea pe 14 mai. Puturile din
interior nu acupereau nevoile a 8840 de militari, 4433 recruti, 6000 civili adica 15 000 de
oameni si aproximativ 1300 de cai. Incercarile de a recuceri Fabricul esueaza.
 In iunie, maghiarii incearca un nou atac asupra cetatii, isi fortifica pozitiile in
cartierele marginase ajungand pana la 11 000 de oameni si 68 de tunuri si incep sa
bombardeze cetatea intre 4 si 19 iulie. Kossuth vine in lagarul asediatorilor si le cere sa
cucereasca numaidecat cetatea, astfel in noapte de 18-19 iulie se declanseaza un nou atac
deosebit de violent care in cele din urma este respins.
Situatia trupelor si civililor din cetate devine din ce in ce mai grea, incep sa se termine
proviziile si iau avant molimele tifos, holera, scorbut etc. Spitalele sunt luate cu asalt iar
ranitii mor din cauza infectiilorjumatate din garnizoana a fost decimata de obuze si boli, o
patrime din ea alaturi de 60 de ofiteri sunt in spitale.. La 31 mai sunt expulzati de catre
comandamentul garnizoanei 400 de sarmani, iau la 1 iulie o a doua transa de 800 de nevoiasi.
Cetatea nu cedeaza in speranta ca se apropie trupele imperiala, la 9 august ajung trupele
imperiale iar asediul ia sfarsit. Acestea incep recucerirea Banatului, ajung si la Lugoj unde
liderul revolutionar maghiar Kossuth fuge in Turcia, trupele lui Bem si ale lui Murgu incearca
o ultima refacere a revolutiei dar esueaza din cauza ca sunt parasiti de trupe din cauza lipsei
de motivatie si datorita refuzului locuitorilor lugojeni de a-i aproviziona. Bem pleaca spre
Deva, trupele imperiale ocupa Caransebesul si ajung pana la Orsova care este
cucerita la 13 august.
Se iau masuri impotriva revolutionarilor romani, Eftimie Murgu condamnat la moarte
dar pedeapsa este redusa la 4 de ani de inchisoare. Liderii revolutionari arestati, iar generalii
maghiari au capitulat la Șiria.
11. Reformele lui Al.I.Cuza

Intern s-a trecut la unificarea serviciilor publice, armata se unifica și ea. La fel și
liniile telegrafice și serciviile vamale. S-a trecut și la unificarea guvernelor și a adunărilor
celor două Principate. Se înființează Universitatea de la Iași
La 22 ianuarie, 1862 s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de
conservatorul Barbu Catargiu. Acesta face un proiect de lege rurală care provoacă puternice
dezbateri care nu au sorți izbândă. Barbu Catargiu a fost asssasinat iar guvernarea lui se
sfârșește.
Guvernul Nicolae Crețulescu, liberalism moderat, continuă modernizarea. Au fost
puse bazele arhivelor naționale, se înființează jandarmeria și primele universtăți. Se formează
o comisie care încep lucrările la Codul de Procedură civilă, pregătirea secularizării averilor
mănăstirești, acțiuni pentru oprirea corupției.
Guvernarea Mihail Kogălniceanu (oct 1863 - mai 1864). Este un partener loial a lui
Cuza, începe guvernarea în forță, punând bazele unui program de reforme. Se pun bazele unui
program de masuri legislative. Legea contabilității generale a statului, legea reorganizării
armatei și administrației(consilii județene, consilieri aleși), legea contribuțiilor pentru
drumuri și poduri, legea impozitului financiar. În 25 decemrie 1863 legea secularizării
averilor mănăstirești care dă o serie de supărări progunde, se oferă o despăgubire care este
refuzată. În aprilie 1864 se aduce în discuție Proiectul de lege rurală. Kogălniceanu vrea să-și
dea demisia însă Cuza refuză. În 2 mai 1864 se desființează adunarea. Se organizează un
plebiscit care impune mai multe acte - Statului Dezvoltător ar Convenției de la Paris și noua
lege electorală. Actele au fost adoptate iar Cuza merge la Constantinopol pentru a obține
susținerea puterilor garante iar cuza obține suportul acestora.
Statului dezvoltător al Convenției de la Paris este un act adițional la Convenția de la
Paris, fiind valabil până în 1866 cand apare constituția, și este precizat numele de România.
Actul pune în pagină : separarea puterilor în stat, puterea legislativă era a domnului și a
corpurilor legiuitoare (senat și parlament), inițiativa legilor domnul, puterea executivă era a
domnului și guvernului iar puterea judecătorească era a instanțelor judecătorești.
Atribuțiile domnului sunt : președintele Consiliului de Stat, sancționează legile,
numește președintele camerei, numește cei 64 de membrii ai senatului.
Legea electorală are elemente de noutate. Stabilește drept de vot cetățenilor peste 25
de ani(doar bărbați). Erau alegători primari (plăteau o taxă) și direcți.

Guvernul este condus de Cuza, care conduce prin decrete-legi. Sun emise 40 de
decrete în iulie-decembrie.
Legea rurală în august 1864 prin care se desființează claca, dijma și toate obligațiile.
Țăranii sunt împroprietăriți în funcție de numărul de vite. Existau 3 categorii de țărani,
pălmași - 0 vite, mijlocașii - 2 vite, frunatașii - 4 vite. Era o suprafață limitată, diferită între
Țara Românească și Moldova. Țăranul trebuia să despăgubească proprietarul în 15 ani
 Legea asupra instrucțiunii publice - pentru bazele învățământului public. Erau 3
cicluri de formare primar, obligatoriu, gratuit, secundar, 7 ani, universitar 3 ani. Se pun
bazele învățământului profesional, medical și ingineresc. Sunt reglementate și situațiile
elevilor săraci, burslele, salariile personalului didactic.
Se reorgranizează Curtea de Casație. Se introduce legea camerelor de comerț.
Înființate Casa de Economii și Consemnațiuni, Școala pentru drumuri și poduri, intră în
vigoare codul civil/penal, instituția căsătoriei civile și a divorțului, Muzeul Național de
Antichități. După decembrie 1864 se continuă cu procesul de modernizare. În 1865 legea
organelor judecătorești, se organizează serviciul de poștă și telegraf, legea pensiilor, cod de
procedură civilă. România aderă la convenția pentru serviciul de telegrag româno-sârbă,
româno-austriacă și româno-rusă.
A încercat să instituie o decorație națională - Ordinul Unirii- și dorea să bată o
monedă - Romanat.

12. Razboiul de independenta 1877-1878

După ce Cuza intră în procesul de constituire, următorul obiectiv a fost acela al

obținerii independențtei pe cale diplomatică. În 1874 se încheie convenția comercială cu
Austro-Ungaria.
În 1876 pe fondul izbucnirii crizei orientale, România va indentifica posibilitatea de a
obține independența. Pe fondul crizei, Imperiul Otoman în vara lui 1875 începe mișcări în
Balcani. Încep răscoale în Balcani, Bosnia, Herțegovina, Bulgaria, Muntenegru și Serbia
declară război Porții, susținute fiind de Rusia. România se va poziționa în neutralitate dar
simpatizează cu acțiunile antiotomane și le susține. Poarta acuză România că îi susține pe
bulgari, fapt pentru care trimite la Vidin un corp de armată și vase de război pe Dunăre.
În 1876 printr-o notă circulară, România își precizează poziția față de evenimente și
încearcă să forțeze obținerea pe cale diplomatică a independenței.
Marile Puteri încearcă să convingă Poarta să introducă reforme în zonele de revoltă
însă nu e dispusă la foarte multe concesii, România fiind catalogată drept parte a imperiului.
Războiul ruso-turc fiind inevitabil, începe la Livada (Crimeea) discuții privind
condițiile de trecere ale armatei Ruse prin România, ea nefiind independentă la acea vreme.
La 4 aprilie 1877 este semnată convenția iar la 11 aprilie, armatele trec granița în România și
declară război Imperiului Otoman, a cărei replică se va simți pe teritoriul românesc.
La 29-30 aprilie cele 2 camere vor decreta stare de război. La 9 mai 1877 ministru de
externe, Kogălniceanu, rostește „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”.
Agenții diplomatici primesc o altă notă circulară prin care să anunțe Marile Puteri.
Parisul primește cu răceală această veste. Berlinul afirmă că atitudinea Germaniei va depinde
de modul în care se va rezolva problema Strasberg. Austro-Ungaria are o atitudine rezervată,
recomandând marilor puteri că abia după război să se pronunțe în privința independenței. În
privința războiului, Austro-Ungaria era neutră și la sfârșitul războiului primea administrarea
Bosniei și Herțegovinei. Rusia afirmă ca este o chestiune de fapt și nu de drept, și că
independența va fi recunoscută mai târziu. Italia privește cu simpatie, dar oficial este
rezervată.
Militar, România nu stătea bine. Au făcut comenzi de armament pentru a se remedia
lipsurile. În 1877 au fost create 8 noi regimente, și au fost dublate numărul regimentelor de
artilerie. În aprilie 1877 se dă un decret de mobilizare al armatei. A fost adoptat un nou
Regulament de Rechiziții. Pe parcursul a doi ani, România a încerca să creeze ce este necesar
unui astfel de război. Armata rusă a concentrat 200.000 de oameni dar au trimis 135.000.
Armatele ruse trec Dunărea, o parte la Isarcea în N Dobrogei și o parte la Zimnicea.
Bateriile de tun de pe malul românesc încep să bombardeze malul bulgăresc, turcii
reacționând. Armatele turcești se vor grupa la Plevna unde înceacă să blocheze armatele ruse.
Prin această poziție, Osman Pasa reușește să țină blocate trupele rusești. La 8 iulie, Rusia
încearcă un atac la Plevna însă este învinsă iar acest fapt duce la cererea de ajutor din partea
armatei române. Se cere insistent intrarea trupelor române în război iar în primă fază Carol nu
e interesat să intre în răzoi.
Vor fi trimise peste Dunăre armate care să ajute. Momentul de la Plevna este un
moment important în războiul ruso-turc. Poziția turcească este una bine organizată. În 26
august începe focul de artilerie asupra turcilor. În final va fi nevoie de un atac la baionetă.
Prin eforturi mari și continue sunt cucerite redutele Grivița 1 și 2 și Plevna. Armatele ruse
continuă drumul. Plevna a fost o fortificație importantă, asediată 3 luni. După se concentrează
pe Vidin și pe Smordan. Au loc lupte până în iarna lui 1877-1878.
Transportul era dificil, fiind un impas mare în ceea ce privește aprovizionarea armatei.
Victoria de la Plevna a permis armatelor ruse să continue spre Constantinopol. Imperiul
Otoman cere încheierea Păcii la San Stefano prin care România și Serbia devin independente,
Bulgaria e autonomă iar Rusia primește Dobrogea.
Prin această manifestare, România își manifestă dorința de a devenii independentă.
Războiul nu s-a desfășurat pe teritoriul României, dar cu toate astea pierderile au fost mari.

13. Guvernarea I.C. Bratianu (19 ianuarie 1922- 30 martie 1926)

Rezolvarea problemei guvernamentale a venit o data cu aducerea la putere a unui

guvern liberal monocolor. Venirea acestui guvern la putere simboliza iesirea burgheziei din
criza postbelica si totodata inceperea unei perioade de stabilitate in care se va consolida din
punct de vedere politic statul si deasemenea si organizarea economica.
Programul de guvernare prevedea: elaborarea si votarea unei noi Constitutii, o politica
de dreptate sociala, aplicarea reformei agrare, imbunatatirea conditiilor de viata ale
muncitorimii, revizuirea impozitelor, acordarea de drepturi egale tuturor cetatenilor.
In plan extern guvernul Bratianu a urmarit o politica de pace si demnitate nationala.
 Martie 1922 organizarea alegerilor parlamentare generale (pentru un parlament care
sa voteze Constitutia): PNL obtine majoritatea; Partidul Poporului inregistreaza un regres,
Partidul Taranesc un succes scontat, Partidul Conservator Progresist nu a obtinut niciun
mandat, P.S.D a trimis 2 deputati in parlament.
27 martie 1922 se produce deschiderea Corpurilor Legiuitoare.
15-17 octombrie 1922 serbarile incoronarii regelui Ferdinand si a reginei Maria la
Alba Iulia, moment ce va consacra statul roman unitar.
Guvernul a adoptat o legislatie extrem de vasta:
1. Constitutia (29 martie 1923)are la baza principiul separarii puterilor in stat in: putere
judecatoreasca, executiva si legislativa. Statul era “national, unitar si indivizibil”.
Stabilea: egalitatea cetatenilor in fata legii, libertatea presei, libera asociere, dreptul la
invatatura, dreptul la munca si drepturi egale ale minoritatilor. Prin Constitutie vor
deveni votul universal si infaptuirea reformei agrare obiective principale. Proprietatea
era definita ca functie sociala fiind prevazut dreptul de expropriere al statului in caz
de utilitate publica. Se prevedea nationalizarea bogatiilor subsolului. Legislatia
electorala prevedea dreptul de vot doar al barbatilor majori, de peste 21 de ani
impliniti; in privinta femeilor stabilea legi speciale pentru a-si putea exercita dreptul
de vot. Pentru a fi eligibil in Adunarea Deputatilor se cerea: a fi cetatean roman, a
avea exercitiul drepturilor civille si politice, 25 ani impliniti si domiciliul in Romania.
Senatul compus din senatori alesi si senatori de drept. Senatorii alesi erau alesi de
cetateni romani cu 40 ani impliniti, membrii consiliilor judetene si membri consiliilor
comunale si urbane, Camera de Comert, de Industrie, de Munca si Agricultura; de
fiecare universitate cate un senator ales prin votul profesorilor. Membrii de drept ai
Senatului: mostenitorul tronului de la varsta de 28 ani, mitropolitii, episcopii eparhioti
ai BOR si greco-catolice; capii confesiunilor recunoscute de stat, fosti ministri cu
vechime de 6 ani +, fosti presedinti ai Corpurilor legiuitoare cu vechime de 8 sesiuni
ordinare, fosti senatori si deputati cu 10 legislaturi, fosti prim-presedinti ai Inaltei
Curti de Casatie si Justitie vechime 5 ani, generalii in rezerva sau in retragere care au
luptat pe front ca titulari cel putin 3 luni, fosti sefi de stat major sau inspectori
generali de armata, fostii presedinti ai adunarilor nationale de la Chisinau, Cernauti,
Alba-Iulia. Mandatele deputatilor si senatorilor erau de 4 ani si se bucurau de
imunitate parlamentara. In ceea ce priveste dreptul regelui de a numi primul ministru,
2 interdictii: nu poate sa fie din familia regala si trebuie neaparat sa fie cu cetatenie
romana. Suveranul aproba lista de ministri alcatuita si era capul puterii armate si
militarii nu aveau dreptul sa faca politica.Judecatorii erau inamovibili.Succesiunea la
tron era dreptul ereditar al primogeniturii. Regele avea initiativa la Adunarile
Legiuitoare de a revizui Constitutia total sau partial, iar revizuirea se realiza de
adunari in acord cu regele. Prinicipiul fundamental care sta la baza constitutiei “regele
domneste dar nu guverneaza”, in fond nu exista o ramura a statului in care monarhul
sa nu fie implicat
2. Legea pentru infiintarea Societatii Nationale de Credit Industrial (23 iunie 1923)
3. Legea persoanelor juridice (februarie 1924)
4. Legea energiei (aprilie 1924)
5. Legea privitoare la comercializarea si controlul intreprinderilor economice ale
statului (7 iunie 1924)
6. Legea pentru unificarea judecatoreasca (iunie 1924) organizarea de judecatorii
urbane, rurale si mixte, de tribunale (in capitale de judet), a 12 Curti de Apel, precum
si a unei Inalte Curti de Casatie si Justitie, care judeca situatiile exceptionale
(constitutionalitatea legilor, acuzatiile aduse ministrilor). In fiecare capitala de judet
exista un tribunal cu una sau mai multe sectiuni, fiecare sectiune cu un presedinte,cel
putin 2 judecatori de sedinta, unul sau doi supleanti, grefieri, ajutori de grefieri si
impiegati. Pe langa judecatorii de sedinta fiecare tribunal avea 2 judecatori cu
insarcinari speciale (pentru instructie sindic, pentru tutela, pentru infractiunile
minorilor). In Dobrogea functionau “Cadiatele” care judecau dupa Sharia. Pe langa
fiecare tribunal exista o Curte de Jurati care judecau afacerile criminale, delictele
politice si de presa. Magistratii nu puteau ocupa nicio alta functie publica in afara de
profesor la Facultatea de Drept sau la o scoala superioara.
7. Legea minelor (4 iulie 1924) conditiile de exploatare a resurselor, care reveneau
statului, cu exceptia drepturilor castigate, adica a capitalului strain investit anterior,
urmand ca orice societate mixta sau straina sa posede 60% capital romanesc si doua
treimi din membrii Consiliului de Administratie sa fie romani. Datorita presiunii
marilor puteri legea a fost modificata in 1925 si anuma ca numai 50,1% din capital
trebuia sa fie romanesc.
8. Ordonantele Corpului II de Armata (aprilie 1924, iulie 1924) Partidul Comunist
trece in ilegalitate.
9. Legea pentru Invatamantul primar al statului din invatamantul primar-normal
(26 iulie 1924) 7 clase primare devin obligatorii.
10. Legea pentru reprimarea unor infractiuni contra linistii publice sau “Legea
Marzescu” (19 decembrie 1924, modificata in 1927)
11. Legea pentru unificarea administrativa (14 iunie 1925) inlatura organizarea
diferita a provinciilor istorice; 71 judete, judetele impartite in plasi, plasile in comune,
comunele in sate. Astfel se intareste caracterul centralizat, birocratic al administratiei
de stat.
12. Legea pentru reglementarea repausului duminical si a sarbatorilor legale (18
iunie 1925)
13. Legea votata de Adunarea Nationala privitoare la renuntarea principelui Carol la
succesiunea la Tron (4 ianuarie 1926) prin care se rezolva criza dinastica.
14. Legea electorala pentru Adunarea Deputatilor si Senat sau “legea primei
majoritare”(27 martie 1926) a sporit numarul senatorilor. Gruparea majoritara
primeau jumatate din mandate iar cealalta jumatate se impartea intre toate celelalte
gruparile inclusiv cea majoritara, toate in functie de procentele primite. Daca nu era o
grupare stabilita majoritara, se imparteau strict in functie de procente. Numarul
deputatilor a fost stabilit la 387 iar senatorii 254 (din care 113 alesi la Colegiul
 Universal). A fost elaborata pentru a evita gruparile de coalitie, pe ideea guvernarii
monopartide, in final obtinant aprox. 70% din mandatele din Camera Deputatilor.

Dupa indeplinirea mandatului de 4 ani guvernul liberal si-a prezentat demisia la 30

martie 1926.

14. Primul Guvern Miron Cristea (10 februarie - 30 martie 1938)

Primul guvern avea rolul de a face masurile antidemocratice sa para temporare. Miron
Cristea, patriarh, numit presedinte al Consililului de Ministri, pentru sprijinul clerului in
actiunea de influentare a maselor de credinciosi.In consiliu au fost inclusi 7 fost prim-
ministri: Alexandu Averescu, Nicolae Iorga, Constantin Angelescu, Arthur Vaitoianu,
Alexandru Vaida-Voevod, G.G. Mironescu si Gheorghe Tatarescu. Acestia girau pentru noul
regim, dandu-i autoritate in tara, Maniu si Octavian refuza sa adere la noul regim.
Ministrii cu functii efective: PNL: Victor Diamandi, Ioan Costinescu si Mircea
Canciov; PNT: Armand Calinescu; Frontul Romanesc: Voicu Nitescu, C.Angelescu; Uniunea
Agrara: Constantin Argetoianu.
Iorga si Diamandi cu viziuni clare antidictatoriale se datora faptului ca au considerat
ca regimul autoritar va fi un obstacol in calea instaurarii dictaturii legionare.
11 februarie 1938 emiterea decretului-lege pentru introducerea starii de asediu pe
intreg teritoriul tarii; mentinerea ordinii publice si a sigurantei va trece in competenta
militara. Au fost numiti noi prefecti in judete din randul ofiterilor si a fost revocata
convocarea corpului electoral.
S.a trecut la institutionalizarea noului regim, incepand cu noua Constitutie la 27 februarie
1938.
Dupa intrarea in vigoare a noii constitutii s-a format la 30 martie un nou guvern
prezidat tot de Miron Cristea.

15. Regimul antonesciano-legionar

La 14 septembrie 1940 România este proclamată Stat Naţional Legionar. Se

alcătuieşte noul guvern sub conducerea lui Ion Antonescu, iar Horia Sima este numit
vicepreşedinte al consiliului de miniştri. Ion Antonescu va detine controlul asupra deciziilor
in cadrul razboiului, si va detine conducerea justitiei, armatei, finantelor si serviciilor secrete.
Antonescu a concentrat in mainile sale atributele esentiale puterii politice: „el avea
dreptul de initiativa legislativa, de a numi membrii guvernului si nu raspundea nimanui.”
Baza politica a regimului a constituit-o Garda de Fier, iar generalul Antonescu a luat
parte activa la actiunile organizate de legionari, a imbracat camasa verde cu diagonala si a
acordat acestora puteri mari si fonduri din tezaurul statului.
Astfel incepea un regim de dicatura antonesciano-legionara cu trasaturi specifice:
„excluderea separatiei puterilor in stat, anularea libertatilor si drepturilor cetateniesti,
defiintarea institutiilor fondate de Carol al II-lea, conducerea prin decrete-legi, incurajarea
nationalismului si a antisemitismului.”
 Legionarii isi vor crea institutii proprii care de fapt la dublau pe cele ale Statului:
politie, organizatii paramilitare, tribunale etc.). acestia nu ezitau sa contracareze anumite
decizii ale lui Antonescu in plan politic si economic.
Pentru a atrage masele de partea lor si totodata sa atraga simpatizanti cati mai multi,
legionarii recurg la mass-media vremii pentru a publia calendare, brosuri, carti in care erau
proslavite legiunea si Capitanul, sau pentru organizarea de ceremonii publice in memoria
legionarilor ucisi intre 1938-1939. Deasemenea vor infiinta in special in cartierele
muncitoresti, magazine si cantine legionare. O alta modalitate de a atrage simpatizanti au fost
promisiunile legate de marirea salariilor muncitorilor sau imbunatatirea conditiilor de munca.
Tandemul Antonescu-Garda de Fier a inceput sa arate semne de nesiguranta inca din primele
zile de existenta. Dupa 14 septembrie 1940 au devenit foare clare telurile fiecarei parti, si
s-a ajuns la o confruntare. Partea antonesciana dorind sa urmeze calea legala in pedepsirea
„vinovatilor” iar grupul legionar care dorea sa-l inlature complet pe general de la
guvernare, ca sa poata pune bazele unui guvern strict legionar inspirat din ideologia lor.

Diferentele la nivelul regimului devin publice după 27 noiembrie 1940, ca urmare a

asasinării de către legionari a 64 de deținuți politici la închisoarea Jilava, precum și a
profesorilor universitari Nicolae Iorga și Virgil Madgearu alături de generalul Gheorghe
Argeșeanu (fost prim ministru) și Victor Iamandi (fost ministru de justiție) precum si
asasinate la Prefectura Poliției Capitalei, în pădurea Balta și pădurea Vlăsiei.
Masurile adoptate de legionari vizau defapt inlaturarea lui Antonescu de la conducere,
si mai ales erau in contradictie cu regimul antonesciano-legionar. Antonescu a incercat o
limitare a prerogativelor colaboratorilor sai, si anume in decembrie 1940 desfiinteaza politia
legionara, si printr-un decret lege va stabili pedeapsa pentru instigarea la rebeliune cu
moartea.
Horia Sima, sprijinit de Hitler, a inceput înarmarea mișcării legionare pentru a prelua
puterea.
Odata cu acceptul Fuhrerului, Antonescu ia anumite masuri crunte împotriva mișcării
legionare. Antonescu a recurs la măsuri drastice împotriva gărzii de fier :” a destituit
ministerul de interne legionar, directorul general al siguranței statului, prefectul capitalei și
prefecți legionari ai județului și primarii legionari, etc”.
Între de 21-23 ianuarie 1941, legionarii au organizat o rebeliune, atacând și ocupând
instituții administrative, secții de poliție și centre de comunicație. „Au fost devastate 3400 de
imobile și instituții, au fost omorâte 374 de persoane dintre care 118 evrei și 74 militari.
Valoarea pagubelor însuma 1 miliard de lei.” Antonescu a recurs la armată, a înfrânt
rebeliune și a arestat circa 8.000 de rebeli. Circa 700 de legionari în frunte cu Horia Sima s-au
refugiat în Germania. Dupa acest episod mișcarea legionară a fost scoasă din afara legii.
La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern al caruia va rămâne în
continuare președinte al consiliului de miniștrii, dar preluând și ministerul de interne.