2.6.

Proprietăți chimice
Rezistența la coroziune este proprietatea de a rezista
la o degradare lentă, de la suprafaţă către interior, sub
acţiunea agenţilor chimici (în prezenţa substanţelor
chimice).
Tipuri de coroziune:
- chimică – fără transfer de sarcină electrică în timpul
procesului (oxigen, acid clorhidric, dioxid de carbon, alte
soluţii rău conducătoare de electricitate);
- electrochimică – cu transfer de sarcină electrică
(soluţii bune conducătoare de electricitate – electroliţi).
Metale şi aliaje rezistente la coroziune: metalele
nobile (Au, Ag, Cu) şi aliajele lor (scumpe).
.
 Metale şi aliaje autoprotectoare sunt acelea care în
urma coroziunii iniţiale se acoperă cu o peliculă
izolatoare datorită fenomenului de pasivare (pasivarea Ag
în acid clorhidric prin formarea peliculei de clorură de
argint, a Fe în acid azotic concentrat).

Alierea metalelor cu un component adecvat prin

concentraţii relativ scăzute ale componentului de aliere
reduce considerabil viteza de coroziune (introducerea Cu
de 0,2...0,3%, Cr sau Ni în oţeluri etc.).
2.7. Proprietățile electrice ale materialelor electroizolante
Proprietățile electrice sunt determinate de două
fenomene care apar în dielectrici:
- de conducție;
- de polarizare.

Rezistivitatea de volum și rezistivitatea de suprafață și,

respectiv, rezistența de volum și rezistența de
suprafață, sunt proprietăți ale materialului legate de
fenomenul de inducție electrică.
 În timpul funcționării dielectricul permite trecerea
unui curent electric. Acest curent de scurgere este extrem
de mic în comparație cu curenții care trec prin elementele
conductoare ale instalației electrice.

Curentul de conducție are două căi de trecere prin

dielectric:
- prin masa (volumul) dielectricului;
- pe suprafața dielectricului.
 Constanta dielectrică sau permitivitatea dielectrică este
o proprietate a materialului legată de fenomenul de
polarizare electrică.
 Rigiditatea dielectricului este o proprietate a
materialului legată de fenomenul de străpungere
(pierderea proprietății de izolant) sub influența câmpului
electric.
Tensiunea la care are loc străpungerea se numește
tensiune de străpungere Ustr, iar câmpul electric
corespunzător acestei tensiuni se numește câmp de
străpungere sau rigiditate dielectrică.

Tangenta unghiului de pierderi este o proprietate a

materialului legată atât de fenomenul de conducție, cât și
de fenomenul de polarizare, fenomen care determină
pierderi electrice în dielectrici.
 2.8. Proprietățile fizico-chimice ale materialelor
electroizolante
Higroscopicitatea este proprietatea dielectricului de a absorbi
umiditatea din mediul ambiant și depinde de compoziția chimică
și structurală, precum și de porozitatea materialului.
Densitatea: , reprezintă raportul dintre masa şi volumul
materialului şi se exprimă în kg/dm3;
Porozitatea este raportul dintre volumul porilor și volumul
total al unei mostre de material.
Conductibilitatea termică reprezintă proprietatea materialului
de a conduce căldură și se apreciază prin conductivitatea termică,
numeric egală cu căldura care trece în unitatea de timp prin
unitatea de suprafață considerată, pentru diferența de temperatură
de un grad.
 Solubilitatea este proprietatea materialelor electroizolante de
a se putea dizolva într-o substanță lichidă, numită solvent.

Stabilitatea termică este proprietatea materialelor

electroizolante de a rezista timp îndelungat la o anumită
temperatură admisibilă, cu condiția să-și păstreze caracteristicile
de bază.
În funcție de temperatura maximă admisibilă de utilizare,
materialele termoizolante se încadrează în următoarele șapte clase
de izolație: Y, A, E, B, F, H și C, cărora le corespund
temperaturile maxime admisibile de utilizare de 90o; 105o; 120o;
130o; 155o; 180o şi peste 180oC.
 Stabilitatea la temperaturi scăzute este proprietatea
materialelor electroizolante de a-și menține principalele
caracteristici electrice și mecanice în condițiile temperaturilor
scăzute (- 60oC - 70oC).
Punctul de aprindere și punctual de inflamabilitate
reprezintă temperatura cea mai joasă la care un material emite o
cantitate suficientă de vapori care poate da, cu aerul înconjurător,
un amestec combustibil. Amestecul se poate aprinde cu ajutorul
unei flăcări, caz în care se determină punctul de inflamabilitate,
sau se poate aprinde singur, caz în care se determină punctul de
aprindere.
Stabilitatea chimică reprezintă rezistența materialelor față de
acizi, gaze, apă, baze, săruri solubile etc.
 2.8.1. Proprietățile aluminiului
Este metalul cel mai răspândit în scoarţa pământului,
constituind 7,5% din litosferă și, respectiv, 8,2% din rocile
vulcanice, iar dintre toate elementele este al treilea ca răspândire,
după oxigen și siliciu [11].
Temperatura de topire
- pentru aluminiul cu puritatea de 99,996% temperatura de
topire este de 660,24ºC,
-pentru aluminiul tehnic (99,2 %) este de 657ºC;
- pentru aluminiul rafinat (99,9 %) este de 659,8ºC.
Sistemul de cristalizare al aluminiului este cubic, cu feţe
centrate până la topire (660ºC), şi nu prezintă nicio transformare
alotropică.
 Greutatea specifică
- pentru puritatea de 99,996 % este de 2,6989 g/cm3;
- pentru puritatea 99,000 % este de 2,71 g/cm3.

Pentru o anumită valoare a purităţii, greutatea

specifică scade odată cu creşterea temperaturii.
De exemplu, pentru puritatea de 99,75%, greutatea
specifică scade odată cu temperatura de la 2,705 g/cm3 la
20ºC, la 2,55 g/cm3 la 660ºC şi, de asemenea, scade la
trecerea în stare de ecruisare cu circa 0,13%.
 Coeficientul de dilatare liniară, la temperatura
ambiantă, are valoarea de 23,4.10-6/ºC şi variază
neesenţial în funcţie de gradul de puritate.

Conductibilitatea termică scade odată cu creşterea

purităţii şi creşte odată cu creşterea temperaturii, astfel:
- aluminiul de puritate 99,996%,  =237 W/mK, la
temperatura de 100 ºC;
- aluminiul de puritate 99,99%,  =217 W/mK, la
temperatura de 100 ºC, iar la temperatura de 500 ºC are
conductibilitatea de 209 W/mK.
 Căldura masică la temperatura ambiantă este de C =
24,37 J/molgrd, respectiv C = 0,215 cal/ggrad, iar la
anumite temperaturi se determină cu relaţia:
C = 20,68 + 12,3910-3 T [J/molgrd].
Rezistivitatea electrică a aluminiului variază sensibil
în funcţie de gradul de puritate, de starea materialului
(turnat, ecruisat, recopt) și în funcţie de structură și de
temperatură. Astfel, rezistivitatea scade odată cu
creşterea purităţii:
- pentru puritatea de 99,000 %, are valoarea de 2,63
cm;
- pentru puritatea de 99,996 %, are valoarea de 2,63
cm la 200 0C iar la 600 ºC are valoarea de 9,774 cm.
 Aliaje ale aluminiului. Aluminiul formează aliaje cu:
- elemente nemetalice: B, Si, As;
- elemente metalice: Cu, Mg, Zn, Ni, Cr etc.

Aliajele pe bază de aluminiu se caracterizează prin

proprietăți speciale, cum ar fi:
- densitate mică;
- rezistența mare la coroziune în aer, apă și acizi;
- bună conductibilitate termică și electrică.
 2.9. Proprietățile cuprului
Conductivitatea electrică scade puternic în prezenţa
impurităţilor de P, As, Sb, Al, Fe, Sn şi scade cu câteva
procente prin deformare la rece [11].
Coeficientul de temperatură al rezistivităţii între
(0÷100) oC este :
p =4,33 10-3 K-3.
Cuprul este un metal diamagnetic. Susceptibilitatea lui
magnetică la 296 K este  = -0,085910-9, depinzând de
prezenţa impurităţilor (în special Sb, Sn, As) şi de
atmosfera de recoacere (oxidantă sau reducătoare).
 Variaţia rezistivităţii cuprului funcţie de temperatură

T[oC] -250 -184 -73 25 100 200 1080 1080

(solid) (licihd)
[m] 0,001 0,003 0,01 0,01724 0,022 0,03 0,11 0,21
 Cuprul electrolitic prezintă următoarele caracteristici:

 rezistivitatea: ρ=0.01724 Ωmm /m la 20 oC;

 densitatea: δ=8,93 g/cm;
 conductivitatea termică: λ=392,72 W/mK la 20 oC;
 temperatura de topire: θ=1083 oC;
 căldura specifică: c=14,6 J/kgK;
 căldura latentă de topire: λ =205 kj/kg;
 rezistența de rupere: φ=20-30 kgf/mm.
 Alamele sunt aliaje ale cuprului cu zincul, care conțin
cel puțin 55% Cu.
Alamele au o rezistență mare la coroziune și o
sudabilitate ridicată.
Alamele bifazice (32,5 – 45% Zn) fiind folosite
pentru obținerea plăcilor de condensatori, arcuri,
șuruburi, profile, sârmă, benzi, țevi, matrițe, extrudare,
turnare etc.
Sunt utilizate în electrotehnică, aeronautică, industria
chimică, navală și electronică etc.
 Bronzurile sunt aliaje ale cuprului cu staniul, care
conțin cel puțin 75% Cu.

Bronzurile au o rezistență mare la uzură, asigurată de

un coeficient mic de frecare și o capacitate bună de
ungere.

În scopul îmbunătățirii proprietăților lor, se pot

introduce elemente de aliere (Ni, Zn, Pb) care au o bună
rezistență mecanică, dar și rezistență la coroziune.
 Aliaje Ni – Cu sunt soluții solide izomorfe.

 Rezistența mecanică, la fel ca rezistența la coroziune,

scade odată cu creșterea concentrației de Cu.

 La 30-40% Cu, rezistența la coroziune are valoare

maximă. Aliajele care conțin 67-70% Ni sunt cunoscute
sub denumirea de aliaje de tip Monel (rezistente la
acțiunea corozivă a acidului sulfuric diluat, a soluțiilor
concentrate de hidroxizi alcalini, a acizilor organici).
 CAPITOLUL III
MATERIALE UTILIZATE ÎN INDUSTRIE
 3 .1. Materiale utilizate în construcţia de maşini
Clasificarea materialelor şi domenii de utilizare
 Fontele brute nu se utilizează în construcţia de
maşini în starea obţinută, ele se folosesc doar pentru
elaborarea altor materiale.
 Fontele cenuşii cu grafit lamelar (obişnuite sau
modificate) turnate în piese sunt caracterizate fie prin
rezistenţa la tracţiune, fie prin duritatea Brinell pe
suprafaţa piesei turnate.
 Proprietăţile fontelor se corelează cu masa
metalică, dimensiunile şi forma grafitului.
 Fonta cu rezistenţă minimă de l00 N/mm2 are masa
metalică feritică şi separări grosiere de grafit.
 Creşterea rezistenţei minime peste 200 N/mm2
este asigurată de masa perlitică şi separări fine de
grafit.

 Rezistenţe peste 300 N/mm2 se obţin prin

modificare. Rezistenţa la tracţiune şi duritatea
Brinell scad cu creşterea grosimii de perete a
piesei care se toarnă.
 Proprietăţi ale fontelor cenuşii:
- rezistenţă la uzură (batiurile maşinilor unelte, axe,
roţi dinţate, cilindri de la motoare Diesel);
- rezistenţă la coroziune şi refractaritate (creuzete
de topire a metalelor, ţevi de eşapament la camioane);
- capacitate de amortizare a vibraţiilor (plăci de
sprijin a fundaţiilor, batiuri);
- rezistenţă la şoc termic (lingotiere);
- tenacitate (volanţi, batiurile motoarelor Diesel);
- compactitate şi rezistenţă la coroziune (cilindri
la compresoare, pompe, organe de maşini ce lucrează la
presiuni mari, discuri de ambreiaj);
- preţ de cost redus.
 Fontele cu grafit nodular au următoarele proprietăţi:
- rezistenţă la uzură (arbori cotiţi pentru
motoare de automobile şi motoare Diesel,
segmenţi de piston, piese pentru turbine, roţi
dinţate, saboţi de frână, cilindri de laminor
semiduri);
- refractaritate (lingotiere);
- rezistenţă la coroziune (armături, conducte
de apă subterană, tubulatură pentru canalizări);
- rezistenţă mecanică (utilaje miniere, corpuri
la compresoare).
 Fontele maleabile sunt clasificate în funcţie de
caracteristicile mecanice rezultate din încercarea de
tracţiune.
Aplicaţiile fontei maleabile cu inimă albă sunt
limitate, se pretează mai puţin la producţia de serie,
grosimea pereţilor pieselor este limitată, iar durata
tratamentului de decarburare creşte odată cu grosimea
pereţilor. Au avantajul că se sudează uşor datorită
absenţei grafitului din straturile superficiale.
Acest tip de fontă are un cost ridicat, se utilizează la
piesele de dimensiuni mici şi subţiri, cum ar fi:
montarea cadrelor de bicicletă, radiatoare pentru
încălzire centrală etc.
 Fonta maleabilă cu inimă neagră feritică are o largă
aplicaţie în industria automobilului (cutia diferenţialului,
suportul fuzetelor, cutia de direcţie, pedala de frână,
pedala de ambreiaj etc.) şi al maşinilor agricole.
Sunt piese cu forme complexe, rezistenţă ridicată, cu
suficientă tenacitate şi ductilitate.

Fonta maleabilă cu inimă neagră perlitică are

rezistenţa la rupere peste 450 N/mm2. Se foloseşte
pentru piese mai compacte, supuse la uzură abrazivă,
cum sunt roţile şi coroanele dinţate, pinioanele.
Mărcile cu rezistenţă la rupere 700-800 N/mm2 sunt
tratate termic prin călire în ulei şi revenire.
 Oţelurile sunt aliaje Fe-C, cu un conţinut în carbon
până la 2,06%C.
Oţelurile cu conţinut până la 0,8%C se numesc
hipoeutectoide, cele cu 0,8%C eutectoide, iar cele cu
peste 0,8%C hipereutectoide.

Oţelurile carbon sunt acele oţeluri care nu conţin alte

elemente în afară de Fe, C şi cele impuse în procesul de
elaborare Mn, Si, Al.