1.3.

Fluxul tehnologic
Fluxul tehnologic (Figura 1.3.) reprezintă lista operațiilor,
în ordine cronologică, la care este supusă o piesă sau subansamblu
de la intrare, ca material, până la ieşire, ca piesă finită [21].

Figura 1.3. Exemplu de flux tehnologic

 Schema tehnologică poate fi de două tipuri:
- schemă tehnologică de operaţii;
- schemă tehnologică de fabricaţie.

Schema tehnologică de operaţii reprezintă operaţiile unitare

şi procesele fundamentale scrise în dreptunghiuri. Materialele
implicate în operaţia respectivă se scriu în interiorul
dreptunghiului, indicându-se prin săgeţi dacă intră sau ies din
aceasta.

Schema tehnologică de fabricaţie cuprinde instalațiile şi

utilaje implicate în proces, pentru efectuarea operaţiilor unitare,
reprezentate în ordinea de succesiune urmată şi la nivelurile
adecvate.
 1.4. Controlul tehnic de calitate
Controlul tehnic de calitate reprezintă totalitatea
verificărilor efectuate asupra pieselor, subansamblelor și
produselor finite, prin care se stabilește concordanța
parametrilor obținuți în procesul de fabricație cu
caracteristicile tehnice impuse prin proiect [20].
Tipuri de operații de control:
- controlul de recepție;
- controlul operațiilor și al pieselor prelucrate;
- controlul final.

Operaţiile de control se execută conform fişelor

tehnologice şi instrucţiunilor de lucru stabilite [2].
 Materialele de bază, iniţiale, pentru stabilirea
tehnologiei controlului, sunt:

- desenele pieselor, subansamblelor şi produselor;

- procesele tehnologice ale fabricării pieselor,

asamblării şi reglajului subansamblelor şi
subansamblului general;

- condiţiile tehnice pentru piese, subansamble şi

produse finite.
 Operațiile de control sunt prevăzute obligatoriu
după:

- cele mai importante operații în procesul de

producție, pentru a se garanta respectarea dimensiunilor
și parametrilor de bază necesari prelucrărilor ulterioare;

- operații la care este posibilă apariția de greșeli de

fabricație;

- operații finale.
 În scopul minimizării cheltuielilor de control în
procesul producţiei, se aplică controlul statistic şi selectiv
la stadiile inferioare ale producţiei, şi controlul total spre
sfârşitul procesului tehnologic [2].

Controlul statistic prevede stabilirea calităţii

producţiei prin verificări sistematice ale pieselor în
procesul de fabricaţie.
Controlul statistic se recomandă la fabricarea pieselor
în serie mare, pe utilaje speciale, care trebuie să asigure o
calitate constantă timp îndelungat.
 Controlul statistic de calitate necesită parcurgerea
următoarelor etape [2]:
- analiza statistică a procesului tehnologic, care are ca
scop să determine stabilitatea procesului tehnologic;
- intocmirea fişelor de control, care presupun
înregistrarea şi interpretarea variaţiei parametrilor statistici,
a valorilor caracteristice de calitate;
- efectuarea controlului statistic al calităţii. Constă în
prelevarea la anumite intervale de timp a unor probe de
mărime determinată, înscrierea rezultatelor măsurătorilor în
fişe de control şi interpretarea acestor rezultate.
 Din punct de vedere al fazei de producţie în care se
execută controlul tehnic de calitate, deosebim:
- controlul pe operaţie şi piesă;
- controlul final;
- controlul de recepţie.

Controlul pe operaţie şi piesă se mai numeşte şi

control intermediar. Pentru un proces tehnologic dat,
numărul şi organizarea punctelor de control este dictată
de criterii de economicitate.
 Controlul final este controlul care se execută pe
produsele finite şi are un caracter complex, realizându-se
conform standardelor şi normelor interne.
Se prevăd următoarele categorii de încercări:
- încercări de tip;
- încercări de lot.
Încercările de tip sunt încercările care se execută la
asimilarea în fabricaţie a produsului sau după modificări
introduse în construcţie.
Încercările de lot cuprind o parte din încercările de tip
şi reprezintă numărul minim de încercări în urma efectuării
cărora, se poate stabili modul în care calitatea şi
performanţele produsului considerat concordă cu datele
normativelor.
 Controlul de recepţie are loc la primirea în firmă a
materialelor, materiilor prime şi semifabricatelor.

Controlul de recepţie cuprinde probe de control:

- mecanic;
- electric;
- magnetic;
- climatic.
În cadrul controlului tehnic de calitate, din punct de
vedere al naturii încercărilor distingem:
- încercări mecanice;
- încercări electrice.
 Încercările mecanice sunt, comune întregii industrii a
construcţiei de maşini şi utilaje. Aceste încercări se
efectuează asupra tuturor materialelor, semifabricatelor,
pieselor, subansamblelor şi produselor finite.

Încercările electrice se efectuează asupra

materialelor, pieselor, subansamblelor şi produselor finite
care în funcţionare au rol electric. Se pot executa vizual,
cu instrumente de măsură, dispozitive, instalaţii şi
automate de control.

Atât încercările mecanice cât şi cele electrice sunt

normalizate, standardizate.
 1.5. Alegerea variantei optime a procesului
tehnologic

Pentru optimizarea proceselor tehnologice se pornește

de la elaborarea, pe baze ştiinţifice, a unui sistem de
proiectare–optimizare care, plecând de la informaţiile de
intrare, trecând prin stabilirea succesiunii operaţiilor şi
fazelor şi a regimurilor de prelucrare, dă mărimi
prelucrate care constituie informaţiile necesare
documentaţiei tehnologice.
Figura 1.4. Sistem de proiectare-optimizare [8]
 Optimizarea proceselor tehnologice se poate realiza prin
tipizarea acestora.
Tipizarea presupune:
- gruparea pieselor pe familii de piese;
- proiectarea piesei reprezentative a familiei, numită
piesă complexă. Piesa complexă poate fi o piesă reală sau
fictivă;
- proiectarea unui proces tehnologic-tip, optim pentru
piesa complexă;
- procesul tehnologic optim pentru fiecare piesă reală din
familie se poate deduce uşor din procesul tehnologic tip al
piesei complexe;
- este necesară utilizarea unui anumit sistem de
codificare (cum ar fi, de exemplu, cotarea literară a pieselor
din familie).
 Avantajele proceselor tehnologice tip s-au dovedit a
fi:
- proiectare rapidă, uşoară şi eficientă;
- se scurtează mult timpii de proiectare a
tehnologiilor şi SDV-urilor;
- execuţia SDV-urilor este optimizată prin câştigul de
experienţă obţinut anterior.
Varianta optimă a procesului tehnologic trebuie să fie
cea mai economică, cu un minim de cheltuieli pe materii
prime, materiale auxiliare, e utilaje tehnologice,
retribuţia forţei de muncă etc. (Figura 1.5.) [21].
Figura 1.5. Optimizarea procesului tehnologic
 1.6. Elemente de normare tehnică în procesul
tehnologic

Prin norma de timp se înţelege timpul minim necesar

pentru îndeplinirea operaţiei date, cu echipamentul
tehnologic existent, calificarea corespunzătoare a resursei
umane şi intensitatea normală a muncii sale în condiţii
normale de producţie [6].
Norma tehnică de timp reprezintă durata de timp
necesară pentru executarea unui produs, aceasta fiind
alcătuită din:
- Timpul de pregătire – încheiere Tpi, reprezinte
execuţie, pregăteşte condiţiile necesare executării ă timpul în
care executantul studiază documentaţia dacesteia (ex.
reglarea maşinii, montarea sculelor şi SDV-urilor etc.);
 - Timpul operativ Top, reprezintă timpul în care
executantul modifică obiectul muncii din punct de vedere
cantitativ şi calitativ;
- Timpul de deservire a locului de muncă Tdl,
reprezintă timpul în care executantul asigură, într-un
schimb de muncă, menţinerea în stare de funcţionare a
utilajelor şi sculelor, organizarea şi aprovizionarea,
ordinea şi igiena locului de muncă;
- Timpul de întreruperi reglementare Tir, reprezintă
timpul în care procesul muncii este întrerupt pentru pauza
şi necesităţile executantului.
 Determinarea normei tehnice de timp se efectuează
prin timpul normat pe operații Tn, și se exprimă prin
relația:

Tn = Tpi/z + Tu
unde: Tn este timpul normat pe operații;
Tpi este timpul de pregătire – încheiere;
z este numărul de piese din lot;
Tu este norma de timp unitară, ce se exprimă prin:

Tu = Top + Tdl + Tir sau Tu = Top(1 + K/100)

unde: K reprezintă timpul total pentru deservirea locului de
muncă, repaus și necesități, în procente din timpul operativ.