UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

SPECIALIZAREA: EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORTIVĂ

ISTORIA LUPTELOR LIBERE SI GRECO-ROMANE

ANUL I, SEMESTRUL I
AN UNIVERSITAR 2021-2022
 CUPRINS

I. Argument.............................................................................................................3

II. File din istoria luptelor......................................................................................4

III. Luptele în lume – primele campionate...........................................................6

IV. Începuturile luptelor în România...................................................................13

V. Concluzii.............................................................................................................15

VI. Bibliografie.......................................................................................................16

VII. Galerie foto......................................................................................................17

2
I. ARGUMENT

Luptele reprezintă una din cele mai vechi forme de întrecere născute în cadrul
existenţei omului primitiv, după sociologizarea sa. Până la sociologizarea omului, luptele au
reprezentat un mod de existenţa, câştigul hranei deschizând câmpul luptei. Acest fenomen
universal este întemeiat (bazat) pe dorinţa omului de a se confrunta cu ceilalţi şi, în acelaşi
timp, de a se distra şi a se juca, de a-şi găsi deplina afirmare în nevoia care există mai ales (în
primul rând) la copii de a se măsura / înfrunta unul cu celălalt.

Alegerea temei se bazează pe faptul că practicarea acestui sport - pe lângă dezvoltarea

armonioasă a organismului – are un efect deosebit şi asupra dezvoltării calităţilor psihice ca:
voinţa, curajul, iniţiativa, dârzenia, făcând apel şi la calităţile individuale ale individului, prin
situaţiile nenumărate ivite în timpul întâlnirilor, situaţii care se cer rezolvate foarte rapid, cu
cea mai mare eficienţă, finalizate într-un mod avantajos.

În funcție de reperele bibliografice avute la dispoziție am decis să vorbim despre trei

caracteristici: una care face trimitere la începuturile luptelor din perioada cuceririi Daciei de
către romani, o a doua care face trimitere la modul în care au evoluat luptele în lume și au luat
naștere campionatele și a treia caracteristică în care vorbim despre evoluția luptelor în
România, devenind tradiționale.

Importanța cunoașterii acestui sport are la bază contribuția practicării luptelor la

dezvoltarea multilaterală a capacităţilor fizice şi psihice ale organismului, la însuşirea unor
deprinderi motrice şi a unor cunoştinţe specifice de tehnică şi tactică. La fel ca şi în alte ţări,
populaţia ţării noastre a practicat luptele sub diferite forme, din cele mai vechi timpuri, ca
mijloace de dezvoltare şi verificare a calităţilor fizice.

3
II. FILE DIN ISTORIA LUPTELOR

Primele mărturii cu privire la activitatea legată de lupte a strămoşilor noştri ne-au

rămas de la romani. Din documentele vremii rezultă ca romanii, după cucerirea Daciei (anul
106 e.n.), selecţionau mulţi tineri pentru şcolile lor de gladiatori. „Se mai aminteşte faptul că
tinerii sclavi daci erau foarte puternici, abili şi curajoşi posedând un număr apreciabil de
deprinderi de luptă. Datorită acestora repurtau multe victorii în luptele în care erau nevoiţi să
participe pe arenele circurilor romane” (Wascul, P.,I., 1966). În perioadele de înflorire a
triburilor din Dacia sub domnia lui Burebista (secolul I î.e.n.) si Decebal (secolul I e.n.),
luptele erau larg folosite în vederea pregătirii militare (războinicii daci erau renumiţi în luptele
corp la corp). În cadrul societăţii feudale, luptele au fost folosite ca mijloc de pregătire a
soldaţilor, utilizându-se în special procedeele cu împiedicări. Această latură a pregătirii
militare se făcea prin lupta corp la corp, urmărindu-se trântirea adversarului şi imobilizarea
acestuia cu diverse prize.

Luptele nu au fost practicate numai în tabere militare, ele erau folosite pe scară întinsă
ca exerciţii fizice si ca mijloc de recreare în rândurile maselor largi populare. În timpul liber,
şi cu ocazia diverselor sărbători populare, tinerii îşi măsurau puterile prin lupte, învingătorii
erau apreciaţi de popor, cei mai puternici devenind chiar legendari. Multe legende populare au
ca subiecte vitejia unor asemenea voinici, fiind descrişi ca apărători ai celor slabi şi obidiţi şi
care pedepseau nedreptăţile săvârşite de către bogătaşi, Amintim aci de Iovan Iorgovan şi
Gruia lui Novac.

În decursul timpului, luptele populare au prins rădăcini din ce în ce mai adânci,

devenind tradiţionale. Treptat au început să se practice pe scară tot mai întinsă, fiind
cunoscute în zilele noastre sub denumirea de trântă. Aceste lupte, diferite de la o regiune la
alta, şi uneori chiar în cadrul aceleiaşi regiuni, cunosc variante felurite. Regulile nu erau
scrise, ele se transmiteau prin viu grai de la o generaţie la alta şi se învăţau în practică.

Conform aprecierilor făcute de Wascul, P.,I., (1966) „cele mai cunoscute forme ale
trântei populare care se practică şi azi sunt: lupta dreaptă cu apucarea în cruce ; lupta cu
piedică; lupta de curea sau oltenească, cu sau fără piedică; lupta cu fixarea brâului ; lupta

4
ciobănească. Trânta sub formă de lupta dreaptă cu apucare în cruce a făcut parte din
programul Spartachiadei tineretului, la care au participat mii de tineri de la sate şi de la oraşe.
Această manifestare sportivă s-a dovedit a fi un izvor bogat pentru selecţionarea de
elemente valoroase pentru secţiile de lupte (N. Martinescu campion european, locul II
Campionatul Mondial (C.M.). La noi în ţară, luptele au o tradiţie istorică având ca referinţă
trânta - o formă de încercare a puterii, abilităţii şi curajului, foarte potrivită temperamentului
şi tradiţiei spiritului poporului român. Forma organizată a practicării luptelor are o vechime, la
noi în ţară de peste 70 ani. De la câteva centre, de-a lungul timpului, s-a ajuns practic, în
prezent, să se desfăşoare la nivelul tuturor judeţelor sub cele două ramuri: lupte greco-romane
şi lupte libere.

5
III. LUPTELE ÎN LUME – PRIMELE CAMPIONATE

S-ar părea că întâietatea întrecerilor organizate a unor așa-numite „Campionate” cu un

titlu pus în joc ar aparţine Statelor Unite. În jurul anilor 1830, Mark Trevor, patronul circului
„Bymbo” din Chicago, strânsese o adevărată trupă de luptători profesionişti, racolați de pe la
alte circuri rivale. Având fiecare pretenţiile de „cel mai tare om din lume” şi de aici, un intreg
șir de discuții referitoare la sumele cuvenite fiecăruia, precum şi la frecvenţa şi ordinea in care
merită să apară în arena, Trevor a avut ideea salvatoare de a organiza o întrecere între cei
doisprezece vlăjgani, căci atâţia număra trupa. Salariile urmau să fie direct proporţionale cu
locul ocupat în (să nu-i spunem, deocamdată, clasament) finală. Și dacă tot pierdea timpul cu
asemenea poveşti, iar timpul, pe Noul Continent, înseamnă bani, patronul a pus în vânzare și
câteva bilete, în speranţa că va veni ceva lume şi la acest spectacol fără clovni şi elefanți.
Numai că lumea, prinzând de veste, a venit ca la circ, înghesuindu-se la casele de bilete mai
ceva ca la spectacolele de zi cu zi. Restul a urmat de la sine: socotindu-se nedreptăţiţi sau într-
o zi ghinionistă, luptătorii învinşi au cerut revanşa, Trevor le-a făcut pe plac, iar publicul atât a
aşteptat. Se spune că la acea gală-revanşă a apărut pentru prima dată şi „bursa neagră” a
biletelor, acestea vânzându-se la preț dublu sau chiar triplu.
Din ziua aceea, galele luptătorilor au început să se succeadă cu frecvenţă sporită, iar
peste puțin timp Trevor a renunţat cu totul la restul artiștilor, devenind primul organizator de
meciuri de lupte din lume. Stilul era complet liber, așa s-a şi păstrat de-a lungul deceniilor,
motiv pentru care, la începutul secolului nostru, Europa va numi stilul liber „lupte americane.
E de la sine înțeles că, având o asemenea experienţă, atunci când se vor disputa şi primele
Oimpiade sau Campionate Mondiale la stilul liber, luptătorii americani vor fi multă vreme de
neînvins.
Cu câteva decenii întârziere, povestea se va repeta şi în Franța, unde, pe la 1870, vor
funcționa primele arene amenajate special pentru concursuri de lupte, se vor organiza primele
campionate ale „celor mai puternici”, la care, frecvent vor fi prezenţi şi oaspeţi din Germania,
Rusia,Turcia, Italia, țări în care luptele aveau, de asemenea, o îndelungată și frumoasă tradiţie.

6
Era “un pas înainte, o fază organizatorică superioară, după ce pe la jumătatea veacului al XIX-
lea asemenea întreceri se desfășuraseră în parcuri sau în piețe publice. Franța avea să dea
câțiva campioni de anvergură, dintre care cel mai celebru a fost și va rămâne Gaston. Nu i se
cunoaște alt nume, mulțimea îndrăgindu-l nespus, făcând din el din el un adevărat erou
popular și numindu-l pur și simplu Gaston. Avea o statură impunătoare, dar fără să fie
mătăhălos. Principalele arme îi erau o extraordinară viteză de execuţie, precum și o tehnică
șlefuită până la perfecțiune, atuuri grație cărora a izbutit să obţină o serie de aproximativ patru
sute de victorii consecutive. În culmea gloriei fiind, a suferit o înfrângere care a stupefiat,
adversarul său fiind un anonim care cântărea cu peste 20 de kilograme mai puțin. E drept, în
lumea luptelor se vor mai petrece asemenea „minuni”, cum – vom vedea – se va întâmpla în
prima finala olimpică, cea de la Atena. Dar cum in cazul lui Gaston înfrângerea venea exact în
momentul în care despre el se știa că este înglodat în datorii contractate la jocuri de cărți, iar
mai apoi s-a aflat că pariase o sumă frumușică pe adversarul său, lucrurile au început să se
limpezească. În orice caz, după această întâmplare a cam ieşit din sufletele concetăţenilor săi,
motiv pentru care și-a făcut urgent bagajele, plecând în America, pentru „a-i învăţa minte și
mai ales, lupte pe îngâmfaţii de acolo („Le Courrier”, Paris, 1874), dar plecarea le-a fost
urmată de o lungă şi desăvârşită tăcere. Ani în şir nu s-a mai aflat nimic despre el, pentru ca,
într-un târziu, rudelor să le parvină vestea morţii acestuia într-un spital din Boston. Descurajat
de câteva repetate eşecuri, de neputința de a crea o breşă în „filiera americană”, fostul mare
campion francez şi-a găsit drept unic tovarăș paharul, sfârşind sărac lipit şi alcoolic.

În Turcia, luptele s-au bucurat din vechime de o popularitate aparte, fiind nelipsite din
programul marilor serbări populare. Către secolul al XX-lea, aici se pare că s-au derulat
primele campionate organizate în mod regulat, în sensul că breslele îşi desemnau anual cei
mai buni luptători, pe care apoi îi trimiteau ca reprezentanţi la un fel de turneu final, disputat
de regulă la Istanbul. Aceste întreceri se tranformau într-o veritabilă sărbătoare, un adevărat
festival al breslelor: campionatele propriu-zise durau câteva zile, un singur meci putând să se
întindă pe durata a câteva ore, timp în care, pe marginea saltelelor, orchestrele cântau non-
stop, iar dansatoarele se unduiau ameţitor. Apoi, odată încheiat concursul, începeau...
bairamurile. Câstigătorii se bucurau de onoruri deosebite, iar uneori în cazul celor mai
valoroşi și mai longevivi, respectul cucerit pe saltea se extindea și în viața de toate zilele,
campionul fiind desemnat drepi staroste al breslei respective. Precizăm că Turcia are dreptul

7
de a-și revendica întâietatea în disputarea meciurilor pe o suprafaţă "matlasată”, în scopul de a
evita accidentatarea concurenţilor în momentul contactului cu solul.
Pe la începuturile veacului trecut, luptătorii erau deseori chemaţi să evolueze în cadrul
unor petreceri ținute la palatele sultanilor, iar sălile de recepție ale acestora erau cel mai
adesea pardosite cu ciment sau mozaic. E de la sine înțeles că nu se putea lupta în asemenea
condiții, și atunci s-a născut ideea saltelelor – inițial acestea fiind de fapt formate din două-trei
covoare suprapuse, acoperite de o pânză groasă.
De altfel, şi în satele noastre se pregătea, încă din vechime în mode special suprafața
pe care urmau să se întreacă flăcăii la trântă, fie îngrădindu-se cu un țarc locul în care creștea
iarba cea mai deasă, fie săpîndu-se pământul preț de câţiva centimetri adâncime,
amestecându-se cu rumeguș și acoperindu-sc apoi cu o pânză sau velință mare.
Să ne urmăm însă periplul pe... „saltelele” Europei, unde luptele continuau să ia avânt,
să câştige mereu mai mulţi adepţi. Germania va cunoaşte și ea o perioadă în care luptele vor
constitui una dintre cele mai pasionante forme de distracție şi intrecere populară. Pe la
mijlocul veacului al XIX-lea, fotbalul mai având până să-şi înceapă marșul triumfal, la fel
celelalte jocuri — luptele îşi disputau primul loc în clasamentul popularității, de rând cu
echitația (călăria) şi trasul frânghiei. Cum însă călăria reprezenta apanajul claselor
privilegiate, iar trasul frânghiei presupunea o echipă puternică, nu doar un singur om, în cele
din urmă luptele s-au distanțat încet, dar sigur, cucerind sufragii unanime.
Prin 1875, la Frankfurt pe Main s-a constituit prima Asociaţie a luptătorilor
profesioniști existentă din lume, o formă de coordonare centralizată a activităţii ce prefigura
prima federaţie de profil. Prin 1894, anul dizolvării ei (vechea asociaţie va deveni Comitet
Naţional), numărul membrilor legitimaţi — şi cotizanţi — crescuse la aproape 2000, ceea ce
reprezenta un adevărat record pentru timpurile acelea. Amănunt interesant însă, printre cei
aproape 2000 nu figura numele lui Garry Schumann, cel ce avea să câştige, peste numai patru
ani, prima medalie: olimpică a luptelor. Spectator asiduu al concursurilor de lupte, tânărul
Schumann le practica doar ocazional; nici nu avea un fizic deosebit, măsurând doar 1,65 metri
şi cântărind mai puţin de 75 de kilograme. Şi apoi, ori de câte ori patronul atelierului de
bijuterie în care lucra îi ingăduia câteva ore de răgaz, el dădea fuga la o sală de gimnastică din
apropiere, unde devenise component al echipei clubului respectiv. Cu toate acestea, în anul
1896, când va pleca cu echipa țării sale la Jocurile Olimpice (JO) de la Atena pentru a concura
la întrecerile de gimnastică (unde avea să câştige medaliile de aur la paralele și la bara fixă pe
echipe, precum și la sărituri-individual), văzând că în concursul de lupte se înscriseseră doar

8
patru concurenți, nu va sta o clipă pe gânduri, aliniindu-se şi la startul acestei întreceri și...
obţinând victorie!
În Cehoslovacia (meleagurile Cehiei şi Slovaciei de astăzi), luptele au fost promovate
cu insistență de breasla măcelarilor, dintre „drahonii capabili să care vita în spinare şi să o
atârne în cârligul cel mai de sus al abatorului, ridicându-se şi cei mai faimoşi campioni ai
secolului trecut. Astfel s-au pus bazele unei tradiţii, ale unei emulaţii care avea să-şi arate
roadele nu peste multă vreme, când cvartetul fraţilor Fristenski va deveni celebru nu doar în
Cehoslovacia, ci în întreaga Europă, cel mai vârstnic dintre ei, Gustav, cucerind 111 victorii
consecutive în întrecerea cu unii dintre cei mai valoroși luptători ai continentului. Gustav
Fritenski va ajunge, de altfel, o figură legendară, el continuând să apară pe saltele (evident,
fără pretenții la performanțe, ci mai mult în diferite circuri ambulante) până la vârsta de
aproape 70 de ani! Și fraţii săi, Karel, Josef si Frantisek îi vor călca apăsat pe urme, obținând
numeroase victorii internaționale și contibuind la crearea Școlii Cehoslovace de lupte, cea
care, peste ani, va da numeroși campioni olimpici, mondiali şi europeni.
În Rusia a existat un adevărat cult pentru practicarea luptelor, care erau larg răspândite
în rândul poporului. În letopiseţul lui Lavrentiev (secolul XII) se descrie lupta dintre cneazul
rus Matislav şi hanul Rededia, iar intr-una din legendele populare este înfățișată înfruntarea
dintre voinicii Ilia Muromeţ şi Dobrânin Nikitici. Una din distracțiile populare preferate la
începutul veacului trecut era lupta „prin cuprindere”, un fel de lupte libere în care disputele
durau uneori ore în şir. În anul 1885 a fost creat la Sankt Petersburg primul cerc al amatorilor
de haltere, la inițiativa lui V. E. Kraevski, urmat la scurtă vreme şi de alte cluburi înfiinţate la
Moscova sau în alte oraşe. Aceste cluburi urmau firesc unei tradiții vechi, cea a circurilor în
care luptaseră mulți profesioniști, mai toți băieţii proveniți din popor, unii dintre ei dotați cu
calități fizice ieşite din comun. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, din rândul acestora
s-au ridicat o serie de valori deosebite, de pildă Pâtleasinski, care a devenit ulterior un renumit
profesor de lupte, Podubnâi, Zaikin, Şemiakin, iar mai târziu Vahturov, Bul şi alţii.
Începuturile luptelor amatorilor ruşi se datorează începuturilor unui... medic, Vladislav
Franţevici Kraievski, care a fondat în anul 1885 la Petersburg „Cercul iubitorilor de sporturi
atletice”.
Primul campionat printre amatori s-a disputat în anul 1897, în acelaşi Petersburg, și s-a
încheiat cu victoria lui Schmelling, despre care revista „Ciclistul” scria că „este o adevărată
forță a naturii”. Un an mai târziu, luptătorii ruși îşi fac debutul şi pe scena europeană, Georg

9
Hackenschmidt intrând în posesia primei centuri. Ziarul „Allegemeine Sport Zeitung, apărut
imediat după concurs, nota faptul că „Herculele rusa făcut ce a vrut cu adversarii săi, pe unii
dintre ei învingându-i în mai puțin de un minut! Este de menționat faptul că aceste îtreceri,
deci și primul campionat rus și cele europene, s-au disputat fără categorii de greutate și fără
limite de timp. Acestea aveau să-si facă apariția în repriza următoare de dezvoltare a luptelor...
Dintre luptătorii ruși ai anilor imediat următori se mai cuvine a fi amintiți Petrov și Orlov,
medaliați cu argint la JO de la Londra din anul 1908, precum și Martin Klein, în colaborare
cu finlandezul Assikainen, rămâne autorul recordului mondial de durată al unui meci într-o
competiție modernă, partida dintre ei, disputată la amintita Olimpiadă, durând aproape... 11
ore!
Ștergând pentru o clipă granița dintre amatori și profesioniști, cel mai faimos luptător
rus avea să rămână Ivan Podubnâi, devenit ulterior personaj de romane, de filme, imortalizat
în tablouri ale unor renumiți pictori ai epocii. Născut în regiunea Pltava, cu co copilărie la feld
e chinuită ca a lui Maxim Gorki (cu care, de altfel, avea să devină bun prieten), Podubnîi a
lucrat mulți ani ca hamal în portul Sevastopol, apoi s-a angajat ca luptător de circ. Cel care 1-a
îndemnat a fost chiar starostele hamalilor, om trăit între bărbaţi unul mai puternic decât altul
dar care nu mai văzuse încă aşa ceva: la o întrecere de ridicare a greutăților, Podubnîi a ridicat
într-o singură mână ceea ce nu putuse ridica în două mâini vechiul "campion", în timp ce, la
trântă, a refuzat să-şi pună la pământ vreun adversar, mulțumindu-se să-şi ridice braţele și să
se proptească zdravăn pe picioare; nimeni n-a putut nici măcar, aidoma anticului Eutelidas,
să-l clintească o palmă din loc! De cum 1-a văzut, patronul circului din Sevastopol l-a angajat
fără să clipească, fizicul său constituind cea mai bună recomandare: 1,85 metri înălțime, 120
de kilograme, 134 de centimetri perimetrul toracic, cel al gâtului - 50 de centimetri, iar cel al
braţului 55. Şi el, ca şi Gustav Fristenski va lupta până în pragul vârstei de 70 de ani!
Nordicii, în special danezii şi finlandezii, aveau un adevărat cult pentru întrecerile de
lupte, acestea fiind cele mai răspîndite „numere” din cadrul marilor serbări populare.
Marinarii danezi erau luptători renumiţi prin porturile Europei, aproape fiecare escală, atunci
când timpul o permitea, fiind marcată şi printr-un concurs între cei mai voinici marinari. Şi,
nu o dată, șeful echipajului era desemnat tocmai prin asemenea întreceri. Pentru cei ce
cunoșteau amănuntul, nu va fi, aşadar, nici un motiv de mirare faptul că, după demararea
campionatelor continentale sau mondiale, danezii și finlandezii se vor număra deseori printre
protagoniști, ba chiar printre campioni. Printr-un fenomen de firească "osmoză” şi suedezii au
adoptat rapid această manieră de întrecere bărbătească, dură, directă, atât de potrivită firii şi

10
educaţiei lor. Și nu numai că au adoptat-o, dar nu s-au limitat la o simplă îndeletnicire de
duminică, o întrecere între atâtea alte întreceri, ci au ținut să-i acorde — primii în lume — un
statut mult mai însemnat: într-o vreme în care omenirea era cucerită de sistemul suedez de
educaţie fizică (binecunoscuta gimnastică suedeză), când mai toate țările civilizate îl
integraseră în programul școlar, în anul 1902 în peste o sută de licee şi şcoli de meserii din
Suedia s-au introdus luptele ca materie obligatorie de învățământ. La egalitate deplină în
drepturi cu celelalte discipline și nicidecum socotite ca o dexteritate.
Să privim o clipă şi spre Asia. De cum treci Uralii, ajuns în Cîmpia Turan vei constata
că fotbalul intră într-un prelungit con de umbră, lăsând întâietate luptelor. Fiindcă acestea
devin — până dincolo de vastul podiș al Mongoliei — stăpânele absolute ale sportului.
Tadjicii și uzbecii ţin la mare cinste aşa-numitul concurs al celor trei probe viteză. O întrecere
în care tinerii se întrec la ridicarea greutăților, călărie și lupte. Cu mențiunea expresă că, în caz
de egalitate, victoria revine învingătorului în proba de luptă. În Muzeul Istoriei din Ulan Bator
există documente care atestă că acest triatllon se practica înca de pe vremea lui Gingis Han.
Numai că vechii mongoli înlocuiseră ridicarea bolovanilor cu trasul arcului. Disputele
aveau un ritual foarte interesant: prima probă, cea de tras cu arcul, era deschisă tuturor
vârstelor. Alături de tineri de 12-13 ani, abia putând să întindă arcul cel mare și greu, bătrâni
de 65-70 ani, aceasta fiind singura dispută accesibilă vârstei lor. Tirul avea, la rândul său,
două concursuri distincte – cel de distanță și cel de precizie, învingătorul în proba de distanță,
deci cel ce trimisese săgeata la cea mai mare depărtare, fixa prin aceasta și distanța de concurs
în proba de călărie.
Se alerga, deci, din locul de unde se trăsese şi până în punctul în care căzuse săgeata
campionului. Pe tot acest parcurs trebuia să fie ridicate din goana calului cele cinci săgeți
lansate fiecare din trei concurenţi. Este de la sine înțeles că o atare probă solicită deopotrivă şi
calități de excelent călăreț, dar şi o privire ageră şi mişcări de acrobat. În fine, urma la rând
examenul cel greu, lupta. Aveau acces în întrecere numai bărbații tineri, precum şi campionii
ediției anterioare, indiferent de vârsta lor. Acest triatlon, numit „Trei jocuri bărbătești,
reprezintă sportul naţional al Mongoliei şi în zilele noastre, tradiția perpetuîndu-se în ani și
dând în prezent o serie de mari campioni: un asemenea performer este faimosul Baianmunch,
care a pornit de la acest triatlon şi a devenit apoi campion mondial de lupte libere și greco-
romane, campion olimpic de lupte libere şi campion mondial de sambo.
Așadar, Balcanii erau cuceriţi de farmecul luptelor, Europa Centrală de asemenea,
Rusia la finalul secolului al XIX-lea lea înființase şi ea primele săli de antrenament, primele

11
şcoli de lupte, în Scandinavia tindeau să devină un sport naţional, în Asia erau de mult, în
America ofereau unul dintre cele mai căutate spectacole... Totul anunta conturarea primelor
competiţii care aveau să reunească luptătorii Europei, chiar pe cei ai lumii întregi, pentru a-i
desemna pe cei mai buni între cei buni. Aceasta a fost evoluţia firească a mai tuturor
disciplinelor. Luptele care erau cel mai gustat divertisment sportiv al veacului trecut, nu
puteau tocmai ele, să se abată de la acest traseu ascendent.

12
IV. ÎNCEPUTURILE LUPTELOR ÎN ROMÂNIA

Primele reprize de lupte s-au desfăşurat în Banat şi Transilvania, unde organizaţiile

muncitoreşti, promovau sportul luptelor, selecţionând necontenit din rândul tinerilor ucenici,
pe cei mai buni, iar în continuare instruindu-i corespunzător. Primul campionat naţional este
organizat în 1921 de clubul Chinezul din Timişoara. În anul 1928 cluburile Amateur şi
Stăruinţa din Oradea, vor fi iniţiatoare a unor concursuri de amploare, iar în 1929 clubul Jiul
din Petroşani, va organiza pentru prima dată primul concurs din ţară rezervat juniorilor.
Această nouă iniţiativă creează interes, tinerii din multe întreprinderi începând să se
intereseze îndeaproape de practicarea acestui sport, ce se mula atât de bine cu dorinţa oricărui
tânăr, de a deveni mai puternic, mai armonios dezvoltat. Ca urmare, au apărut noi secţii de
lupte în ţară, astfel luptele devenind un sport îndrăgit, de tineretul ţării şi se impunea
înfiinţarea unui for conducător, competent, capabil să coordoneze mai bine şi cu folos acest
efluviu de energie şi entuziasm. Astfel va lua fiinţă la 23 noiembrie 1930 Federaţia Română
de Lupte, cu sediul la Oradea. În 1931 federaţia se va muta în Capitală, iar imediat după aceea
va adera la forurile internaţionale. Spunem foruri deoarece îi spunea “de lupte şi haltere” şi
ne-am afiliat prima dată la ”Amateur Wrestling Federation” din Londra pentru jumătatea de
lupte şi la “Federation Internaţionale Halterophile” din Paris pentru jumătatea de haltere.
Aşteptările că momentul înfiinţării federaţiei va produce minuni, aveau să
dezamăgească pentru că fondurile erau mici, cunoştinţele despre tehnica şi tactica
antrenamentului şi recuperare erau limitate undeva la nivelul începătorilor, iar mulţi aderenţi
la acest sport renunţau. În anul 1932 federaţia este legiferată de Consiliul de Miniştri. Anul
1932 marchează şi prima participare internaţională la o competiţie oficială, Balcaniada de la
Istambul, unde echipa României se clasează pe locul al II-lea pe naţiuni după ţara gazdă. În
anul 1934 România participă la primul Campionat European, unde echipa reprezentativă se
clasează pe locul VIII pe naţiuni iar în 1936 participăm la Olimpiada de la Berlin unde Iosif
Tözsar se clasează al cincilea.
Din 1940 luptele ca şi celelalte sporturi iau o pauză, datorată celui de-al II-lea război
mondial şi revin după aceasta cu prezenţe notabile româneşti în întrecerile internaţionale cu o
concurenţă crescândă, culminând cu obţinerea primului titlu olimpic românesc prin Dumitru

13
Pîrvulescu la Olimpiada de la Roma din anul 1960 la categoria 52 Kg. Rezultatele deosebite
au continuat cu: Ion Cernea, Gheorghe Berceanu, Constantin Alexandru, Nicu Gingă, Ştefan
Rusu, Ion Draica, Vasile Andrei, Marian Sandu la stilul greco-romane şi Coman Petre,
Pîrcălabu Marin, Morcov Stelian, Ladislau Şimon, Puşcaşu Vasile, cel mai recent campion
olimpic de lupte, la Olimpiada de la Seul din 1988 la categoria 100 Kg. La ora actuală,
procesul de practicare are un caracter ştiinţific, la noi în ţară, pornind de la nivelul de copii,
cadeţi, juniori şi seniori.
În conformitate cu sistemul competiţional intern se desfăşoară campionate naţionale
anuale-individuale şi pe echipe, atât la masculin cât şi la feminin. Numărul mare de
concursuri, cupe şi memoriale au dus la creşterea continuă a calităţii luptătorilor. De-a lungul
timpului la luptele libere şi greco-romane, tehnica şi tactica au evoluat simţitor, fiind potenţate
de pregătirea fizică, teoretică şi psihologică, ajungând în zilele noastre la cote înalte,
competiţiile de lupte transformându-se în adevărate spectacole. Evoluţia pe plan internaţional
a acestui sport a avut un caracter ascendent, prin organizarea sistematică a unor competiţii
anuale cu caracter continental făcând să crească interesul şi răspândirea luptelor în tot mai
multe ţări(având atuul principal al prezenţei, de la început, în programul J.O.).
Federaţia Internaţională s-a preocupat continuu pentru modernizarea, sporirea gradului
de atractivitate şi creşterea nivelului spectacular al întâlnirilor, care să ducă la popularizarea şi
lărgirea ariei practicării lor. Chiar dacă începând cu acest an numărul categoriilor la juniori şi
seniori a scăzut, considerăm că spectacolul va creşte, iar aria practicării luptelor se va mări.
Răspunzând apelului Federaţiei Internaţionale, Federaţia Română de Lupte a mărit numărul
competiţiilor naţionale, iar locurile de desfăşurare au fost stabilite în zone neaccesibile
luptelor iar rezultatele n-au întârziat să apară.

14
V. CONCLUZII

Omul, prin constituţia sa genetică este predispus întrecerii prin luptă. La baza luptelor
stă o nevoie ancestrală, omul având nevoie de o exprimare prin luptă (nevoia de sublimare a
unei stări agresive). Astfel, a luat naştere o cultură a luptei care se va transforma în luptă
tradiţională – înrădăcinată profund în toate popoarele, pe toate continentele şi făcând parte din
cultura universală. În ansamblul lor, luptele constituie un fenomen socio-cultural cu cea mai
largă participare.

Așadar, lucrarea de față vine în întâmpinarea omului care își dorește să descopere
începuturile acestui sport atât de înrădăcinat în cultura întregii lumi. Practicarea luptelor
contribuie în mod esenţial, la dezvoltarea multilaterală a capacităţilor fizice şi psihice ale
organismului, la însuşirea unor deprinderi motrice şi a unor cunoştinţe specifice de tehnică şi
tactică. La fel ca şi în alte ţări, populaţia ţării noastre a practicat luptele sub diferite forme, din
cele mai vechi timpuri, ca mijloace de dezvoltare şi verificare a calităţilor fizice.

15
VI. BIBLIOGRAFIE

1. Mitru Alexandru „Legendele Olimpului – Editura Sport – Turism 1984.

2. Petrov R. - Lupte libere, București Edit. Stadion, 1973.
3. Vascul Popovici, Ion Corneanu – Lupte greco-romane, București, Editura Stadion, 1971.

16
VII. GALERIE FOTO

Foto 2: Unul din primele campionate organizate în România

Foto 1: Campionat de lupte greco-romane - finalul secolul al XIX-lea

Text 1: Sursa: www.maryninstead.org

Foto 3: Menținere în poziție periculoasă de tuș

Sursa 1: www.wikimedia.org

17
Foto 4: Campionat de lupte libere organizat în secolul XX

Sursa 2: www.gettyimages.ca

Foto 5: Procedeu executat în stilul luptelor libere

Sursa 3: www.alamy.com
18