BIOFIZICA MEDICALA

NOTIUNI DE BIOCIBERNETICA
 INTRODUCERE
• Cibernetica a fost fondată ca ştiinţă de
matematicianul american Norbert Wiener care
a definit-o, în 1948, ca fiind “ştiinţa comenzilor
şi a comunicărilor la fiinţe şi maşini”.
• Inainte de 1925 Claude Bernard a constatat
păstrarea nemodificată a glicemiei indiferent
de variaţiile privind consumul de glucoză.
• W. Cannon a publicat în 1929 studii care
explica mecanismele homeostaziei
 DEFINITII
• CIBERNETICA - ”ştiinţa care studiază modurile
de recepţie, păstrare, transferare a informaţiei
de către maşini, organisme vii şi ansambluri
alcătuite din acestea “.
• Cele două capitole principale ale ciberneticii
sunt:
• - teoriei informaţiei şi
• - teoria sistemelor cu reglare automată.
 SISTEME CIBERNETICE
• Sisteme cibernetice - sisteme materiale capabile
să efectueze acţiuni determinante şi să sufere
efectul unor acţiuni exterioare
• Ceea ce se urmăreşte prin studierea
cibernetică a unui sistem este, de fapt, circulaţia
fluxului informaţional, a informaţiei în particular.

• Metode de studiere
1. Se abstractizeaza sistemul
2. Se modeleaza sistemul
 SISTEME CIBERNETICE
• Se abstractizează sistemul studiat :
- se face abstracţie de natura materialului din care este
făcut sistemul,
- se face abstracţie de energia necesară funcţionării.
→
• Schema constitutivă (structurală) a sistemului conţine
un număr de unităţi legate între ele (“cutii negre”),
alcătuirea şi funcţia acestora rămânând necunoscută.
• Schema funcţională (comportamentală) a sistemului
leagă unităţile mai sus menţionate între ele. În schema
funcţională este specificată succesiunea stărilor prin
care trece sistemul când interacţionează cu ambianţa.
 SISTEME CIBERNETICE
• Se modelează sistemul pentru o redare cât
mai bună a structurii şi comportamentului
prin:
- desenarea schemei sistemului,
- construirea unui dispozitiv tehnic care să
imite o anumită funcţie a sistemului.
• Această modelare se realizează pentru a putea
simula circulaţia informaţiei prin sistem.
 INFORMATIA
• Experiment = evoluţia unui sistem spre o stare
finală
• Evenimentul = realizarea unei stări finale datorită
experimentului.
• Probabilitatea de realizare a evenimentului =
raportul dintre frecvenţa de apariţie a unui
eveniment şi numărul total de repetări ale
experimentului.
• Variabilele = mărimi care sunt supuse măsurării
directe sau care sunt determinate cu ajutorul
altor mărimi măsurate direct.
 INFORMATIA
• Informaţia = însuşire a materiei care are
proprietatea de a înlătura o nedeterminare cu
privire la rezultatul unui eveniment.
• La producerea unui eveniment “i”, cantitatea
de informaţie Ii, este cu atât mai mare cu cât
probabilitatea de realizare pi, a acelui
eveniment este mai mică.

• Ii = log (1/pi)=-log pi (formula lui Shannon)

 INFORMATIA
• Unitatea de măsură pentru cantitatea de
informaţie este bit-ul.
• 1 bit = cantitatea de informaţie, I, ce se obţine
prin producerea unui eveniment de pe urma unui
experiment ce poate avea numai două rezultate
egal probabile ( pi=1/2 ).
I = log2 2 = 1bit

• Obs.În sistemele cibernetice valoarea utilă a

informaţiei depinde de receptor.
• Informaţia este transmisă sau recepţionată cu
ajutorul unui suport material şi a energiei.
 ENTROPIA INFORMATIONALA
• Repetând un experiment de N ori şi notând cu n1, n2, n3,…, nn de câte ori s-a produs
evenimentul 1, 2, 3,…, n , obţinem informaţia medie :
n1 I1  n2 I 2  ......  nn I n
Im 
N
• I1, I2, … Ii,…In - cantitatea de informaţie obţinută în urma realizării evenimentului 1,2,…,n,
n1 n n
Im  I1  2 I 2  .....  n I n
N N N
• Numărul N de repetări al experimentului fiind foarte mare rezultă că rapoartele n/N
definesc, de fapt, probabilitatea pi de apariţie a evenimentului i.

• Ştiind că:
Ii=-log pi , relaţia de mai sus se poate scrie:

Im=-p1 log p1-p2 log p2-………….-pn log pn

N
I m   pi  log pi
i 1

pi1  log pi0  Im  0

 ENTROPIA INFORMATIONALA
• Entropie informaţională
= informaţia medie ( Shannon )
= o măsură a cantităţii medii de informaţie generată de un
eveniment dintr-un grup de evenimente.

• Unitatea de măsură pentru entropia informaţională este bit/eveniment.

• Dacă în relaţia care defineşte entropia informaţională Im am considera

că evenimentele i sunt stările posibile ale unui sistem termodinamic, se
poate observa analogia cu entropia termodinamică definită prin relaţia:
S = - k ln Z

unde k = 1,38 10-23 J/K şi (constanta lui Boltzmann)

Z = probabilitatea termodinamică a unei stări a sistemului, adică,
numărul total de aranjări distincte ale moleculelor în sistem.
 ENTROPIA INFORMATIONALA
• Entropia termodinamică este maximă în cazul sistemelor
închise abiotice, atunci când orice moleculă se poate afla
oriunde în sistem, deci Z este maximă. Această situaţie
corespunde unei stări de dezordine maximă

• Sistemele vii evoluează în sensul creşterii gradului de ordine

fără să apeleze la mediul exterior, fapt ce contrazice principiul
al doilea al termodinamicii. Această creştere a ordinii se
poate face numai utilizând informaţia de a recunoaşte
anumite tipuri de molecule pentru a le localiza distribuţia
spaţială.

• Concluzie!!! - folosirea unei informaţii, deci a unei entropii

informaţionale, face posibilă scăderea entropiei
termodinamice şi evoluţia unui sistem spre o stare de ordine
superioară.
 ENTROPIA INFORMATIONALA
Proprietatea 1. Cea mai mare valoare a informaţiei medii Im este
obţinută pentru experimente cu rezultate egal probabile.

Pentru a demonstra aceasta considerăm un număr de K evenimente egal

probabile. Probabilitatea de producere a unui eveniment este:

p1=p2=………….=pn=1/K

Entropia informaţională este

Im=-p1 log p1-p2 log p2-p3 log p3-………-pK log pK

Im= K (1/K) log K = log K

 ENTROPIA INFORMATIONALA
Proprietatea 2. Dacă evenimentele nu sunt
echiprobabile, sau dacă succesiunea lor în timp
creează anumite legături între ele, entropia
informaţională reală a experimentului va fi mai
mică decât cea entropia maximă.

Proprietatea 3. Redondanţa absolută (elemente

informaţionale) se defineşte ca diferen-ţa între
entropia informaţională maximă şi cea reală.

Proprietatea 4. Redondanţa relativă este raportul

dintre redondanţa absolută şi entropia
informaţională maximă.
 TRANSMITEREA INFORMATIEI
• Sistemele de transmitere a informaţiei ↔ sisteme
de comunicaţii = sursa de informaţii + canalul de
transmitere + receptorul informaţiei.
• Sursa de informaţii = generează informaţia.
Observatie!!! Nu se generează mesajul ca atare ci sunt
emise anumite semnale. Aceste semnale sunt
mărimi fizice variabile care reprezintă suportul
material al informaţiei, al mesajului ( presiuni, forţe,
etc.).
• Canalul de transmitere a informaţiei =mediul fizic
utilizat pentru transmiterea informaţiei.
• Receptorul = destinatarul informaţiei; este sensibil
la mărimile fizice care transmit informaţia.
 TRANSMITEREA INFORMATIEI
• Schema cibernetică a unui sistem simplu

Sursa de
perturbatii

Sursa de Canalul de
Destinatar
mesaje transmitere
 TRANSMITEREA INFORMATIEI
• În multe cazuri transmiterea informaţiei presupune
transformarea semnalului emis de sursă într-un alt semnal de
natură fizică diferită mai potrivită canalului utilizat, dar care
va purta acelaşi mesaj.
Sursa de
perturbatii

Sursa de Traductor Traductor

transmitator Canal receptor Receptor
mesaj

Dispozitivul care transformă suportul fizic al unui semnal se

numeşte traductor.
 TRANSMITEREA INFORMATIEI
Prelucrarea semnalelor
• Mărimile fizice variabile în timp care sunt folosite ca suport
pentru informaţia transmisă pot fi clasificate după natura lor in
 Semnale mecanice (deplasări, forţe, presiuni),
 semnale acustice (frecvenţă, structură spectrală, intensitate
sonoră),
 semnale electrice (intensităţi, tensiuni, impedanţe),
 semnale optice (lungimi de undă, fluxuri) etc.

• Observatie!!!! În funcţie de modul de variaţie al semnalelor

există semnale continue şi semnale discrete.
 TRANSMITEREA INFORMATIEI
Pentru ca informaţia să fie transmisă semnalele sunt prelucrate prin
una dintre metodele enumerate mai jos:

Codificarea - stabilirea corespondenţei între “alfabetul” sursei şi cel al

canalului, astfel încât informaţia să fie aceiaşi deşi se exprimă prin
semnale de natură diferită.
Traducerea - transformarea unei mărimi fizice în altă mărime fizică,
prin intermediul unui traductor.
Modularea - construirea semnalelor necesare transmiterii mesajului
prin modificarea unui parametru al mărimii fizice.
Modulare în amplitudine - când amplitudinea mărimii fizice variază în
aşa fel încât să poată reda informaţia.
Modulare în frecvenţă - când mărimea fizică are un caracter periodic şi
ceea ce variază e frecvenţa cu care se succed impulsurile sau
alternanţele acelei mărimi.
 SISTEME DE COMANDA
• Sistem de comandă = un ansamblu de
elemente în care o mărime de intrare aplicată
unui element de execuţie generează o mărime
de ieşire.
• Legătura între mărimea de ieşire şi cea de
intrare este făcută de elementul de execuţie.
• Sistemele de comandă sunt de cele mai multe
ori amplificatoare de putere.
• Marimea Marimea
ELEMENT DE EXECUTIE
• de intrare de iesire
 SISTEME CU REGLARE AUTOMATA
• Într-un mediu real, asupra sistemelor de
comandă acţionează perturbaţii
• PERTURBATII=mărimi secundare de intrare ce
împiedică realizarea corectă a mărimilor de ieşire.
→ e necesar controlul permanent al modului cum
se realizează mărimea de ieşire.
→se foloseşte un dispozitiv de măsurare a mărimi
de ieşire şi un dispozitiv de comparare a mărimii
de ieşire reale cu cea optimă, care, de fapt,
măsoară abaterea.
 SISTEME CU REGLARE AUTOMATA
• Se observă că în acest caz informaţia circulă
nu numai de la intrare la ieşire ci şi invers

Marime ELEMENT
Marime
de DE Marime de iesire
de COMPARATOR
intrare+ EXECUTIE
intrare
eroare

ELEMENT DE
Legatura inversa MASURARE
 LEGATURA INVERSA
• Circulaţia informaţiei de la mărimea de ieşire
către cea de intrare în cadrul unui sistem de
comandă se realizează prin legătura inversă
(feed-back).

• Legătura inversă poate fi asigurată de om sau

de dispozitive tehnice iar, în sistemele
biologice, funcţionează fără intervenţia
omului.
 LEGATURA INVERSA NEGATIVA
• În cazul în care în sistemul automat apar unele abateri
şi se doreşte ca mărimea de acţionare să fie modificată
astfel încât abaterea să scadă legătura inversă se
numeşte feed-back negativ.
• Legătura inversă negativă
• prin efectele sale se opune variaţiei mărimii de ieşire, corectând-o
şi asigurându-i constanţa.
• asigură proporţionalitatea dintre mărimea de intrare şi cea de
ieşire.
• Sistemul cu legătură inversă negativă este un sistem cu
reglare automată.
• În medicină, legătură inversă negativă din organism
asigură păstrarea constantelor biologice. Un exemplu
clasic este homeostazia.
 LEGATURA INVERSA NEGATIVA
• Homeostazia este capacitatea pe care o au
sistemele vii de a menţine constanţi parametrii
fizici şi chimici interni
• Pentru energie = un mecanism de reglare
automată a egalităţii consumului şi producerii
energiei→un indicator al funcţionării normale a
acestui mecanism este temperatura sângelui
• Mecanismul homeostazic al temperaturii
corpului uman = o activitate de disipare a
energiei când temperatura creşte şi o activitate
de accelerare a arderilor atunci când temperatura
scade.
 LEGATURA INVERSA NEGATIVA
• Exista un ansamblu de neuroni situati in
partea anterioara a hipotalamusului sensibili
la variaţia temperaturii sângelui
• Proprietatea termometrică folosită aici constă
în condiţii de echilibru a unei reacţii chimice
care se produce intr-o regiune a
hipotalamusului →modificarea acestei condiţii
deplasează echilibrul reacţiei, ceea ce duce la
declanşarea semnalului de excitaţie.
Mecanismul homeostazic al temperaturii
corpului uman
Factori externi Factori interni

Creste temperatura

Neuroni transmitatori

Hipotalamus
Deplasare ech reactie

Neuroni transmitatori

Glande sudoripale Vase de sange ale pielii

Se elimina energie

Scade temperatura
 LEGATURA INVERSA POZITIVA
• Legătura inversă pozitivă (feed-back pozitiv) face ca devierea într-un
anumit sens a mărimii de ieşire să fie accentuată în mod continuu
până se ajunge în starea extremă.
• Această stare de extrem poate fii de maxim şi, în acest caz se ajunge la
distrugere sau, de minim şi, în acest caz se ajunge la blocaje.

Observatie!!!!
• În biologie acest tip de legătură produce evoluţia sistemelor şi mutaţia
lor.
• Stările extreme la care ar trebui să se ajungă sunt evitate fie pentru ca

 apare o legătura negativa care va stabiliza sistemul într-o nouă stare de

echilibru
 transforma sistemului într-un alt sistem calitativ diferit în care legătura
inversă pozitivă nu mai există (are loc o mutaţie).
 Cinematica

Coordonator: Sef lucrari dr.fiz. Antonescu Elisabeta

Proiect realizat de: Badiu Teona Maria
Specializarea: Farmacie Anul I
 Cuprins
• Cinematica

• Viteza medie
• Viteza instantanee

• Accelerația medie și instantanee

• Accelerația tangențială și normală

• Mișcarea rectilinie uniform variată

• Mișcarea circulară
 Cinematica
• Cinematica este capitolul mecanicii clasice care
studiază mișcarea corpurilor fără a ține cont de
cauzele care stau la baza mișcării. Termenul
“cinematica” vine de la cuvântul grecesc
kinemat=mișcare.
• Important în studiul cinematic al mişcării este
alegerea sistemului de referinţă cel mai favorabil.
Sistemul de referinţă, bine ales, implică o uşurare a
studiului mişcării.
• Sistemul de referinţă=ansamblul format din
observator, riglă şi este reprezentat grafic printr-un
sistem de axe rectangulare având originea în poziţia
ocupată de observator.
 Acest tip de studiu foloseşte noţiunile de :
• Punct material- punct geometric cu masă

• Coordonate – mărimile fizice care definesc poziţia

mobilului în timp (coordonate temporale) şi spaţiu
(coordonate spaţiale)

–mulţimea punctelor atinse de mobil în

• Traiectorie
mişcare (urma lăsată de mobil în mişcare)
Traiectoriile pot fi :
- Rectilinii
- Curbilinii
 Coordonate
Problema generală a
cinematecii este aceea de a
determina traiectoria,
viteza, acceleraţia, dacă se
cunoaște legea de mișcare
a mobilului.
Fie dat un sistem de referinţă cartezian Oxyz, legile de mișcare pe
cele trei direcții se pot scrie:

sunt versorii celor 3 raze.

 Deplasarea
Vectorul cu originea în punctul iniţial şi
extremitatea în punctul final pe traiectorie.
Numeric este egal cu variaţia coordonatei:
 Viteza medie
Mărimea vectorială care caracterizează mişcarea şi
este numeric egală cu raportul dintre deplasare şi
durata efectuării acesteia, iar vectorul de viteză are
aceeași orientare cu vectorul deplasare.
 Viteza instantanee
Viteza instantanee sau
momentană se referă la viteza
unui mobil la un moment
oarecare de timp sau într-un
punct oarecare al traiectoriei lui.
Viteza instantanee se definește ca
limita către care tinde viteza
medie dacă, deci
deplasarea devine extrem de
mică.
 Accelerația
Într-o mișcare curbilinie oarecare viteza variază
și ca mărime (modul) și ca direcție. O mărime a acestei
variații este vectorul accelerație. Analog vectorului
viteză, accelerația medie și accelerația momentană se
definesc cu ajutorul următoarelor relații:

Accelerația medie

Accelerația instantanee
 Accelerația normală și tangențială într-o
mișcare curbilinie oarecare. Accelerația
tangențială este tangenta
traiectorie și are aceiași direcție și sens cu viteza
fiind datorată variației în timp a modulului vitezei.
Accelerația normală este
normală la traiectorie find îndreptată spre
interiorul acesteia și este datorată variației
direcției vitezei în timp.
 Mișcarea rectilinie uniform variată
Mișcarea rectilinie uniform variată este mișcarea în linie
dreaptă cu accelerație constantă.
Legea vitezei
• Dacă cunoaștem proprietățile mișcării în doua stări, inițială
notată cu A și finală notată cu B, din definiția acceleratiei
rezultă:

• Exprimând variația vitezei și intervalul de timp rezultă:

• Și considerând că: , rezultă:

Legea de mișcare
• Pentru deducerea legii mișcării rectilinii uniform
variate de folosim de relația de definiție a vitezei
medii:

• Considerând că: , rezultă:

• Pentru obținerea legii de mișcare înlocuim viteza la

momentul t și rezultă:
Legea lui Galilei

• Considerăm lega vitezei și legea de mișcare:

• Deducem timpul din legea vitezei:

• Îl înlocuim în legea de mișcare și ne rezultă:

 Mișcarea circulară
• Mișcarea circulară este mișcarea pe o traiectorie
circulară, pe circumferință.

• Mișcarea pe circumferință se caracterizează prin

unghiul descris de raza dusă spre punctul material.

• Dacă în intervale egale de timp raza descrie unghiuri

egale, atunci mișcarea circulară se numește uniformă.
• Viteza unghiulară este unghiul descris de raza într-o unitate
de timp:

• Pentru mișcarea circulară uniformă:

• Perioada este timpul t în care raza descrie unghiul 2¼

(punctul material face o rotație).
• Frecvența este numărul de rotații într-o unitate de timp:

• Viteza liniară este deplasarea într-o unitate de timp:

unde dS este lungimea arcului descris în timpul dt.

 Bibliografie
• www.physics.pub.ro

• www.math.md

• https://www.slideshare.net/MarianaStan/ci
nematica-42907835
MECANICA
DINAMICA
Masa
• Inertie - proprietatea unui corp de a-si pastra starea de repaus sau de
miscare rectilinie uniforma atat timp cat asupra lui nu actioneaza alte
corpuri
• Masura inertiei este masa corpului.
• Masa este si cantitatea de substanta care se contine in corp.
• In S.I. masa se masoara in kilograme (kg).
Forta
• Un corp material izolat se afla in repaus sau se misca rectiliniu uniform.
• Aceasta stare a corpului poate fi schimbata prin actiune din exterior. Se
spune ca asupra corpului actioneaza o forta. Forta este un vector fiind
caraterizata prin:
- marime (modul)
- directie
- sens
- punct de aplicatie

• La studierea miscarii corpurilor de multe ori este important rezultatul

actiunii si nu natura ei.
Principiile fundamentale ale dinamicii
• Principiul I - principiul inerţiei( Galileo Galilei ).
• Un corp îşi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie
uniformă atât timp cât asupra sa nu acţionează nici un alt corp care
sa îi modifice această stare.
• Sistemele de referinţă în care este respectat acest principiu se
numesc sisteme de referinţă inerţiale – SRI. Sistemele de referinţă
inerţiale se găsesc unele faţă de alte în repaus sau în mişcare rectilinie
uniform
• Observatie! Pământul nu este un SRI (are o mişcare accelerată, de
rotaţie, mişcare destul de complexă) dar poate fi aproximat pentru
foarte multe situaţii practice cu un SRI.
Principiul I – principiul inertiei
• Se ştie din experienţă că mişcare rectilinie uniformă a unui corp
trebuie întreţinută de o forţă altfel corpul se opreşte.
• Exemplu mişcarea unei bile pe o suprafaţă orizontală ( fig.1).
Contravine acest fapt principiului inerţiei? Răspunsul este NU. În acest
caz şi în foarte multe altele intervin forţe de frecare. Astfel încât
mişcarea rectilinie uniformă poate fi întreţinută doar dacă în sens
invers forţelor de frecare se aplică o altă forţă care să le neutralizeze.

Fig. 1
 Principiul I –principiul inertiei
• Concluzie!
În mod concret principiul inerţiei se referă la situaţia ideală în care
eliminăm orice interacţiune exterioară, adică avem un corp perfect
izolat. Doar în aceste condiţii corpul îşi menţine starea de repaus sau de
miscare rectilinie si uniforma.
• Exemplul 2 .
O monedă uşoară stă iniţial pe foaie de hărtie
(carton) aflată deasupra unui pahar cu apă.
Dacă foaia este trasă brusc moneda e opune
tinzând să îşi păstreze starea de repaus şi cade în paharul cu apă.
Principiile fundamentale ale dinamicii
• Principiul al II lea (principiul fundamental)
• Forţa este mărimea fizică vectorială care măsoară interacţiunile dintre corpuri.
Principiul al II-lea al mecanicii arată ce se întâmplă dacă asupra unui corp
acţionează o forţă.
• Dacă o forţă acţionează asupra unui corp de masă m atunci aceasta determină o
acceleraţie în direcţia şi în sensul forţei aplicate.
• Precizarea importantă care trebuie făcută aici este că mecanica newtoniană
consideră masa corpurilor un invariant, adică masa corpurilor nu depinde de
viteză considerându-se că este o constantă intrinsecă a corpului. Acest fapt este
corect într-o primă aproximaţie şi anume aceea în care vitezele sunt mici
comparativ cu viteză luminii.
• Riguros vorbind însă masa se modifică odată cu creşterea vitezei. Mecanica
clasică neglijează însă acest efect considerând masa constantă. Cazul general este
tratat în cadrul Teoriei Relativităţii Restrânse.
Principiul al II lea (principiul fundamental)
• Principiul II al mecanicii este extrem de important pentru că oferă
posibilitatea ca în situaţia în care se cunoaşte forţă aplicată unui corp
şi condiţiile iniţiale să se determine acceleraţia iar de aici viteza şi
coordonata la orice moment de timp.
F= m  a
unde:
m - masa si a – acceleratia
F si a sunt vectori
Principiile fundamentale ale dinamicii
Principiul al III lea (principiul acţiunii şi reacţiunii)
• Acest principiu explică cum trebuie tratate interacţiunile dintre două
corpuri fie că aceste interacţiuni sunt rezultatul contactului direct fie
că sunt interacţiuni la distanţă.
• Dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă numită acţiune
cel de al doilea corp actionează la rândul său asupra primului cu o
forţă egală în modul şi de sens contrar numită reacţiune.
Principiul al III lea (principiul acţiunii şi reacţiunii)

Dacă notăm F12 forţa cu care corpul 1 acţionează asupra

corpului 2 care poate fi considerată actiunea şi cu F21 forţa cu
care corpul 2 acţionează asupra lui 1 care este reacţiunea,
atunci conform principiului III al mecanicii:

F12 = −vector F21

vector

Observaţii
• Semnul „-„ indică faptul ca aceste forţe sunt opuse ca sens.
• Forţele apar întotdeauna în perechi acţiune-reacţiune.
• Acţiunea şi reacţiunea se aplică asupra unor corpuri diferite
astfel încât dacă anlizăm separat fiecare corp forţele nu se
anulează.
Principiul suprapunerii efectelor forţelor
• În practică asupra unui corp acţionează mai multe forţe. Acest
principiu generalizează practic regula de compunere a vectorilor.
• Dacă asupra unui corp acţionează mai multe forţe fiecare forţă
produce propria acceleraţie, acceleraţia rezultantă fiind suma
acceleraţiilor individuale.
Principiul relativităţii în mecanică clasică
• Acest principiul a fost formulat de Galileo Galilei ca şi principiul I.
• Prin nici un experiment de mecanică nu pot fi puse în evidenţă mişcarea
rectilinie uniformă sau repausul unui sistem de referinţă inerţial.
• Enunţul lui Galilei s-a bazat pe observaţia
legată de mişcarea cu viteză constantă a unei
corăbii pe o apă lină. Dacă ne aflăm pe o
astfel de corabie într-o cabină, complet
izolaţi de exterior, este imposbil să spunem
dacă corabia stă sau se mişcă.
Principiul relativităţii în mecanică clasică
• Acesta explică în parte de ce rotaţia Pământului în jurul Soarelui, care deşi
este o mişcare accelerată, acceleraţia fiind mică, afectează extrem de puţin
mişcarea norilor, a păsărilor, a clădirilor, etc, prin urmare oamenilor le-a
venit foarte greu mult timp să credă că Pământul se roteşte (deşi multe
experimente de mecanică demostrează rotaţia, pendulul lui Foucault ar fi
doar un exemplu).
• Semnificaţia principiului relativităţii în mecanica clasică este mult mai
profundă fiind în conexiune directă cu noţiunile se spaţiu şi timp absolut
aşa cum le întelegea Newton şi aşa cum sunt şi astăzi înţelese de
majoritatea oamenilor.
• Aşa cum a arătat însă în 1905 Albert Einstein, noţiunile de spaţiu şi timp nu
au caracter absolut ci depind de mişcarea sistemelor de referinţă faţă de
care sunt măsurate. Aceasta a creat premisele unei mult mai profunde
cunoaşteri a modului în care funcţionează lumea în care trăim generând
una din teoriile cele mai importante ale fizicii moderne, Teoria Relativităţii
Legea atracției universal (Isaac Newton)
• Două corpuri punctiforme de masă m1 și m2 se atrag reciproc printr-o
forță direct proporțională cu produsul maselor corpurilor și invers
proporțională cu pătratul distanței dintre ele, orientată pe direcția
dreptei ce unește centrele de greutate ale celor două corpuri.
m1  m2
𝐹=𝐺
𝑟2
• F este forța gravitaționala dintre cele două corpuri punctiforme, G
este un coeficient de proporționalitate numit constanta atracției
universale, m1 este masa primului corp, m2 este masa celui de al II-lea
corp, r este distanța dintre cele două corpuri
• Constanta G este aproximativ egală cu 6,674 × 10−11 N m2/kg2
Legea atracției universal (Isaac Newton)
• Constanta G a fost măsurată pentru prima dată cu acuratețe prin
experimentul Cavendish, de către savantul britanic Henry Cavendish,
în 1798. A fost prima verificare experimentală, în laborator, a teoriei
gravitației, la 111 ani după ce Isaac Newton publicase Principiile
matematice ale filozofiei naturale și la 71 de ani după moartea lui
Newton. Este remarcabil faptul că Newton nu a putut folosi în
calculele sale valoarea lui G, el calculând o forță numai relativ la altă
forță
• Forța gravitațională se manifestă la distanță prin intermediul
câmpului gravitațional. Câmpul gravitațional este un câmp vectorial
care descrie forța gravitațională care acționează asupra unui obiect în
orice punct dat din spațiu, pe unitatea de masă.
Legea atracției universal (Isaac Newton)
• Intensitatea câmpului gravitațional (Γ) într-un punct este egală cu
raportul dintre forța ce acționează din partea câmpului asupra unui
corp aflat în acel punct și masa corpului.
• În Sistemul Internațional, intensitatea câmpului gravitațional se
măsoară în N/Kg.
• Accelerația gravitațională este egală cu intensitatea câmpului
gravitațional.
Legea atracției universal (Isaac Newton)
• Forta de greutate
Este forta cu care actioneaza Pamantul asupra corpurilor din apropierea
lui.
Daca inaltimea corpului h de la suprafata Pamantului este cu mult mai
mica decat raza Pamantului, greutatea
G= 𝑚 ∗ 𝑔
unde g – acceleratia caderii libere
g = 9, 81 m/𝑠 2
Alte tipuri de forte
• Deformatii elastice. Legea lui Hooke Daca asupra unui corp solid
actioneaza forte astfel incat corpul sa ramana in stare de repaus, aceste
forte produc deformatii ale corpului.
• Se deosebesc patru tipuri de deformatii: intindere-comprimare; flexiune-
incovaiere; deplasare si torsiune. Deformandu-se, corpul tinde sa-si revina
in starea initiala: apar forte de elasticitate .
F=k x unde k- constanta de elasticitate
x –deformarea corpului
• Forta de frecare (de alunecare) Apare la deplasarea corpului pe suprafata
altui corp si este conditionata de interactiunea dintre molecule. Forta de
frecare este orientata in sens opus vitezei si modulul ei este proportional cu
forta de reactiune a reazemului.
Forte in miscarea circulara
Forţa centripetă
• Fc este forţa necesară pentru a menţine un corp într-o mişcare circulară.
Această forţă este centrală şi modifică mereu direcţia vectorului viteză,
determinând apariţia acceleraţiei centripete.

F= 𝑚ω2 R
m- masa
ω – viteza unghiulara
R- raza
Forte in miscarea circulara
Forţa centrifugă
• Pe un disc ce se poate roti în jurul unui ax, este aşezat un corp,
legat de ax prin intermediul unui dinamometru. În timpul rotirii
discului, observatorul de pe disc pune în evidenţă, cu ajutorul
dinamometrului, o forţă F. Apare o nedumerire din partea
observatorului: deşi asupra corpului acţionează o forţă totuşi
corpul nu se mişcă pe disc.
Forte in miscarea circulara
• Pentru a rezolva dilema, observatorul ataşează corpului o forţă
Fcf, complementară forţei F, pe care o numeşte forţă centrifugă.
Forţa centrifugă (de inerţie) Fcf echilibrează forţa F în interiorul
sistemului de referinţă (disc) încât, corpul este în echilibru şi
repaus faţă de acesta. Ce se va întâmpla decă se va rupe
legătura corpului cu axul? Faţă de observator, corpul se va
îndepărta, deoarece el nu mai este în echilibru, singura forţă
care rămâne, în acel moment, este forţa centrifugă de inerţie şi
are ca efect îndepărtarea corpului faţă de axul de rotaţie.
 STATICA

Proiect realizat de: Bobes Andreea

Specializarea: Farmacie Anul I
 Cuprins

O Echilibrul. Compunerea si descompunerea

fortelor
O Compunerea fortelor paralele
O Cuplul de forte. Momentul cuplului
O Centrul de greutate. Echilibrul punctului
material
O Balanta. Metode de cantarire
Echilibrul. Compunerea si descompunerea
fortelor

Statica este partea mecanicii care se ocupa cu studiul

echilibrului fortelor,care aplicate corpurilor, nu le produc
deformatii.
Prin echilibru se intelege starea in care se afla un corp
atunci cand rezultanta fortelor ce actioneaza asupra sa
este nula.
Echilibrul poate fi stabil sau instabil. Un corp se afla in:
O echilibru stabil daca odata cu incetarea actiunii fortelor
asupra corpului echilibrul nu se schimba,
O echilibru instabil daca incetarea actiunii fortelor duce la
iesirea corpului din starea de echilibru.
 A.Compunerea fortelor coliniare
In cazul fortelor coliniare rezultanta fortelor are sensul si marimea
date de suma algebrica a componentelor si este coliniara cu ele.
 B.Compunerea si descompunerea fortelor
concurente
Fortele concurente se compun dupa regula paralelogramului.
Astfel, rezultanta fortelor concurente F1 si F2 este diagonala
paralelogramului care are fortele F1 si F2 ca laturi.
Valoarea rezultantei R, care inlocuieste componentele F1 si
F2, se deduce din relatia trigonometrica aplicabila triunghiurilor
oarecare:
R²=F1²+F2²±2F1F2cosα
 Compunerea fortelor paralele
A.Compunerea fortelor paralele de acelasi
semn
Considerăm un solid rigid, asupra căruia
acționează un sistem de două forțe paralele, de
același sens.În acest caz, modulul rezultantei are
valoarea:𝑹 = 𝑭𝟏 + 𝑭𝟐
Rezultanta are direcția forțelor, iar punctul de
aplicație se află pe dreapta ce unește punctele de
aplicație ale celor două forțe, între cele două
forțe, mai aproape de forța mai mare, cu condiția:
momentul rezultant al celor două forțe să fie
zero: 𝑴⃗𝟏 = −𝑴⃗𝟐. Acest lucru este echivalent cu
relația:𝒃𝟏 ∙ 𝑭𝟏 = 𝒃𝟐 ∙ 𝑭𝟐
Compunerea fortelor paralele
 B.Compararea fortelor paralele de semn opus
Considerăm un solid rigid, asupra căruia acționează un
sistem de două forțe paralele, de sens contrar. În acest
caz, modulul rezultantei are valoarea:𝑹 = 𝑭𝟏 − 𝑭𝟐

Rezultanta are direcția forței mai mari, iar punctul de

aplicație se află pe dreapta ce unește punctele de aplicație
ale celor două forțe, în afara forțelor, de partea forței mai
mari, cu aceeași condiție.

Această relație este, de asemenea, echivalentă cu

condiția, momentul rezultant al celor două forțe să fie zero.
 Cuplu de forte.Momentul cuplului
Ansamblul de două forțe paralele, de module egale, de sens
contrar și de suporturi diferite formează un cuplu de forțe, 𝐹1 = −𝐹
2 = 𝐹.
O Planul definit de cele două forțe se numește planul cuplului

O Distanța dintre suporturile celor două forțe se numește brațul

cuplului, r.

O Deoarece cele două forțe sunt egale și de sens contrar

rezultanta lor este nulă, 𝑅⃗ = 𝐹1 + 𝐹2 = 0 și nu există mișcare
de translație, totuși efectul cuplului este un efect de rotație,
rotația efectuându-se în jurul unei axe perpendiculare pe planul
cuplului.
Centrul de greutate. Echilibrul punctului
material
Orice corp poate fi considerat ca fiind alcătuit dintr-
un număr foarte mare de particule mici, de mase:m1,
m2, m3,…mn. Asupra fiecărei particule acționează
câte o forță de greutate 𝐺
Considerând corpul suficient de mic, toate aceste
forțe sunt paralele și de același sens.
Rezultanta tuturor acestor forțe este forța de
greutate a corpului, sau greutatea corpului, iar
punctul ei de aplicație este centrul de greutate.
 Balanta. Metode de cantarire
Cantarirea si masurarea constuie operatiile cele mai
frecvent utilizate la prepararea medicamentelor atat in
faza de obtinere cat si pentru dozarea preparatelor.
Cantarirea este operatia prin care se detremina MASA
unui corp cu ajutorul balantei si a unor greutati
cunoscute.
Partea principala a balantei este o parghie cu brate
egale sau neegale.Conditiile pe care trebuie sa le
indeplineasca o balanta buna,indiferent de tipul
ei,trebuie sa fie: a)stabila
b)fidela
c)dreapta
d)sensibila
 Balantele pot fi clasificate dupa diferite
categorii. Cele mai cunoscute balante sunt:
-balanta analitica
-balanta Roberval
-balanta zecimala
-balanta romana
Se cunosc si alte balante ca : balante de
torsiune,balanta magnetica,balanta Mohr-
Westphal si altele.
O https://lectii-virtuale.ro/teorie/legea-echilibrului-de-
rotatie-stabilitatea-echilibrului
O https://ro.scribd.com/doc/244991211/Compunerea
-Fortelor-Concurente-1
O https://www.manualdefizica.ro/wp-
content/uploads/2016/04/Statica.pdf
MECANICA
ACUSTICA
29.06.2020
 Introducere
Definiţie: Acustica este acea parte a fizicii care se ocupă cu
studiul producerii, propagării şi receptarii sunetelor. De asemenea
studiaza proprietăţile sunetelor.

Undele sonore sunt unde longitudinale, viteza lor are toate

caracteristicile vitezei de propagare a undelor longitudinale.

Numim sunete, oscilaţiile mecanice capabile să impresioneze

organul auditiv al omului care este urechea (receptorul).
Condiţiile care trebuie îndeplinite de undele sonore pentru a fi percepute
de ureche:

• Să fie emise de o sursă de sunete. Să existe un mediu elastic între sursa

de sunete şi receptor.

• Frecvenţa de oscilaţie să fie cuprinsă între 16 Hz şi 20 000 Hz.

• Puterea undelor sonore trebuie să fie suficientă pentru a produce o

senzaţie auditivă. Sau, cu alte cuvinte, să aibă o intensitate mai mare
decât aşa numitul prag auditiv (aprox. 10ˉ¹² W/m² la o frecvenţă de 1
kHz.) Sunetul trebuie să depăşească durata minimă pentru ca organul
auditiv să-l sesizeze ( ≥ 0.05 s).

29.06.2020
 Sunetele sunt produse de corpuri sau medii elastice aduse în stare de
oscilaţie.
Corpurile capabile să emită sunete în condiţii determinate se numesc surse
sonore.

Oricare ar fi mediul elastic în care se propagă sunetul nu implică transport de

substanţă, ci doar transport de energie. Acest transfer se realizează prin
intermediul particulelor mediului străbătut.De aici rezultă că sunetul nu se
poate produce în vid.

De obicei corpurile care emit sunete se găsesc în spaţiu, iar dacă nu sunt
împiedicate sunetele se vor răspândi în toate direcţiile.
29.06.2020
 ULTRASUNETELE

Nu sunt percepute de organul auditiv al omului. Ultrasunetele se pot obţine şi sub

forma unor fascicule înguste. Ultrasunetele transportă o cantitate mare de energie.
Ultrasunetele sunt puternic absorbite de substanţe în stare gazoasă.

Efectele produse de ultrasunete sunt din cele mai diverse astfel pot provoca
încălziri locale, sau duc la omogenizarea unor sisteme disperse, pot distruge starea
de omogenitate sau pot accelera şi chiar provoca unele reacţii chimice,
ultrasunetele pot favoriza procesele de polimerizare şi invers sau pot produce
fenomenul de cavitaţie, care constă în apariţia unor goluri în fluidele de mişcare.

Nu în ultimul rând ultrasunetele pot provoca perturbaţii mecanice în interiorul

celulelor vii sau încălzirea locală a ţesuturilor biologice

29.06.2020
Absorbția este fenomenul ce insoțește propagarea undelor sonore intr-un mediu
disipativ constând în micșorarea intensității undei cu distanța parcursă,suferind în
acest mod o atenuare.
În cazul undelor longitudinale plane atenuarea provine din:
- împrăștierea unei pîrți din energia conținută în fascicolul de unde
acustice,împrăștierea cauzată de reflexie si difuziune
- absorbția energiei acustice,o parte din aceasta rămînînd înmagazinată în
mediul prin care se propagă unda

Pierderile de energie prin absorbție sunt caracteristice unui anumit mediu prin care
trece și evaluarea acestora poate procura informații cu privire la proprietățile fizice
ale mediului.

29.06.2020
 Efectul Doppler

Enunţ: Dacă o sursă se mişcă faţă de un receptor atunci frecvenţa cu care se

recepţionează undele depinde de viteza relativă a receptorului faţă de sursă.

Fluxul de energie prin unitatea de suprafaţă, adică energia transportată de undă

în unitatea de timp prin unitatea de suprafaţă se numeşte intensitatea undei.
Diferenţa dintre presiunea într-un punct din câmpul sonor în prezenţa undelor
sonore şi valoarea presiunii în absenţa acestora se numeşte presiune acustică.
Prin calităţile sunetului înţelegem acele mărimi care deosebesc un sunet de alt
sunet.

29.06.2020
Funcţionarea acestui generator se
bazează pe proprietatea unui cristal de
cuarţ de a se deforma în câmp electric.
Dacă asupra unei plăcuţe de cuarţ
tăiată în mod corespunzător se aplică o
tensiune alternativă ea începe să vibreze
şi poate să devină o sursă de ultrasunete.
Pentru o plăcuţă de grosime l = 0.055 mm
s-a obţinut o frecvenţă de 500 kHz.
Generatoare piezoelectrice folosite în
practică pentru a produce descărcări
(scântei) electrice.

29.06.2020
 Generator magnetostrictiv

Funcţionarea acestui generator se bazează pe fenomenul de schimbare a

dimensiunilor unor substanţe feromagnetice supuse magnetizării.

Dacă aceste substanţe se introduc în câmp magnetic variabil pot deveni surse de
ultrasunete. În ambele cazuri generatoarele lucrează în regim de rezonanţă, astfel
este necesar ca dimensiunile plăcuţelor oscilante să fie astfel alese încât frecvenţa
proprie să corespundă cu frecvenţa de excitaţie.

29.06.2020
29.06.2020
 Aplicațiile ultrasunetelor

Aplicaţiile ultrasunetelor sunt bazate pe diverse fenomene.

Astfel pe baza fenomenului de cavitaţie se pot prepara suspensii care constau din particule
solide fin dispersate în lichide şi a emulsiilor care constau din particule de lichid dispersate în
alt lichid. Se pot obţine astfel plăci fotografice cu granulaţie fină sau aliaje omogene.
Pe baza fenomenului de cavitaţie se pot curăţa piese metalice, perfora sau tăia metale. Se mai
utilizează la prepararea serurilor şi vaccinurilor, la sterilizarea şi conservarea alimentelor,
tratamentul unor nevralgii. Una din cele mai cunoscute aplicaţii este aceea a determinării
poziţiei unor obiecte, folosită în navigaţie, în studiul reliefului submarin, detectarea vapoarelor,
a submarinelor, icebegurilor şi chiar a bancurilor de peşte. În tehnică se utilizează pentru
punerea în evidenţă a defectelor pieselor metalice defectoscopia ultrasonoră, care este ea
însăşi o metodă ultrasonoră.

29.06.2020
29.06.2020
♦Acustica este ramura fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării şi proprietăţile
sunetelor.
♦ Numim sunete, oscilaţiile mecanice capabile să impresioneze organul auditiv al omului
care este urechea (receptorul).
♦ Oscilaţiile mecanice care au frecvenţa de oscilaţie deasupra limitei de audibilitate
(peste 20 kHz) se numesc ultrasunete.
♦ Oscilaţiile mecanice care au frecvenţa de oscilaţie dedesubtul limitei de audibilitate (sub
16 Hz) se numesc infrasunete.
♦ Corpurile capabile să emită sunete în condiţii determinate se numesc surse sonore.

29.06.2020
Bibliografie
http://magnum.engineering.upm.ro/~mtero/CURSURI/Fizica%20pt%20specialitati%20
ingineresti/File/Module/CAPITOL8.pdf

Curs de Fizică Farmaceutică- Universitatea de medicină și farmacie ”Victor Babeș”

Timișoara

29.06.2020
Termodinamica si caldura
 Termodinamica

Termodinamica se ocupa cu studiul macroscopic al fenomenelor, de

orice natura, în care are loc un transfer de energie sub forma de caldura
și lucru mecanic.
In termodinamica se folosesc urmatoarele notiuni cunoscute din
literatura,cum sunt: sistem termodinamic, sistem inchis, sistem deschis,
sistem termodinamic izolat, sisteme reale (neizolate), parametrici de
stare(p,Vsi T).
In teoria cinetico-moleculara parametrii de stare nu sunt variabile
independente ci sunt legati prin ecuatia de stare, care in general se scrie:
F=(p,V,T)=0
 Clasificarea proceselor termodinamice

 Clasificarea proceselor termodinamice se poate face dupa diferite

criterii:
a) dupa parametrul de stare care ramane constant:
 proces izoterm - cu T = const., ecuatia procesului fiind: pV = const.;
 proces izocor - cu V = const., ecuatia procesului fiind: p/T = const.;
 proces izobar - cu p = const., ecuatia procesului fiind: V/T = const.;
 proces adiabatic - nu exista schimb de caldura cu mediul inconjurator
(Q=0), ecuatia procesului fiind: pVg = const. (g - coeficient adiabatic);
b) dupa sensul procesului:
 procese reversibile - daca se schimba sensul de variatie al parametrilor de
stare, sistemul trece prin aceleasi stari intermediare ca in procesul direct;
 procese ireversibile - procesele a caror revenire in starea initiala se face
obligatoriu prin cu totul alte stari intermediare ca in procesul direct;
c) dupa viteza de desfasurare:
 procese cvasistatice(procese lente)
 procese nestatice(procese rapide)
 ENERGIA INTERNA A SISTEMELOR TERMODINAMICE

Suma tuturor energiilor cinetice (de oscilatie, rotatie sau translatie) datorate
miscarilor dezordonate ale particulelor constituente ale unui sistem termodinamic
si ale energiilor potentiale de interactiune reprezinta energia interna, U.
U=∑Ec+∑Ep
Daca se tine cont si de interactiune exterioare ale sistemului termodinamic,
atunci energia interna se poate scrie:
U=Et-Ec-Ep
Unde Et=energia totala a sistemului,
Ec=energia cinetica de miscare a sistemului ca tot unitar
Ep=energia potential de interactiune a sistemului cu alte sisteme
 In majoritatea cazurilor transferul de energie se realizeaza
concomitent prin efectuarea de lucru mecanic L si prin schimbul de
caldura Q, atunci variatia energiei interne,in general, se poate
scrie:
∆U=± L ±Q
semnul ± se refera la cazul in care gazul primeste sau cedeaza
enegie mediului.
 PRINCIPIILE TERMODINAMICI

A) Primul principiu al termodinamicii

Primul principiu al termodinamicii a fost o forma precursoare
legii conservarii energiei la procesele in care intervine miscarea
termica a materiei.La baza enuntului sau a stat observatia
experimentala ca lucrul mecanic se poate transforma în caldura si
invers.
Q=∆U+L
In cazul unei transformari ciclice aceasta suma se anuleaza
deci:
∆L+ ∆Q=0
 Din aceasta relatie rezulta imposibilitatea ca un sistem termodinamic sa
furnizeze lucrul mecanic exteriorului,fara sa primeasca energie(sub forma de
caldura) deoarece, daca:
∆Q=0 => ∆L=0
B) Principiul al doilea al termodinamicii
Toate marimile termice care furnizeaza lucru mecanic intre temperaturile T1
si T2 au randament maxim egal cu randamentul ciclului CARNOT.
𝑇1−𝑇2
ɳ= 𝑇1
O alta formulare apartine lui KELVIN si sustine imposibilitatea transformarii
in intregime a caldurii izvorului cald in lucru mecanic.
 ENTROPIA
Ciclul Carnot conduce la definirea unei marimi fizice noi, o noua functie
de stare.
Pornind de la un proces ireversibil se poate scrie:
𝑄1−𝑄2 𝑇1−𝑇2 𝑄1 𝑄2
= 𝑇1 , adica − 𝑇2 = 0,
𝑄1 𝑇1
Intrucat Q2<0, se poate scrie:
𝑄1 𝑄2 𝑄
+
𝑇1 𝑇2
=0 sau ∑𝑇 =0
deci, pentru ciclul CARNOT suma algebrica a raportului Q/T este egala cu
0. Raportul Q/T se mai numeste caldura redusa.
 Daca un sistem termodinamic efectueaza un proces reversibil
intre doua stari se poate introduce o alta functie de stare numita
entropie:
∆𝑄
=∆S
𝑇
In cadrul unui ciclu reversibil ∆S=0, iar pentru ciclul ireversibil
∆S>0, reunind,=> ∆S≥0.
Entropia a fost introdusa de CLAUSIUS,iar sensul ei a fost lamurit
de BOLTZMANN, care a dat sens precis dezordinii stabilind o relatie
intre aceasta si entropie. S=K*ln W
unde: K= constanta lui Boltzmann
W=parametrul de dezordine
C) Principiul al treilea al termodinamici ( principiul NERNST)
Acesta arata ca in vecinatatea lui 0 absolut entropia este constanta,
adica:
lim ∆S=0
Formulat de M. Plank, principiul al treilea afirma ca “entropia tinde
catre zero atunci cand temperatura absoluta a sistemului tinde catre
zero”.
 TERMOMETRIE

Termometria este o ramura a fizicii experimentale care are ca obiect

de studiu metodele si instrumentele de masurare a temperaturii corpurilor.
A.Scarile termometrice
Scarile de temperatura (sau scarile termometrice sau scalele de
temperatura) sunt modalitati empirice de a masura cantitativ temperatura.
Clasificare:
 scara Kelvin
 scara Celsius
 scara Fahrenheit
 scara Reamur
 scara Rankine
Trecerea dintr-o scara termometrica in alta se face:
5 5(℉−32)
1C=4°R= 9 sau 1K=1℃=33,8℉=0,8°R
B.Clasificarea termometrelor
Termometrele sunt dispozitive de masurare a temperaturii, cu aplicatii in
aproape toate domeniile de activitate practica a omului. Sunt dispozitive
relativ simple, de constructie si precizie diferite, capabile sa acopere un
domeniu larg de temperatura (intre -200 °C si +3000 °C).
 Pentru masurarea temperaturilor inalte se foloseste instrumente numite
pirometre.
În functie de principiul fizic care sta la baza functionarii lor termometrele
se clasifica in:
 Termometre cu variatie de volum: termometrele de sticla cu lichid,
termometrul cu gaz, etc.
 Termometre cu variatie de presiune: termometrele manometrice.
 Termometre cu variatie a rezistentei electrice: termometre cu rezistenta
electrica sau cu termistori.
 Termometre cu variatie a energiei radiante: pirometre cu radiatie.
Transformarea de fază
Vaporizarea şi condensarea
Ce este transformarea de fază?

 Reprezintă trecerea sistemului termodinamic dintr-o fază în alta, dar cu un

schimb de căldură cu mediul exterior

 Stări de agregare: SOLIDĂ, LICHIDĂ,GAZOASĂ.

TOPIRE
VAPORIZARE
SUBLIMARE

SOLDIFICARE
SUBSTANȚA CEDEAZĂ CĂLDURĂ ÎN-
CONDENSARE
DESUBLIMARE
 Vaporizarea și condensarea

Trecerea unei substanțe din fază lichidă in fază de vapori se numește

VAPORIZAREA
Vaporizarea în volum limitat
 Vaporizare în vid
 Vaporizare în atmosferă gazoasă

Vaporizarea în volum nelimitat

 Evaporarea-are loc numai la suprafata lichildului
 Fierberea – are loc în toată masa lichidului
 Cantitatea de căldură necesară pentru a vaporiza la temperatură constantă o unitate de
măsură dintr-un lichid se numeste căldură latentă specifică de vaporizare.
Trecerea unei substanțe din fază lichidă in fază de vapori se numește VAPORIZAREA
 Se introduc pe rand cantități mici dintr-un lichid (eter) în camera barometrică, se observă că într-
un timp rapid că presiunea crește , astfel vaporizarea se face repede. Lichidul rămane deasupra
mercurului fara sa se mai evapore, presiunea atingand o valoare maximă constantă.
Vaporizare în atmosferă gazoasă

 Cand vaporizarea se face într-un vas închis în care se află

un gaz se remarcă, că acesta se face mai lent dect in
vid, iar presiunea vaporilor saturati are acceasi valoare
ca si cand vaporizarea s-a facut in vid. Presiunea totala a
amestecului este egala cu suma presiunilor partiale ale
gazului si vaporilor.
Evaporarea
 Vazporizarea unui lichid prin suprafata sa libera intr-o atmosferă nelimitată se numeste
EVAPORARE.
 Procesul de evaporare are loc neantrerupt, presiunea vaporilor tinzand spre presiunea de
saturatie, pe care de fapt nu o atinge , moleculele lichidului migrand neantrerupt spre straturile
superioare ale atmosferei.
 Viteza de evaporare este data de expresia
S(Pm-P) K=constantă
 V=K---------------------- S=suprafata libera a lichidului
Po Pm= presiunea vaporilor saturati
P=presiunea vaporilor de deasupra lichidului
Po=presiunea atmosferica
 Fierberea lichidelor=
 Fierberea este un proces de vaporizare in tot volumul lichidului. Bulele de gaz au un rol
deosebit in acest procves ele formandu-se pe impuritatile solide aflate in lichid sau pe
peretii vasului care contine lichidul
Conditia care trebuie indeplinita pentru a avea loc fierberea este ca presiunea vaporilor
saturati ai lichidului sa devina cel putin egala cu presiunea cu presiunea exercitata din
exterior asupra lichidului
pm ≥pext
 Condensarea este procesul prin care atomii sau moleculele unui corp in stare gazoasa
pierd suficienta energie prin scaderea temperaturii pentru a ajunge in stare lichida.
 ,,Condensarea este procesul prin care vaporii de apă din aer sunt
transformați în apă în stare lichidă. Condensarea este importantă
pentru circutul apei deoarece formează norii. Aceștia pot produce
precipitații, care reprezintă principalul mod de întoarcere a apei
pe Pământ.
 Condensarea este opusul evaporării.
 Condensarea este de asemenea cauza formării cetei, a aburirii
ochelarilor atunci când ieși dintr-o camera răcoroasă afară, unde
este cald și umed, a apei care se scurge pe partea exterioară a
unui pahar, precum și a apei care se formează pe interiorul
geamurilor casei dvs într-o zi rece.Chiar și în zilele cu cer senin,
apă este prezența sub formă vaporilor și particulelor, dar care
sunt prea mici pentru a fi văzute”
Electrostatica
 INTRODUCERE. Electrostatica studiază fenomenele generate de
sarcinile electrice aflate în repaus.

1.Sarcina electrică
Sarcina electrică este o mărime fizică scalară, care măsoară starea
de electrizare a unui corp. Există două tipuri de sarcini electrice, cea
pozitivă, respectiv cea negativă.
Sarcina electrică Q, cu care se încarcă un corp satisface condiţia:
Q = ne ,
unde n este un număr întreg.
e- sarcina electrica elementara
e= 1,602x 10(-19)C
,

2.Legea lui Coulomb

Legea lui Coulomb este o lege experimentală care afirmă

că forţa de interacţie dintre două sarcini punctiforme, acţionează
de-a lungul dreptei ce uneşte cele două sarcini, este direct
proporţională cu produsul sarcinilor şi invers proporţională cu
pătratul distanţei dintre ele.
Forţa coulombiană este de atracţie dacă sarcinile sunt de
semne contrare şi de respingere dacă sarcinile sunt de acelaşi
fel. Fie două sarcini electrice punctiforme, Q1 şi Q2, aflate la
distanţa r una de cealaltă.
Forţa coulombiană dintre cele două sarcini electrice este:
q1·q2
F =___________
4𝜋E𝑜 𝑟 2

notam Eo=__1__
4𝜋E𝑜

Eo= 8, 85 •10 ⁻12 C-2 / N·m2 este o constantă numită

permitivitatea electrică a vidului.
În sistemul internaţional sarcina electrică se măsoară în coulombi (C).

Forţa coulombiană dintre 2 sarcini

electrice punctiforme.
 3. Câmpul electric

Câmp electric - stare a materiei generată în jurul unei

sarcini electrice care se manifestă prin acţiunea unor forţe de
natură electrică asupra oricărei sarcini electrice introduse în
câmp. Sarcinile electrice statice crează câmpuri
electrostatice. Pentru descrierea câmpului electric se
utilizează două mărimi fizice importante, intensitatea câmpului
electric şi potenţialul câmpului electric.
Intensitatea câmpului electric - este o mărime fizică
vectorială definită.
Q
E =___________
4𝜋E𝑜 𝑟 2

Reprezentarea grafică a câmpurilor electrice se face

utilizând liniile de câmp.
Liniile de câmp = curbele la care vectorul intensitate
este tangent în fiecare punct; sensul unei linii de câmp este
acela al vectorului intensitate câmp electric.
Liniile de câmp ce descriu câmpul creat de o sarcină
electrică pozitivă şi una negativă sunt îndreptate de la sarcina
pozitivă spre cea negativă.
 Descrierea câmpului electric cu ajutorul liniilor de câmp – cîmpul
electric generatde: 1. sarcini electctrice punctiforme ; 2. de un dipol
electric .
 4.Lucrul mecanic în câmp electric

Fie câmpul electric generat de sarcina Q. În acest

câmp se deplasează o sarcină q, de acelaşi semn cu
sarcina Q, de-a lungul unui drum oarecare, de la punctul 1
la punctul 2. Lucrul mecanic efectuat de câmp asupra
sarcinii q în timpul deplasării la punctul 1 la 2 se calculează
cu formula cunoscută din mecanică în care forţa care
produce lucrul mecanic este o forţă coulombiană.

5. Potențialul câmpului electric

Potenţialul câmpului electric într-un punct al acestuia

este o mărime fizică scalară definită ca lucrul mecanic
necesar deplasării unităţii de sarcină electrică de probă din
acel punct până la infinit.
Unitatea de măsură pentru potenţialul electric este
voltul :
J
V= ------;
C
Suprafaţă echipotenţială - locul geometric al punctelor
aflate la acelaşi potenţial.
Potențialul electric denumit și potențial electrostatic notat cu V este
o mărime fizică de tip câmp scalar ce caracterizează câmpul electric
într-un punct, vectorul câmp electric fiind gradientul cu semn
schimbat al acestei mărimi scalare numite potențial electric

Potențialul electric al unui punct din spațiu este egal cu raportul

dintre energia potențială electrostatică a unui corp încărcat electric,
asociată poziției sale în câmpul electric produs de un corp electrizat
central, și sarcina electrică a corpului test. Echivalent, potențialul
electrostatic este raportul dintre lucrul forței electrice necesar pentru
deplasarea unui corp test încărcat cu o sarcină electrică din acel
punct până la infinit și sarcina electrică a corpului de probă.

Diferența de potențial electric intre două puncte din spațiu permite

calcularea variației energiei potențiale a unei sarcini electrice, sau de
a afla mai multe tensiuni necunoscute intr-un circuit electric.

Potențialul electric al unei sarcini punctuale Q la distanța r de ea este

dat de expresia:
Q
V =___________
4𝜋E𝑜 𝑟 1
 6.Distribuţii de sarcini electrice

Distribuţia continuă de sarcini electrice – o distribuţie

de sarcini electrice în care distanţele dintre sarcinile
electrice sunt mult mai mici decât distanţa de la aceasta la
punctul din care este studiată aceasta (spre exemplu,
punctul în care trebuie calculată intensitatea câmpului
electric creat de distribuţia de sarcini studiată).

Pentru caracterizarea unei distribuţii continui de sarcini

electrice se folosesc noţiunile:
-Densitatea de sarcină electrică, ρ, definită ca sarcina
electrică a unităţii de volum. Un element de volum infinit mic,
dV , cu densitatea de sarcină electrică ρ este încărcat cu
sarcina electrică
dQ= ρ·dV

- Densitatea superficială de sarcină, σ, se utilizează în

situaţia în care sarcina este distribuită pe o suprafaţă şi se
defineşte ca sarcina electrică a unităţii de suprafaţă. Sarcina
electrică de pe suprafaţa elementară dS este dată de relaţia
dQ= σ·dS
 - Densitatea liniară de sarcină electrică, λ, care permite
exprimarea sarcinii electrice distribuite pe un obiect filiform de
lungime infinit mică dl cu ajutorul relaţiei
dQ = λ·dl

7. Legea lui Gauss

Legea lui Gauss afirmă că fluxul liniilor câmpului electric

printr-o suprafaţă închisă de formă oarecare este egal cu raportul
dintre sarcina electrică din interiorul suprafeţei şi permitivitatea
electrică a mediului.

O mărime importantă în studiul câmpului electric este

fluxul câmpului electric.
Fluxul câmpului electric prin suprafața S este dată de relația:

Φ=ES
 8.Conductori în echilibru electrostatic

Material conductor = un material a cărui proprietatea

esenţială este conferită de mobilitatea sarcinilor electrice din
interiorul său.

1. Sarcina electrică netă este repartizată în întregime pe

suprafaţa conductorilor şi nu în interiorul lor, Q=Qsuprafaţa.

2. Pentru un conductor aflat în echilibru electrostatic

câmpul electric în interiorul conductorului este egal cu zero, iar
potenţialul este constant,
Einterior=0 și Vinterior=0

3. La suprafața conductorilor în echilibru electrostatic

câmpul electric este orientat întotdeauna normal la
suprafață, iar suprafața conductorilor este o
suprafaţă echipotenţială.
 9.Dipolul electric

Dipolul electric este un sistem de două sarcini electrice punctiforme de

mărimi egale şi semne contrare, aflate la distanţa d una faţă de cealaltă .
El este caracterizat cu ajutorul momentului electric dipolar definit prin relaţia:
p=qd

Dipol electric.
 10.Dipolul în câmp electric
Dacă introducem un dipol într-un câmp electrostatic E ,asupra
fiecărei sarcini electrice a dipolului va acţiona câte o forţă.

Dipolul electric în câmp electrostatic uniform.

 11.Dielectrici în câmp electric

Dielectricii (sau izolatorii ) sunt medii în care nu apare curentelectric în

prezența unui câmp electric extern.

a) Polarizarea electronică se datorează electronilor din dielectricii

alcătuiţi din moleculele simetrice (sau atomi, ioni simetrici), în care centrul
sarcinilor pozitive coincide cu centrul sarcinilor negative. Polarizarea electronică
nu depinde de agitaţia termică.

b) Polarizarea de orientare dipolară este prezentă în dielectricii

constituiţi din molecule nesimetrice (molecule polare) în care centrul sarcinilor
pozitive nu coincide cu centrul sarcinilor negative, deci în care există dipoli
electrici permanenţi.
Un exemplu în acest sens îl constituie CO în care moleculele posedă un
moment dipolar permanent. Din cauza agitaţiei termice dipolii sunt orientaţi
haotic.

c) Polarizarea ionică apare prin deplasarea ionilor din poziţiile de echilibru

sub acţiunea unui câmp electric. Este caracteristică cristalelor ionice.
 Câmp electric creat de un element de volum dintr-un
dielectric polarizat.
 CONDENSATORUL ELECTRIC

 O pereche de conductoare separate printr-un isolator formeazã un condensator.

Ȋn majoritatea cazurilor (armãturilor) au sarcini egale și de semn contrar, astfel
cã sarcina totalã este egalã cu zero.
 Câmpul electric ȋn spațiul ȋntre conductoare este proporțional cu diferența de
potențial dintre ele.
 Capacitatea condensorului este definite ca raportul dintre mãrimea sarcinii Q
pe unul dintre conductoarele ce-l formeazã și diferența de potențial dintre ele.
Observație:Capacitatea electricã a condensatorului este mai mare decât suma
capacitãților conductorilor izolați care formeazã condensatorul.
𝑄
Capacitatea electricã a condensatorului este :C=
𝑉1−𝑉2
Clasificare
12. Capacitatea condensatorului

Condensator plan cu dielectric între plăci

Capacitatea condensatorului cu dielectric este:

q
C=― ;
U
unde q reprezintă sarcina electrică de pe plăcile
condensatorului, iar U reprezintă diferenţa de potenţial dintre
plăci.
ELECTROCINETICA
A. Legea lui Ohm pe o porţiune de circuit
Pentru o porțiune de circuit intensitatea curentului e proporțională cu tensiunea aplicată pe această
porțiune si invers proporțională cu rezistența electrică a porțiunii de circuit
I=U/R

B. Legea lui Ohm pe întregul circuit

Pentru un circuit electric simplu, format dintr-un generator cu tensiunea electromotoare E şi
rezistenţa internă r, care alimentează un consumator electric R, se poate scrie:
E=U+u

Aplicând legea lui Ohm pe fiecare porţiune de circuit: U=RI şi u=rI şi după înlocuiri se obţine:
E=I(R+r)

Intensitatea curentului electric, printr-un circuit electric închis, este direct proporţională cu tensiunea
electromotoare E a sursei şi invers proporţională cu rezistenţa electrică totală a circuitului.

Tensiunea la bornele sursei, în circuit închis, este:

U=E-rI

Pentru un circuit deschis (întrerupt) curentul electric este nul, deci:

U=E

Pentru scurtcircuit rezistenţa exterioară devine nulă, iar curentul este:

Isc=E/r

Curentul de scurt-circuit este curentul maxim pe care îl poate furniza un generator electric.
Curentul electric
DEFINIȚIE:Mişcarea ordonată a purtătorilor de sarcină electrică se
numeşte curent electric.
Curentul electric poate fi:
-De conducţie –
Dacă mişcarea ordonată a sarcinilor electrice are loc în medii conductoare sau în vid.
De exemplu:
1). Mişcarea ordonată a electronilor liberi în metale.
2). Mişcarea electronilor de la catod la anod în tuburi electronice.
3). Mişcarea ordonată a ionilor în electroliţi.
4). Mişcarea ordonată a ionilor şi electronilor în gazele ionizate.
-De convecţie –
Dacă mişcarea ordonată a sarcinilor electrice de pe un corp încărcat electric are loc
împreună cu acel corp.
Mişcarea ordonată a sarcinilor electrice (curentul de conducţie) apare
în prezenţa unui câmp electric [1]. Sensul curentului electric coincide cu
sensul câmpului electric din conductor şi este acelaşi cu sensul deplasării
sarcinilor electrice pozitive
INTENSITATEA CURENTULUI ELECTRIC

Definiţie: Intensitatea curentului printr-un conductor este egală cu

sarcina electric transportată de purtătorii de sarcină în unitatea de timp,
prin orice secţiune transversală a conductorului.
Unitatea de măsură pentru intensitatea curentului electric este Amperul.
C.Rezitivitatea

Rezistența materialelor este rezistența la curgerea unui curent electric, iar unele
materiale rezistă mai mult fluxului curent decât altele.
Legea lui Ohm afirmă că atunci când o sursă de tensiune (V) este aplicată între două
puncte dintr-un circuit, un curent electric (I) va curge între ele încurajat de prezența
diferenței de potențial dintre aceste două puncte. Volumul de curent electric care curge
este limitat de cantitatea de rezistență (R) prezentă. Cu alte cuvinte, tensiunea
încurajează curentul să curgă (mișcarea sarcinii), dar rezistența îl descurajează.

Întotdeauna măsurăm rezistența electrică în Ohmi, unde Ohm este notat cu litera
greacă Omega, Ω. De exemplu: 50Ω, 10kΩ sau 4,7MΩ etc. Conductorii (de ex. firele și
cablurile) au în general valori foarte scăzute de rezistență (mai mici de 0,1Ω) și astfel le
putem neglija deoarece presupunem în calculele analizelor de circuit că firele au
rezistenţă zero. Izolatorii (de exemplu, material plastic sau aer), în general, au valori
foarte ridicate ale rezistenței (mai mari de 50MΩ) și le putem ignora pentru analiza
circuitului, deoarece valoarea lor este prea mare.

Dar rezistența electrică dintre două puncte poate depinde de mulți factori, cum ar fi
lungimea conductorilor, aria lor de secțiune transversală, temperatura, precum și
materialul real din care sunt fabricate. De exemplu, să presupunem că avem o bucată
de sârmă (un conductor) care are o lungime L, o secțiune transversală A și o rezistență
R ca mai jos.
Un singur conductor:
Rezistența electrică R a acestui simplu conductor este funcție de lungimea lui L
și aria conductorilor A. Legea lui Ohm ne spune că pentru o rezistență R dată,
curentul care trece prin conductor este proporțional cu tensiunea aplicată,
deoarece I = V/R. Acum, să presupunem că am conectat doi conductori identici
împreună într-o combinație serie așa cum se vede.

Dublarea lungimii unui conductor

Aici, prin conectarea celor două conductori împreună într-o combinație serie, am
dublat efectiv lungimea totală a conductorului (2L), în timp ce suprafața secțiunii
transversale A rămâne exact aceeași ca înainte. Dar, pe lângă dublarea lungimii, am
dublat rezistența totală a conductorului, oferind 2R ca: 1R + 1R = 2R.

Prin urmare, putem vedea că rezistența conductorului este proporțională cu lungimea

sa, adică: R α L. Cu alte cuvinte, ne-am aștepta ca rezistența electrică a unui
conductor (sau a firului) să fie proporțional mai mare cu cât este mai lung.
Dublarea ariei unui conductor

Aici, prin conectarea celor două conductori într-o combinație paralelă, am dublat în mod
efectiv suprafața totală dând 2A, în timp ce lungimea conductorilor L rămâne aceeași ca
și conductorul unic original. Dar, dublând aria, prin conectarea celor două conductori în
paralel, am redus efectiv la jumătate rezistența totală a conductorului, dând 1/2R
deoarece acum fiecare jumătate din fluxul de curent curge prin fiecare ramură
conductoare.

Astfel, rezistența conductorului este invers proporțională cu aria sa, adică: R 1/α A sau R
α 1/A. Cu alte cuvinte, ne-am aștepta ca rezistența electrică a unui conductor (sau a
firului) să fie proporțional mai mică cu cât este mai mare aria sa de secțiune
transversală.

Prin dublarea ariei și, prin urmare, înjumătățirea rezistenței totale a ramificației
conductoare (1/2R), pentru ca același curent i să curgă prin ramificația conductorilor
paraleli ca înainte, am avea nevoie numai de o jumătate din tensiunea aplicată, adică
(1/2 V)/(1/2 R).
Putem observa că rezistența unui conductor este direct proporțională cu
lungimea (L) a conductorului, adică: R α L și invers proporțională cu aria lui (A),
R α 1/A. Astfel putem spune corect că rezistența este:

Proporționalitatea rezistenței

Dar, la fel ca lungimea și aria conductorului, ne așteptăm ca rezistența electrică a

conductorului să depindă de materialul din care este fabricat, deoarece diferite
materiale conductive, cupru, argint, aluminiu etc. au toate proprietăți fizice și electrice
diferite. Astfel, putem transforma semnul proporționalității (α) al ecuației de mai sus
într-un semn egal, pur și simplu adăugând o "constantă proporțională" în ecuația de
mai sus, care dă:
Ecuația rezistivității electrice

unde: R este rezistența în ohmi (Ω), L este lungimea în metri (m), A este suprafața în
metri pătrați (m2) și unde constanta proporțională ρ (litera greacă "ro") este
cunoscută ca Rezistivitate.
CURENTUL ALTERNATIV

Definitie:

Curentul alternativ este un curent electric a cărui direcție se schimbă periodic,

spredeosebire de curentul continuu, al cărui sens este unidirecțional. Forma de undă
uzuală a curentului alternativ este sinusoidală. A fost descoperit de către Nikola Tesla în
1892.

Curentul alternativ apare ca urmare a generării unei tensiuni electrice alternative în

cadrul unuicircuit electric prin inducție electromagnetică. Forma alternativă (sinusoidală)
a tensiunii/curentuluieste modul uzual de producere, transport și distribuție a energiei
electrice.

Curentul alternativ stă la baza funcționării majorității aparatelor electrice.

El se produce, setransmite şi se utilizează în condiții mult mai avantajoase decât
curentul continuu.
PRODUCEREA CUTENTULUI ALTERNATIV:

Una din cele mai importante aplicații ale fenomenului de inducție electromagnetică este
producerea curentului alternativ de către generatoarele de curent alternativ
(alternatoare).

T.e.m. alternativă se obține prin:rotirea uniformă a unei spire într-un câmp magnetic
uniform;rotirea uniformă a unui magnet în fața unei bobine fixe (câmp magnetic
variabil).
Considerăm ospiră dreptunghiulară care se roteşte cu viteza unghiulară constantă în
jurul axei OO’ în câmp magneticuniform, de inducție magnetică B , produs deun magnet
permanent:S, N - polii unui magnet ,B -inducţia magnetică.

Orice câmp magnetic este caracterizat prin linii de câmp care ies din polul N şi intră în
polul S .
Dacă liniile de câmp magnetic sunt paralele câmpul respectiv este uniform, iar inducţia
magneticăare aceeaşi valoare în orice punct al câmpului.
Acul unui miliampermetru care închide circuitul exterior oscilează de o parte şi de alta a
poziţiei zero,indicând apariţia unui curent alternativ.
EFECTELE CURENTULUI ELECTRIC ASUPRA SISTEMELOR VII:

Efectele trecerii curentului electric prin organismele vii.

Din punct de vedere electro-chimic şi al gradului de conductabilitate chimică, corpul
umaneste considerat ca un conductor de gradul 2 ( un electrolit format din săruri
dizolvate în mediullichidian, apa reprezentând 70% din greutatea corpului).
Acest mediu electrolitic este neomogenavând grade diferite de conductibilitate, deci nu
poate fi străbătut uniform de curentul electric,astfel structurile tisulare ale corpului
omenesc pot fi:
Sisteme tisulare de gradul I de conductibilitate (foarte buni conductori) (sângele,limfa,
corpul vitros, lichidul cefalo-rahidian).
Sisteme tisulare de gradul II (glandele sudoripare, muschii, ţesutul celular
subcutanat,organele interne).
Sisteme tisulare de gradul II (ţesutul nervos, ţesutul adipos, glandele sebacee şi
oasele).
Sisteme tisulare de gradul IV (părul şi epiderma)Trecerea curentului electric prin
corpul omului, care este un conductor electrobiologic, este însotită de fenomene al căror
efecte se manifestă sub forme multiple şi complexe. Aceste efecte pot fi efecte negative
şi efecte pozitive, efecte produse de electroterapie
Efectele negative ale curentului electric asupra corpului uman.

Cu toate că fenomenele electrice referitoare la organismele vii sunt cunoscute încă din
anii dinjurul lui 1800, cunoştinţele privind pericolul curentului electric sunt incomplete şi
nici în prezent problema nu este pe deplin elucidată. Spre deosebire de alte fenomene
fizice, omul nu are niciun organ senzorial care să detecteze, în mod direct, mărimile
electromagnetice cum ar fi tensiunea electrică, curentul electric, câmpul magnetic etc.
Trecerea curentului electric prin organismul omului este însoţită de o serie de fenomene
termice, electrodinamice, electrolitice, biochimice, biofizice, fiziologice etc. Ansamblul
acestor fenomene poate avea ca efecte principale producerea şocurilor electrice şi
arsurilor, metalizarea pieii etc.
Principalele condiţii impuse instalaţiilor electrice sunt funcţionarea fără
întrerupere, la parametri normali şi asigurarea protecţiei personalului
împotriva efectelor periculoase ce însoţesc trecerea curentului electric prin
corpul omului. Instalaţiile electrice nu prezintă nici un pericol atât timp cât
curentul electric circulă prin căi special destinate acestui scop —
conductoare izolate între ele şi faţă de pământ. Probabilitatea producerii
unor pericole apare atunci când apar curenţi de scurgere, adică curenţi
care circulă pe alte căi decât cele special destinate. Mărimea curenţilor de
scurgere şi în consecinţă şi gradul de pericol depinde de starea izolaţiei
electrice a instalaţiei. Protecţia personalului se realizează printr-un
complex de măsuri care limitează tensiunile de atingere la valori
nepericuloase sau deconectează rapid sursa generatoare de astfel de
tensiuni.
Electrocutarea reprezintă unul dintre efectele negative ale trecerii curentului electric
princorpul uman. Electrocutarea survine atunci când organismul este străbătut de un
curent electric.Dar pentru ca deplasarea continuă a electronilor prin corp să aibă loc,
este obligatoriu ca persoanasă aibă contact atât cu sursa de curent, dar şi cu un alt
punct care să asigure închiderea circuitului electric. În lipsa închiderii circuitului,
atingerea unei surse de electricitate - firele unei prize, de exemplu - nu va produce nicio
vătămare. Dacă am fi suspendaţi în aer - ţinuţi de un elicopter - şiam atinge o sursă de
electricitate, pentru că nu există un circuit complet nu ne vom electrocuta.Acesta este
motivul pentru care păsările pot sta pe liniile de înaltă tensiune fără a risca şoculelectric
- faptul că ele nu ating şi pământul. Deşi pământul nu este un bun conducător de
electricitate, este suficient de bun cât să permită trecerea unei cantităţi de energie care
să ne producă o vătămare.
Folosirea unui tip de încălţăminte ca măsură de protecţie, aşa cum cred
unii,nu reprezintă o soluţie; încălţămintea obişnuită nu este confecţionată
pentru a asigura protecţie la şocuri electrice. În schimb, există podele speciale
care asigură izolarea de pământ (ori podeauaapartamentului); este însă
nevoie de atenţie şi în acest caz: dacă podeaua este udă ori umedă, este
posibil ca protecţia pe care aceasta o oferă în mod obişnuit să nu mai fie
eficientă. Organismul uman este diferit de la individ la individ. Rezistenţa pe
care acesta o opune depinde de mai mulţi factori, inclusiv de constituţia fizică
a fiecăruia. Pe de altă parte, independent de valoarea curentului din sursa de
electricitate cu care ia contact persoana, contează cât de solid este contactul
dintre om şi sursă, dacă suntem uscaţi pe mâini ori nu (umiditatea scăzând
rezistenţa) etc. Cu toate acestea au fost stabilite de-a lungul timpului valori
care indică efectele curentului electric asupra organismului.
EFECTELE ELECTROCUTĂRII ASUPRA ORGANISMULUI

Arsurile
Electricitatea poate arde ţesuturile în adâncime. Arsura este generată de disiparea
energieisub formă de căldură care rezultă în urma opoziţiei (rezistenţei) organismului
la trecereacurentul prin el.

Efecte asupra sistemul nervos

Un alt efect al curentului electric asupra corpului, probabil cel mai periculos, este
celasupra sistemului nervos. Dacă printr-un organism trece un curent electric
suficient demare, acest curent va suprasolicita sistemul nervos, prevenind acţionarea
muşchilor prinintermediul semnalelor normale. Atunci când muşchii sunt acţionaţi de
o sursă externă decurent, aceştia se vor contracta involuntar.

Fibrilaţia şi stopul cardiac

Muşchiul ce controlează inima poate fi şi el blocat de efectul curentului electric. Chiar
şi curenţii mult prea slabi pentru a induce în mod normal "lipirea" de elementul aflat
sub tensiune sunt suficienţi pentru a destabiliza buna funcţionare a inimii. Inducerea
fibrilaţiei(dispariţia ritmului normal şi apariţia unei aritmii) face ca actul pompării
sângelui spre organele vitale ale organismului să nu mai fie eficient; există riscul
survenirii decesului prin asfixiere ori stop cardiac.
Metode de protecţie împotriva electrocutării

Sunt mai multe mijloace de protecţie împotriva electrocutării accidentale. Prima

măsură,desigur, dacă este posibil, este deconectarea de la reţeaua electrică a
elementului la care dorim sălucrăm. De asemenea, ne putem proteja de
electrocutare prin purtarea unui echipament adecvat:mănuşi de protecţie ori/şi
încălţăminte de protecţie. Foarte important de reţinut este că acestea
trebuie să fie uscate; altfel, umiditatea va transforma mijloacele de protecţie în
buni conducătoride electricitate. Un alt aspect important este acela al folosirii
unor unelte bine izolate (patent,şurubelniţă etc.).
Efectele pozitive ale trecerii curentului electric prin corpul uman de datorează
electroterapiei. Electroterapia studiază utilizarea, acţiunea diverselor forme de
energie electrică asupra organismului uman în scop terapeutic. Forme de curent
electric folosite terapeutic: curent continuu (galvanic), de joasă frecvenţă, medie
frecventţă, înaltă frecvenţă, energie radiant luminoasă (fototerapia), terapia cu
câmp magnetic, laser-ul.
Câmpul magnetic
 Câmpul magnetic
• Câmpul magnetic este o mărime fizică vectorială ce caracterizează spațiul din
vecinătatea unui magnet, electromagnet sau a unei sarcini electrice în mișcare.
Acest câmp vectorial se manifestă prin forțele care acționează asupra unei sarcini
electrice în mișcare (forță Lorentz), asupra diverselor materiale (paramagnetice,
diamagnetice sau feromagnetice după caz). Poate fi măsurat cu magnetometrul.
Mărimea care măsoară interacțiunea dintre câmpul magnetic și un material se
numește susceptibilitate magnetică.
 Câmpul magnetic și câmpul
electric sunt cele două
componente ale câmpului
electromagnetic. Prin variația
lor, cele două câmpuri se
influențează reciproc și astfel
undele electrice și magnetice
se pot propaga liber în spațiu
sub formă de unde
electromagnetice.
 ▪ Câmpul magnetic se poate descrie și caracteriza
calitativ cu ajutorul linilor de câmp magnetic.
▪ Forma și distribuirea liniilor de câmp magnetic în
spațiu depind de:
-sursa care creaza câmpul magnetic
-omogenitatea mediului în care se afla sursa.
▪ Totalitatea liniilor de câmp magnetic formează
spectrul câmpului magnetic.
▪ Prin convenție: sensul liniilor de câmp magnetic
este indicat de polul nord al acului magnetic,tangent
la acea linie de câmp. Sensul liinilor de câmp
magnetic din jurul unui conductor parcurs de curent
electric este dat de regula burghiului.
 Regula burghiului
• Regula burghiului pentru un fir conductor: sensul liniilor de câmp magnetic
este sensul în care trebuie rotit burghiul,așezat de-a lungul
conductorului,pentru a înainta în sensul curentului electric.
• Regula burghiului pentru o spiră: Sensul liinilor de câmp magnetic care
străbat suprafața unei spire este sensul în care înaintează un burghiu,așezat
perpendicular pe planul spirei,dacă este rotit în sensul curentului prin spiră
(aplicând regula burghiului pentru spiră se poate stabili sensul liniilor de
câmp magnetic pentru un solenoid și o bobină parcurse de curent electric).
 Câmpul magnetic pentru un fir conductor
parcurs de curent electric
• Câmpul magnetic din jurul unui
fir conductor parcurs de curent
electric este format din cercuri
concentrice cu centrul pe
conductor,fiind amplasat într-un
plan perpendicular pe
conductor.
 A. Curentul linear
La trecerea unui curent electric printr-un conductor
liniar, se generează în jurul acestuia un câmp magnetic
de-a lungul întregului conductor, care are liniile de câmp
circulare, concentrice cu conductorul. Inducţia
magnetică produsă în vecinătatea conductorului,
parcurs de curentul electric I, are expresia:
Vectorul inducţie magnetică este orientat tangent la
linia de câmp iar sensul se obţine cu regula burghiului,
şurubului, sau a mâinii drepte. Reprezentarea
vectorilor perpendiculari pe planul de studiu se face
prin convenţiile următoare:

-vectorii care ies din planul de reprezentare cu

-vectorii care intră în planul de reprezentare cu

 Câmpul magnetic al unei spire parcurse de
curent electric
• Câmpul magnetic al unei spire (conductor
circular) parcurse de curent electric este
format din două câmpuri magnetice
generate de fiecare parte a spirei.
• Liniile de câmp magnetic se dispun
precum zalele unui lanț.
 B. Curentul circular (spira)

Un conductor circular, parcurs de un curent

electric, va genera un câmp magnetic atât în
interiorul spirei cât şi în afara ei. De obicei se ia în
consideraţie numai intensitatea câmpului magnetic
din centrul spirei, calculându-se cu formula:

(unde R este raza spirei parcursă de curentul electric de

intensitate I.)

Direcţia câmpului este perpendiculară pe spiră iar

sensul liniilor de câmp magnetic este stabilit cu
ajutorul regulii burghiului sau a mâinii drepte.
 C. Multiplicatorul

Un sistem de spire paralele, parcurse de un

curent electric, astfel încât diametrul
spirelor să fie mai mare decât grosimea
grupului de spire, se numeşte multiplicator,
încât câmpul magnetic este o multiplicare a
câmpului creat de o singură spiră:
 D. Solenoidul (bobina)

Un sistem de spire paralele parcurse de curent electric, încât

lungimea grupului este mai mare decât diametrul acestora,
formează un solenoid denumit şi bobină sau self. Câmpul
magnetic creat este asemănător cu cel creat de un magnet
permanent sub formă de bară. Liniile de câmp au circuit
închis, încât în interior ele sunt paralele, inducţia câmpului
magnetic creat în interior este dată de relaţia:

(unde reprezintă lungimea bobinei iar N numărul de spire.)

Sensul liniilor de câmp magnetic din interiorul bobinei este

obţinut cu ajutorul regulii burghiului sau a mâinii drepte.
 Magnetism – magneți
• Magnetismul este o forță invizibilă care atrage unele metale,în special fierul și oțelul.
• Materialele care crează această forță sunt magnetice și se numesc magneți.
• Dipolul este un material feromagnetic ale cărui molecule se comportă ca niște mici
magneți.
• Magneții pot fi:
- temporari
- permanenți
Magnetizarea
substantelor
 1. Magnetism
• Magnetismul este unul dintre fenomenele care se manifestă prin forțe de atracție
sau respingere între corpuri; forțele magnetice își au originea în mișcarea
electronilor sau a altor particule cu sarcină electrică. Atunci când magnetismul
este produs de sarcini electrice libere, de exemplu în curentul electric, în plasmă
sau în fluxuri de particule încărcate electric, fenomenul se numește
electromagnetism. Și electronii aflați în mișcare orbitală în atom produc
magnetism; acesta este mai usor de observat în magneții permanenți

• Magneții permanenți (materiale care pot fi magnetizate de un câmp magnetic

extern și care au proprietatea de a rămâne magnetizate și a emite câmp magnetic
chiar și după înlăturarea câmpului extern ) au câmpuri magnetice persistente
cauzate de efectul numit feromagnetism. Magnetismul se manifestă și sub formă
de lichide magnetice.
 2.Campul magnetic
• Câmpul magnetic este o mărime fizică vectorială ce caracterizează spațiul din vecinătatea unui
magnet, electromagnet sau a unei sarcini electrice în mișcare. Acest câmp vectorial se manifestă
prin forțele care acționează asupra unei sarcini electrice în mișcare (forță Lorentz), asupra
diverselor materiale (paramagnetice, diamagnetice sau feromagnetice după caz). Poate fi măsurat
cu magnetometrul. Mărimea care măsoară interacțiunea dintre câmpul magnetic și un material se
numește susceptibilitate magnetică.

• Liniile de forță ale unui câmp din jurul unui magnet puse în evidență cu ajutorul piliturii de fier.
Se observă că liniile de câmp converg la capetele magnetului.

• Câmpul magnetic și câmpul electric sunt cele două componente ale câmpului electromagnetic.
Prin variația lor, cele două câmpuri se influențează reciproc și astfel undele electrice și magnetice
se pot propaga liber în spațiu sub formă de unde electromagnetice.
 4.Clasificarea substantelor magnetice
• Substantele magnetice pot fi clasificate in trei categorii:
substante feromagnetice, substante paramagnetice ¸si
diamagnetice. Substantele paramagnetice si feromagnetice
sunt constituite din atomi care au momentele magnetice
permanente. Materialele diamagnetice sunt materiale ale caror
atomi nu prezinta momente magnetice permanente. In cazul
substantelor diamagnetice momentele magnetice sunt induse
de campul magnetic.
 4.1 Feromagnetismul
• Un mic numar de substante pot prezenta o magnetizare permanenta.. Ele sunt substantele feromagnetice. Aceste substante contin
momente magnetice permanente care au tendinta sa se alinieze in campuri magnetice. Odata momentele magnetice aliniate,
substanta ramne magnetizata dupa ce campul extern este anulat. Acest fapt se datoreaza faptului ca intre momentele magnetice
vecine exista o cuplare puternica ce poate fi explicata cu ajutorul mecanicii cuantice.

• Toate substantele feromagnetice sunt formate din microdomenii in care momentele magnetice sunt aliniate.

• Frontierele dintre diversele domenii cu orientari diferite ale magnetizarii sunt numite pereti. Intr-o proba nemagnetica momentele
magnetice ale microdomeniilor sunt orientate aleatoriu astfel ca mometul magnetic total este nul.

• Cand temperatura unei substante feromagnetice creste si depaseste o anumita temperatura numita temperatura Curie substanta isi
pierde magnetizarea permanenta si devine paramagnetica. Sub temperatura Curie momentele magnetice sunt aliniate si substanta
este feromagnetica. Deasupra acestei temperaturi agitatia termica este suficient de puternica sa determine o orientare haotica a
momentelor magnetice.

• Din categoria feromagneticelor fac parte putine elemente: fierul, nichelul , cobaltul , multe aliaje si oxizi ai acestora si cateva aliaje
ale manganului si cromului .
Cand proba este plasata intr-un camp magnetic extern de intensitate
𝐻 dimensiunile domeniilor magnetice ale caror momente sunt paralele cu 𝐻 isi
cresc volumul rezultand astfel o proba magnetizata. Cand campul magnetic devine
foarte puternic domeniile in care momentele nu sunt aliniate devin foarte mici.
Cand campul magnetic este anulat proba ramane cu o magnetizare in sensul
campului initial. La temperaturi obissnuite, agitatia termica nu este suficient de
puternica pentru a distruge orientarea momentelor magnetice.
Daca se masoara B in functie de H se observa ca atunci cand H creste, inductia
campului magnetic ajunge la o valoare de saturatie. Cand H scade la zero (punctul
c) inductia magnetica nu ajunge la zero.Valoarea poarta numele de inductie
magnetica remanenta.
Curba inchisa reprezentata in imaginea de mai jos se numeste curba de histerezis.
Curba de magnetizare este importanta din alt punct de vedere:aria inchisa de curba
de magnetizare reprezinta energia necesara pentru realizarea ciclului histerezis.
 4.2 Paramagnetism
• Substantele paramagnetice au susceptibilitatea magnetica mica ¸si pozitiva X >0, fiind determinata de prezenta
atomilor ¸si a ionilor care poseda un moment magnetic. Aceste momente interactioneaza slab unele cu altele ¸si
sunt orientate haotic in lipsa unui camp extern. Cand o substanta paramagnetica este plasata intr- un camp
magnetic extern, momentele magnetice tind sa se alinieze cu campul magnetic. Acest proces este in competitie cu
procesul de agitatie termica care se opune alinierii momentelor magnetice.

• Pierre Curie (1859-1906) a gasit experimental ca densitatea de magnetizarea substantelor paramagnetice este
proportionala cu campul magnetic aplicat si invers proportionala cu temperature absoluta:
𝐻
M=C
𝑇

• Unde C este o constanta. Aceasta lege poarta numele de Legea Curie ,iar C este constanta Curie.
• Grupa substantelor paramagnetice este alcatuita de cateva gaze (oxigenul, azotul ) si unele metale(aluminiul
,platina, metale alcalino-pamantoase )
 4.3 Diamagnetism
• Cand un camp magnetic extern este aplicat unei substante diamagnetice, apare un moment
mangetic slab in directie opusa campului magnetic aplicat. Desi diamagnetismul este prezent in
toate materialele, efectele sunt mult mai mici decat acelea determinate de paramagnetism ¸si
feromagnetism. Pentru a intelege diamagnetismul sa consideram doi electroni care se invartesc in
jurul nucleului in directii opuse. Deoarece momentele magnetice ale celor doi electroni sunt egale
in marime si opuse in directie ele se anuleaza reciproc.
• Cand un camp extern este aplicat asupra electronilor actioneaza o forta Lorentz q𝑣Ԧ × 𝐵. Aceasta
se adauga fortei coulombiene si creste viteza orbitala a electronului al carui moment magnetic
este antiparalel cu campul si scade viteza electronului al carui moment magnetic este paralel cu
campul. Ca rezultat al compunerii celor doua momente magnetice rezulta un moment magnetic
invers campului magnetic aplicat.
• Majoritatea substantelor sunt diamagnetice .Amintim elementele : fosfor,sulf , arsen,
carbon,multe metale (bismutul , mercurul, aurul , argintul, cuprul ) .
 4.4Metamagnetism
• Metamagnetismul este o creștere bruscă (adesea, dramatică) a magnetizării unui material cu o modificare mică într-
un câmp magnetic aplicat extern . Comportamentul metamagnetic poate avea cauze fizice destul de diferite pentru
diferite tipuri de metamagnete. Câteva exemple de mecanisme fizice care conduc la un comportament
metamagnetic sunt:

1. Metamagnetismul itinerant - divizarea de schimb a suprafeței Fermi(este suprafața în spațiul reciproc care
separă ocupat de stările electronice neocupate la temperatura zero) într-un sistem paramagnetic de electroni
itineranți determină o tranziție favorabilă din punct de vedere energetic la magnetizarea în vrac în apropierea
tranziției la un ferromagnet sau la o altă stare ordonată magnetic.

2. Tranziție antiferromagnetică - vârfurile de rotație induse de câmp în cascadă antiferromagnetă la o energie

critică determinată de câmpul magnetic aplicat.

• În funcție de condițiile materiale și experimentale, metamagnetismul poate fi asociat cu o tranziție de fază de

ordinul întâi , o tranziție de fază continuă într-un punct critic (clasic sau cuantic), sau traversări dincolo de un
punct critic care nu implică deloc o tranziție de fază. Aceste explicații fizice sălbatic diferite duc uneori la confuzie
cu privire la ceea ce se referă termenul „metamagnetic” în cazuri specifice.