REGIUNI

ADMINISTRATIVE
ÎN UE
2013-2014

SEM. II

CONF. S. PUREC

Regiunea
 REGIUNE

 O zonă de teritoriu cu un ansamblu de caracteristici

interne (proprii) distincte şi consistente, fie ele fizice sau
umane,şi care îi conferă o anumită unitate semnificativă şi
care o disting pe de altăparte de alte zone învecinate

 2 aspecte majore:
a.delimitare după anumite criterii

b.nivel administrativ sub-statal

(Oxford dict.)

Regiunea
 Parlamentul European defineşte
regiunea drept "teritoriul ce formează din
punct de vedere geografic o unitate
evidentă şi a cărei populaţie se
caracterizează prin anumite elemente
comune."
 Carta Regionalizării Europei, adoptată
de Parlamentul Europei la 18 noiembrie
1988, arată că regiunea este "o zonă care
din punct de vedere geografic constituie o
unitate sau un complex de zone care se
disting prin anumite specificităţi şi a căror
populaţie este reprezentată prin anumite
elemente comune, populaţie care doreşte
să menţină aceste elemente şi să le
dezvolte pentru asigurarea dezvoltării
sociale şi economice."

 în viziunea Asociaţiei Regiunilor

Europene "Regiunea este entitatea situată
imediat sub nivelul guvernului central, cu o
putere politică de reprezentare înrădăcinată
în existenţa unui consiliu ales, sau de către
o asociaţie sau grup ce reprezintă
autoritatea la nivel regional.
 Comisia Europeană consideră că
"regiunea nu reprezintă decât un instrument
de promovare structurală, concentrat
asupra punctului de vedere al economiei
regionale şi asupra nomenclaturii unităţilor
teritoriale statistice.

Regiunea – legislatia
romaneasca
 „Regiunile de dezvoltare, denumite în
continuare regiuni, sunt zone ce corespund
unor grupări de judeţe, constituite prin
asocierea voluntară a acestora pe bază de
convenţie semnată de reprezentanţii
consiliilor judeţene şi, respectiv ai
Consiliului General al Municipiului
Bucureşti”.
 „Regiunile constituie cadrul de
concepere, implementare şi evaluare a
politicilor de dezvoltare regională, precum şi
de culegere a datelor statistice specifice,
în conformitate cu reglementările
europene emise de Eurostat pentru nivelul
al doilea de clasificare teritorială, NUTS 2,
existent în Uniunea Europeană (art. 2,2).
(NUTS 2 reprezintă unităţile de bază ale
politicii regionale descentralizate).

Alte definitii
 Walter Isard apreciază că "o regiune
sau un sistem de regiuni reprezintă un
organism viu ce conţine numeroase şi
diverse unităţi - politice, economice, sociale
şi culturale - al căror comportament este
condiţionat de factori psihologici,
instituţionali, de interdependenţă etc.“.
 Plecând de la conceptul general de "arie
geografică" M. Koter descrie regiunea ca
fiind o asemenea "arie" cu proprietăţi
culturale, sociale, economice şi politice
distincte. Forţele active sunt însă locuitorii
ei, care se simt diferiţi de vecini şi care se
identifică ei înşişi cu acel teritoriu pe care îl
consideră patria lor, astfel încât sunt mândri
că îi aparţin şi îi promovează identitatea.

 Sistemul denumit regiune se defineşte

în concepţia lui Peter Schmitt-Egner, prin
următoarele elemente:
 forma (o delimitare în funcţie de relaţiile
sale interne şi externe),
 conţinutul (aspectele politice, juridice,
socio-economice şi culturale),
 scopul (activitatea programată în interior
şi exterior),
 mijloacele (tot ceea ce rezumă "
competenţa regională"),
 actorii (individuali, colectivi şi sociali).

 Comparând aceste consideraţii asupra

noţiunii de regiune putem să desprindem
câteva note esenţiale: regiunea este o
realitate socio-umană care îmbină factorul
teritorial, preponderent geografic, cu acela
demografic, realitate caracterizată prin
faptul de afi o "zonă sau un complex de
zone " având împreună anumite specificităţi
geografice şi demografice, o "entitate" sub-
statală cu anumite atribuţii administrative,
un "instrument" al economiei acestei
entităţi.
 Reţin atenţia, între altele, expresii precum
"elemente comune", "anumite specificităţi".
 comuniune de interese şi de aspiraţii
esenţialmente pe bază geografică şi
economică, precum şi culturală
 o identitate materială (geografică,
economică...) şi spirituală
 sistem de relaţii sociale

Clasificarea regiunilor
Criteriile propuse pentru identificarea
regiunii - care pot fi tot atât de bine
elemente ale definirii acesteia - sunt,
între altele:
 geografic (delimitarea teritoriului,
formele de relief);
 istoric (tradiţiile...);
  economic (tipul principal de activitate
economică şi nivelul său de dezvoltare);
 politic;
 administrativ (aleatoriu);
 democratic;
 etnico-lingvistic (şi cultural);
 religios;
 legat de frontiere - cum ar fi regiunea
frontalieră

F. Masard - Pierrard propune o

clasificare după următoarele
"caractere": 

 1. Sectorial
 a. regiunea naturală geografică;
 b. regiunea economică;
 c. regiunea sociologică - "ansamblul
social";
 d. regiunea administrativă;

 2. Sintetic
 a. ca obiect al planificării teritoriale pe
bază de principii economice, tehnice,
urbane, umane ş.a.;
 b. regiunea politică - intermediar între
prerogativele
centrale şi acelea locale);

3. Structural
 a. regiuni federale, precum Germania,
Austria, Elveţia;
 b. Regiunile în cadrul unui stat
descentralizat, precum
Italia până în 1970, comunităţile spaniole
autonome sau acelea insulare portugheze;
 c. Regiunile unui stat "deconcertat" -
Franţa până în 1969 cu competenţe foarte
restrânse.

 Alta clasificare propune B. Hettne:

 regiunea delimitată natural;

 regiunea ca întreg social definit prin
legături culturale, politice şi
economice;
 regiunea ca formă de cooperare
culturală;
 regiunea ca "societate civilă"
manifestată prin cultură, comunicare,
valori).
 Tratatele europene acreditează
două tipuri de regiuni:

 "regiunile funcţionale"; precum

acelea economice (spre exemplu:
agricole) fără graniţe administrative
fixe;
 regiunile administrativ-politice
(Tratatul de la Maastricht).

Studiul Parlamentului
European
 realizat de profesorul Gerald Marcou de la
Universitatea Sorbona, consideră că, în
prezent, în Europa, pot să fie identificate cinci
tipuri de regionalizare.
 Regionalizarea administrativă
 Regionalizarea prin intermediul
autorităţilor locale
 Descentralizarea regională
 Regionalizarea politică sau autonomie
regională (regionalism instituţional)
 Regionalizarea de tip federal
 Cele cinci modele pot fi puse pe o scală a
descentralizării de la 1 la 5, modelul 1 fiind
cel mai puţin descentralizat, iar modelul 5
reprezintă maximul posibil de descentralizare.

Studiul efectuat de Consiliul

Europei
 Consiliul Europei, prin studiul întreprins
a identificat cinci modele de regionalizare în
Europa
 Modelul 1 - regiuni cu putere de a
adopta legislaţie primară, existenţa lor fiind
garantată de Constituţie sau de o lege
federală, neputând fi contestată împotriva
voinţei lor.
 Modelul 2 - regiuni cu putere de a a
adopta legislaţie primară, a căror existenţă
nu este garantată de către Constituţie sau
de o lege federală.

 Modelul 3 - regiuni cu putere de a

adopta legi, în concordanţă cu prevederile
şi principiile generale stabilite de legislaţie
naţională, a căror existenţă este garantată
de Constituţie.
 Modelul 4 - regiuni cu putere decizională
(fără putere legislativă) şi Consilii direct
alese de populaţie.
 Modelul 5 - regiuni cu putere de decizie
(fără putere legislativă) şi Consilii alese de
consiliile locale componente.
 La nivelul Europei se manifestă o
tendinţă spre regionalizare de tip
administrativ

 In legătură cu determinarea
caracterului rural sau urban al unei regiuni
s-a propus ca principiu raportul cantitativ
dintre populaţia rurală şi populaţia urbană
după cum urmează:
 regiune predominant rurală, regiunea
în care peste 50% din populaţie
domiciliază în comune şi/sau sate;
 regiune semnificativ rurală; 15-50%
din populaţie domiciliază în localităţi
rurale;
 regiune predominant urbană; peste
50% din populaţie domiciliază la oraş.

Caracterul urban-rural al
regiunii
 Intr-o altă perspectivă, caracterul urban
sau rural al unei colectivităţi sau al unui
spaţiu se poate stabili în funcţie de
următoarele criterii:
 economic (în rural predomină activităţile
agricole şi cele ale industriei prelucrătoare,
funcţia principală fiind producţia agricolă);
 sociologic (colectivităţile rurale au o
specificitate aparte a modului de viaţă, a
comportamentului etc);
 geografic (mediul rural se distinge prin
modul de ocupare şi locuire a spaţiului,
grupat sau dispersat)

CRITERII DE DELIMITARE A UNEI REGIUNI:

 Atribute fizice: geografie , climă

 Atribute culturale: limbă, etnicitate, istorie

 Caracteristici socio–economice: resurse materiale, activităţi

cu un anumit specific

 Altele: religia

 Delimitări curente:

 Limite naturale

 Limite istorice

 Limite administrative

 REGIUNEA ADMINISTRATIVĂ /REGIUNEA NORMATIVĂ:

 De regulă statele sunt formate din unităţi teritoriale mai
mici care asigură o administrare optimă a ţării

 a.State naţionale (Franţa)

 ,
b.State federale (Belgia Germania, SUA)

 c.State cu autonomie regională ridicată ( Italia, Spania)

 R.A. sau R.N. – reflectă o voinţă politică urmăreşte

eficienţă economică şi administrativă implică: mărime,
structură, funcţii adecvate

 REGIUNEA ANALITICĂ /FUNCŢIONALĂ

 Din punct de vedere analitic, conceptul de regionalizare

consideră regiunea drept una dintre cele mai bune forme de
organizare spaţială a informaţiei.

 Criterii: geografice, economice, sociale

 Regiuni omogene (de asemănare), complementare,
polarizate sub aspectul economiilor regionale (centre, aşezări
polarizate şi relaţii)

 Regiunile funcţionale sunt socotite de importanţă majoră

pentru procesul şi obiectivele planificării dezvoltării.

 REGIUNE DE DEZVOLTARE /DE PROGRAMARE /DE

PROIECT

 Definită şi delimitată în spaţiu, în raport de anumite interese

şi obiective specifice.

A.Regiune administrativă dacă mărimea, structura şi funcţiile sale

sunt adecvate, sau

B.Rezultatul unei agregări complexe de factori şi criterii, care

răspund nevoilor de a constitui structuri instituţionale eficace
 O DEFINIŢIE A PARLAMENTULUI EUROPEAN:

“prin regiune de dezvoltare se înţelege un teritoriu care

formează, din punct de vedre geografic, o unitate netă, sau
un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în
care populaţia posedăanumite elemente comune şi doreşte
să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată, şi să o dezvolte
cu scopul de a stimula progresul cultural, social şi
economic”.

 SISTEMUL NUTS al UE

 Din raţiuni statistice şi de colectare a informaţiei, la nivelul

UE a fost creat un sistem unitar teritorial numit NUTS
(Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice)

 Sistemul este organizat în prezent în 5 "trepte" de la unităţile

cele mai mari până ă la cele mai mici.

 Primele 3 nivele sunt cele mai importante şi servesc drept

bază pentru programe şi strategii de dezvoltare.
 ÎN UE, POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALĂ SE
REALIZEAZĂ LA NIVELUL NUTS II

 În contextul politicii regionale şi de coeziune, termenul de

regiune are o conotaţie preponderent statistică.

 Nu întotdeauna regiunile NUTS II au un statut administrativ.

 Decizia de stabilirea a categoriilor NUTS aparţin statelor

membre.

 Sistemul NUTS este un sistem de evidenţă statistică al UE.

 EUROSTAT este Institutul de Statistică al UE

TIPURI DE REGIUNI

 Regiuni normative administrative /autonome

 Regiuni metropolitane

 Regiuni geografice/ naturale

 Regiuni istorice

 Regiuni culturale /simbolice /de identitate

 Regiuni analitice /funcţionale /de analiză

 Regiuni periurbane

 Regiuni economice /agricole /industriale /turistice

 Regiuni statistice

 Regiuni de proiect /programare

 Regiuni de planificare

 Regiuni de dezvoltare /

 Regiuni sub-dezvoltate /rămase în urmă /în declin

/problemă

 Regiuni de învăţare /inovative

INTRODUCERE IN ISTORIA
REGIONAL Ă A ROMÂNIEI

Regiuni istorice
http://surupaceanu.ro/2011/06/evolutia-administrativ-teritoriala-a-
romaniei-de-la-cuza-pana-azi/

http://www.incont.ro/infografice/regionalizarea-romaniei-cum-s-a-
schimbat-harta-tarii-de-a-lungul-timpului.html

Istoria regionala a
romaniei
Dezbaterea actuala
asupra regionalizarii
diverse propuneri
PROPUNERE
POMPEI COCEAN
POLITICA
DEZVOLTĂRII
REGIONALE ÎN
ROMÂNIA
Probleme regionale de dezvoltare
 Creşterea disparităţilor de
dezvoltare între Reg Bucureşti-Ilfov şi
celelalte Regiuni
 Dezvoltare neechilibrată între
Estul şi Vestul Ţării, respectiv între
Regiunile Nord-Est, Sud –Est, Sud,
Sud Vest şi Regiunile Vest, Nord -
Vest, Centru
 Subdezvoltarea cronică este
concentrată în Reg Nord –Est , la
graniţa cu Moldova şi în Reg Sud, de-
a lungul Dunării
 Existenţa unor importante
disparităţi intraregionale care reflectă
structura mozaicală a dezvoltării
economice: în interiorul Regiunilor
coexistă zone subdezvoltate cu zone
relativ dezvoltate

Probleme regionale de dezvoltare

 Declinul masiv al oraşelor mici şi mijlocii, îndeosebi al
oraşelor mono industriale, generat de restructurarea
industrială

 Grad scăzut de atractivitate a majorităţii Regiunilor

 Declinul socio-economic a numeroase centre urbane

mari şi diminuarea rolului lor în dezvoltarea arealelor
adiacente

POR 2014-2020
Organizarea regionala în UE

 Prin sisteme politico-administrative

locale înţelegem
 ansamblul autorităţilor şi instituţiilor
aparţinând colectivităţilor constituite la nivelul
diviziunilor administrativ-teritoriale ale statelor,
care desfăşoară activităţi de administraţie
publică,
 relaţiile dintre acestea
 relaţiile dintre ele şi organele administraţiei
centrale.
 Uzual pentru a desemna aceste sisteme se
foloseşte termenul de administraţie locală,
atât pentru sensul organic cât şi pentru sensul
funcţional al ansamblului.
 Administraţia locală fiind administraţia
colectivităţilor constituie la nivelul diviziunilor
administrativ-teritoriale, include
 administraţia de nivel intermediar
nominalizată după numele diviziunii
administrativ teritorială intermediare în care
funcţionează şi
 administraţia de bază, denumită
administraţie municipală sau comunală, după
caz.
 În cazul administraţiei intermediare,
aceasta este situată între celelalte două
tipuri de administraţie, fapt ce determină
respectarea atât a competenţelor de nivel
superior cât şi a celor de nivel inferior.
 Administraţia locală de bază (comunală
sau municipală) este administraţia situată
cel mai aproape de cetăţeni, organizată în
diviziunile administrativ teritoriale de bază.
 Având în vedere aceste definiţii, pentru
cunoaşterea sistemelor este necesară, mai
întâi, cunoaşterea organizării administrativ
teritoriale a statelor U.E.
Organizarea administrativ-teritorială a statelor
din Uniunea Europeană. Statele unitare
 Danemarca are un nivel de bază pentru

 373 comune şi

 un nivel departamental pentru 14 comitate şi 2 oraşe-

comitat, respectiv Copenhaga şi Fiederikberg;

 Finlanda.
 Nivelul de bază este prezent pentru 460 de comune, reunite
în 356 de organisme de cooperare internaţională şi

 o comunitate urbană - Helsinki.

 Nu are nivel departamental în schimb are un nivel regional

pentru provincia autonomă Aland (insule);

 Franţa
 Nivelul de bază este organizat pentru
36.621 de comune grupate în peste 15.000
de organisme de cooperare intercomunală,
recent divizate în comunităţi de comune
(554) şi comunităţi de oraşe (4).
 Nivelul deparamental (denumire luată
chiar de la acest sistem administrativ), este
prezent în 96 departamente metropolitane,
din care un oraş-departament (Paris) şi 4
departamente de peste mări.
 În Franţa întâlnim un vast departament
regional organizat pentru 22 regiuni
metropolitane, din care una cu statut
special (Corsica), 4 regiuni de peste mări
(monodepartamentale ) şi 4 teritorii de
peste mări (Noua coledonie, Polinezia
Franceză, Wallis et Futuna, Teritoriile
Australe şi Antartice Franceze)

 Grecia
 Nivelul de bază este organizat pentru 360
oraşe (dunes) şi 5.561 comune, unele din ele
grupate în sindicate.

 Nivelul intermediar (departamental) este

prezent în 54 nomos

 Nu există un nivel regional descentralizat.

 Irlanda
 Nivelul de bază cuprinde 151 districte.
 Nivelul departamental este prezent în 29 de
comitate şi 5 comitate-burg.

 Nici Irlanda nu are organizat un nivel regional

descentralizat cele 8 regiuni înfiinţate în 1991 sunt
circumscripţii administrative ale statului.

 Luxemburgul are organizat numai nivel

de bază pentru 118 comune grupate în 49
sindicate intercomunale;

 Olanda
 Nivelul de bază cuprinde 640 de comune
grupate în numeroase organisme de cooperare.

 Nivelul departamental este organizat pentru

12 provincii;

 Portugalia
 nivelul de bază organizat pentru 305 comune,
unele grupate în organisme de cooperare diversă
şi două arii metropolitane (Lisabona şi Porto).
 Nivelul departamental este prezent în 18
regiuni (Madeiva şi Azore-insule) împărţite în 19 şi
respectiv 11 municipalităţi şi după caz, în consilii
insulare;

 Marea Britanie –

 nivelul de bază este organizat la 36 districte

metropolitane şi 238 districte.

 Londra cuprinde 32 burguri şi Cetatea Londrei.

 Nivelul departamental este organizat pentru

34 de comitate.

 Nivelul regional priveşte:

 Ţara Galilor – cu un nivel de bază organizat pe 22 circumscripţii;

 Scoţia - cu un nivel de bază pentru 32

circumscripţii;

 Irlanda de Nord – cu un nivel de bază

organizat în 26 districte.
 După cum se observă la nivelul regiunilor nu
este nivelul departamental.

 Suedia

 nivel de bază pentru 286 comune, unele

făcând parte din asociaţii bazate pe comunităţi de
interese ;

 un nivel departamental pentru 24 comitate

care au 23 consilii de comitat iar în Comitatul
Gotland (insule) rolul consiliului de comitat îl
deţine consiliul comunal.

B. State cu structuri regionale şi comunitare

puternice
 Italia (stat regional)

 Nivelul de bază este organizat pentru 8074

comune,

 cel departamental pentru 95 de provincii

 cel regional este specific pentru 20 de regiuni din

care 5 au statut special;

 Spania (ţara autonomiilor)

 Nivelul de bază îl reprezintă 8082 comune,

 3679 colectivităţi de nivel inframunicipal.

 La nivel supracomunal există arii metropolitane

(Valencia şi Barcelona ).

 Funcţionează aproape 700 de organisme de

cooperare intercomunală.

 Nivelul departamental este specific celor 50 de

provincii iar cel regional priveşte 17 comunităţi
autonome.

C. State federale
 Germania

 Nivelul de bază cuprinde 14.865 de comune afiliate

la numeroase organisme de cooperare internaţională,
al căror statut variază de la un land la altul.

 Nivelul departamental este organizat pentru 323

arondismente, dintre care 112 oraşe-arondisment.

 Nivelul regional aparţine la 16 landuri din care 3

oraşe –stat;

 Austria
 nivelul de bază pentru 2301 comune, funcţionează
diferite organisme de cooperare internaţională al căror
statut diferă de la un land la altul

 Austria nu are nivel departamental, ci numai

regional pentru 9 landuri sau provincii federale;

 Belgia
 589 structuri de nivel comunal (de bază)
repartizate pe cele trei regiuni (19 la
Bruxelles, 262 pentru Vallonia şi 308 pentru
Flandra).
 Există şi funcţionează peste 200
organisme de cooperare internaţională.
 Nivelul departamental vizează 10
provincii repartizate egal (câte 5) între
Vallonia şi Flandra.
 nivelul regional se regăseşte la cele 3
regiuni: Bruxelles Vallonia şi Flandra.
 De menţionat că el cuprinde şi cele trei
comunităţi lingvistice (flamandra, francezaşi
germana, deşi comunităţile nu coincid cu
regiunile cise interpătrund.
Observaţii
 În statele comunitare funcţionează o
mare varietate de structuri locale, de la
parohiile şi organizaţiile de cartier din
Portugalia – elemente componente ale
administraţiei de bază, la regiuni şi
comunităţi lingvistice în Belgia, care
constituie al doilea nivel al administraţii
intermediare.
 Problema administraţiei intermediare a
fost rezolvată diferit de statele comunitare.
Astfel, în Luxemburg şi Finlanda (partea
continentală) nu există nivel intermediar; în
Austria, Anglia, Danemarca, Grecia, Irlanda
de Nord, Olanda, Portugalia (continentală),
Scoţia, Suedia şi Ţara Galilor, există un
singur nivel intermediar, în timp ce în
Belgia, Germania, Franţa, Irlanda, Italia şi
Spania au câte două nivele intermediare

 În ţările comunitare există şi

funcţionează o multitudine de organisme de
cooperare internaţională, ceea ce exprimă
voinţa şi opţiunea colectivităţilor locale de
a-şi rezolva singure problemele de interes
comun, în loc să le transfere nivelelor
superioare.
 Ca o particularitate semnificativă în ce
priveşte participarea cetăţenilor la
rezolvarea problemelor comunităţii (spiritul
şi educaţia civică) este de observat
existenţa nivelului inframunicipal în Anglia,
Portugalia şi Spania.

INSTITUŢIA REGIONALĂ ÎN
EUROPA

Caracteristici generale
 Asimetriile și diferențele – principalele
caracteristici ale instituțiilor regionale

 Elemente comune
 La nivelul ţărilor europene, în special cele din Europa
de Vest, politica regională a cunoscut, în ultimele decenii o
evoluţie şi o dezvoltare fără precedent, putându-se astăzi
vorbi despre existenţa unei adevărate instituţii regionale în
această zonă a Europei,
 Regiunile tind din ce în ce mai mult spre obţinerea de
competenţe proprii şi partajate de natură economică şi
socială, pe care le reclamă logicile spaţiale actuale,

 Competenţele regiunilor variază în jurul unor domenii

specifice: învăţământ, acţiune economică, amenajarea
teritoriului, acţiune socială, cultură

 Din perspectiva studierii instituţiei

regionale, statele Europei pot fi grupate în 4
categorii principale:
 Statele federale;
 Statele regionalizate;
 Statele unitare;
 Statele din Europa Centrală şi de Est;

Statele federale
 Federalismul este un concept juridic care se
bazează pe trei componente principale:
 autonomia entităţilor fedérate în raport cu puterea federală;
 participarea acestor entităţi la federaţie;

 egalitatea între puterea federală şi entităţile federate.

 Un stat federal poate să rezulte fie ca urmare a

unui proces de asociere a unor colectivităţi
independente (cazul Germaniei), fie în urma unui
proces de descompunere a unui stat unitar mai mult
sau mai puţin centralizat (cazul Belgiei).

 Dintre statele europene, se înscriu în această

categorie Austria, Belgia, Elveţia, Federaţia Rusă şi
Germania.

 Austria era în anul 1919 un stat federal format

din 9 landuri.

 În urma celui de-al doilea război mondial, o serie

de competenţe ale landurilor au fost transferate
statului federal. Începând cu 1974, prin intermediul
unor amendamente constituţionale, au început să fie
redate landurilor o serie de competente.

 Sistemul administrativ austriac este structurat pe

patru nivele: federal, nivelul landurilor, nivelul
provincial şi nivelul local.
 Nivelul local este reprezentat de 2359 de
municipalităţi, iar cel provincial de 99 de
provincii şi 14 oraşe cu statut special.
 Primul nivel sub-etatic este reprezentat din
cele 9 landuri austriece. Este de menţionat că
Viena are un statut special, fiind land şi
municipalitate în acelaşi timp.
 Fiecare land are o adunare legislativă
proprie (Dieta), aleasă prin sufragiu universal şi
un guvern condus de către un ministru
preşedinte, care este şi reprezentantul oficial al
landului.

 Competenţele landurilor se împart în două

categorii:
 competenţe exclusive

 competenţe partajate cu statul federal

 Printre competenţele care aparţin în
exclusivitate landurilor, cele mai importante sunt:
 amenajarea teritoriului;

 infrastructură;

 protecţia mediului;

 cultura;

 turismul;

 organizarea municipalităţilor etc.

 Statul federal deţine competenţe

exclusive în domeniile politicii externe,
finanţelor publice, politică comercială,
securitate publică, transporturi şi dreptul
muncii.
 Altă categorie de competenţe sunt cele
partajate între statul federal şi landuri.
Temeiul acestui partaj îl reprezintă articolul
15 din Constituţia Austriei: tot ceea ce nu
este competenţă naţională, devine
competenţă proprie a landurilor. Astfel,
aceste competenţe partajate includ
sănătatea publică, politica agrară,
managementul unor resurse etc.

 Intrarea Austriei în Uniunea Europeană în

anul 1995 reprezintă o bună ocazie pentru
landuri de a obţine noi competenţe. Începând
cu 1994, landurile şi municipalităţile pot să
participe şi să influenţeze politica statului
austriac în chestiuni ce ţin de integrarea
europeană, iar în 1999 s-a semnat un „pact de
stabilitate" între landuri şi statul federal în ceea
ce priveşte fluctuaţia schimburilor financiare,
pact ce acordă a autonomie sporită landurilor.
 Tipul de federalism promovat de către
Belgia este unic în Europa şi în lume, statul
belgian fiind unul dintre cele mai
„curajoase" în ceea ce priveşte transferul
de competenţe către unităţile sub-etatice.
Actuala structură politico-administrativă a
fost statuată de către constituţia din 1993,
care consacră Belgia ca stat federal; până
la acel moment, Belgia făcea parte din
categoria statelor regionale.

 Nivelul local este reprezentat de 262

comune valone (dintre care 9 germanice), 19
comune bruxelles-eze şi 308 comune flamande,
iar cel provincial de către 5 provincii valone şi 5
flamande.
 Primul nivel sub-etatic este cel care dă
specificul federalismului belgian, fiind
reprezentat atât de către trei comunităţi
lingvistice (flamandă, franceză şi germană), cât
şi de către trei regiuni (Flandra, Valonia şi
Bruxelles).

 Statul federal deţine competenţe

exclusive doar în domeniile apărării,
justiţiei, securităţii sociale şi politicii
monetare.
 Alte competenţe ale statului federal sunt
partajate cu comunităţile lingvistice:
sănătate publică, politică economică,
energie, agricultură, transport, fiscalitate,
ajutor pentru ţările în curs de dezvoltare,
finanţe, relaţii internaţionale, comerţ
exterior, strategii pentru crearea locurilor de
muncă, utilizarea limbilor materne.
 Comunităţile lingvistice sunt abilitate să
emită decrete comunitare cu valoare de
lege, fără a se raporta faţă de puterea
federală, în acele domenii care ţin de
competenţa lor exclusivă: mass-media;
cultură; cercetarea şi dezvoltarea
economică (în partaj cu regiunile); educaţia
şi formarea tineretului etc.
 cele trei comunităţi lingvistice au
reprezentare directă în Parlamentul
European

 Competenţele regiunilor se împart, de asemenea,

în două categorii: partajate şi exclusive.

 Între competenţele partajate ale regiunilor se

regăsesc
 transportul,

 comerţul exterior,

 agricultura,
 energia,

 fiscalitatea,

 politica economică,

 relaţiile internaţionale,

 crearea de noi locuri de muncă.

 Se observă că majoritatea acestor competenţe

sunt partajate atât cu statul federal cât şi cu
comunităţile lingvistice.

 Dintre competenţele exclusive ale

regiunilor, cele mai important sunt:
 urbanismul şi amenajarea teritoriului;

 lucrările publice de infrastructură;

 locuinţele sociale;

 controlul asupra legilor provinciale şi comunale.

 Actuala structură a Belgiei, a apărut ca strict

necesară pentru a reduce numeroasele tensiuni
izvorâte din nevoia de manifestare a identităţilor
regionale şi lingvistice, care se regăsesc pe
teritoriul statului belgian.
 De-a lungul istoriei, alături de clasica
neutralitate, larga autonomie a cantoanelor este
o altă constantă care a marcat existenţa statală
a Elveţiei.
 Deşi nu face parte din Uniunea Europeană,
exemplul Elveţiei nu poate fi omis, din cel puţin
două motive:
 Legăturile politice şi economice foarte puternice cu
statele membre UE;

 îndelungata tradiţie federalistă.

 Nivelul sub-etatic este reprezentat de 20 de

cantoane şi 6 semi-cantoane.
 Cantoanele sunt responsabile pentru propria
lor organizare, veghează la buna colaborare
dintre municipalităţi, la menţinerea ordinii şi liniştii
şi la bunele relaţii între Biserică şi stat. De
asemenea, mai au competenţe în domeniul
sănătăţii publice şi sunt responsabile cu execuţia
celor mai multe dintre legile federale.

 La nivelul cantoanelor există instituţii

legislative şi executive, reprezentate prin
Parlamentele cantoanelor, respectiv prin Consiliile
de Stat.

State regionalizate
 Statele regionalizate se găsesc pe un
nivel intermediar între statele federale şi
cele unitare.
 Regiunile administrative au un grad
redus de autonomie faţă de statele
componente ale unei federaţii, dar
considerabil mai ridicat faţă de regiunile
unui stat unitar.
 În Europa există două astfel de cazuri:
Spania şi Italia.

Spania
 Constituţia Spaniei consacră dreptul la
autonomie al naţionalităţilor şi regiunilor de
pe teritoriul statului spaniol. De asemenea,
se mai prevede dreptul provinciilor limitrofe
cu caracteristici istorice, culturale şi
economice comune să poată accede la
autoguvernare şi să se constituie în
comunităţi sau regiuni autonome. Acesta
este principalul temei legal pe care s-au
constituit regiunile administrative în Spania.

 Patru niveluri administrative: naţional,

regional, provincial şi local.
 Actualul sistem administrativ a început să
fie implementat după 1975, reuşind să menţină
unitatea ţării, dar şi să satisfacă anumite
aspiraţii regionale.
 Nivelul regional în Spania este reprezentat
prin comunităţile autonome.
 Nivelul local are ca reprezentare 8089 de
municipii şi comune (municipios), precum şi
două arii metropolitane cu statut special
(Madrid şi Barcelona).

 Nivelul provincial este reprezentat de 50 de

provincii (provincias sau diputaciones).

 Fiecare provincie are instituţii şi organe proprii de

conducere.

 Consiliul provincial (Pleno) este compus dintr-un

număr de 25-51 de deputaţi, aleşi prin sufragiu
universal indirect, de şi dintre consilierii municipali.
 Consiliul provincial alege Preşedintele provinciei,
împreună cu care formează Consiliul de
guvernământ provincial (Comision de gobierno).

 Competenţele provinciilor se referă la gestionarea

autonomă a intereselor proprii.

 Un statut aparte îl au Arhipelagurile Canare şi

Baleare, care sunt considerate provincii, dar prezintă
anumite particularităţi la nivel instituţional.

 Nivelul regional este reprezentat prin 17

regiuni autonome şi 2 oraşe autonome
(Ceuta şi Melilla).
 Fiecare dintre cele 17 comunităţi
autonome are propriul ei statut de
autonomie.
 Dintre acestea, 7 sunt uniprovinciale şi
îşi exercită în acelaşi timp şi statutul de
provincie.
 Principalele instituţii şi organe ale
comunităţilor sunt:

 Adunarea legislativă este aleasă prin sufragiu

universal direct, scrutin proporţional. Deţine o putere
legislativă secundară şi clauză de competenţă generală
în regiune.

 Consiliul de guvernământ regional are atribuţii

executive. Membrii săi deţin portofolii ministeriale, sunt
numiţi de către Preşedintele comunităţii(Guvernatorul)
şi răspund în faţa Adunării legislative.

 Preşedintele comunităţii (Guvernatorul) este ales

de către Adunarea legislativă şi confirmat de către
Regele Spaniei. Este responsabil în faţa Adunării
legislative şi este şeful Consiliului de guvernământ
regional pe care îl prezidează.

 Competenţele comunităţilor sunt în mod

amănunţit prevăzute în statutul lor de autonomie
şi în Constituţia Spaniei.

 În general, sunt prevăzute competenţe

exclusive în următoarele domenii:
 Organizarea comunităţii şi relaţiile cu colectivităţile
locale;

 Lucrări publice şi transporturi în interiorul comunităţii;

 Urbanism şi locuinţe;

 Agricultură şi pescuit în apele interioare;

 Asistenţă socială;

 Cultură şi patrimoniu istorico-artistic al comunităţii;

 Sport şi turism în interiorul comunităţii etc.

 De asemenea, orice domeniu care nu este

atribuit Statului central prin Constituţie, poate
deveni domeniu de competenţă al comunităţilor
autonome.
 Domeniile în care comunităţile nu îşi pot
exercita competenţele sunt cele rezervate
exclusiv statului, precum serviciile ce privesc
 suveranitatea (apărare, relaţii internaţionale,
finanţele),
 politica economică generală,

 planificarea activităţilor economice.

 De asemenea, articolul 145 din Constituţia

Spaniei afirmă că federalizarea comunităţilor
autonome nu poate fi autorizată în nici un caz.

 Pe lângă competenţele enunţate,

mai există o serie de competenţe
specifice, care sunt recunoscute
anumitor comunităţi, în funcţie de
caracteristicile acestora:
 Existenţa mai multor limbi oficiale
(Ţara Bascilor, Catalonia, Galiţia,
Valencia, Baleare, Aragon, Navarra);
 Acceptarea persistenţei dreptului
civil cutumiar (Navarra, Catalonia);
 Acceptarea fundamentului unui
sistem financiar şi fiscal propriu (Ţara
Bascilor, Navarra);
 Existenţa unor competenţe care
permit crearea unei poliţii proprii
(Ţara Bascilor, Galiţia, Navarra,
Catalonia).

ORGANIZAREA STATULUI
REGIONAL ITALIAN
 Elemente constitutionale contradictorii

 Adunarea Constituantă şi-a însuşit de o manieră largă

concepţia regionalistă, chestiune reliefată prin dispoziţiile
Titlului V din Constituţie - ,,Regiunile, provinciile şi
comunele”.
 art. 5 din Constituţie cuprinde o
contradicţie: ,,Republica, una şi indivizibilă, recunoaşte şi
favorizează autonomiile locale. În serviciile care depind de
stat realizează, descentralizarea administrativă în cel mai
mare grad posibil, adaptează principiile şi metodele
legislaţiei sale la necesităţile autonomiei şi
descentralizării”.

 Statul regional italian a fost conceput în

1947 ca un stat comunitar ale cărui elemente
esenţiale sunt, în indiviziune, statul unitar clasic
şi regiunile.
 Constituţia din 1947 a încercat instaurarea
unui regionalism care, pe de o parte îmbina
concepţia clasică a federalismului dualist,
înţelegând autonomia ca separaţie, şi, pe de
altă parte, marca o anumită ezitare între
modelul strict politic şi un sistem simplu
administrativ al statului regionalizat.
 Cetăţenii italieni – il demos votante – au fost
chemaţi în zilele de 25-26 iunie 2006 să se
exprime prin referendum popular cu privire la o
nouă modificare a Comstituţiei italiene – la
riforma constituzionale care deschidea calea
spre federalism.
 Il demos votante – cum îl numea renumitul
politolog Giovanni Sartori – a spus ,,Nu” acestei
reforme constituţionale, respingând Legea
constituţională cu un procent de 61,3% din
voturile exprimate contra unui procent de 38,7%
pentru ,,Da”. Afluenţa la vot a fost destul de
ridicată – 52,3% din corpul electoral.

Organizarea administrativ-teritorială a Italiei

 Republica se împarte în: comune,
provincii, oraşe metropolitane şi regiuni.
 Comunele, provinciile, oraşele
metropolitane şi regiunile sunt entităţi
autonome cu statute proprii, puteri şi funcţii
proprii stabilite de Constituţie.
 Oraşele metropolitane au un statut
particular, care a fost stabilit prin Legea nr.
142/1990. Aceste oraşe metropolitane sunt:
Torino, Milano, Veneţia, Genova, Bologna,
Florenţa, Roma, Bari şi Napoli.
 Constituţia distinge două categorii de
regiuni:
 - regiuni cu statut de drept comun
 - regiuni cu statut special.
 Ioan Alexandru, Claudia Gilia, Ivan Vasile Ivanoff, Sisteme
politico-administrative europene, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2008, pag. 398

a) Regiuni cu statut de drept comun

 Statutele determină, conform
dispoziţiilor constituţionale, forma de
guvernare şi principiile fundamentale de
organizare şi funcţionare a regiunilor
 fiecare regiune are un statut care
stabileşte normele referitoare la
organizarea internă a regiunii
 statutul regiunii trebuie adoptat de către
Consiliul regional cu majoritate absolută a
membrilor săi

b) Regiuni cu statut special

 Art. 116 din Constituţie prevede:
,,Regiunilor Sicilia, Sardinia, Trentino-Alto
Adige/Sudtirol, Friuli-Veneţia Giulia şi Valle
d’Aosta/Vallee d’Aoste le sunt atribuite
forme şi condiţii speciale de autonomie,
conform unor statute speciale adoptate prin
legi constituţionale”.
 Art. 132 alin. (2) prevede că provinciile
sau comunele care fac propunerea pot fi
desprinse de regiune şi înglobate alteia.
Transferul este autorizat printr-o lege
ordinară, după deliberarea în Consiliile
regionale şi organizarea unui referendum
ce trebuie adoptat cu votul majorităţii
populaţiei interesate

 Organele Regiunii sunt, în termenii

art. 121 din Constituţie, următoarele:

 - Consiliul Regional
 - Adunarea Regională - Giunta
 - Preşedintele Adunării.

a) Consiliul regional
 Consiliul regional reprezintă Parlamentul
regional. El exercită puterea legislativă, ca
şi alte atribuţii conferite regiunii prin
Constituţie şi prin lege: alegerea delegaţilor
regionali pentru alegerea Preşedintelui
Republicii, cererea pentru organizarea unui
referendum popular regional. Acest Consiliu
are dreptul să facă propuneri legislative
Camerelor Parlamentului italian.
 Consiliul alege dintre membri săi un
preşedinte şi un Birou.
 Fiecare lege aprobată de către consiliul
regional este comunicată delegatului
guvernamental care trebuie să o vizeze în
termen de treizeci de zile de la comunicare,
în cazul în care nu există opoziţie din
partea Guvernului.
 În cazul în care Guvernul Republicii
consideră că o lege aprobată de consiliul
regional depăşeşte competenţele regiunii
sau contravine intereselor naţionale ori ale
celorlalte regiuni, o restituie consiliului
regional în termenul prevăzut pentru
acordarea avizului.
 În cazul în care consiliul regional aprobă
legea din nou cu majoritatea absolută a
membrilor săi, în termen de cincisprezece
zile de la comunicare Guvernul Republicii
poate ridica excepţia de
neconstituţionalitate a acesteia în faţa Curţii
Constituţionale, sau problema oportunităţii
în faţa Camerelor. În caz de îndoială,
Curtea decide de competenţa cui este
decizia

b) Giunta şi Preşedintele
Adunării
 Giunta este organul executiv al regiunii.
 Preşedintele Giuntei reprezintă
regiunea, conduce politica Giuntei şi este
responsabil pentru aceasta. El promulgă
legile şi elaborează regulamentele
regionale. Preşedintele exercită funcţiile
administrative delegate de stat regiunii,
conformându-se instrucţiunilor date de
Guvernul italian.
 Preşedintele răspunde în faţa Consiliului
regional. Generalizarea răspunderii
preşedintelui regiunii în faţa acestui
organism a fost consacrată prin legea
constituţională nr. 1/1999, care a modificat
în profunzime art. 126 din Constituţie.

 Consiliul regional poate depune o

moţiune de cenzură împotriva preşedintelui
regiunii, după o procedură asemănătoare
celei prevăzute în art. 94 din Constituţie.
 Destituirea Preşedintelui regiunii, ca şi
dizolvarea Consiliului regional pot fi
pronunţate prin Decret motivat al
Preşedintelui Republicii. Este vorba de o
modalitate excepţională a controlului din
partea statului, susceptibil să intervină
atunci când Preşedintele regiunii sau
Consiliul regional au comis acte contrare
Constituţiei sau au încălcat grav legile, sau
pentru raţiuni ce ţin de securitatea
naţională. Decretul este adoptat după
consultarea unei comisii mixte pentru
probleme regionale, formată din deputaţi şi
senatori

Repartizarea competenţelor între

Stat şi Regiuni
 După revizuirea constituţională din
2001, a fost introdus un sistem nou de
repartizare a competenţelor, de inspiraţie
federală.
 art. 117 alin. (1) dispune: ,,Puterea
legislativă este exercitată de către stat şi de
către Regiuni cu respectarea Constituţiei,
ca şi a constrângerilor ce decurg din
ordinea comunitară şi din obligaţiile
internaţionale”.
 Constituţia a prevăzut următoarele
categorii de competenţe: competenţe
legislative exclusive ale statului,
competenţe concurente şi competenţe
exclusive ale regiunilor.

Competenţele exclusive ce revin statului

sunt:
 - Politica externă şi relaţiile
internaţionale
 - Imigraţia
 - Raporturile Republicii cu confesiunile
religioase
 - Apărare, securitate naţională, arme,
explozibili şi muniţie
 - Monedă, sistem valutar, control al
pieţelor financiare, concurenţă, etc.
 - Sistemul electoral, referendumul
naţional, alegeri comunitare
 - Organizarea administrativă a statului
 - Ordine publică şi siguranţă
 - Cetăţenie, stare civilă
 - Sistemul educaţional
 - Justiţia administrativă, sistem judiciar
 - Securitate socială
 - Mediu etc.
În art. 117 alin. (3) din Constituţie sunt
reglementate materiile de competenţă
concurentă pentru care puterea legislativă
aparţine regiunilor. Sunt următoarele
domenii:
 - Relaţiile internaţionale ale regiunii cu
Uniunea Europeană
 - Comerţul extern
 - Siguranţa muncii
 - Cercetare ştiinţifică şi tehnologică
 - Sănătate
 - Protecţie civilă
 - Porturi şi aeroporturi civile
 - Reţelele de transport şi de navigaţie
 - Producţia, transportul şi distribuirea
naţională a energiei
 - Valorificarea bunurilor culturale etc.

Competențe exclusive ale regiunilor:

 - Alimentaţie
 - Muzee şi biblioteci
 - Urbanism
 - Turism şi industria hotelieră
 - Ape minerale şi termale
 - Agricultură şi păduri
 - Artizanat
 - Liniile de tramvai şi şoselele de interes
regional
 - Asistenţă socială
 - Târguri şi pieţe, etc.
 în materii ce revin în competenţa sa, Regiunea
poate încheia cu alte state şi poate realiza înţelegeri
cu colectivităţile teritoriale ale statelor străine în
situaţiile şi potrivit formelor prevăzute de legea
statului.

 Una din inovaţiile legii constituţionale nr.

3/2001 o reprezintă posibilitatea introducerii
unei forme de ,,regionalism diferenţiat”.
 Art. 116 prevede că formele şi condiţiile
particulare de autonomie vor putea fi
atribuite regiunilor cu statut obişnuit, la
iniţiativa lor şi numai după consultarea
colectivităţilor locale. Această dispoziţie
permite un transfer de competenţe mult mai
important decât cel prevăzut de art. 117.
Materiile vizate cuprind toate domeniile de
competenţă concurentă enumerate în art.
117 alin. (3) şi anumite domenii ce revin în
competenţa exclusivă a statului.
 Acest transfer de competenţe se va face
numai în baza unei legi aprobată cu
majoritate absolută.

 autonomia financiară
 Regiunilor le aparţin impozitele, precum şi o
cotă din impozitele naţionale corespunzătoare
nevoilor lor în vederea acoperirii cheltuielilor
necesare pentru desfăşurarea activităţilor
curente.
 Pentru realizarea anumitor scopuri, în
special pentru punerea în valoare a sudului şi a
insulelor, statul alocă, prin lege, subvenţii
speciale fiecărei regiuni.
 Fiecare Regiune dispune de propriul său
domeniu şi de un patrimoniu propriu, în
conformitate cu modalităţile stabilite prin lege.
 Regiunile nu pot institui taxe de import sau
de export sau de tranzit între regiuni.
 Nu se pot adopta niciun fel de măsuri care
să împiedice libera circulaţie a persoanelor între
regiuni.
 Nu se poate limita dreptul cetăţenilor de a-şi
exercita în orice parte a teritoriului naţional
profesia, funcţia sau munca.

Provinciile şi comunele
 dreptul provinciilor şi comunelor de a avea
propriul lor statut.

 Comunele trebuie să-şi instituie organe

obligatorii: un consiliu şi un primar, la fel şi
provinciile, care îşi instituie un organ executiv şi un
preşedinte al provinciei.

 Provinciile dispun de un Consiliu provincial ales

pentru 5 ani, care alege un organ executiv colegial şi
de un preşedinte ales.
 Comunele sunt conduse de un Consiliu
Comunal şi un primar. Consiliul comunal este
desemnat de către primar pentru un mandat de 5
ani. Primarul, ales de cetăţeni, este şeful
executivului comunal. Prin Legea nr. 81/1993, în
comunele care au mai mult de 15.000 de locuitori, s-
a introdus alegerea directă a primarului de către
cetăţeni.

 Teritoriul comunelor este determinat prin legi

regionale, potrivit unei proceduri fixate de legislaţia
regională. Prin Decretul-lege nr. 276/2000 s-a
prevăzut posibilitatea comunelor de a se asocia în
vederea realizării unor activităţi specifice, asociere
ce se va derula în baza unor convenţii.

 Provinciile şi comunele sunt instituţii

autonome în cadrul principiilor stabilite de
legile generale ale Republicii, care le
stabilesc funcţiile.
 Provinciile şi comunele sunt totodată
circumscripţii de descentralizare statală şi
regională.
 Circumscripţiile provinciale pot fi
împărţite în sectoare cu funcţii exclusiv
administrative pentru o şi mai mare
descentralizare.
 Un organ al regiunii, constituit conform
modalităţilor stabilite prin legile Republicii,
exercită, chiar şi într-o formă
descentralizată, controlul de legalitate al
actelor adoptate de provinciile, comunele şi
de către celelalte instituţii locale.

 Prin referendum şi prin lege a

Republicii, în urma consultării consiliilor
regionale, se poate acorda aprobare
provinciilor şi comunelor care solicită să fie
scoase dintr-o regiune şi ataşate unei alte
regiuni.
 Schimbarea circumscripţiilor provinciale,
precum şi constituirea de noi provincii în
cadrul unei regiuni se stabilesc prin lege a
Republicii, la iniţiativa Comunelor, în urma
consultării Regiunilor respective.
 Regiunea, în urma consultării populaţiei
interesate, poate constitui prin legi proprii,
pe teritoriul său, noi comune şi poate
modifica circumscripţiile acestora precum şi
denumirile lor.