Prefață

Intro - „Apoi Sanctuarul va fi curatit”; Donald K.Short

Nu contează dacă sunteţi adventist de câteva luni, de câţiva ani sau de multe
zeci de ani, adevărul pe care l-aţi auzit prima oară şi care a adus convingere în
sufletele voastre rămâne adevăr. Dar adevărurile speciale care deosebesc
această biserică de creştinătatea protestantă devin ţinta unor atacuri din ce în
ce mai susţinute. Discuţiile de acum mai bine de treizeci de ani, când am
încercat să potrivim credinţa adventistă cu conceptele protestante populare
prin anumite nuanţe de compromis, se întorc acum şi ne ameninţă.
Oricât de multe puncte de înţelegere ar putea fi rezolvate prin dialog, există
credinţe de bază care sunt dincolo de dialog. Dacă "cornul cel mic" din Daniel şi
definiţia Babilonului din Apocalips sunt înţelese şi acceptate, la sfârşitul
timpului nu vor exista decât două învăţături clare: una de la Dumnezeu şi alta
de la Satana.
Adevărurile colective care au făcut din adventiştii de ziua a şaptea un corp
colectiv, pot fi recunoscute a fi cele stabilite în conferinţele biblice din anul
1848. Credincioşii au venit la aceste conferinţe, desfăşurate de-a lungul a doi
ani, cu tot felul de concepţii teologice primite în bisericile din care proveneau.
Învăţăturile care au făcut din noi un popor au provenit din acest spectru de
gândire, înainte de a exista vreun adventist. Biserica rezistă sau se prăbuşeşte
în criza finală funcţie de aceşti "stâlpi," sau "pietre de hotar."
Cele trei adevăruri de bază, deosebite şi dincolo de orice negociere, sunt: 1)
perpetuitatea legii, care include şi sabatul zilei a şaptea; 2) respingerea
credinţei în nemurirea sufletului (dacă sufletul este nemuritor, Hristos nu putea
muri, astfel jertfa Sa în planul de mântuire nu mai putea fi apreciată în lumina
sistemului preoţesc al Vechiului Testament); 3) lucrarea Marelui Preot în
curăţirea sanctuarului, care are o strânsă legătură cu poporul lui Dumnezeu de
pe pământ.
Deşi unii evanghelici ar putea accepta că punctele unu şi doi sunt la graniţa cu
erezia, punctul trei, învăţătura despre sanctuar şi judecata de cercetare, este
socotită nimic altceva decât o mască produsă spre a ascunde eroarea
mileriţilor.1 Acest al treilea punct este scopul lucrării de faţă, realizat în mare
parte în 1958, dar rămas nepublicat până astăzi. Scris în special pentru
adventiştii de ziua a şaptea, el nu este prezentat polemic, spre a apăra acest
adevăr, ci pentru a prezenta măreaţa putere a evangheliei, curăţirea şi
eradicarea păcatului, şi justificarea Creatorului în faţa universului.
Donald Karr Short
ianuarie 1990

1. Christian Research Journal, vara 1988, p.11.

 Un studiu pentru adventiștii de ziua a șaptea
Capitolul 1 - „Apoi Sanctuarul va fi curatit”; Donald K.Short

Învăţătura care face din Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea un trup colectiv
trebuie să fie învăţătura care în final va duce lumea la o decizie între adevăr şi
eroare. Oricât de arogant ar părea acest lucru, trebuie să fie adevărat, altfel nu
există nici un motiv pentru existenţa acestei biserici. Orice organizaţie
religioasă sau de binefacere, mai bogată sau cu mai mulţi membrii, ar putea
prelua ceea ce încearcă adventiştii să facă, dacă nu ar exista cu adevărat ceva
care face răspunderea noastră unică şi de neînlocuit. Eşecul nostru ca membrii
şi conducători de a aprecia deplin această însărcinare divină, stă la baza
nesiguranţei noastre şi interesului de a fi apreciaţi de lume. Credinţa noastră
rămâne imatură. Nu avem credinţa de nezguduit că adevărul soliei pe care o
prezentăm va ajunge să cucerească păcatul şi efectele lui.
Suntem siguri că nu credem în mântuirea prin fapte, cu toate că deseori o
practicăm, iar uneori o şi publicăm. Zelul nostru de a "încheia lucrarea" rezultă
mai degrabă din strategii de planificare, decât din încrederea profundă în
adevărul unic pe care îl deţinem. Ne vine aşa de greu să acceptăm că
evanghelia este "puterea lui Dumnezeu pentru mântuire," mântuire din toate
capcanele duşmanului lui Dumnezeu, şi nu doar sfaturi bune, care să ne
hrănească emoţiile. Suntem bucuroşi să acceptăm teologia populară, dar
suntem orbi la erorile de bază inerente în aproape fiecare învăţătură a
evanghelicilor de astăzi. Nu ne-am hotărât încă dacă Ioan a spus adevărul
când zicea: "A căzut, a căzut Babilonul cel mare, a ajuns locuinţa oricărui duh
necurat, o închisoare pentru orice pasăre necurată şi urâtă...Toate neamurile s-
au îmbătat din vinul desfrânării ei" (Apocalips 18, 2-3). Acest strigăt de
avertizare din cer, de a nu fi părtaşi la păcatele Babilonului, nu îngăduie
compromisul şi conţine un avertisment care nu poate trece neobservat.
Problema noastră a devenit de acum publică, iar evanghelicii se concentrează
asupra slăbiciunilor noastre şi erorilor doctrinale care ne fac vulnerabili.1 Ei
fixează timpul şi locul când am început să ne depărtăm de "adventismul
jumătăţii secolului 19." Ei ne spun, nouă şi lumii, că schimbările au început să
apară în anii 1950, când nu am mai fost un "cult necreştin." Acest dialog ne-a
adus, prin anii ‘60, în tabăra lor, chiar dacă unii teologi adventişti s-au opus cu
fermitate la depărtarea de ceea ce recent a primit numele de "adventism
tradiţional." Pe la jumătatea anilor ‘70 existau două facţiuni distincte în
adventism: "tradiţională" şi "evanghelică." Apoi a apărut în adventism, în anii
‘80, o altă criză teologică.
Rădăcinile acestei crize se găsesc în cartea Questions on Doctrine, publicată în
1957. Această carte repudiază unele învăţături adventiste majore, care sunt
acum clasificate ca fiind "tradiţionaliste." Din această situaţie a apărut acum în
biserică un alt grup, cunoscut cu numele de "evanghelic." Acest grup are ca
bază doctrinală următoarele concepte: 1) neprihănirea prin credinţă a
reformaţiunii, percepută ca un act juridic al lui Dumnezeu, în care se cuprinde
doar îndreptăţirea, 2) Hristos a posedat o natură fără păcat, ca a lui Adam
înainte de cădere, 3) evenimentele din 1844 şi doctrina Sanctuarului nu au o
bază scripturistică, 4) siguranţa mântuirii noastre este doar în Hristos, iar
păzirea poruncilor este imposibilă, 5) Ellen White a fost o creştină autentică,
totuşi scrierile ei nu sunt de încredere şi nu pot fi folosite ca autoritate
doctrinală.
Rămâne să vedem cum ne vor cataloga în final evanghelicii. Vom sfârşi noi,
după definiţia lor, ca fiind "tradiţionali şi aberanţi," "falimentari teologic,"
încecând "să ne măsurăm cu legea cea sfântă a lui Dumnezeu"? Sau, aşa cum
speră ei, vom trece la "adventismul evanghelic" şi vom fi acceptaţi fără
eticheta "cult"?
Suntem într-un moment în care trebuie să acceptăm realitatea situaţiei
noastre. Dar mai important, avem noi curajul şi tăria morală să fim confruntaţi
cu adevărul şi neprihănirea pură? Ne înţelegem oare chemarea ca un corp
colectiv? Înţelegem noi că se desfăşoară o controversă cosmică care cere o
încheiere, şi că soluţia nu este în a aduna mai mulţi membrii, interesaţi de
apartamentele cereşti, ci de un popor dispus să stea tare pentru adevăr chiar
dacă se prăbuşesc cerurile peste el? Hristos a devenit Înlocuitorul şi Garantul
nostru spre a ne asigura biruinţa, indiferent ce crede lumea despre aceasta.
Tensiunea teologică a atins în Biserica Adventistă punctul de rupere. Unitatea
este, în prezent, mai departe ca niciodată, iar fără unitate nu este posibil ca
Duhul Sfânt să se întoarcă şi să realizeze ce a încercat să facă acum 100 de
ani. Adventismul "tradiţional" şi "evanghelic" se află în contrast ireconciliabil şi
este un mister cum pot sta alături în biserica de astăzi.
Spectrul atât de larg de interpretări doctrinale nu face decât să nască
slăbiciune şi nesiguranţă. Faptul că dăm interpretări duble anumitor credinţe de
bază, îi fac pe evanghelici să creadă că suntem în ograda lor, în sfârşit educaţi
teologic, curaţi şi lustruiţi, gata să fim recuperaţi dintre "culte." Chiar cele "27
de doctrine fundamentale" pot fi citite în unele cazuri cu o interpretare dublă.
În biseirca noastră de astăzi, doctrine de bază, cum ar fi neprihănirea prin
credinţă, natura umană a lui Hristos, siguranţa mântuirii, autoritatea Spiritului
Profetic, păzirea sabatului şi lucrarea lui Hristos în sanctuar, se citesc în două
feluri. Alte doctrine adventiste specifice, ca nemurirea condiţionată, distrugerea
celor răi, reforma sanitară şi conceptul despre rămăşiţă, deşi neacceptate în
lumea evanghelică, nu ne împiedică să fim consideraţi urmaşi ai lui Isus. Deci
ce ne face să fim acceptaţi, este confuzia din mijlocul noastru. Urmeză să ne
hotărâm dacă Babilonul este cu adevărat "un locaş al demonilor, o închisoare a
oricărei păsări necurate şi urâte." S-a înşelat oare îngerul avertizând poporul
lui Dumnezeu să iasă din el ca să nu devină "părtaş la păcatele lui"? (Apocalips
18).
Este timpul ca adventiştii de ziua a şaptea să înţeleagă că în criza finală nu
este suficient nici adventismul "tradiţional," nici cel "evanghelic." Nici unul nu
este capabil să producă câştigarea războiului pe care balaurul îl duce împotriva
rămăşiţei.

Suntem noi sămânţa lui Avraam?

Marele adevăr care a adus la existenţă Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea şi
care susţine şi alimentează mandatul şi destinul ei, este adevărul pe care
evanghelicii îl ridiculizează cel mai mult. Şi nu sunt singurii. În cercurile
adventiste se desfăşoară o mişcare subterană care urmăreşte anularea şi
distrugerea învăţăturii despre sanctuar şi judecată. Consecinţele acestui război
orb nu sunt încă înţelese.
Evanghelicii obişnuiesc să numească învăţătura despre sanctuar o "manevră de
compromis," deşi ea a fost, în realitate, o confirmare a credinţei. Este cea mai
distinctivă dintre toate credinţele adventiste. Alături de sabat, ea dă
semnificaţie şi sprijin întregului plan al mântuirii mai mult decât oricare alt
adevăr. Este o istorie pe care nu îndrăznim să o ignorăm.
Poporul Israel a fost născut în serviciul templului. De la modelul embrionic
urmat de Abel, până la experienţa sfâşietoare a lui Avraam pe muntele Moria,
vocea lui Dumnezeu a fost destul de clară. Instrucţiunile directe pe care le-a
primit Moise pentru construirea sanctuarului "după modelul care ţi s-a arătat
pe munte" (Evrei 8,5) dovedesc că există un plan unic care aşteaptă
înţelegerea deplină a poporului lui Dumnezeu. Identitatea poporului Israel cu o
religie inspirată de cer a prins contur la poalele muntelui Sinai. Atâta timp cât
aveau serviciul sanctuarului şi cortul, puteu fi siguri de destinul lor. Când
Ierusalimul a fost luat cu asalt, ultimul punct de refugiu a fost templul.
Acest fals respect pentru templu a adus sentinţa de moarte contra lui Isus. El a
înfruntat multe acuzaţii ridicole, dar la urmă "s-au sculat unii şi au făcut o
mărturisire mincinoasă împotriva Lui, şi au spus: Noi L-am auzit zicând: Eu voi
strica templul acesta făcut de mâini omeneşti, şi în trei zile voi ridica un altul,
care nu va fi făcut de mâini omeneşti" (Marcu 14, 57.58).
Lepădarea lui Hristos reflecta de fapt dispreţul lor pentru templul pe care
pretindeau că îl respectă. Fiecare articol de mobilier, fiecare act ritual, era un
simbol al lui Mesia pe care acum Îl negau. El era Mielul, Preotul, Şekina.
Lepădarea lor oarbă era ca o profeţie a distrugerii templului. Dar în trei zile,
învierea Sa urma să reconstruiască un templu al adevărului pentru care
templul de piatră nu fusese decât un tip. Templul făcut de mâini urma să facă
loc templului clădit de Duhul. Marele Preot urma să fie "un slujitor al locului
prea sfânt şi al adevăratului cort care a fost ridicat nu de om, ci de
Domnul" (Evrei 8,2).
Mărturia înspăimântătoare pe care o dă Dumnezeu bisericii noastre este că şi
noi suntem victime ale acestei orbiri. Adventiştii sunt singurul grup colectiv
care a existat de la Israel încoace care, ca şi el, s-a născut şi dezvoltat în
simbologia sanctuarului. Înţelegerea planului ceresc descoperit lui Moise a
rezolvat criza profetică din 1844. Nu a fost o "viziune" a omului din "lanul de
porumb,"2 ci înţelegerea faptului că problema finală a universului este păcatul,
şi că ea nu poate fi rezolvată decât prin metoda lui Dumnezeu.3 Înţelegerea
acestui lucru a dat naştere adventismului.
Dar această descoperire cerească nu a făcut decât să ne dea o identitate care
generează batjocură în lumea evanghelică. Este tot mai mult pusă în discuţie
printre noi, moştenitorii spirituali ai lui Avraam, şi mulţi adventişti ar fi bucuroşi
dacă identitatea aceasta ar dispărea, iar caracterul nostru unic s-ar topi în
mulţime. Proclamarea Apocalipsului s-a ofilit după patru sau cinci generaţii. Nu
suntem siguri dacă avem vreun motiv să intrăm într-un conflict spiritual cu
restul lumii. Destinul nostru profetic începe să se evapore. Suntem gata să ne
alăturăm vechiului Israel în confuzia lor profetică şi să plângem: "Zilele se
lungesc şi vedeniile nu se împlinesc." Maladia noastră nu constă în faptul că
suntem orbi, ci în pretenţia că vedem. "Isus le-a spus: Dacă aţi fi orbi, n-aţi
avea păcat; dar pentru că ziceţi, vedem, de aceea păcatul vostru
rămâne" (Ioan 9,41).
Toate dovezile susţin adevărul că suntem sămânţa lui Avraam.

Ce ar trebui să facă copiii lui Avraam?

Adventiştii de ziua a şaptea au fost mulţumiţi să stea de o parte şi să privească
desfăşurarea istoriei. Vedem toate "semnele" cu mult discernământ, dar
semnele devin tot mai confuze, iar timpul se scurge. "Semnele" pe care le-au
văzut pionierii nu se mai potrivesc în era atomică. Motoarele electrice şi
reactoarele nucleare produc energie, dar nu sunt semne ale sfârşitului. Mulţi
adventişti sunt preocupaţi să aşeze evenimentele finale la locul lor pe harta
profetică. Sunt alcătuite hărţi şi liste detaliate, spre a arăta când se va închide
harul, când are loc sigilarea, când vine ploaia târzie, când se dă decretul
duminical şi are loc cernerea, plus multe alte detalii. Acestea pot fi importante,
dar ele nu hotărăsc rezultatul războiului dus de balaur împotriva "rămăşiţei şi
seminţei ei."
Fiecare an care trece arată şi mai clar că evenimentele finale sunt de
importanţă minoră în comparaţie cu motivaţiile finale. Este vremea ca biserica
să recunoască faptul că evenimentele finale depind de prezentarea clară a
motivaţiilor finale. Până când nu se întâmplă acest lucru, biserica va rămânea
în robia propriei orbiri. Înseamnă că îngerii vor fi obligaţi să ţină pe loc
vânturile evenimentelor până când biserica înţelege conflictul. Persecuţia va
veni ca urmare a implicării în adevăratul conflict şi biruinţelor spirituale
obţinute.
Israelul modern a considerat prea mult timp cărţile cereşti ca ceva foarte
îndepărtat şi nu prea important pentru viaţa de fiecare zi de pe pământ. Prea
mulţi sunt dispuşi să lase cerul să se ocupe de judecata care este în curs, iar
când îngerii vor completa listele cu nume, sfârşitul va veni. Dar această
atitudine egoistă neagă responsabilitatea noastră colectivă, aici şi acum. Dacă
vom apărea vreodată pe scena mondială ca o forţă apocaliptică, atunci trebuie
să înţelegem 1844 mult mai bine decât au înţeles evreii serviciul templului la
primul advent. În acest ceas al judecăţii, Dumnezeu cheamă pe poporul Său să
I se alăture pentru clarificarea pe veci a conflictului dintre adevăr şi eroare.
Motivaţiile sunt factorul determinant. Evenimentele sunt rezultatul motivaţiilor.
Copiii lui Avraam din acest timp trebuie să se întoarcă şi să restudieze
mandatul lor divin spre a înţelege avantajul genealogiei lor şi răspunderea de a
avea în mâini tainele lui Dumnezeu.

1. Vezi: Christian Research Journal, vara 1988, pag.9-14

2. Hiram Edson, manuscris despre viaţa şi experienţa lui. Vezi Francis D.Nichol,
The Midnight Cry, pag.458.
3. Ellen G.White, The Great Controversy, pag.425.Ne putem vedea în istorie?
 Capitolul 2 - „Apoi Sanctuarul va fi curatit”; Donald K.Short

Un cunoscut teolog spunea acum patru decenii că nu ne permitem luxul să

schimbăm ceea ce au făcut părinţii noştri, chiar dacă ei au avut libertatea de a
lua o altă cale. Trecutul, deci, ne urmăreşte şi are o finalitate irevocabilă. Cu
cât trecutul este cunoscut mai puţin, cu atât mai mare este pericolul de a
repeta ce nu trebuia făcut mai înainte.1 Ca biserică, ne putem vedea oare în
istorie?
Iudeii erau mulţumiţi să perceapă întreaga lor existenţă ca o "naţiune" ce îşi
caută un loc în istorie, subjugând pe alţii. Ei sperau că Mesia va face pentru ei
ceea ce nu reuşiseră în atâtea secole. Dar nu au putut înţelege ce le spunea
Mesia atunci când a venit.
Mult prea mulţi adventişti de ziua a şaptea sunt mulţumiţi să se ştie într-o
biserică tot mai mare şi care primeşte o recunoaştere tot mai importantă în
întreaga lume. Dacă pot fi construite şi menţinute instituţii faimoase, şi dacă se
poate obţine sprijin guvernamental în ţările îndepărtate, noi sperăm că poziţia
noastră este sigură. O recunoaştere mondială ne va împiedica să fim clasificaţi
printre "culte."
Dar uităm că Isus a fost născut în staul. Trecutul Său umil urma să nu satisfacă
normele societăţii. El avea de împlinit un rol în profeţie, care nu depindea de
recunoaşterea mondială. Faima Sa nu trebuia clădită pe standardele puse de
oameni. Acreditarea Lui se afla în solia pe care o aducea.
Tot la fel, adventismul a fost născut în sărăcie. Şi trebuie să ne apreciem cu
toată inima acreditarea. Pe când nici nu existam, chiar înainte de a fi un
embrion, dar conform planului lui Dumnezeu, oameni devotaţi din ţări diferite
au început simultan să cerceteze Scriptura. Ei au ajuns să studieze şi să
înţeleagă a doua venire a lui Hristos.2
Cel mai proeminent purtător de cuvânt în emisfera vestică a fost fermierul
predicator William Miller, pe care îl putem numi strămoşul nostru în credinţa
adventă. El înţelegea că dacă profeţiile care s-au împlinit în trecut oferă o cheie
pentru înţelegerea celor încă neâmplinite, atunci trebuie să existe o a doua
venire a lui Hristos în mod literal. Iar această venire se concentra în jurul
versetului din Daniel: "Până vor trece 2300 de seri şi dimineţi, apoi sfântul
locaş va fi curăţit"(Daniel 8,14).
Zelul, dragostea şi consacrarea care au însoţit predicarea revenirii lui Hristos în
prima perioadă a anilor 1840 prezintă o imagine care ne umple de ruşine.
Oameni capabili, bogaţi şi educaţi au luat poziţie alături de solie. Toţi erau
însufleţiţi de convingerea puternică şi indiscutabilă că pe 22 octombrie 1844
Isus Hristos va apare pe norii cerului spre a-i lua pe cei neprihăniţi la Sine, în
cer. Dar aşa ceva nu s-a întâmplat. Totuşi, în ciuda dezamăgirii cumplite, faptul
istoric stătea încă în picioare nouă ani mai târziu, când J.N.Andrews scria
despre data de 22 octombrie 1844: "Nu s-a născut încă omul care să răstoarne
argumentul cronologic care demonstrează încheierea perioadei de 2300 de zile
în aceast timp." 3
Înainte ca Miller să iasă în public, după 14 ani de studiu, el scria într-una dintre
scrisorile sale ceva ce adventiştii ar trebui să aprecieze astăzi:
"Prima dovadă pe care o avem, în ce priveşte timpul celei de-a doua veniri a lui
Hristos, se află în Daniel 8,14 - "până vor trece 2300 de zile, apoi sanctuarul
va fi curăţit" - prin zile înţelegând ani, prin sanctuar înţelegând biserica; prin
curăţire noi înţelegem o completă răscumpărare din păcat pentru suflet şi trup,
după înviere, când Hristos va veni a doua oară, "nu în vederea păcatului, ci
spre mântuire."4
Este de notat în special afirmaţia lui, "prin sanctuar, noi înţelegem biserica."
Acest lucru este esenţial în înţelegerea ispăşirii finale, o lucrare pentru poporul
lui Dumnezeu, biserica, Noul Ierusalim. Concepţia lui Miller despre biserică
provenea din studiul personal al Bibliei.

Dezamăgirea
Au fost publicate sute de broşuri, pamflete şi afişe. A fost rostită şi ultima
predică. Datoriile au fost achitate şi conturile încheiate. Era 22 octombrie 1844,
ziua revenirii lui Hristos. A venit dimineaţa, prânzul, apoi noaptea când, în
sfârşit, orologiul a bătut miezul nopţii. Isus nu a venit. Disperarea credincioşilor
nu mai cunoştea margini. Lacrimile curgeau fără stavilă.
Hiram Edson, un credincios de frunte al timpului, a suportat din plin această
experienţă. Într-o relatare scrisă a acestui episod, el îşi varsă durerea, care
trebuie citită cu multă simpatie de cei care se referă cu uşurătate la a doua
venire în timpul nostru. Putem noi aprecia disperarea lor? Ne putem vedea
oare în istorie? Iată relatarea lui:
"Ziua a trecut iar dezamăgirea noastră a devenit o certitudine. Cele mai
profunde speranţe şi aşteptări au fost spulberate, şi ne-a cuprins un aşa plâns
cum nu am mai văzut niciodată. Se părea că pierderea tuturor prietenilor nici
nu se putea compara cu pierderea pe care o trăiam noi acum. Am plâns şi am
plâns până la ivirea zorilor.
Îmi ziceam că experienţa legată de revenire a fost cea mai strălucitoare şi
bogată din experienţa mea creştină. Dacă aceasta s-a dovedit un eşec, ce
valoare mai avea toată experienţa mea creştină? S-a dovedit Biblia o
minciună? Nu există Dumnezeu, sau cer, sau paradis? Nu a fost decât o
poveste bine ticluită? Nu există nici o realitate pentru speranţele noastre cele
mai profunde? Dacă cele mai iubite speranţe ale noastre s-au dus, atunci
aveam pentru ce plânge. Şi, aşa cum am spus, am plâns până în zori."5
După dezamăgire, credincioşii s-au întors să studieze cu seriozitate ce s-a
întâmplat de fapt în 1844 - cum trebuiau înţelese tipul şi antitipul. Convingerea
că Dumnezeu a fost în această mişcare nu putea fi zguduită. Dovezile unor
vieţi schimbate erau la fiecare pas. A doua zi, 23 octombrie, Hiram Edson
împreună cu alţii, probabil dr. F.B.Hann şi O.R.L.Crozier, erau adunaţi să se
roage în disperarea lor. Edson zugrăveşte experienţa lor plină de semnificaţii:
"După micul dejun am spus fraţilor mei: "Haideţi să mergem să încurajăm pe
unii dintre fraţi." Am plecat, şi pe când treceam printr-un lan de porumb, m-am
oprit în mijlocul câmpului. Se părea că cerul s-a deschis privirii mele, şi am
văzut clar că, în loc ca Marele nostru Preot să iasă din Sfânta Sfintelor spre a
veni pe pământ în ziua a zecea a lunii a şaptea, la sfârşitul celor 2300 de zile,
El de fapt a intrat acolo pentru prima oară; şi că El are de făcut o lucrare în
Sfânta Sfintelor înainte de a veni pe pământ, că atunci a venit la nuntă; cu alte
cuvinte, a venit la Cel îmbătrânit de zile să primească împărăţia, stăpânirea şi
slava; iar noi trebuie să aşteptăm întoarcerea Sa de la nuntă. Mintea mea a
fost îndreptată către capitolul 10 din Apocalips, unde am văzut că viziunea nu
a minţit; îngerul al şaptelea a început să sune; noi am mâncat cărticica, care a
fost dulce în gura noastră, dar amară în stomac, afectând toată fiinţa noastră.
Am văzut că trebuie să prorocim din nou, şi că atunci când îngerul al şaptelea
va suna din trâmbită, templul lui Dumnezeu se deschide în cer, şi se vede
chivotul legământului.
Pe când stăteam aşa în mijlocul câmpului, prietenii mei s-au depărtat fără să
constate lipsa mea. Când i-am ajuns, m-au întrebat de ce am întârziat atât, şi
eu le-am răspuns: "Domnul a răspuns rugii noastre de dimineaţă, făcând
lumină în dezamăgirea noastră." Apoi am explicat aceste lucruri fraţilor mei."6
Mărturia acestui om care a trecut prin marea dezamăgire îi întoarce pe
evanghelici pe dos. Ei numesc acest lucru o "mască" salvatoare. Dar este oare
rezonabil ca un popor care a plâns toată noaptea cu o durere sfântă că nu au
văzut întoarcerea Domnului, să croiască o păcăleală pentru prietenii şi colegii
lor? O astfel de acuzaţie este ilogică, crudă şi nejustificată. Ea nu va rezista în
faţa istoriei sacre şi a simbolismului dat evreilor şi confirmat de adevăratul Miel
la Calvar.
Dezamăgirea nu i-a împiedicat să continue studiul. Cinsprezece luni mai târziu,
O.R.L.Crozier publica în The Day Star Extra din 7 februarie 1846 o descriere
completă a serviciilor din sanctuar şi însemnătatea lor. La acest articol se
referea Ellen White în 1847. Ea susţine prezentarea lui Crozier prin
următoarele cuvinte:
"Domnul mi-a arătat în viziune, în urmă cu un an, că fratele Crozier are
adevărata lumină asupra curăţirii sanctuarului, şi că este voia Sa ca fratele
Crozier să-şi publice opiniile pe care le-a prezentat în Day-Star Extra din 7
februarie 1846. Mă simt deplin autorizată de Domnul să recomand acest Extra
tuturor sfinţilor." 7
Astăzi, prezentarea lui Crozier este cunoscută doar câtorva adventişti. Ea
rămâne doar un document în arhive; şi totuşi, ea se bazează solid pe Scripturi
şi pe modelul pe care vechiul Israel îl cunoştea de secole. Această prezentare
conţine idei profunde de care adventismul are nevoie astăzi.

Cum a văzut Crozier lumina

Dacă fiecare adventist ar studia şi ar înţelege importanţa celor spuse de
Crozier, în biserica de astăzi ar avea loc o redeşteptare. Prezentarea lui ar risipi
îndoiala pe care o au mulţi despre locul pe care trebuie să-l ocupe biserica
noastră. Timpul nu a făcut decât să mărească valoarea spuselor lui. Articolul
său se întindea pe şapte pagini, fiecare pe trei coloane şi scris cu caractere
mici. Redăm mai jos câteva dintre ideile lui de bază: 8
1. "Sanctuarul era inima sistemului ceremonial." Domnul nu a spus lui Daniel
"ce sanctuar urma să fie curăţit la sfârşitul celor 2300 de zile, ci l-a numit
SANCTUARUL."
2. În opoziţie cu el se afla sanctuarul Vechiului Testament. "Pe acesta, Pavel îl
numeşte cortul vechiului legământ, care era o asemănare pentru vremurile de
acum" (Evrei 9,1.9).
3. Când s-a înălţat la cer, Hristos a devenit "un slujitor al adevăratului cort, pe
care Domnul l-a ridicat, şi nu omul" (Evrei 8,2). Acesta este sanctuarul unui
legământ mai bun, adică al noului legământ. "Sanctuarul care trebuie curăţit la
sfârşitul celor 2300 de zile este sanctuarul noului legământ." "Adevăratul cort,
care formează o parte a sanctuarului noului legământ, a fost zidit de Domnul,
în contrast cu cel al vechiului legământ, care a fost zidit de om." Dar ce oare a
zidit Domnul? "O cetate cu temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este
Dumnezeu" (Evrei 11,10). "Care este numele ei? Noul Ierusalim." "Sanctuarul
noului legământ este legat de Noul Ierusalim, pe când sanctuarul primului
legământ era legat de vechiul Ierusalim."
4. Preoţia sanctuarului pământesc, sau a primului legământ, aparţinea fiilor lui
Levi, dar cea a sanctuarului ceresc aparţine Fiului lui Dumnezeu. Hristos
împlineşte şi preoţia lui Melhisedec, şi pe cea a lui Aron. El a luat asupra Sa
carnea şi sângele, fiind sămânţa lui Abraam. El a fost "ispitit în toate lucrurile
ca şi noi, dar fără păcat," şi a fost făcut "desăvârşit prin suferinţă" trebuind să
se "asemene în toate lucrurile fraţilor Săi; ca să poată fi un Mare Preot milos."
5. Ceremoniile preoţiei levitice nu desăvârşeau pe cei pentru care erau
îndeplinite. Exista o ceremonie zilnică, şi una anuală. Serviciul zilnic nu făcea
ispăşire nici pentru păcatele individuale, nici pentru cele colective, ci ele
reprezentau o mijlocire continuă. Ispăşirea era o lucrare specială, pentru care
se dăduseră indicaţii precise. Hristos urma să "cureţe conştiinţa noastră" şi să
"desăvârşească pe cei ce sunt sfinţiţi" (Evrei 9,13.14; 10,14).
6. Serviciul zilnic era diferit de cel anual, care avea loc în ziua a zecea a lunii a
şaptea. Pentru serviciul zilnic, preotul intra în Sfânta, dar pentru cel anual intra
în Sfânta Sfintelor. Primul era pentru cazurile individuale, dar cel din urmă era
pentru tot poporul, trupul colectiv. "Primul se făcea pentru iertarea păcatelor, al
doilea pentru ştergerea lor - primul se putea face oricând, cel din urmă doar în
ziua a zecea a lunii a şaptea." De aceea, ziua ispăşirii era pentru Israel cea mai
importantă zi a anului când, prin sânge, sanctuarul era curăţit prin interior. Tot
aşa este curăţit şi sanctuarul noului legământ.
7. Lucrarea din ziua a zecea a lunii a şaptea era pentru ştergerea păcatelor, şi
nu putea avea loc decât la sfârşitul celor 2300 de zile. Unii au spus că ispăşirea
"a fost făcută şi terminată pe Calvar, când Mielul lui Dumnezeu şi-a dat viaţa."
Bisericile şi lumea cred acest lucru, "dar aceasta nu îl face să fie nici adevăr, şi
nici sacru, deoarece nu este susţinut de autoritatea Divină."
(1) Dacă ispăşirea a fost făcută pe Calvar, de cine a fost făcută? Ispăşirea este
lucrarea unui Preot; dar cine a oficiat pe Calvar?
(2) Uciderea victimei nu realizează ispăşirea; păcătosul ucidea victima
(Leviticul 4,1-4, 13-15), după care preotul lua sângele şi făcea ispăşirea.
(3) Hristos este Marele Preot ales să facă ispăşirea, şi El nu putea acţiona în
această funcţie decât după înviere, iar noi nu avem nici o aluzie că ar fi făcut
ceva pe pământ după învierea Sa care ar putea fi numit ispăşire.
(4) Ispăşirea se face în Sanctuar, dar Calvarul nu este un astfel de loc.
(5) După Evrei 8,4 El nu putea să facă ispăşirea fiind încă pe pământ, căci
"dacă ar fi pe pământ, nu ar putea fi preot." Preoţia levitică era pământească;
cea cerească este Divină.
(6) El deci nu a început lucrarea de ispăşire, oricare ar fi natura acestei lucrări,
decât după înălţare, când prin sângele Său a intrat în sanctuarul ceresc.
8. "În sanctuarul ceresc Marele nostru Preot face ispăşire cu sângele Său, şi
suntem iertaţi" (1 Petru 2,24). Scopul ispăşirii din ziua a zecea a lunii a şaptea
era să se "facă ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi; veţi fi curăţiţi de toate
păcatele voastre înaintea Domnului" (Leviticul 16,30). Poporul era eliberat de
păcatele lui prin slujirea care se făcea în cursul anului în Sfânta, spre a-i
pregăti pentru curăţirea de la sfârşitul anului." Este clar că "ceea ce întină
sanctuarul din punctul de vedere al lui Dumnezeu este mai degrabă întinarea
morală, decât cea fizică."
9. În slujba zilnică făcută de preoţi, pentru curăţire se folosea sângele taurilor
şi ţapilor, şi cenuşa unei vaci; dar sub noul legământ, conştiinţa este curăţită
de sângele lui Hristos. De aici "necesitatea curăţirii lucrurilor cereşti prin
ispăşirea făcută cu sângele lui Hristos pentru iertarea păcatelor şi pentru
curăţirea conştiinţei noastre"(Evrei 9,22.25).
10. După ce sanctuarul era curăţit, păcatele erau aşezate asupra ţapului pentru
Azazel. El nu îl reprezintă pe Hristos, ci pe Satana, deoarece a) ţapul nu era
trimis în pustie decât după ce Marele Preot încheia curăţirea sanctuarului
(Leviticul 16,20.21); b) ţapul era trimis într-un loc nelocuit, deci nu poate fi
cerul, unde a intrat Hristos; c) ţapul lua şi păstra toate nelegiuirile lui Israel,
dar când va apare a doua oară, Hristos va veni "fără păcat;" d) ţapul primea
nelegiuirile din mâna preotului şi apoi era trimis în pustie, deci ţapul trebuie să
fie altcineva afară de Cel care îl trimite; e) acest ţap nu era jertfit; singura lui
datorie era să ia nelegiuirile şi să le ducă în pustie, lăsând sanctuarul, preotul
şi poporul liberi de nelegiuire, după ce sanctuarul este curăţit (Leviticul
16,7-10.22); f) numele evreesc al ţapului este Azazel, care este numele
diavolului; g) la venirea lui Hristos, la începutul mileniului, Satana este legat,
lucru simbolizat de trimiterea ţapului într-un loc nelocuit.
11. Sanctuarul trebuie curăţit înainte ca Hristos să se poată întoarce, deoarece
"ultima Sa lucrare va fi de a lua de pe sanctuar păcatele tuturor, după ce l-a
curăţit." Tot aşa, mai este un eveniment care trebuie să aibă loc, acela al nunţii
Mielului, lucru anunţat de strigătul din 1844, "Iată Mirele vine!"
Acest articol, publicat cu aproape două decenii înainte de organizarea Bisericii
Adventiste de Ziua a Şaptea în 1863, continuă să fie de mare importanţă.
Teologia din ce în ce mai aberantă care pătrunde astăzi în biserica noastră nu
poate rezista în faţa acestei explicaţii a lui Crozier, bazată pe Scriptură şi
confirmată de Ellen White. Există motive să credem că atunci când aceste
fundamente sunt înţelese de biserică, ea va fi gata să îşi ocupe locul stabilit -
Mireasa "se va pregăti" pentru nuntă.

1. Vezi: Reinhold Niebuhr, Faith and History, 19,20.

2. Vezi: Francis Nichol, The Midnight Cry,9.
3. J.N.Andrews, The Sanctuary and 2300 days,29 orig.
4. Manuscript, "A Few Evidences of the Time of the Second Coming of Christ to
eldr. Andrus by Wm.Miller", 15 februarie 1831.
5. Hiram Edson, manuscris despre Dezamăgire.
6. Edson, ibid.
7. James and Ellen White, A Word to the "Little Flock." 12.
8. O.R.L.Crozier, "The Law of Moses" The Day Star Extra, 7 februarie 1846,
37-44.
 Cât timp ne va mai aștepta istoria?
Capitolul 3 - „Apoi Sanctuarul va fi curatit”; Donald K.Short

Conştiinţa adventistă ştie că istoria a aşteptat prea mult ca lucrarea din

sanctuar să se încheie. Dacă Hristos putea veni demult, înseamnă că ceva
serios L-a împiedicat să vină până acum, deoarece lucrarea din sanctuar este
realizată chiar de Hristos. De ce nu se ridică El oare să anunţe odată "S-a
sfârşit"? Dacă această lucrare nu s-a putut realiza în mai mult de un secol, cât
timp mai este necesar? La această întrebare trebuie găsit un răspuns, dacă
avem curajul să susţinem public moştenirea noastră sacră.
Deşi marii teologi şi exegeţii pot să-şi bată joc, mileriţii şi primii adventişti au
văzut capitolul 10 din Apocalips ca un produs al chinului lor. "Cărticica" oferită
de înger era "dulce ca mierea" în timp ce se bucurau într-o experienţă de
dragoste fără egal, aşteptând întoarcerea Domnului în ziua a zecea a lunii a
şaptea. Dar când speranţele le-au fost înşelate, cărticica a devenit într-adevăr
"amară". Să meargă din nou "înaintea multor popoare, neamuri şi limbi" era
mai mult decât au crezut ei vreodată; dar au acceptat această chemare ca
venind de la Dumnezeu.
După spusele îngerului, "nu va mai fi timp"(Apocalips 10,6). Deci oricând după
1844 putea avea loc sfârşitul, deoarece perioada de 2300 de ani se încheiase.
În contextul veşniciei, "timpul" este rezultatul păcatului. El este o mică
întrerupere a veşniciei, care nu ar fi avut loc nicidecum dacă nu apărea
păcatul. Timpul are un "început" şi un "sfârşit". Este perioada păcatului dintre
trecutul infinit şi viitorul infinit. Omul muritor înţelege cu durere că mormântul
aşteaptă pe oricine. "Timpul" colorează şi defineşte fiecare mişcare a fiinţelor
omeneşti. Acest lucru stă la temelia obsesiei omului de a călători cu viteze din
ce în ce mai mari. Moartea a fost întronată, se pare, în cadrul timpului. Dar
timpul este străin guvernării divine. El nu poate exista în prezenţa
Dumnezeului cel veşnic, marele "Eu Sunt." Cerul nu poate opera decât în
mediul veşniciei, iar acesta este în afara păcatului.
Trebuie să notăm, pentru cei care ar putea fi încurcaţi întrebându-se cum se
potriveşte un sabat în cer cu acest concept, că sabatul a fost "făcut" la sfârşitul
celei de-a şasea rotaţii a pământului. În timpul rotaţiei a şasea "Dumnezeu Şi-
a sfârşit lucrarea pe care o făcuse, iar în ziua a şaptea S-a odihnit." Fiecare
rotaţie a fost, şi este, identică. Cuvântul Domnului este Cel care a rostit
afirmaţia că fiecare a şaptea rotaţie va fi "binecuvântată" şi "sfinţită." Această
rostire nu era dependentă de factorul timp. Ea a depins atunci, şi depinde şi
astăzi, de Cuvântul Domnului. Cuvântul Domnului şi Cuvântul sunt veşnici.
Înseamnă că din 1844 planul cerului a fost ca păcatului să i se pună capăt.
Cerul era gata. Totul era gata. "Cărticica" fusese desigilată, iar "taina lui
Dumnezeu" urma să fie încheiată. O asemenea situaţie nu existase mai înainte
de 1844, căci urma să se desfăşoare perioada profetică de 2300 de seri şi
dimineţi. Nici o generaţie anterioară nu putea ajunge la înţelegerea necesară,
deoarece adevărul deplin al sanctuarului era încă necunoscut. Profeţia de 2300
de zile din Daniel este o parte vitală în înţelegerea controversei dintre adevăr şi
minciună care se defăşoară acum în faţa universului.
Conform acestui plan divin, 2300 de ani reprezintă un timp suficient pentru
demascarea păcatului. Întregul univers poate vedea rezultatele lui teribile.
Păcatul a domnit prea mult timp. De la răstignirea lui Isus pe Calvar până în
1844, milioane de oameni urmau să aibă ocazia să audă cîte ceva despre viaţa
şi lucrarea lui Hristos pe acest pămînt. Lumea cunoscută pe timpul apostolilor a
avut privilegiul să constate direct, sau să audă, despre inaugurarea evangheliei
şi puterii lui Dumnezeu. Au fost făcute minuni pentru ajutorul celor lipsiţi de
credinţă. Cerul hotărâse să facă totul cât mai uşor cu putinţă pentru ca
întreaga lume să înţeleagă mîntuirea din păcat.
Toată perioada de timp dintre Calvar şi 1844, problema a rămas aceeaşi.
Păcatul a dominat. Şi atâta timp cât păcatul a stăpânit, "stăpânul acestei lumi,"
Satana, l-a ţinut pe om în robia lui. Inima a continuat să fie "desnădăjduit de
rea". Deşi este adevărat că Hristos a "zdrobit" capul şarpelui, acesta nu a murit
nicidecum. În practică, el a continuat să stăpânească. Neprihănirea legii nu se
împlinise încă în noi.
O astfel de situaţie pune în discuţie puterea evangheliei. Înainte de prima
venire a lui Isus, planul cerului fusese anunţat cu claritate: "Îi vei pune numele
Isus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele lor"(Matei 1,21). După
Calvar, cerul urma să tolereze domnia păcatului pentru o perioadă de timp,
până în 1844, la sfârşitul celor 2300 de zile. După 1844 urma să aibă loc o
altfel de lucrare. Păcatele poporului lui Dumnezeu urmau acum să fie şterse.
Trebuia pregătită o generaţie de oameni cu un caracter asemănător cu al lui
Hristos, cum universul nu mai văzuse până atunci. Sanctuarul trebuia curăţit.

Cât de curat este "curăţit"?

Versetul cheie, care i-a făcut pe mileriţi să studieze cu seriozitate, foloseşte
pentru "curăţit" un cuvânt care nu mai este folosit nicăieri în Vechiul
Testament. Comentariile noastre dau lui Daniel 8,14 un sens vrednic de cea
mai serioasă atenţie:
"De la evreescul sadaq, "a fi drept," "a fi neprihănit." Verbul apare în această
formă (niphal) doar o singură dată în Vechiul Testament, ceea ce poate indica
un sens specializat pentru acest termen. Lexicografii şi traducătorii sugerează
diverse sensuri, cum ar fi "a fi făcut drept," "a fi pus într-o stare corectă," "a fi
declarat drept," "a fi îndreptăţit," "a fi justificat"...Astfel, termenul sadaq
implică idea suplimentară că "în ceasul judecăţii Sale"(care a început în 1844),
caracterul lui Dumnezeu va fi pe deplin justificat."1
Acest cuvânt principal dintr-un verset-cheie foloseşte o formă unică în Vechiul
Testament, deşi cuvântul "curăţit" este folosit în multe alte versete. Această
formă a lui "curăţit" dă lui "curat" o semnificaţie care ne permite să înţelegem
cum lucrează Dumnezeu. Ce a atras atenţia mileriţilor a fost ziua a zecea din
luna a şaptea a sistemului levitic, căci "în ziua aceea se va face ispăşire pentru
voi, ca să vă curăţiţi şi să fiţi curaţi de toate păcatele voastre înaintea
Domnului"(Leviticul 16,30).
Semnificaţia acestui cuvânt, sadaq, poate fi văzută şi în alte traduceri. Iată
cinci redări ale acestui termen: RSV, "Atunci sanctuarul va fi refăcut la starea
lui de drept"; Luther, "Atunci sanctuarul va fi consacrat din nou"; traducerea
ungară, "Atunci sanctuarul va fi refăcut"; Septuaginta, "Atunci sanctuarul va fi
purificat"; Moffat, "Atunci sanctuarul va fi restaurat". Toate aceste redări ne
spun că sanctuarul a fost compromis, contaminat, şi trebuie "făcut neprihănit,"
"consacrat din nou," "refăcut." Ele nu pot însemna decât "restaurat" la o stare
pe care a avut-o mai înainte.
Prin definiţie, sanctuarul este un loc consacrat, şi tocmai acest lucru trebuia
reabilitat, devotat păstrării lucrurilor sfinte. În acest sens foloseşte Biblia
termenii sanctuar şi templu, fiecare însemnând un loc unde locuieşte
Dumnezeu. Punctul de pornire a fost: "Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui
în mijlocul lor"(Exodul 25,8).
Aceste dovezi ne arată că o astfel de curăţire a sanctuarului cere ca el să fie
refăcut, restaurat, iar această lucrare are de-a face cu singurul lucru care
putea contamina sanctuarul, şi anume, păcatul. Miller era clar în înţelegerea că
"prin sanctuar noi înţelegem biserica" şi desigur, biserica este o colectivitate a
indivizilor. Dar această idee s-a şters de-a lungul anilor şi mult prea mulţi
adventişti sunt mulţumiţi să creadă că această "curăţire" este o lucrare care se
desfăşoară departe, în cer, şi urmează să fie încheiată. Acest concept lasă
lumea şi păcatul într-o nebuloasă în care Creatorul nu pare să fie amestecat.
Se implică faptul că mizeria permanentă a neamului omenesc este cel puţin în
parte din vina lui Dumnezeu. O astfel de premiză nu poate sta în faţa dreptăţii
şi îndurării Sale. Înţelegerea noastră are nevoie de "curăţire."

Gândirea tulbure are o istorie lungă

Scopurile declarate ale lui Dumnezeu au fost încurcate în mintea oamenilor, de
la speranţele deşarte ale Evei pentru primul ei născut şi până în ziua de astăzi.
Atât de des actorii de pe scena istoriei au fost legaţi la ochi faţă de lucruri pe
care generaţiile următoare le-au văzut cu mai multă claritate. Dovezile pentru
o astfel de afirmaţie sunt atât de clare, încât generaţia prezentă ar putea
începe să se întrebe care sunt lucrurile pe care nici ea nu le vede.
Înalta poziţie de profet nu este nici ea o garanţie pentru percepţie sută la sută.
"Profetul nu este făcut să înţeleagă deplin lucrurile descoperite lui,"2 chiar dacă
el a avut o mare dorinţă să le înţeleagă. Ucenicii, în legătură directă şi zilnică
cu Hristos, nu au înţeles solia. Când au fost trimişi să propovăduiască "s-a
împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi
în evanghelie," ei nu Îl puteau vedea pe Mesia decât ca un rege vremelnic.
Chiar solia pe care o purtau se baza pe capitolul nouă din Daniel, dar ei nu
puteau înţelege că "după şaizeci şi două de săptămâni Unsul va fi stârpit"3
(Marcu 1,15; Daniel 9,26). Ochii lor se îndreptau spre deliciile unei împărăţii
pământeşti.
Un raţionament asemănător l-a făcut pe Ioan Botezătorul să ajungă la aceeaşi
greşeală. El nu a înţeles natura lucrării lui Hristos, aşteptând ca naţiunea
iudaică să fie eliberată de cotropitorii ei imperiali.
Totuşi, orbirea ucenicilor nu era fără leac. A venit ziua când şi
-au înţeles greşeala, înţelegând că serviciul de la templu, jertfele şi ritualul,
trebuie să înceteze. Dar între blocajul lor mintal şi înţelegerea cerească se afla
un Ghetsemani, o Golgota, un mormânt şi o înviere. Membrii bisericii nou
născute trebuiau să cunoască locul crucii în viaţa lor. Doar aşa putea Hristos, în
cuvinte şocante, să le deschidă urechile să audă ce spun Scripturile:
"O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au
spus prorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava
Sa?" Şi a început de la Moise şi de la toţi prorocii şi le-a tâlcuit în toate
Scripturile ce era cu privire la El..."Iată ce vă spuneam cînd eram încă cu voi,
că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în legea lui Moise, în
proroci şi în Psalmi." Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile
(Luca 24,25-27.44.45).
Ucenicii nu erau singuri în această neînţelegere, căci şi Pavel era în beznă, cu
totul devotat unei idei greşite, până i s-a luminat mintea şi i s-au deschis ochii.
Studiase şi el profeţiile Vechiului Testament, dar adevărul ascuns în ele era
dincolo de puterea lui de înţelegere. După ce a primit viziunea, a fost în stare
să scrie Epistola către Evrei, arătând bisericii lucrarea lui Hristos în sanctuarul
ceresc. Dacă ar fi înţeles acest lucru mai devreme, istoria bisericii primare ar fi
fost cu totul alta.
Există un motiv serios pentru care Isus a început de la Moise, a continuat cu
profeţii şi a adus pe ucenici până la perdeaua sfâşiată din templu. Toată viaţa
naţiunii iudaice se desfăşura în jurul serviciilor de la templu. Şi totuşi, când a
venit adevăratul Miel, nu a fost recunoscut. Serviciile de la templu ajunseseră
un ritual, un scop în sine. Ceremoniile erau un gen rafinat de mântuire prin
fapte. Participanţii nu reuşeau să vadă nevoile propriilor inimi şi să înţeleagă
urmarea păcatului oglindită în fiecare jertfă - moartea. Dar Hristos a dus pe
ucenici dincolo de perdeaua ruptă, dându-le o viziune a lucrării Sale viitoare. Ei
au prins o frântură din lucrarea Sa "la dreapta lui Dumnezeu."4

Confuzia secolelor 19/20

Mărturia istoriei spune clar că mileriţii au văzut în experienţa lor conducerea
directă a lui Dumnezeu. Au fost schimbate multe vieţi, caractere au fost
remodelate, totuşi orbirea care a acoperit scopurile lui Dumnezeu pentru copiii
trupeşti ai lui Avraam lovea acum pe urmaşii lui spirituali, confirmând astfel
descendenţa lor comună. Urmăriţi paralela trasată de Ellen White:
Ca şi primii ucenici, William Miller şi prietenii lui nu au înţeles nici ei deplin
importanţa soliei pe care o transmiteau. Erori care fuseseră împământenite de
mult timp în biserică îi împiedicau să ajungă la o interpretare corectă a unui
punct important din profeţie. Astfel, deşi proclamau solia pe care Dumnezeu le-
a încredinţat-o spre a fi dată lumii, totuşi, din cauza înţelegerii greşite a
scopului ei, au suferit dezamăgiri...Miller şi prietenii lui au împlinit profeţia şi
au prezentat o solie despre care Inspiraţia spusese că va fi dată lumii, dar pe
care ei nu ar fi putut-o prezenta dacă ar fi înţeles-o deplin.5
Mileriţii se găseau într-o bună companie, căci nu făceau decât să repete ce
făcuseră ucenicii lui Hristos, nereuşind să înţeleagă chemarea lui Dumnezeu,
scăpând astfel adevărurile spirituale. Ca şi iudeii, ei acceptau erorile populare
care îi orbeau. Pentru noi, acest lucru este plin de semnificaţii. Ce garanţii
avem că percepţia noastră este mai bună ca a lor?
Este suficient de clar că nici timpul, poziţia şi nici un alt criteriu omenesc nu
poate asigura poporului lui Dumnezeu imunitate la eroarea spirituală şi
neânţelegeri. Nici chemarea directă din cer şi nici împuternicirile divine nu pot
garanta protecţia la idei greşite. Adventiştii de ziua a şaptea trebuie deci să
examineze marele adevăr al sanctuarului ţinând cont de acest lucru,
amintindu-ne că părinţii noştri spirituali au eşuat din cauza erorilor populare
care i-au orbit. Aceasta nu înseamnă că erezia a fost o parte a ceea ce noi am
crezut. Ce a fost "adevăr prezent" acum 100 de ani încă este adevăr. Timpul nu
alterează nicidecum adevărul. Dar el nu mai este "prezent" şi nici suficient
pentru acest ceas al vremii sfârşitului, în sensul că este un concept mult mai
larg şi matur despre Dumnezeu şi principiile guvernării Sale.
În consecinţă, ar fi tragic dacă biserica rămăşiţei ar considera, cât de puţin, că
întîrzierea celei de-a doua veniri se datorează lucrării de curăţire din cer, care
s-a poticnit. La fel de dezastruoasă ar fi ideea că a doua venire a lui Hristos ar
fi condiţionată de un număr mai mare de membrii, mai multe instituţii, o
strategie mai bună sau acceptare din partea lumii.
Eşecurile istoriei sacre s-au datorat mereu sărăciei spirituale şi niciodată lipsei
de resurse materiale, strategiilor imprudente sau reputaţiei proaste. Biserica a
şaptea, ultima biserică, nu este acuzată că se relaxează şi nu are "fapte," căci
Martorul Credincios spune deschis că ştie "faptele." Acuzaţia este, "...şi nu
ştii" (Apocalips 3,17). El atrage atenţia la o stare de orbire chiar în perioada
când sanctuarul urmează să fie curăţit.

1. SDA Bible Commentary, vol.4, pag.844 (ediţia 1955).

2. Ellen White, The Great Controversy, pag.344.
3. Ellen White, idem, pag.345.
4. Marcu 16,19; Fapte 2,32; 7,55.56; Evrei 8,1.
5. Ellen White, The Great Controversy, pag. 351,352,405.

Este timpul să ne recăpătăm geniul

Capitolul 4 - „Apoi Sanctuarul va fi curatit”; Donald K.Short

De-a lungul secolelor au existat totdeauna în poporul lui Dumnezeu serioase

înţelegeri greşite. Ultima şi cea mai remarcabilă a fost cea a părinţilor noştri
spirituali. Biserica lor, Filadelfia, nu a înţeles că înainte ca sfârşitul să poată
veni, urmează să apară pe scenă o altă biserică. Pentru noi, astăzi, acest lucru
este foarte clar. Dar există realităţi ale istoriei noastre care, după un secol şi
jumătate, nu par aşa de clare.
Nimeni nu poate pune la îndoială că lumea ştiinţei înaintează cu o viteză
uluitoare. Disciplinele academice şi stiinţa în general, devin din ce în ce mai
specializate pe măsură ce fiecare câmp de activitate vine cu noi detalii, care
deschid noi orizonturi de explorat. Nu este normal să ne întrebăm dacă biserica
a realizat o înaintare asemănătoare în discernământul spiritual? Ştim noi astăzi
mai mult decât pionierii noştri care, prin rugăciune şi studiu sârguincios, au
descoperit adevărurile care ne-au făcut un popor? După un secol şi jumătate
este timpul să înţelegem că avem de oferit lumii mai mult decât un proiect
sentimental de distribuit apartamente de aur în Noul Ierusalim. În cumpănă se
află principii veşnice pe care noi suntem chemaţi să le clarificăm.
Creştinismul şi-a însuşit de-a lungul secolelor anumite învăţături pe care le-a
numit fundamentale. Dacă acceptăm glasul Scripturii, trebuie să recunoaştem
faptul că la vremea sfîrşitului aceste învăţături vor fi atât de corupte, încât
"locuitorii pământului s-au îmbătat" cu aceste idei false (Apocalips 17,2).
Oricare ar fi lista cu "fundamentalele" lumii creştine, un lucru este clar: Lumea
creştină nu are nici un amestec în adevărul sanctuarului şi judecăţii. El rămâne
un element particular adventist de ziua a şaptea. Din nefericire, până acum noi
nu am văzut şi nici nu am apreciat deplin valoarea lui, şi de aici sărăcia
noastră, emblema Laodiceei.
Acest adevăr, care face deosebită biserica noastră, era inima şi sufletul vieţii
ebraice, care a dus la prima venire a lui Mesia. Importanţa lui de atunci
rămâne valabilă astăzi. Am fost sfătuiţi că:
"În serviciul tipic, doar cei care se apropiau de Dumnezeu cu mărturisire şi
pocăinţă, şi ale căror păcate, prin sângele jertfei pentru păcat, fuseseră
transferate asupra sanctuarului, puteau lua parte la serviciul zilei ispăşirii. Tot
aşa, în marea zi a ispăşirii finale şi a judecăţii de cercetare, singurele cazuri
luate în discuţie sunt ale copiilor poporului lui Dumnezeu."1
Această explicaţie ar trebui să ne facă să ne vedem poziţia. Biserica rămăşiţei
are de jucat un rol special, ca şi Israelul din vechime. Lucrarea de curăţire a
sanctuarului şi solia pe care o avem pentru lume este exprimată în următoarea
afirmaţie:
"În timp ce judecata de cercetare continuă în cer, în timp ce păcatele
credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din sanctuar, în poporul lui Dumnezeu de
pe pământ trebuie să aibă loc o lucrare specială de curăţire, de îndepărtare a
păcatului. Această lucrare este prezentată mai bine în soliile din Apocalips 14.
Când va fi încheiată această lucrare, urmaşii lui Hristos vor fi gata pentru
apariţia lui Hristos."2
Ca popor, nu se poate să nu vedem legătura dintre noi şi solia din Apocalips
14. Aceasta înseamnă că există pentru noi "o lucrare specială de curăţire şi
îndepărtare a păcatului." Primul înger anunţă ceasul judecăţii lui Dumnezeu,
solia lui Miller care continuă până astăzi. Al doilea înger cheamă pe cei
credincioşi să părăsească bisericile populare, spre a fi gata pentru apariţia Sa.
Această lucrare continuă şi astăzi. Aceste două solii au precedat solia îngerului
al treilea, care a adus cea mai teribilă solie proclamată vreodată neamului
omenesc. El spune: "Dacă se închină cineva fiarei şi chipului ei şi primeşte
semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui
Dumnezeu" (Apocalips 14,9.10).
Păcatul care aduce mânia lui Dumnezeu trebuie să fie un păcat foarte real.
Indiferent ce s-a spus în trecut despre cine ar fi fiara, iar chipul ei fiind
protestantismul apostaziat, cu semnul lui, sabatul fals, suntem confruntaţi cu o
problemă mult mai serioasă. Dacă aşezăm orice altceva înaintea Dumnezeului
adevărat, sau îngăduim ca ceva să umbrească locul Său, ne închinăm de fapt
fiarei. Orice lepădare a adevărului înseamnă o lepădare a Autorului adevărului.
Închinarea la fiară, în ultima şi cea mai sinistră formă a ei, nu este altceva
decât închinarea adusă "eului". Acest "eu" este ceea ce psihologii numesc
"ego", ceea ce are implicaţii vaste şi subtile, foarte neînţelese astăzi.
A fost relativ uşor, de-a lungul anilor, să proclamăm soliile primilor doi îngeri.
Solia îngerului al treilea devine din ce în ce mai dificilă. Ea are o legătură cu
curăţirea sanctuarului. Această legătură specială poate fi văzută în următoarea
afirmaţie:
"Cei care au respins prima solie nu au putut beneficia de a doua; nu au
beneficiat nici de strigătul de la miezul nopţii, care trebuia să-i pregătească să
intre prin credinţă cu Isus în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc. Şi
respingând cele două solii anterioare, şi-au întunecat atât de mult înţelegerea,
încât nu au mai văzut lumină în solia îngerului al treilea, care arată calea în
Sfânta Sfintelor."3
Solia îngerului al treilea trebuie să fie, deci, o cheie care descuie uşa în Sfânta
Sfintelor.
Biserica ocupă un loc unic
Adventiştii nu trebuie să se amnestece în mulţime, devenind o parte a ei. Dacă
nu ne păstrăm locul unic de "rămăşiţă," nu este nici un motiv pentru existenţa
noastră. Interesul lui Dumnezeu pentru un popor specific este clar în Scriptură.
Noi suntem "casa" lui Dumnezeu "dacă păstrăm până la sfârşit încrederea
nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm"(Evrei 3,1-6). Tot aşa, "casa lui
Dumnezeu" este "biserica Dumnezeului cel viu" (1Timotei 3,15). Această
"casă" are un Arhitect divin: "Iată, omul al cărui nume este ODRASLA...El va
zidi templul Domnului" (Zaharia 6,12.13). Arhitectul este interesat ca "biserica"
Sa, "casa" Sa, "templul" Său, să fie clădite pe o temelie cerească fără defect:
"Biserica Sa trebuie să fie un templu construit după asemănare cerească, iar
arhitectul îngeresc a adus măsurătoarea de aur din cer ca fiecare piatră să fie
dimensionată după măsura divină, şi lustruită ca o emblemă a cerului,
reflectând în toate direcţiile razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii."4
Ne putem oare aprecia locul special? "Casa lui Dumnezeu," "biserica lui
Dumnezeu," "templul lui Dumnezeu" "cortul" şi "sanctuarul," toate sunt
proiecte divine de care se ocupă Marele Constructor. Când se ocupă de una, El
se ocupă de toate, căci ele sunt împreună interesul Său primordial - locul
locuinţei Sale. Orice activitate din Sfânta Sfintelor este legată cumva de
biserica lui Dumnezeu. Biserica aceasta trebuie să proclame solia îngerului al
treilea, iar aceasta arată drumul în Sfânta Sfintelor. De aici deducem că între
biserică şi curăţirea sanctuarului există o strânsă legătură. William Miller a
prins o frântură din acest adevăr cu mult timp în urmă.
Îşi cunoaşte biserica păcatul?
Tot serviciul din sanctuar a apărut din cauză că planul lui Dumnezeu a fost
sabotat. Creatorul luase toate măsurile, asigurase totul pentru copiii Săi.
Sănătatea şi fericirea lor fizică şi mentală erau rezolvate. Ei erau o parte a
familiei cereşti, iar legăturile familiei urmau să se dezvolte şi mai strâns de-a
lungul veşniciei. Ei se bucurau de comuniune cu Dumnezeu şi cu îngerii sfinţi.
"Atâta timp cât rămâneau loiali legii divine, capacitatea lor de cunoaştere, de
bucurie, de dragoste, urma să se dezvolte permanent. Ei urmau să obţină
mereu noi comori de cunoştinţă, descoperind noi izvoare de fericire, obţinând
concepţii despre nemăsurata dragoste a lui Dumnezeu din ce în ce mai clare."5
Dar planul lui Dumnezeu a fost împiedicat. Sabotorii intraseră în acţiune.
Raportul Scripturii este fără echivoc. Astăzi Adam se desfată vorbind faţă către
faţă cu Dumnezeu. A doua zi, după neascultare, fuge din faţa lui Dumnezeu.
Era acelaşi Dumnezeu Creator şi acelaşi Adam fizic. Schimbarea avusese loc în
mintea lui Adam. Motivul acestei schimbări se află în şmecheria şarpelui în care
s-a încrezut Adam. El credea că va ajunge ca Dumnezeu; aici se află adevărata
rădăcină a păcatului.
Desigur, este imposibil ca omul să poată fi ca Dumnezeu dacă nu reuşeşte să
scape de El, adică să-L omoare. Logica acestei afirmaţii este simplă, căci
Hristos spunea despre diavol că a fost ucigaş de la început (Ioan 8,44).
Aceasta înseamnă că Satana i-a oferit lui Adam posibilitatea să scape de
Dumnezeu, iar omul a acceptat oferta. Este greu de crezut că omul a realizat
conştient acest lucru; se pare că a fost o acţiune inconştientă. Dar acest lucru
nu schimbă rezultatul final. Tot aşa, fără îndoială că Lucifer nu a înţeles
profunzimile păcatului şi rezultatele teribile ale acţiunii lui când a început să
pună la îndoială autoritatea lui Dumnezeu.6 Totuşi, acest lucru nu schimbă
faptul că în momentul în care a fost de acord cu propunerea mentală, a devenit
un ucigaş.7
Aşa cum promisese şarpele, ochii lui Adam şi Eva s-au deschis. Au văzut că
aveau nevoie de ceva să se îmbrace, iar Domnul, în îndurarea Sa, chiar în
ceasul păcatului lor, le-a venit în ajutor. Le-a oferit haine din piele, ceea ce
presupunea moartea unei făpturi. Următorul pas al omului în înţelegerea
"binelui şi răului" a fost să ia viaţa unei făpturi cu mâna lui - să ia viaţă pe care
numai Dumnezeu putea să o dea. "Pentru Adam, aducerea primei jertfe a fost
o ceremonie cumplit de dureroasă."8 Era prima oară când vedea moartea (era
şi prima oară când universul vedea moartea). El tremura la gândul că păcatul
lui a fost atât de mare încât cerea vărsare de sânge. El a început să fie astfel
instruit în legătură cu jertfele şi cu temelia sistemului sanctuarului, care nu a
fost cunoscut de urmaşii lui decât multe secole mai târziu. Adevărul teribil că
păcatul produce moartea a început să se clarifice.
Dar istoria ne spune că oamenii nu au înţeles acest lucru. În mintea lor nu
putea intra faptul că fiecare animal jertfit reprezenta rădăcina primului păcat,
dorinţa de a fi ca Dumnezeu. Înţelegerea lor era atât de imatură, încât atunci
când a venit, Mielul lui Dumnezeu nici nu a fost recunoscut. Acest lucru dă o
semnificaţie profundă rugăciunii lui Hristos atârnând pe cruce: "Tată, iartă-i
căci nu ştiu ce fac"(Luca 23,34). Uimitor, păcatul veacurilor este un păcat
necunoscut. Privind serviciul din sanctuar, universul întreg a început să
înţeleagă că "tot ce nu vine din credinţă, este păcat" şi că acestă problemă va
deveni crucială la sfârşitul timpului, cum spunea Isus: "Dar când va veni Fiul
Omului, va găsi El credinţă pe pământ?"(Romani 14,23; Luca 18,8). Transferul
de încredere de la Dumnezeu la om a adus păcatul în această lume, şi odată cu
el a apărut "timpul" şi ocolul pe care Dumnezeu nu l-a intenţionat niciodată.
Acest ocol va continua atâta timp cât copiii lui Dumnezeu păstrează vrăjmăşie
împotriva Sa. Această vrăjmăşie face lumea să se teamă de a doua venire a lui
Hristos şi speră ca evenimentul să aibă loc într-un viitor cât mai îndepărtat.
Această vrăjmăşie produce păcatul cu voia. Această vrăjmăşie dă fiori reci
adventiştilor, gândindu-se când va apare numele lor în faţa judecăţii. Pavel
aduce acest lucru în discuţie în Romani 8,6: "Şi umblarea după lucrurile firii
pămînteşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi
pace. Căci firea pământească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea
nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună."
Trebuie să înţelegem că "firea pământească este vrăjmăşie împotriva lui
Dumnezeu" şi că nu există nici un motiv pentru fiori reci, deoarece fiind
duhovnicesc înseamnă viaţă şi pace. Aceasta înseamnă că "răscumpărarea" nu
poate fi completă până când această vrăjmăşie nu este eradicată iar poporul lui
Dumnezeu nu este eliberat de ceea ce Crozier numea "dependenţa (de) şi
consecinţele păcatului." Caracterul lui Dumnezeu fiind ceea ce este, a fost de
acord să dea pe Fiul Său în mâinile oamenilor care doreau locul Său. El era de
acord să plătească ultimul preţ pe care îl cereau copiii Săi. El dorea ca ei să
înţeleagă că păcatul este dorinţa de a-L ucide pe Dumnezeu.
Biserica urmează încă să înţeleagă acest lucru. Adevăratul "timp de
strâmtorare" nu va fi durere fizică, sete, foame şi tot ce au suferit martirii, ci o
teribilă trezire a conştiinţei care începe să vadă că păcatul ucide. O astfel de
înţelegere nu poate veni decât la sfârşitul timpului, când sanctuarul urmează
să fie curăţit.
Dumnezeu vrea ca biserica să-şi cunoască păcatul
Dumnezeu a pregătit serviciul sanctuarului spre a ne ajuta să vedem exact ce
doreşte El să facă pentru noi. Fiecare animal junghiat de mâna păcătosului era
un Calvar în miniatură. Scopul era descoperirea vrăjmăşiei adînc ascunse, pe
care păcătosul o are împotriva lui Dumnezeu. Se dovedea că Dumnezeu nu a
reţinut nimic, nici chiar pe Fiul Său, dacă astfel putea să-l facă pe om să vadă
revolta atât de bine ascunsă în mintea lui. Serviciul trebuia să fie un catalizator
care să înmoaie inima mândră şi încăpăţânată. Nimic în afară de sânge nu
putea şterge un păcat inconştient atât de profund ascuns - dorinţa de a ucide
pe Dumnezeu.9
Pentru unii care susţin că omul nu a avut niciodată o aşa vrăjmăşie ascunsă
împotriva lui Dumnezeu şi că este o exagerare că omul s-ar gândi să-L omoare
pe Dumnezeu, nu trebuie decât să privim la cuvintele lui Hristos din Matei 21,
33-44. El relatează aici pilda unui om care a plantat o vie pe care a lăsat-o în
grija unor administratori, plecând într-o ţară îndepărtată. Când s-a apropiat
vremea culesului, stăpânul a trimis slujitorii să aducă preţul recoltei. Dar
aceştia au fost trataţi cu violenţă.
Când şi al doilea grup de servitori a fost tratat la fel, stăpânul a trimis pe fiul
său, sperând că va fi respectat. Isus însuşi a fost Fiul trimis să aducă roada
viei, dar când le-a spus ascultătorilor că şi fiul va fi tratat la fel şi chiar va fi
omorât ca să pună mâna pe "moştenirea Sa", sau în realitate locul Său, ei au
căutat şi mai mult "să-L prindă", căci "înţelegeau că vorbea despre ei." Le era
greu să accepte implicaţiile păcatului ascuns adânc în inima lor.
În Ioan 8,33 Hristos vorbeşte fraţilor lui iudei. În acest dialog ei insistă că sunt
sămânţa lui Avraam; că el este tatăl lor şi că nu sunt robii nimănui - fără să
înţeleagă că Isus spunea că a comite păcat însamnă a fi rob păcatului. Isus le
spunea că ei caută să-L omoare, dar dacă ar fi copiii lui Avraam, şi ai lui
Dumnezeu, aşa cum pretindeau, L-ar iubi şi pe Hristos. El le spunea că ei sunt
copii ai diavolului. Ei replicau că Isus este de la diavol. El a răspuns: "Eu nu am
diavol; ci Eu cinstesc pe Tatăl Meu;" El spunea că ei nu cunosc pe Tatăl Său.
Sfârşitul pasajului confirmă tot ce a spus Isus, căci ei "au luat pietre să arunce
în El."
Ce le-a spus Isus lor ar trebui să ne deschidă nouă ochii. Ei nu făceau decât să
transpună în acţiune ura îngropată adânc în inimile lor. Ei nu erau conştienţi de
această vrăjmăşie. Isus a încercat să le facă cunoscut faptul că erau robi ai
păcatului, fii ai diavolului, împreună vrăjmaşi contra Fiului şi reprezentantului
lui Dumnezeu. Eşecul lor de a înţelege a fost scris pentru "avertizarea" noastră.

1. Ellen White, The Great Controversy, pag.480.

2. Idem, pag.425.
3. Ellen White, Early Writings, pag.260,261.
4. Ellen White, General Conference Bulletin, 1893,pag. 408.
5. Ellen White, Patriarch and Prophets, pag.51.
6. Idem, pag.35.
7. Este interesant de notat că în acest punct veşnicia s-a rupt. A apărut un
"început" care implică automat un "sfârşit" astfel "timpul" şi rezultatul lui,
"moartea," au devenit fapt, atunci când Lucifer a hotărât să se răzvrătească.
8. Opera citată.
9. Notă: Marele adevăr la ispăşirii a fost corupt teribil. Toate "religiile," inclusiv
creştinismul, au ajuns să înţeleagă că moartea lui Hristos, sau în credinţele
păgâne moartea unui personaj important, urmăreşte să îmblânzească un
Dumnezeu mânios şi să îl ţină liniştit. Aceasta este esenţa catolicismului
roman, preluat în protestantism. Dar această credinţă este chiar opusul
adevăratei evanghelii, cum spune Ioan 3,16. Când solia îngerului al treilea este
proclamată corect, catolicismul roman, care nu este altceva decât întruparea
fiarei şi a păgânismului, va fi adus "la judecată". Marea strigare din Apocalips
18 va fi proclamată cu rezultate care vor zgudui lumea, şi orice doctrină falsă -
închinarea la sine - va fi demascată.

Pot avea oamenii buni păcate necunoscute?

Capitolul 5 - „Apoi Sanctuarul va fi curatit”; Donald K.Short

Ce aţi fi făcut dacă eraţi în locul lui Caiafa? Gândiţi-vă un moment. El avea o
răspundere. Era directorul executiv. În plus, avea logica de partea lui atunci
când afirma că este mai bine să moară un singur om pentru naţiune, decât să
moară toţi. Pentru el, răstignirea Fiului lui Dumnezeu nu era păcat; era doar o
necesitate administrativă. Conform procedurii administrative a oricărui comitet,
el alegea din două rele pe cel mai mic. Aceasta este o capcană în care şi noi
astăzi cădem atât de des. A alege din două rele pe cel mai mic înseamnă a
vota mereu pentru continuarea păcatului.
Această situaţie indică oare o problemă încă nerezolvată? Este posibil ca un
popor să fie convertit, să trăiască după toată lumina pe care o are, şi totuşi să
aibă păcate necunoscute, ascunse sub suprafaţă? Poate Dumnezeu să sigileze
un popor în această situaţie? Are sigilarea finală legătură cu dezvoltarea
caracterului, sau este un simplu ritual în cer?
De mult timp vorbim noi de vremea când poporul lui Dumnezeu va fi sigilat şi
va trăi fără mijlocitor în timpul strâmtorării. Chiar existenţa permanentă a unui
mijlocitor indică faptul că există încă o problemă nerezolvată. Aceasta este
păcatul, iar în ziua în care nu va mai fi nevoie de un mijlocitor, păcatul a fost
înlăturat.
Acest grup de oameni va fi unic în istoria lumii. Convertirea şi convingerea lor
despre păcat vor fi de asemenea unice. Ei vor înţelege diferenţa dintre
legămîntul cel vechi şi cel nou. Ei vor vedea că cele două legăminte
promovează idei opuse despre împăcare. Ei vor vedea pervertirea vechiului
legământ, care propune că Dumnezeu trebuie împăcat cu omul, în contrast cu
noul legământ, care spune că omul trebuie împăcat cu Dumnezeu. Omul va
înţelege că de la început despărţirea a fost cauzată de păcat. Punctul central al
adevărului sanctuarului este că Hristos nu va rămâne veşnic Mijlocitor şi
Înlocuitor; această lucrare va avea un sfârşit. Va exista o dezvoltare a
caracterului aşa cum nu a experimentat niciodată o comunitate de sfinţi. Ei vor
birui "cum a biruit Hristos." Prioritatea nu este de a pregăti un popor pentru
moarte, ci pentru înălţarea la cer.
Lumea evanghelică nu vede deosebirea dintre iertarea păcatelor şi ştergerea
lor. Ei acceptă ca Dumnezeu să fie împăcat cu omul, deşi adevărul cere invers.
Ei nu cred nici că o curăţire autentică este posibilă sau necesară, deoarece, ca
şi mulţi adventişti, ei sunt mulţumiţi să continue păcatul până în momentul
glorificării. Odată cu lepădarea legii, ei au acceptat ideea romano-catolică a
imposibilităţii biruinţei asupra păcatului atâta timp cât fiinţele omeneşti au o
natură păcătoasă. Dar există o problemă şi mai serioasă. În faţa dreptăţii
veşnice a lui Dumnezeu trebuie rezolvate toate aspectele păcatului, cunoscute
sau necunoscute, conştiente sau inconştiente. Vechiul legământ trebuie înlocuit
de cel nou, cu rezultate practice în viaţa poporului lui Dumnezeu.
Cât de adânc este îngropat păcatul?
Medicina acceptă astăzi psihanaliza ca o branşă legitimă şi respectabilă, care
oferă asistenţă terapeutică tulburărilor mentale. Au fost folosite metode
ştiinţifice pentru a descoperi cum funcţionează mintea. S-a ajuns la concluzia
că există o zonă subconştientă care are o influenţă dinamică asupra
conştientului. Această premiză se apropie de înţelegerea puterii de motivaţie
din viaţa oamenilor, şi confirmă numeroasele versete biblice care afirmă că
Dumnezeu este interesat de inima oamenilor, adică mintea lor. Lucru care este
în contrast clar cu felul în care evaluează omul, după aparenţa exterioară.
În lumina curăţirii sanctuarului, acest lucru oferă răspunsuri la realizările
adevărate ale convertirii. Aceasta trebuie să afecteze mai mult decât aspectul
exterior. Acum mai bine de trei decenii, un psihiatru creştin ridica următoarea
întrebare:
"Datorită faptului că procesul subconştient joacă un rol aşa de însemnat în
comportarea şi viaţa noastră mentală, şi înţelegând că atâta răutate zace
ascunsă, teologii s-au întrebat, fireşte, cât de mult poate afecta procesul
mântuirii predicat în evanghelia lui Hristos, subconştientul uman. Duce oare
acceptarea teoriilor psihologice moderne la concluzia că viaţa religioasă
afectează numai conştientul, şi că o mare parte a personalităţii umane este
lăsată neatinsă şi neschimbată? Urmează de aici să sugerăm că omul
credincios va rămâne într-o stare în care cea mai mare parte a fiinţei lui este în
rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi deci străină de Dumnezeu?" 1
Răspunsul adventist de ziua a şaptea este că toată rebeliunea şi tot ce este
străin de Dumnezeu trebuie eradicat din inimă înainte ca cineva să poată sta în
prezenţa lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că şi subconştientul trebuie
curăţit înainte ca generaţia finală să fie gata pentru înălţarea la cer. Astfel,
singura cale de a curăţi subconştientul este de a-l face conştient. Lucrul acesta
va dovedi puterea evangheliei chiar în momentul cînd păcatul a ajuns la
plinătate şi se manifestă deplin. Această operaţie este explicată astfel în Biblie
şi Spiritul Profetic:
"Convingerile implantate în inimă şi luminarea înţelegerii prin acceptarea
cuvântului lucrează în deplină armonie. Adevărul adus în faţa minţii are
puterea să trezească energiile adormite ale sufletului."2
"Când Isus este înţeles prin credinţă, şi adus în sanctuarul interior al inimii,
Duhul Sfânt va modela şi aranja caracterul după asemănarea lui Hristos."3
Profunzimea acestui gând trebuie înţeleasă. "Convingerile implantate în inimă"
trebuie să fie inconştiente, pe când "adevărul adus în faţa minţii" este
conştient. Tot aşa, adevărul "înţeles prin credinţă" este o apreciere conştientă,
care va avea efect asupra "sanctuarului interior al sufletului," care poate fi
subconştient. Subconştientul are influenţă asupra conştientului şi trebuie luat
în considerare când se discută despre caracter.
Acest lucru înseamnă că "oamenii buni" pot avea păcate necunoscute. Lucrarea
zilei ispăşirii implică tot caracterul. Cei care îşi consacră cu sinceritate viaţa în
serviciul lui Dumnezeu, sunt deseori surprinşi şi dezamăgiţi să constate că sunt
confruntaţi cu obstacole şi încercări. Ei se roagă pentru asemănare cu Hristos,
ca să constate că sunt confruntaţi cu situaţii care scot tot ce este mai rău din
fiinţa lor. "Sunt descoperite defecte a căror existenţă nici nu o bănuiau...În
providenţa Sa, El aduce aceste persoane în situaţii diferite...ca să poată
descoperi în caracterul lor defecte care au fost ascunse de înţelegerea lor."4
Acest concept dă sens numeroaselor afirmaţii ale lui Isus. Când a spus: "Eu am
venit ca ei să aibă viaţa, şi s-o aibă din belşug" (Ioan 10,10), înţelegem de aici
că nu trebuie să fie nici o reţinere, nici o vină, ci viaţă aşa cum a plănuit-o
Dumnezeu. Când a spus: "Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi"
(Ioan 8,31), putem aprecia puterea vindecătoare a neprihănirii oferite de
Hristos. Când a vorbit despre parabola viei şi a fiului omorât, El descoperea
gândirea necunoscută a ascultătorilor Lui.
Evanghelia poate descoperi păcatul ascuns
Ioan ne dă asigurarea că Isus înţelegea motivele ascunse ale oamenilor. El
vedea prin falsitatea, poleiala şi ezitările societăţii. El "nu avea nevoie să-I facă
cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă El însuşi ştia ce este în om" (Ioan
2,25). De unde a obţinit El această cunoştinţă? Doar recent a reuşit ştiinţa
medicală să înţeleagă câte ceva din cunoştinţa pe care a exprimat-o Hristos cu
secole în urmă.
O profeţie din Isaia ne dă o imagine remarcabilă despre modul în care
percepea Isus motivaţiile ascunse, şi cum înţelegea El caracterul păcatului. Se
prezintă aici caracterul nobil pe care urma să-L aibă Mesia, cum urma să-l
obţină şi cum îl va afecta. Isaia ne spune că Duhul Domnului se va odihni peste
El, un Duh de înţelepciune, pricepere şi cunoaştere, că nu va judeca "după
înfăţişare", ci "cu neprihănire." Neprihănirea Sa va fi atât de vastă, încât îi va
folosi ca îmbrăcăminte - "neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, şi credincioşia
brâul rărunchilor lui" (Isaia 11, 1-5).
Această referire la "rărunchi" apare frecvent în Biblie, deseori în legătură cu
"inima" sau "mintea." Totdeauna se referă la facultăţile mentale profunde.
Dicţionarul ne spune că sensul biblic al termenului "rărunchi" este sediul
profund al simţămintelor şi afecţiunilor. Un lexicon afirmă că în Vechiul
Testament sensul lui "rărunchi" este "sediul emoţiilor şi afecţiunilor;...[Ieremia
12,2] eşti aproape de gura lor, dar departe de inima (afecţiunile) lor; deci, cu
referire la caracter, obiectul examinării lui Dumnezeu." 5 Această afirmaţie
susţine părerea că, din lipsa unui termen ştiinţific în timpul Vechiului
Testament, care să definească subconştientul, a fost folosit cuvântul "rărunchi"
pentru acest sens. El se referă la motive, caracterul interior, care va fi analizat
în faţa judecăţii şi comparat cu Cuvântul scris şi cu Cuvântul care a devenit
trup şi a locuit printre noi, standardul lui Dumnezeu pentru copiii oamenilor.
Folosirea termenului "rărunchi" nu este izolată. Este menţionat cel puţin de
cincisprezece ori. Psalmistul spune: "Tu mi-ai întocmit rărunchii" (Psalmi
139,13). Ieremia, după ce se ceartă cu Domnul despre cum prosperă cei răi,
observă că ei nu slujesc decât cu buzele: "Eşti aproape de gura lor, dar departe
de rărunchii lor" (Ieremia 12,2 engl.). El face cunoscuta afirmaţie solemnă:
"Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o
cunoască?" Apoi continuă: "Eu, Domnul, cercetez inima şi rărunchii" (Ieremia
17,9.10). Martorul Credincios se referă şi El la rărunchi când discută cu cele
şapte biserici: "Eu sunt cel care cercetez rărunchii şi inima" (Apocalips 2,23).
La judecată nimic nu va rămâne ascuns.
Astfel, Isaia descrie pe Hristos stând în faţa lui Dumnezeu prin "credincioşie,"
fiind astfel "neprihănit." Aceasta este o descriere a felului de oameni produs de
solia îngerului al treilea, căci şi ei vor avea "credinţa lui Isus." Aceasta este o
credinţă care se prinde de harul lui Dumnezeu când dreptatea Sa deschide
"rărunchii" noştri, şi după toate aparenţele suntem prinşi de mânia lui
Dumnezeu. Această situaţie unică cere nu numai credinţă "în" Isus, ci chiar
credinţa pe care a avut-o El, credinţa "Lui" Isus (Apocalips 14,12). Laodicea
este chemată la acest fel de viaţă clădită pe credinţă, discernământ spiritual şi
neprihănirea lui Hristos, dar ea nu poate apare până ce Laodicea nu "ştie,"
până când "rărunchii" ei nu sunt deschişi, iar gura şi afecţiunile ei nu ajung în
armonie.
Acum un secol, Domnul a încercat să câştige afecţiunea Bisericii Adventiste de
Ziua a Şaptea trimiţând acea "foarte preţioasă solie" din 1888, care era
începutul pregătirii finale pentru înălţarea la cer. Pe când biserica era adunată
la sesiunea Conferinţei Generale din 1893, Alonzo T. Jones a prezentat o lungă
serie de studii asupra "Soliei îngerului al treilea." El trăgea concluzia că Domnul
nu ne va lua păcatele fără permisiunea noastră. Poporul lui Dumnezeu trebuie
să decidă ce doreşte mai mult: păcatul sau pe Hristos. Dar în perspectiva
lucrării de sigilare, Domnul va cerca şi va scoate la suprafaţă "păcate despre
care n-am ştiut nimic, ceea ce arată că El este dispus să meargă mai profund,
atingând în final cele mai mari adâncimi... El nu poate pune sigiliul, chipul
perfect al caracterului Său, asupra noastră, până când acesta nu este realizat
în noi. Pentru aceasta El a trebuit să sape adânc, cât nici nu am visat, căci nu
ne înţelegem propriile inimi." 6
Vorbitorul, pe care Ellen White l-a confirmat de nenumărate ori, continua să
spună că acesta este procesul sfinţirii, iar noi trebuie să ştim ce face Domnul.
Dacă ne-ar lua păcatele fără să ştim, nu ne-ar face nici un bine. Ar face din noi
nişte "maşini." Este necesar să ştim când pleacă păcatul, ca să putem şti când
vine neprihănirea. Cu alte cuvinte, trebuie să ne cerceteze "rărunchii" ca
rebeliunea noastră să poată fi curăţită.
Evanghelia în sanctuar
Timp de secole serviciul din sanctuar s-a desfăşurat în cea mai desăvârşită
ordine şi perfecţiune. Dar adevăratul scop al sanctuarului a fost uitat, dacă a
fost vreodată înţeles. Lui Israel i s-a spus să construiască tabernacolul pentru
ca Domnul să poată locui "în mijlocul lor." (Exodul 25,8). Dar ei au crezut că
ceea ce contează este îndeplinirea serviciului în sine. Acest mod de înţelegere
al evreilor poate fi pericolul nostru. Dacă nu facem decât să transferăm ceea ce
făceau ei pe pământ, într-o rutină care se desfăşoară în cer, şi uităm că
adevărata problemă este păcatul, ne aflăm fără nici o speranţă în vechiul
legământ. Ei nu au reuşit să înţeleagă că aceste servicii au fost cerute din
cauza păcatului. Dumnezeu şi păcatul nu pot locui împreună. Unul sau altul
trebuie să plece. De aceea a izbucnit război în cer, devenind astfel evident că
adevăratul păcat este voinţa de a-L ucide pe Dumnezeu.
Pentru a explica acest lucru, Domnul a făcut un plan pe care îl puteau înţelege
chiar şi cei fără carte. Au fost cerute tot felul de jertfe, fiecare cu un rol
deosebit în planul general. Acestea toate nu ar fi existat niciodată dacă nu ar fi
apărut revolta copiilor lui Dumnezeu şi dacă El nu ar fi dorit să le mai dea o
şansă să trăiască. Cu alte cuvinte, "religia" este rezultatul păcatului. Planul
original propunea o legătură faţă către faţă, un mediu familiar de respect
reciproc. Serviciile acestea urmăreau să aducă înapoi anturajul Edenului.
Gândirea subconştientă trebuia descoperită, iar vrăjmăşia ascunsă în inima
omului urma să fie înlăturată.
Pentru a reface planul original, Hristos a devenit "slujitor al adevăratului cort,
care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul" (Evrei 8,2). El este "mijlocitorul
unui legământ mai bun" (vers.6). Aceste două măsuri definesc "adevăratul
cort," în contrast cu "umbra." Ele dau sens întregului serviciu, "un legământ
mai bun," adică un legământ nou în locul celui vechi. Aceasta înseamnă că
sanctuarul în care slujeşte Hristos este sanctuarul noului legământ, clădit de
Dumnezeu. Lucrul acesta a fost înţeles clar de Crozier, aşa cum l-a prezentat el
prima oară credincioşilor după dezamăgire.
În armonie cu tipul, Hristos nu putea să intre ca mare preot să slujească, până
nu avea sânge de adus. Poziţia adventistă este logică, corectă şi conformă cu
întregul serviciu iudaic. Hristos Şi-a început lucrarea după răstignire, când a
obţinut sângele de jertfă. În acest moment, păcatul lumii era înregistrat într-un
mod uşor de înţeles pentru întreaga omenire. Copiii lui Dumnezeu se puteau
vedea în cele întâmplate la cruce. Dacă înţelegerea faptului că ei înşişi L-au
ucis pe Fiul lui Dumnezeu nu reuşea să convingă inima lor, nimic altceva nu
putea reuşi. Universul întreg era martor la cele întâmplate. După Calvar,
evanghelia a devenit puterea de a recrea inimi omeneşti.
Acest serviciu din sanctuar, inaugurat la cruce, este în esenţă noul legământ şi
este legat de Noul Ierusalim, aşa cum vechiul legământ era legat de vechiul
Ierusalim. "Adevăratul cort" a fost ridicat de Domnul, pe când cel vechi a fost
zidit de oameni. Şi ce a ridicat Domnul? "O cetate...al cărei meşter şi ziditor
este Dumnezeu" (2 Corinteni 5,1). Dar o cetate fără locuitori este o cetate
fantomă. Oamenii alcătuiesc cetatea. Fiecare individ, fiind "casă," este obiectul
interesului lui Dumnezeu, şi aşa a fost la început când a zis: "Să facem om
după chipul nostru." Această "casă," acest "cort," rămâne obiectul interesului
lui Dumnezeu şi scopul final al întregului serviciu al sanctuarului şi curăţirii lui
finale. În această lucrare finală, universul întreg va vedea desfăşurată puterea
evangheliei.
Biserica de pe pământ va înţelege şi ea adevărul întreg. Vechiul legământ se
ocupa de ritualurile exterioare şi curăţirile ceremoniale, dar cel nou trebuie să
se ocupe de curăţirea interioară, având legea în minte, scrisă în inimă.
În Sfânta din sanctuarul pământesc, păcatele trebuiau mărturisite zilnic. Dar o
dată pe an, în ziua ispăşirii, păcatele erau şterse prin serviciul din Sfânta
Sfintelor. Aceste simboluri pot avea sens doar dacă reprezintă lucrurile spre
care arătau. Întregul ritual reprezenta o desfăşurare a tainei evlaviei (Coloseni
1,27) şi sensul ei final în contrast cu taina nelegiuirii (2 Tesaloniceni 2,4).
Înseamnă că de la cruce până în 1844 a avut loc o lucrare pentru conştientul
uman, în prima încăpere. Această lucrare trebuie să preceadă ziua ispăşirii
finale şi realizarea unei lucrări mai profunde pentru subconştientul uman.
Lumea urma să audă solia de îndurare. Evanghelia proclama întregului neam
omenesc că, prin credinţă, există mântuire în Hristos pentru toţi oamenii. Orice
păcat cunoscut, dacă este mărturisit, poate fi şi iertat. Soluţia este sângele lui
Hristos.
Dar după 1844 urma să aibă loc o lucrare diferită, tot aşa cum ziua ispăşirii de
la sfârşitul anului era diferită de lucrarea din fiecare zi. Universul urma să vadă
o re-creaţie în copiii lui Dumnezeu, când vrăjmăşia subconştientă împotriva Sa
urma să fie descoperită, iar omul urma să-şi vadă păcatul aşa cum este.
Aceasta însemna că, în tip şi antitip, Sfânta reprezintă o lucrare pentru mintea
conştientă, în timp ce Sfânta Sfintelor trebuie să se ocupe de subconştient.
Contrastul dintre vechiul şi noul legământ devine vizibil, şi mii de ani de
simbolistică şi tipologie sunt concentraţi şi devin eficienţi pentru ultima
biserică. Când Laodicea îşi vede alienarea, mândria subtilă şi păcatul
necunoscut, îşi va "cunoaşte" ticăloşia, vrăjmăşia împotriva Mântuitorului, se
va pocăi şi va fi vindecată.

1. Ernest White, Christian Life and the Unconscious, (New York 1955) pag.20.
2. Ellen White, Testimonies to Ministers, pag.145.
3. Ellen White, Sons and Daughters of God, pag.83.
4. Vezi: Ellen White, Ministry of Healing, pag. 470.471.
5. Brown, Driver and Biggs, A Hebrew and English Lexicon of the Old
Testament (Oxford 1955) pag.480.
6. Vezi: General Conference Bulletin, 1893, pag. 404.405.

Ce este „adevăratul cort”?

Capitolul 6 - „Apoi Sanctuarul va fi curatit”; Donald K.Short

Hristos a fost permanent confruntat cu situaţia în care trebuia să vorbească

unor oameni care aveau urechi, dar nu auzeau. Chiar şi ucenicii Săi, ca şi
cărturarii şi fariseii, nu reuşeau să înţeleagă adevărurile noi care le erau
prezentate. Era, după cum spunea El, ca şi când ai pune "un petic nou la o
haină veche," sau "vin nou în burdufuri vechi" (Matei 9,16.17).
Noi putem înţelege acest subiect dacă suntem atenţi la afirmaţia lui Isus:
"Stricaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica" (Ioan 2, 19). Iudeii nu mai
auziseră până acum o lăudăroşenie aşa stridentă - o clădire care fusese
ridicată în 46 de ani, să fie zidită de acest tâmplar în trei zile; "dar El le vorbea
despre templul trupului Săi"(versetul 11). Ucenicii au înţeles acest lucru abia
după înviere. Ce înseamnă el pentru rămăşiţă, rămâne încă să fie descoperit.
Scrierile lui Pavel ne spun că Isus ştia despre ce vorbeşte. Când a spus
"templu," nu se referea la clădirea din piatră de la Ierusalim. Scriptura afirmă
clar:
"Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt...Nu ştiţi că voi sunteţi
templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă
nimiceşte cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci
templul lui Dumnezeu este sfânt, iar templul sunteţi voi(engl.)...Cum se
împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului
cel viu, cum a zis Dumnezeu: "Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi
Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu" (1 Corinteni 6,19; 3,16; 2 Corinteni
6,16).
Trebuie să înţelegem că acest "templu al lui Dumnezeu" este legat vital de noul
legământ. Aluzia că Dumnezeu va "locui" şi va "umbla" cu poporul Său, aduce
imediat Epistola către Evrei în prim plan: "Iată legământul pe care îl voi face cu
ei după acele zile...voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile
lor" (Evrei 10,16).
Astăzi putem vedea clar din istoria sacră că preoţia levitică şi ceremoniile
sistemului ei nu desăvârşeau poporul. Ritualurile zilnice şi anuale repetate
mereu nu au rămas decât un tip. Ele nu reprezentau decât un capitol în
procedura lui Dumnezeu cu poporul Său. Ele trebuiau să-i pregătească pentru
adevărul pe care şi îngerii îl găseau prea greu de crezut, că "atât de mult a
iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu" spre a realiza o
schimbare în inimile omeneşti. Lucrarea care trebuia făcută era de a "curăţi"
conştiinţa şi de a pregăti un popor "desăvârşit pentru vecie," fără "vină" în faţa
tronului lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu este clar că, în final, fiinţele omeneşti trebuie să devină
locuinţa Duhului Sfânt. Acest lucru dă viaţă adevărului despre sanctuarul
ceresc. "Calea Ta, O, Dumnezeule, este în sanctuar" (Pslami 77,13 engl.).
Locuinţa lui Dumnezeu nu este un loc izolat, departe în univers. Interesul Său
pentru omenire a făcut ca Fiul Său să devină pentru veşnicie un membru al
familiei umane, ca să ştim că El are un interes suprem faţă de "templul lui
Dumnezeu...şi acesta sunteţi voi." Un argument este felul cum Martorul
Credincios continuă să bată la uşa templului Său, în solia către Laodicea.
Dilema finală care trebuie rezolvată este următoarea: Există o semnificaţie
etică a curăţirii sanctuarului ceresc înainte ca Hristos să se poată întoarce, sau
această curăţire este doar un simplu ritual ce se joacă într-un colţ al
universului, fără nici o legătură cu noi? Oroarea suprapunerii adevărului peste
ritualurile iudeilor a produs verdictul cutremurător: "Răstigneşte-L!" Astăzi
suntem confruntaţi cu aceeaşi dilemă. Este uşor pentru noi să promovăm
planuri evanghelistice şi să alergăm după creşterea bisericii, încărcaţi
emoţional cu muzică şi artă în mega-campanii, visând la bogăţiile materiale ale
cerului, decât să privim la semnificaţia etică a adevărului care ne confruntă
individual şi colectiv.
Făgăduinţa lui Isus că se va întoarce, raportată în Ioan 14,1-3, conţine mult
mai mult decât pare la prima vedere. "Locaşurile" din casa Tatălui Său sunt
descrise cu termenul grecesc "sălaş," sau "locuri de locuit." Dumnezeul care "a
spus şi s-a făcut" nu are nevoie de secole să pregătească un loc pentru poporul
Său - dacă un astfel de loc este material. Însă, pentru a pregăti o locuinţă în
care Dumnezeu şi poporul Său să locuiască împreună, şi ei să fie "templul
Dumnezeului celui viu" iar El să "locuiască şi să umble în mijlocul lor" şi unde
este El acolo să fie şi ei - aceasta cu adevărat cere timp de pregătire. Nu este o
lucrare din cărămizi şi mortar, şi nici măcar din pietre preţioase, ci din inimi
omeneşti "de piatră." O astfel de lucrare cu adevărat ia timp şi nimeni nu poate
spune sigur cât timp ar putea lua.
Există multe versete care susţin ideea că "templu," "cort," sau "casa lui
Dumnezeu" dau sens şi profunzime înaltei chemări a poporului lui Dumnezeu.
Aici se găseşte reala semnificaţie a adevărului despre "ce a pregătit Dumnezeu
pentru cei ce-L iubesc" (1 Corinteni 2,9), adică un caracter, o experienţă în
lucrurile profunde ale lui Dumnezeu, descoperite de Duhul Sfânt. Poporul Său,
"casa lui Dumnezeu," sunt legaţi împreună spre a alcătui "un templu sfânt în
Domnul":
"Prin El, şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. Aşa dar, voi nu mai
sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii,
oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor, piatra din
capul unghiului fiind Isus Hristos. În El, toată clădirea bine închegată creşte ca
să fie un templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să
fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu prin Duhul" (Efeseni 2,18-22).
Biblia afirmă destul de categoric că "adevăratul cort" este poporul lui
Dumnezeu, pentru care există slujba sanctuarului ceresc. Când poporul lui
Dumnezeu va aprecia acest lucru, va înţelege de ce nu a avut loc încă a doua
venire.

"Adevăratul cort" şi sfatul divin

Ellen White a spus multe despre "adevăratul cort." Când analizăm unele dintre
aceste numeroase afirmaţii, putem înţelege că în final omul trebuie să fie
adevăratul cort, templul în care Dumnezeu doreşte să locuiască veşnic.
Experienţa credincioşilor din 1844 a rezultat dintr-o nouă apreciere a
legământului în lumina ceasului judecăţii. Ea nu propunea soluţii juridice mai
bune pentru acceptarea păcătoşilor, ci pentru ca păcătoşii să poată fi făcuţi
neprihăniţi prin credinţă. Conceptele evanghelice despre sfârşit nu se
armonizează cu acest adevăr al sanctuarului, judecăţii, şi lucrării care trebuie
să aibă loc în inima omului. Înalta chemare oferită rămăşiţei este unică:
"Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor," a fost instrucţiunea
dată lui Moise pe munte...Acesta a fost singurul sanctuar care a existat
vreodată pe pământ, despre care vorbeşte Biblia. Pavel declara că acesta a fost
sanctuarul vechiului legământ. Dar noul legământ nu are nici un sanctuar?
Revenind la Epistola către Evrei, cercetătorii adevărului au descoperit existenţa
unui al doilea sanctuar, al noului legământ, în cuvintele lui Pavel deja citate:
"Primul legământ avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un
locaş pământesc de închinare." Cuvântul "şi el" implică faptul că Pavel se
referise mai înainte la sanctuarul noului legământ. Întorcându-se la începutul
capitolului precedent, ei au citit: "Punctul cel mai însemnat al celor spuse este
că avem un Mare Preot care s-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al
măririi în ceruri, ca slujitor al locului prea sfânt şi al adevăratului cort, care a
fost ridicat nu de om, ci de Dumnezeu."
Aici se vorbeşte despre sanctuarul noului legământ. Sanctuarul vechiului
legământ a fost ridicat de om, clădit de Moise; dar acesta a fost clădit de
Domnul, nu de om. În acel sanctuar, preoţii pământeşti îndeplineau slujba; în
acesta, Hristos, Marele nostru Preot, slujeşte la dreapta lui Dumnezeu. Un
sanctuar a fost pe pământ, celălalt este în cer."1
Aici se arată că există un sanctuar al noului legământ, deosebit şi separat de
cel clădit de Moise. Este sanctuarul pe care l-a descoperit Crozier după
dezamăgire, şi este sanctuarul pe care evanghelicii îl batjocoresc. Un alt pasaj
descoperă o înţelegere crescândă a acestui concept:
"Termenul "sanctuar" folosit în Biblie se referă, în primul rând, la cortul ridicat
de Moise, ca un model al lucrurilor cereşti; şi în al doilea rând, la "adevăratul
cort" din cer, despre care vorbea sanctuarul pământesc. La moartea lui Hristos,
seviciul tipic a luat sfârşit. Adevăratul cort din cer este sanctuarul noului
legământ. Şi deoarece profeţia din Danie 8,14 se împlineşte în această
dispensaţiune, sanctuarul la care se referă ea trebuie să fie sanctuarul noului
legământ."2
Aceste citate declară că "adevăratul cort" este sanctuarul noului legământ. Se
face o deosebire între sanctuarul lui Moise şi cel al lui Dumnezeu. Unul a fost
pe "pământ," celălalt în "cer." Acest lucru nu înseamnă o localizare pur
geografică, dacă cerul este socotit a fi un punc îndepărtat din univers. Ioan a
văzut "un cer nou şi un pământ nou," lucru care indică mai mult decât o
localizare geografică. Oriunde locuieşte Dumnezeu este un loc sfânt.
Importanţa acestui lucru poate fi privită şi în alt fel. Unul a fost sanctuarul
omului şi celălalt sanctuarul lui Dumnezeu. Sanctuarul omului oferea refugiu de
vină şi păcat în vechiul legământ, un adăpost juridic. Sanctuarul lui Dumnezeu
propunea o confruntare cu vina şi păcatul în noul legământ, care poate crea o
nouă experienţă pentru inima omenească. Şi structura portabilă din pustie, şi
templul măreţ al lui Solomon, au fost făcute de mâna omului. Dar Domnul a
făcut un cort care este realizarea Sa, potrivit pentru Dumnezeu şi poziţia Sa
înaltă în univers. Unul este pământesc, celălalt ceresc. După cum Dumnezeu
este mai mare decât omul, tot aşa cortul făcut de El este mai măreţ decât cel
făcut de om; al Său nu este "făcut de mâini."
Raportul Scripturii afirmă fără echivoc că "noul legământ" are o legătură vitală
cu caracterul poporului lui Dumnezeu: "Voi pune legile Mele în mintea lor şi le
voi scrie în inimile lor" (Evrei 8,10). Deci sanctuarul din Daniel 8,14, care se
referă la sanctuarul noului legământ, are o legătură clară cu mintea şi inima
poporului lui Dumnezeu. Sfatul ceresc ne asigură că: "Ce a fost făcut în tip în
slujba sanctuarului pământesc, este făcut în realitate în sanctuarul ceresc."3
Primul a fost o introducere; al doilea, o pregătire a inimii pentru curăţirea
păcatului înainte de glorificare.

"Adevăratul cort" şi cerul

Adventiştii au confundat prea mult timp cerul cu aur, argint şi pietre scumpe -
materialism grosolan. Creştinismul în general apelează la eu să facă binele
spre a câştiga recompensa, sau să evite răul spre a scăpa de pedeapsă. Dar
acesta este apelul fiecărei religii din lume, păgâne, filozofice sau de orice fel.
Toate susţin un oarecare gen de utopie în viitor, singura diferenţă fiind drumul
de parcurs până acolo. Adventiştii de ziua a şaptea sunt chemaţi la o înţelegere
superioară, altfel nu au nici un motiv de a exista.
Evanghelia ne spune că singurul motiv posibil pentru care Dumnezeu Şi-a dat
singurul Fiu, a fost dragostea pentru copiii Săi. Hristos a fost dispus să nege
eul, să-Şi ia crucea şi să plece în căutarea lor. O înţelegere a acestui adevăr va
constrânge pe poporul Său să se apropie de El. Se află aici o dragoste
reciprocă ce nu poate fi diluată de nimic şi care întrece orice putere din
univers. Ea oferă o ambianţă spirituală care spulberă materialismul cerului, iar
localizările geografice devin nesemnificative.
Această legătură de dragoste face lucrarea lui Hristos în "adevăratul cort" de
importanţă supremă. Biserica de pe pământ este foarte strâns legată de cer,
aşa cum spun afirmaţiile următoare:
"În timp ce Isus slujeşte în sanctuarul de sus, prin Duhul Sfânt El slujeşte
biserica de pe pământ."4
"Fericirea cerului se află în conformarea faţă de voinţa lui Dumnezeu, şi dacă
oamenii devin membrii ai familiei regale a cerului, este deoarece cerul a
început cu ei aici pe pământ."5
"Fiecare oră care se scurge este plină de activitate în curţile cereşti, spre a
pregăti un popor pe pământ...Dacă vom fi sfinţi acolo sus, trebuie mai întâi să
fim sfinţi aici jos."6
"Dumnezeu a aşezat biserica ca o lumină în lume, spre a călăuzi lumea către
cer. Ea trebuie să fie o parte a cerului pe pământ, aruncând lumină divină pe
cărarea sufletelor apăsate."7
"Dincolo de perdeaua dinlăuntru se găsea Sfânta Sfintelor, centrul serviciului
simbolic al ispăşirii şi mijlocirii, şi care reprezenta piesa de legătură dintre cer
şi pământ."8
Cerul este mai mult decât un loc material - el reprezintă un mod de înţelegere,
o experienţă vie care începe aici şi acum pentru poporul lui Dumnezeu.
Lucrarea de slujire pe care o desfăşoară Hristos acum este o lucrare pentru
biserica de pe pământ. După cum în serviciul tipic Sfânta Sfintelor era o piesă
de legătură între pământ şi cer în ziua ispăşirii, tot aşa Sfânta Sfintelor are un
rol special în lucrarea de pe pământ în ceasul judecăţii de după 1844.

"Adevăratul cort" şi Hristos

Când spunea iudeilor să distrugă templul şi în trei zile îl va ridica din nou, Isus
se referea la trupul Său. Nici iudeii şi nici ucenicii nu au înţeles ce vrea să
spună. Pentru noi este uşor. Putem vedea moartea şi învierea Sa concordând
cu profeţia şi istoria. Pavel a prins şi el ceva din semnificaţia profundă a acestui
adevăr. El spune în evrei 9,11: "Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor
viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este
făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta."
Mai înainte, Hristos a spus că "templul" Său a fost zidit şi că El a devenit Mare
Preot într-un "cort desăvârşit." El a devenit un astfel de preot în omenescul
Său; după cum poporul Său este chemat să-şi aducă trupurile ca o jertfă vie,
tot aşa a făcut şi El. Splendoarea acestei înalte chemări adresate bisericii
rămăşiţei se poate vedea în următoarea afirmaţie:
"Când a început să construiască sanctuarul ca loc de locuinţă pentru
Dumnezeu, Moise a fost instruit să facă totul după planul care i s-a arătat pe
munte...Tot aşa lui Israel, pe care dorea să-l facă locul locuinţei Sale, i s-a
descoperit idealul caracterului Său. Modelul li s-a arătat pe munte, atunci când
s-a dat legea la Sinai...Israel a ales căile lui. Ei nu au zidit după model; dar
Hristos, adevăratul templu pentru locuirea lui Dumnezeu, a modelat fiecare
detaliu al vieţii Sale pământeşti în armonie cu idealul lui Dumnezeu...Tot aşa
caracterele noastre trebuiesc zidite spre a fi "o locuinţă a lui Dumnezeu prin
Duhul."9
Astfel, clădirea sanctuarului şi serviciile lui trebuiau să facă cunoscut poporului
lui Dumnezeu că în neprihănire există viaţă, iar în păcat se află distrugere şi
moarte veşnică. Valoarea şi scopul sanctuarului nu se găseau în structura lui
impunătoare sau în ceremoniile sacre. Clădirea în sine şi serviciile urmăreau,
dimpotrivă, să arate oamenilor că există un cort şi mai desăvârşit, Hristos
Însuşi. El trebuia să desopere adevărul spiritual că Isus este modelul suprem,
"adevăratul cort" după care se fac toate celelalte.
Dacă Israel ar fi înţeles acest lucru, istoria lumii ar fi fost complet diferită.
Dumnezeu dorea mai mult decât orice să-i facă locul locuinţei Sale. Sanctuarul
nu era decât un simbol pentru acest scop. Această speranţă divină a trebuit să
aştepte până a venit Hristos, dar în El posibilitatea a devenit fapt, şi El,
adevăratul templu pentru locuirea lui Dumnezeu, a modelat fiecare detaliu al
viaţii Sale după planul lui Dumnezeu. Tot aşa trebuiesc zidite şi caracterele
noastre, biserica ştiind astfel că există un cort unde locuieşte Hristos. "Prin
moartea şi învierea Sa, El a devenit un slujitor al adevăratului cort pe care
Domnul l-a ridicat, nu omul."10 Cât de mult şi cât de repede se va schimba
istoria lumii în zilele noastre, când păzitorii sabatului vor înţelege că Domnul
doreşte să zidească caracterele lor spre a fi o locuinţă a lui Dumnezeu prin
Duhul?

"Adevăratul cort" şi biserica

În 1844, după marea dezamăgire, urma să fie realizată o lucrare ce nu mai
fusese încercată înainte. Credincioşii urmau să înţeleagă rebeliunea din inima
omenească împotriva lui Dumnezeu şi a adevărului. Vrăjmăşia lor fusese
necunoscută, aşteptând descoperirea în ispăşirea finală. Lucrarea începută
urma să ducă la împăcare completă; ispăşirea urma să devină fapt. Un popor
trebuia sigilat şi pregătit să-L privească pe Dumnezeu în faţă. Această lucrare
de sigilare descrisă în Apocalips şi în Ezechiel îşi aşteaptă împlinirea şi este
descrisă de serva Domnului ca o experienţă solemnă:
"Cei care nu se simt întristaţi de starea lor spirituală şi nu suspină pentru
păcatele altora, vor fi lăsaţi fără sigiliul lui Dumnezeu. Domnul porunceşte
slujitorilor Săi, cei cu armele de nimicire în mână: "Mergeţi după el în cetate şi
loviţi; ochiul vostru să fie fără milă şi să nu vă înduraţi! Ucideţi şi nimiciţi pe
bătrâni, pe tineri, pe fecioare, pe copii şi pe femei; dar să nu vă atingeţi de nici
unul dintre cei care au semnul pe frunte. Începeţi însă cu Locaşul Meu cel
Sfânt!" Ei au început cu bătrânii care erau înaintea templului.
Vedem aici că biserica - templul Domnului - urma să simtă prima mânia lui
Dumnezeu. Bătrânii, cei cărora Dumnezeu le-a dat mare lumină, şi care
fuseseră păzitorii intereselor spirituale ale poporului, şi-au trădat misiunea."11
Seriozitatea acestui apel merită atenţia noastră. Trebuie notat în special că
biserica este "sanctuarul Domnului." Interesul Său nu se concentrează asupra
unei lucrări îndepărtate de secretariat, verificând rapoartele cereşti, ci asupra
unei biserici care este cu adevărat cortul Său. Pământul este plin de mii de
clădiri măreţe ridicate în numele Domnului. Construirea multora a luat decenii
de muncă asiduă, iar altele stau în picioare de secole. Şi totuşi lumea de astăzi
aşteaptă să vadă splendoarea unei "case" consacrată deplin slujirii lui
Dumnezeu. Materialul nu lipseşte, dar ce a pregătit Domnul a fost neglijat.
Biserica rămăşiţei este asigurată că:
"Domnul a oferit bisericii Sale capacităţi şi binecuvântări pentru ca ea să poată
prezenta lumii o imagine a posibilităţilor Sale, ca biserica să fie desăvârşită în
El, un reprezentant permanent al unei lumi veşnice şi al unor legi mai înalte
decât legile omeneşti. Biserica Sa trebuie să fie un templu clădit după
asemănarea divină, şi arhitectul îngeresc şi-a adus trestia de măsurat din cer
pentru ca fiecare piatră să fie cioplită şi tăiată după măsurile divine, lustruită
să străluceasă ca o emblemă a cerului, reflectând în toate direcţiile razele
strălucitoare şi clare ale Soarelui Neprihănirii."12
Lumea întreagă va fi atrasă de o biserică "clădită" după aceste planuri. Piatra
din capul unghiului a fost aşezată, iar Arhitectul divin continuă să caute "pietre
vii" spre a termina această casă. Destinul bisericii, semnificaţia tipului şi
antitipului, realizarea planului întocmit de la întemeierea lumii, au fost aşezate
în mîinile poporului lui Dumnezeu spre a fi înţelese şi realizate.
"Tabernacolul iudeu era un tip al bisericii creştine...Biserica de pe pământ,
alcătuită din cei credincioşi şi loiali lui Dumnezeu, este "adevăratul cort" al
cărui slujitor este Răscumpărătorul. Dumnezeu, şi nu omul, a clădit acest cort
pe o platformă înaltă. Acest cort este trupul lui Hristos, şi de la nord, de la sud,
de la est şi de la vest, El adună pe cei care îl vor alcătui. Prin Hristos,
adevăraţii credincioşi sunt reprezentaţi ca fiind clădiţi împreună pentru a
alcătui o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul."13
O apreciere a chemării nespus de înalte pe care a făcut-o Dumnezeu bisericii
rămăşiţei conţine în ea o putere constrângătoare ce aşteaptă încă să fie
realizată. După cum templul de piatră şi materiale preţioase din vechiul
Ierusalim era minunea lumii, tot aşa universul întreg se va minuna de
splendoarea "adevăratului cort," biserica de pe pământ, trupul lui Hristos, când
va deveni cu adevărat locuinţa Duhului Sfânt.

"Adevăratul cort" şi poporul rămăşiţei

Slava creaţiunii ieşită din mîinile lui Dumnezeu urma să fie mărită şi mai mult
prin crearea lui Adam şi a Evei după "chipul" Său. Ei erau unici, nu doar
"duhuri slujitoare," ci fiinţe după asemănarea Sa, spre a avea stăpânire asupra
pământului. În plus, ei urmau să aibă comuniune cu Dumnezeu faţă către faţă.
Acest lucru urma să le dezvolte aprecierea faţă de Creator şi să ofere lui
Dumnezeu o părtăşie care să satisfacă caracteristica predominantă a
caracterului Său - dragostea pentru fiecare persoană. Dar planul a fost stricat,
lucru care l-a lăsat pe Dumnezeu în situaţia de a lupta să-l aducă pe om înapoi
în poziţia originară a comuniunii faţă către faţă. El este obligat să facă acest
lucru, căci sunt copiii Săi. Măreţia acestui plan este prezentată rămăşiţei în
gânduri superbe:
"Scopul lui Dumnezeu a fost din veacuri veşnice ca fiecare fiinţă creată, de la
serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască
Creatorul. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie templul lui Dumnezeu.
Întunecată şi mânjită de rele, inima omului a încetat să mai descopere slava
Celui Sfânt. Dar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, scopul cerului este
realizat din nou. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc, iar prin harul salvator
inima devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca templul din Ierusalim să
fie o dovadă continuă despre soarta aleasă, pusă în faţa fiecărui suflet. Dar
iudeii nu au înţeles ce însemnătate avea clădirea aceea la care priveau cu atâta
mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului lui
Dumnezeu...Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Isus a
dat de ştire misiunea Lui de a curăţi inima de murdăria păcatului, de dorinţele
pământeşti, de plăceri egoiste şi de obiceiuri rele, care strică sufletul."14
Dacă omul nu ar fi acceptat să păcătuiască, nu ar fi fost nevoie de un templu în
zilele lui Israel. Omul, aşa cum a fost creat, ar fi continuat să fie templul lui
Dumnezeu, iar comuniunea nu ar fi fost ruptă. Nu ar fi fost nevoie de un
mijlocitor. Această înţelegere ne spune cu o forţă specială nouă, celor care
avem adevărul despre sanctuar/judecată, că atunci când "inima omului devine
din nou templul Său," nevoia de mijlocitor va lua sfârşit. Înlocuirea va avea
sfârşit, deoarece înlocuirea şi desăvârşirea nu se pot împăca. Confruntarea cu
eul în lumina crucii va înlătura scuza de a-L ucide pe Dumnezeu. Depravarea
inimii omeneşti va fi expusă, iar omul va accepta să ia loc pe cruce cu Hristos.
Lucrul care a declanşat disperarea de pe Calvar a fost îndepărtarea perdelei
dintre natura divină a lui Hristos şi natura păcătoasă a omului. Confruntarea
dintre păcat şi neprihănire este paharul oferit generaţiei finale. Când poporul
lui Dumnezeu este dispus să bea acest pahar, atunci va fi gata pentru o
întâlnire faţă către faţă. Hristos se va putea ridica să anunţe: "S-a sfârşit." Dar
acest lucru nu este posibil până când nu devine realitate, şi el nu poate deveni
realitate până când rămăşiţa nu înţelege ce este implicat aici. Păcatul
necunoscut, vrăjmăşia Laodiceei, trebuie decoperit. Dumnezeu a încercat de
mii de ani să facă pe poporul Său să înţeleagă acest lucru; iată ce sfat dă El
celei de-a şaptea biserici:
"Dumnezeu a căutat să impresioneze pe Israel despre sfinţenia caracterului şi
cerinţelor Sale... dar poporul pricepea greu lecţia... Din milă pentru slăbiciunea
lor, Dumnezeu le-a dat un simbol al prezenţei Sale. "Să-Mi facă un locaş sfânt,
şi Eu voi locui în mijlocul lor." El a descoperit astfel lui Israel, pe care dorea să-l
facă locul locuinţei Sale, măreţia caracterului ideal...Dar ei nu erau capabili,
prin ei înşişi, să-l atingă. Scopul pentru care cortul fusese un simbol urma să
fie împlinit în Hristos...În toate acestea, Dumnezeu dorea ca poporul Său să
vadă scopul Său pentru sufletul omenesc. Acelaşi scop a fost prezentat mult
mai târziu de apostolul Pavel, vorbind despre Duhul Sfânt: "Nu ştiţi că voi
sunteţi templul Duhului Sfânt?"... Poporul trebuia să coopereze la pregătirea
sanctuarului şi mobilierului din el... Ei trebuiau să coopereze şi în pregătirea
clădirii spirituale, templul lui Dumnezeu în suflet."15
În "mila" Sa, Dumnezeu le-a dat "un simbol," dar el nu era decât un simbol.
Adevăratul scop avea de-a face cu sufletul omenesc. Poporul lui Dumnezeu nu
a cântat încă cântarea lui Moise şi a Mieluşelului. Dar este "privilegiul nostru de
a ne ridica mai sus şi mai sus, către descoperiri şi mai clare ale caracterului lui
Dumnezeu. Când Moise s-a rugat: "Te rog, lasă-mă să văd slava Ta," Domnul
nu l-a certat, ci i-a ascultat rugăciunea... Păcatul este cel care întunecă mintea
noastră şi ne diminuează percepţiile."16
Primind răspuns la acea rugăciune, Moise a fost acoperit de slava lui
Dumnezeu. Din "milă" pentru păcătoşenia şi nepregătirea poporului de a-şi
privi în faţă păcatul necunoscut, Dumnezeu i-a îngăduit lui Moise să-şi acopere
faţa cu un văl, care rămâne până în ziua de astăzi. Nu este o perdea peste
Şekina, ca atare, ci un văl peste inima care s-a conformat simbolurilor.
Simbolurile au devenit realitate, iar clădirea spirituală pe care dorea Domnul să
o construiască, templul Său în sufletul omului, întârzie încă şi astăzi.
Dacă rămăşiţa ar putea prinde o frântură din această înaltă şi sfîntă chemare,
fascinaţia lumii ar dispare ca fumul. Am înţelege atunci că noi suntem "clădirea
lui Dumnezeu," "casa Lui," "templul Său," "adevăratul cort" şi că interesul Său
profund este pentru templul sufletului omului.
Nici o generaţie anterioară nu a fost confruntată cu un adevăr de o asemenea
magnitudine. Destinul ales de Dumnezeu pentru poporul Său - curăţirea şi
refacerea sanctuarului - aşteaptă încă acceptarea lor.

1. Ellen White, GC 411,413.

2. Ibid.,417.
3. Ibid.,420.
4. Ellen White, DA 166.
5. Ellen White, SD 361.
6. Ellen White, RH 1 ian.1889.
7. Ibid., 21 ian. 1890.
8. Ellen White, PP 348.
9. Ellen White, DA 208,209.
10. Ibid., 165,166.
11. Ellen White, 5T211.
12. Ellen White, TM 17.
13. Ellen White, ST 14 feb.1900.
14. Ellen White, DA 161.
15. Ellen White, Ed.35-37.
16. Ellen White, MH 464.

Curățirea „adevăratului cort”

Capitolul 7 - „Apoi Sanctuarul va fi curatit”; Donald K.Short

Ca popor, noi am fost mulţumiţi să vedem în profeţii suma totală a locului

nostru în lumea creştină. Odată ce am devenit "biserică," am reuşit să săpăm o
nişă în care să ne aşezăm şi să învingem pe cei mai puţin versaţi în Scripturi,
lucru care a devenit bastionul "eului" nostru.
Dar această tărie intelectuală are implantată în ea seminţe ale înfrângerii, căci
"timpul strâmtorării" aduce în cele din urmă o confruntare cu "eul," pentru ca
"omul păcatului" să poată fi descoperit. Din acest motiv, ultimul conflict al
poporului lui Dumnezeu chiar înaintea revenirii lui Hristos, a fost comparat cu
experienţa lui Iacov. Prin umilinţă, pocăinţă şi renunţare la sine, acest muritor
păcătos şi eronat a biruit în faţa Maiestăţii cerului, devenind un prinţ al lui
Dumnezeu. În camera de audienţă a Celui Prea Înalt, el a devenit biruitor.
Confruntarea lui a fost cu sine însuşi. Eul lui a fost descoperit, iar vina a fost
ştearsă în faţa Celui împotriva căruia păcătuise aşa teribil.
Trebuie să înţelegem că nu Dumnezeu se lupta împotriva lui Iacov, ci Iacov se
lupta împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu l-ar fi putut zdrobi în orice clipă.
Iacov Îl vedea pe Dumnezeu ca duşman al lui, deoarece în lumina prezenţei
Sale, vina şi păcatul lui Iacov erau expuse, iar el se simţea nevrednic. Aceasta
a fost istoria tristă a fiecărei încercări a lui Dumnezu de a se apropia de om. A
început în grădina Eden. Când Dumnezeu se apropie, omul fuge şi se ascunde.
Când oare un grup de oameni va sta fără frică în faţa păcatului lor, descoperit
deplin în prezenţa lui Dumnezeu, îmbrăţişând pe Dumnezeul lor Creator, în loc
de a se lupta împotriva Lui plini de neâncredere?
Dar astăzi timpul strâmtorării este încă în viitor, iar noi ne mulţumim cu
puterea intelectuală. Aceasta ne-a făcut să croim copii fidele ale hainelor
marelui preot, până la ultimul amănunt, şi să construim reuşite miniaturi ale
clădirii sanctuarului. Ştim cu precizie ce lungime şi ce lăţime avea construcţia.
Ştim culoarea perdelelor, înălţimea zidurilor, grandoarea tavanului, splendoarea
chivotului acoperit cu aur. Ştim despre cenuşare, lighene, agăţători pentru
carne şi furculiţe. Dar întrebarea este: Înţelegem noi scopul lui Dumnezeu în
instituirea serviciului sanctuarului? Înţelege rămăşiţa conflictul ireconciliabil
dintre păcat şi neprihănire prezentat în serviciul sanctuarului? Mai înseamnă
ceva pentru noi cuvintele adevăratului Miel, când spunea: "N-am venit să chem
la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi" (Luca 5,32)?
Trebuie să înţelegem că interesul lui Dumnezeu şi al Fiului Său este concentrat
asupra oamenilor, fiinţe umane ca şi noi. Serviciul sanctuarului a fost introdus
pentru întregul neam omenesc, deoarece toţi sunt păcătoşi. Israelul din
vechime trebuia să înţeleagă acest lucru, ca şi Israelul modern, căci şi noi am
confundat "actele" cu păcatul de bază. Ca şi strămoşii noştri spirituali, şi noi
suntem împovăraţi de concepte din vechiul legământ. Serviciul pe care l-a
instituit Dumnezeu urmărea "ştergerea păcatelor," care rămâne problema
principală a inimii omului, căci "din inimă ies gândurile rele..." (Matei 15,19).
Ni s-au dat multe avertizări cu privire la lucrarea pe care o face Hristos astăzi.
Suntem sfătuiţi să devenim inteligenţi în legătură cu această parte a planului
de mântuire:
"Însemnătatea sistemului iudaic nu este încă înţeleasă deplin. Adevăruri vaste
şi profunde stau încă acoperite de mister. Printr-o înţelegere a planului de
răscumpărare, adevărurile lui încep să se deschidă cunoaşterii."1
"Marele plan al răscumpărării, aşa acum este el descoperit în lucrarea finală
pentru aceste zile, trebuie studiat cu mare atenţie. Scenele legate de
sanctuarul de sus trebuie să facă o astfel de impresie asupra inimilor şi minţilor
noastre, încât să putem impresiona şi pe alţii. Toţi trebuie să devină mai
inteligenţi cu privire la lucrarea ispăşirii care se desfăşoară în sanctuarul
ceresc. Când acest mare adevăr este văzut şi înţeles, cei care îl vor accepta
vor lucra în armonie cu Hristos spre a pregăti un popor care să stea în picioare
în ziua cea mare a lui Dumnezeu, iar eforturile lor vor fi încununate de succes.
Prin studiu, meditaţie şi rugăciune, poporul lui Dumnezeu va fi ridicat deasupra
lucrurilor obişnuite, deasupra gândurilor şi emoţiilor pământeşti, fiind aduşi în
armonie cu Hristos şi marea Sa lucrare de curăţire a sanctuarului ceresc de
păcatele poporului. Credinţa lor va intra cu El în sanctuar, iar închinătorii de pe
pământ îşi vor revizui cu grijă viaţa, comparând caracterul lor cu marele
standard al neprihănirii."2
Această chemare către biserica rămăşiţei rămâne încă deschisă. Fiind ocupaţi
de clădirea unei maşini organizaţionale impresionante, care se ocupă cu
statistici şi relaţii publice, am pierdut din vedere "adevăruri vaste şi profunde"
care ne-au fost încredinţate. Când "marele adevăr" al "ispăşirii care se
desfăşoară în sanctuarul de sus...este văzut şi înţeles," poporul lui Dumnezeu
va "lucra în armonie cu Hristos spre a pregăti un popor care să stea în picioare
în ziua cea mare a lui Dumnezeu, şi eforturile lor vor fi încununate de succes."
Dacă socotim că Nicodem era cam greu de cap, ce putem spune despre noi
astăzi, în vremea curăţirii finale a sanctuarului?

Păcat şi vină autentică

Păcatul a intrat în lume pe o cale misterioasă şi deghizată. Nu a apărut însoţit
de vreo demonstraţie spectaculoasă, şi nici măcar printr-un cuvânt rostit.
Păcatul a devenit real, purtătorul morţii, atunci când o fiinţă creată a cedat în
faţa dragostei de "eu" şi a hotărât subconştient să ia locul Creatorului. "Îmi voi
înălţa scaunul de domnie" - situaţia mea, averea, influenţa, puterea - "voi fi ca
Cel Prea Înalt" a fost intenţia secretă a lui Lucifer (Isaia 14,14). Acelaşi
legământ cu "eul" l-a adus pe Adam sub dominaţia păcatului. El nu a înţeles
deplina semnificaţie a acestei înălţări a eului, căci altfel ar fi murit imediat. Dar
ceva a înţeles: un sentiment teribil de vinovăţie. Această vină era exact lucrul
pe care Dumnezu nu dorea să-l poarte omul. 3
Durerea acestei vinovăţii l-a făcut să fugă din faţa prezenţei Domnului. Era
convins că Dumnezeu a devenit duşmanul lui şi nu mai dorea să-L vadă, căci
eul încercase să ia locul Creatorului. Prin urmare, orice plan de răscumpărare
pe care Dumnezeu l-ar concepe pentru om, trebuie să se ocupe de eradicarea
"cunoştinţei vinei" din mintea lui. Aceasta implică o explicaţie în legătură cu
apariţia complexului vinei în gîndirea lui.
Pomul despre care îl avertizase Domnul era pomul cunoştinţei binelui şi răului.
Cunoştinţa nu poate locui decât în minte. În eventualitatea neascultării şi
păcatului, mintea era cea implicată şi coruptă. Odată ce omul a ales să
servească "eului" în locul Creatorului, a ajuns să experimenteze ceva
necunoscut până acum, şi anume vina.
Această vină a făcut neamul omenesc să inventeze nenumărate culte şi filozofii
diferite. Este piatra unghiulară în toate conceptele păgâne despre Dumnezeu şi
rădăcina tuturor doctrinelor despre expiere, în scopul zadarnic de a îmbuna
zeitatea. Ea afectează existenţa fiecărui păcătos nepocăit, şi crează dorinţa de
eliberare de sub apăsarea adusă de vină. Se află la temelia celor mai multe
cazuri de suferinţă fizică şi mentală, jucând un rol important în apariţia
nevrozei. Această suferinţă produsă de vină l-a făcut pe Adam să-şi acuze soţia
de nelegiuirea lui. Cea pe care o iubea cel mai mult a devenit obiectul
acuzaţiilor lui, deoarece vina îi apăsa mintea şi îi împovăra sufletul (Geneza 3,
12.13). Eva a fost prinsă în aceeaşi capcană, încercând să-şi uşureze durerea
sufletească acuzând şarpele.
Această dorinţă de eliberare de vină a împins neamul omenesc să caute la
nesfârşit soluţia potrivită spre a scăpa de acest complex. Vina aceasta a
devenit forţa dominantă în apariţia "neprihănirii prin fapte." Ea rămâne o
motivaţie atâta timp cât vina rămâne. Aici intervine rolul de medicament al
evangheliei. Eliberarea pe care o aduce evanghelia se realizează prin
confruntare cu vina. Ea este puterea lui Dumnezeu, iar puterea lui Dumnezeu
iartă, curăţă şi susţine sufletul omenesc.
Totuşi, "religia" nu a fost inventată de Dumnezeu. Planul Său a fost să
vorbească faţă către faţă cu copiii Săi. Dar această legătură nu a putut
continua, deoarece omul a dorit să fie "ca Dumnezeu" şi să Îi ia locul.
Problema lui Dumnezeu este de a-l face pe om să vadă vrăjmăşia care îl
domină. Acest lucru cere pocăinţă şi mărturisirea alienării existente. Văzându-
se aşa cum este, omul va înţelege că "neprihănirea" lui îl lasă "gol," dependent
de sursa care oferă "haina albă," neprihănirea lui Hristos.
Noi nu prea ne gândim la acest lucru atunci când devenim membrii ai bisericii.
Prea des interesul principal este acela de a ajunge în cer. Problema păcatului
este ignorată în mare măsură. Sperăm să fim "destul de buni" spre a îmbuna
un Dumnezeu mâniat, dar acesta este felul de gândire care motivează toate
religiile păgâne. Principiul că omul se poate mântui singur, prin propriile fapte,
stă la baza fiecărei religii păgâne şi nu oferă nici o protecţie împotriva
păcatului. Dar în poporul lui Dumnezeu, acest principiu are o istorie veche, iar
în zilele noastre doar a devenit mai rafinat. Biserica nu va cânta cântarea lui
Moise şi a lui Hristos până când nu va fi dispusă să renunţe la siguranţa
mântuirii în propriile forţe, ca numele lui Dumnezeu să fie justificat. Dorinţa lor
ultimă va fi renăscută şi înălţată peste propriile interese egoiste, şi concentrată
asupra celor care au valoare pentru întregul univers.
Israelul din vechime spera să vină Mesia. El va elibera naţiunea lor de
invadatori, iar numele lor va fi justificat în faţa întregii lumi. Acest lucru va
dovedi că Dumnezeu este de partea lor şi vor fi eliberaţi de vină. Ucenicii lui
Hristos aveau aceeaşi motivaţie. Aceeaşi situaţie se întâlneşte peste tot astăzi
în biserica noastră, căci aproape fiecare rugăciune publică se încheie cu
gândul: "...şi când vei veni pe norii cerului să fim cu toţi, fără să lipsească nici
unul, în împărăţia Ta."
Are Dumnezeu nevoie de această reamintire permanentă? Nu cunoaşte El
versetul din Scriptură care spune că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea,
încât a dat pe singurul Său Fiu? Ar fi posibil ca asemenea rugăciuni să fie o
expresie a vinovăţiei, deşi inconştientă? Astăzi predomină încrederea egoistă
că indiferent ce s-ar întâmpla, Dumnezeu va face cumva să ne asigure un loc
unde grijile, necazurile şi poverile vieţii să ia sfârşit. Ar trebui să ne întrebăm
cu seriozitate, este câştigul personal scopul vieţii creştine şi al acceptării
numelui lui Hristos? Probabil că este, până vom recunoaşte că păcatul nu este
un obstacol între noi şi răsplată, ci păcatul este povara durerii şi suferinţei care
stă între Dumnezeu şi un univers curat. Iar soluţia lui Dumnezeu la această
problemă este curăţirea sanctuarului.
Poate acum înţelegem mai bine predica lui Pavel de pe câmpul lui Marte, când
vorbeşte de răbdarea lui Dumnezeu: "Dumnezeu nu ţine seama de vremurile
de neştiinţă, ci porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se
pocăiască" (Fapte 17,30). De ce suntem chemaţi la pocăinţă? Există vreun
păcat special? De ce să ne pocăim?
Aceeaşi chemare la pocăinţă a fost rostită şi de Ioan Botezătorul (Matei 3,2).
Ea a fost dezvoltată şi repetată de Hristos imediat după botezul şi ispitirea Sa
în pustie. Cu această ocazie Hristos, care a venit în "trup," nu a cedat ispitei de
a se închina "eului," ci a afirmat că toţi trebuie să se închine Domnului
Dumnezeu (Matei 4,10). Cu această ocazie Hristos a început să dovedească
omenirii într-un sens foarte special că păcatul poate fi biruit prin cuvântul lui
Dumnezeu, dacă omul este dispus să trăiască prin credinţă. Isus ştia despre ce
vorbeşte când chema pe oameni să se pocăiască de slujirea "eului" şi dorinţei
de a lua locul lui Dumnezeu. El avusese acel loc, dar a considerat că a fi
"deopotrivă cu Dumnezeu" nu era ceva de poftit, de apucat sau de păstrat
(Filipeni 2,6). El a fost dispus să fie pus faţă în faţă cu egoismul sufletului, aşa
cum s-a demonstrat în Ghetsemani. Astfel, legea supremă a universului s-a
dovedit validă. Dumnezeu nu a căutat să ocolească crucea.
Dar chemarea lui Hristos la pocăinţă a rămas fără răspuns. Omul trebuia să-şi
demonstreze rădăcina păcatului, dorinţa de a lua locul lui Dumnezeu, dorinţa
de a-L ucide. La Calvar, această dovadă a fost demonstrată pentru veşnicie.
Acesta este păcatul care confruntă astăzi biserica, şi care necesită pocăinţă.
Acesta este izvorul ascuns al tuturor celorlalte nelegiuiri. Înţelegerea acestei
situaţii este încă în viitor, deci vina rămâne.

Înregistrarea păcatului
Când înţelegem şi acceptăm că "adevăratul păcat" este dispoziţia de a-L ucide
pe Dumnezeu, putem înţelege că păcatul omului a fost aşezat cu adevărat
asupra lui Hristos. El a luat păcatul nostru. Fără murmur, Mântuitorul a
acceptat dovada supremă a vrăjmăşiei. El nu a purtat numai păcatele omenirii,
ci a purtat păcatul uciderii lui Dumnezeu desfăşurat în faţa universului. A venit
ca un miel la tăiere, iar noi L-am ucis. Când ajungem să percepem şi să
înţelegem acest păcat, ne putem pocăi cu adevărat. Când înţelegem că
sanctuarul a fost întinat în acest sens, vom pricepe lucrarea care trebuie făcută
în biserică.
Acest concept stă în contrast clar cu ideea îmbunării lui Dumnezeu. Tatăl ceresc
era părtaş cu Fiul încercând să demonstreze profunzimea păcatului din inimile
noastre. Dumnezeu este Cel care a iubit lumea atât de mult, încât a dat. Nu
exista nici o cale de a ne arăta cât de adânc era îngropat păcatul în inimile
noastre, până nu vedeam sângele curgând. Cu ajutorul alifiei cereşti, vom
putea înţelege că "fără vărsare de sânge nu poate fi iertare. Dar, deoarece
chipurile lucrurilor cereşti au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca însuşi
lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea" (Evrei
9,22.23) adică sângele lui Hristos.
Mii de ani iudeii au văzut sângele curgând, dar acest lucru a devenit o formă,
un fapt al vieţii vechiului legământ. Ei nu au reuşit să înţeleagă noul legământ
şi să experimenteze sensul vărsării sângelui, care trebuia să devină o parte din
viaţa lor, mergând la cruce cu adevăratul Miel. Aceasta rămâne o experienţă
viitoare a Israelului modern. Până când această experienţă nu ne atinge
inimile, aducând pocăinţă şi curăţind conştiinţa, Dumnezeu nu poate face
nimic. Cerul nu mai are nimic de dat spre a ne trezi conştiinţa.
Fapta noastră a fost înregistrată în "carte." Dacă în veşnicie se va ridica vreo
întrebare, o singură privire la "carte" va fi de ajuns; totul devine clar. Pentru
cei care trăiesc şi domnesc cu Hristos, faţă către faţă în prezenţa Sa, nu va
exista nici o îndoială. Cu pocăinţă profundă, ei vor recunoaşte că au "scris" în
"carte." Ei nu vor înceta să-şi mărturisească păcatul. Deoarece Hristos este
Cuvântul care a devenit trup, descoperirea completă a lui Dumnezeu pentru
om, tot El este şi "cartea." În această "carte a Mielului" sunt scrişi adevăraţii
copii ai lui Dumnezeu. Ni s-a spus că "tot ca şi Aron, care simboliza pe Hristos,
Mântuitorul nostru poartă numele copiilor Săi pe inima Sa în sfânta sfintelor."4
Din această cauză cei răscumpăraţi recunosc deschis şi sincer păcatul lor
împotriva lui Dumnezeu, mărturisind că semnul cuielor este rezultatul
vrăjmăşiei lor - păcatul lor împotriva lui Dumnezeu înregistrat pentru toată
veşnicia în "carte."
Pe de altă parte, cei pierduţi cred că Dumnezeu a fost îmbunat suficient şi şi-a
vărsat destul mânia asupra Fiului Său, ca cei credincioşi-cu-numele să treacă
de judecată. Ei sunt mulţumiţi să creadă că "rămăşiţa bisericii lui Dumnezeu va
fi desăvârşită la a doua venire a lui Hristos."5 Între timp, păcatul nu este chiar
aşa de rău, căci Dumnezeu s-a răzbunat deja şi nu trebuie să ne mai facem
griji. Nu prea se mai aude chemarea la pocăinţă, în sfârşit, nu ceva aşa de grav
ca uciderea lui Dumnezeu! Ei refuză să recunoască vreo parte în această faptă,
care ar fi sub demnitatea "eului" lor. Sunt fericiţi că Dumnezeu nu s-a răzbunat
pe ei, ci pe Fiul Său. Pentru ei, curăţirea sanctuarului înseamnă aşa puţin.
Dar păcatul este scris "în carte," în Hristos, prin urmele cuielor, lucru care
clarifică situaţia pe veci, separând pe cei răscumpăraţi de cei pierduţi. Cu
profundă umilinţă şi pocăinţă, ei îşi admit păcatul, înfigând cuiele din cauza
vrăjmăşiei lor. Dar mai mult decât o simplă acceptare, ispăşirea finală va
include o convingere care pătrunde subconştientul atât de categoric şi profund,
încât importanţa şi valoarea teribilă a acestui lucru va aduce împăcare deplină
între om şi Dumnezeu. Omul nu va mai fugi să se ascundă; nu va mai exista
tulburare în prezenţa lui Dumnezeu; toată vrăjmăşia a fost ştearsă. În sfârşit,
există bucurie că perdeaua a fost sfâşiată, că păcatul a fost descoperit deplin,
iar omul poate sta în faţa lui Dumnezeu fără să se ruşineze, plin de dragoste.
Această experienţă va face pe adevăratul popor al lui Dumnezeu, rămăşiţa,
"cei aleşi," să înţeleagă şi să recunoască că păcatul lor a întinat sanctuarul.
Mielul a fost junghiat de mâna lor, iar sângele este stropit înaintea perdelei din
sfânta sfintelor, unde se înregistrează păcatul lor.
Crozier spunea credincioşilor adventişti: "Necesitatea curăţirii lucrurilor cereşti
este cuprinsă în ispăşirea făcută acolo prin sângele lui Hristos pentru ispăşirea
păcatelor şi curăţirea conştiinţelor noastre."6 Astfel, păcatul omului a fost scris
la înălţarea lui Hristos şi rămâne în raport. Acest păcat, înscris cu sângele
vărsat pentru noi, aşteaptă să fie îndepărtat. Până acum nu a fost şters. Totuşi,
după 1844, în armonie cu tipul, această lucrare ar fi trebuit să fie încheiată, iar
astăzi am depăşit deja timpul pentru curăţirea finală a păcatului, conform zilei
ispăşirii.
Ce a făcut Hristos în tot acest timp? Ni se spune că a desfăşurat o lucrare
specială în favoarea omului căzut.
"Mijlocirea Sa este aceea a unui trup străpuns şi zdrobit, a unei vieţi fără pată.
Mâinile rănite, coasta străpunsă, picioarele lovite pledează pentru omul căzut,
a cărui mântuire a fost obţinută cu un aşa preţ. "Sfat de pace va fi între cei
doi." Dragostea Tatălui, cu nimic mai prejos decât cea a Fiului, este izvorul
mântuirii pentru neamul omenesc. Isus spunea ucenicilor Săi, înainte să plece:
‘Vă spun că nu Îl voi ruga pe Tatăl pentru voi, căci Tatăl Însuşi vă iubeşte’"7
Adevărul exprimat aici este exact opusul ideilor păgâne şi papale. Cine avea
nevoie să înţeleagă un trup zdrobit? Omul. Cine are nevoie să recunoască
mâinile rănite? Omul. Pentru cine această desfăşurare? Noi aveam nevoie să
înţelegem aceasta. Dar de ce noi? Deoarece Dumnezeu este foarte obişnuit cu
întregul episod şi nu are nevoie să fie convins sau rugat în această situaţie, nici
chiar de Isus.
Acest plan prevedea că de la cruce şi începerea propovăduirii evangheliei până
în anul 1844, solia trebuia dată lumii. Apoi, la sfârşitul acestei perioade, în
1844, o nouă lucrare urma să înceapă. Sosise ceasul judecăţii lui Dumnezeu,
când urma să aibă loc ceva care nu se mai întâmplase până atunci. Judecata
lui Dumnezeu urma să se facă pe baza evangheliei veşnice, despre care al
doilea înger spunea că a fost coruptă în mâinile Babilonului, care a făcut toate
naţiunile să bea din vinul mâniei desfrânării ei. Vinul Babilonului, doctrinele lui
false, au fost acceptate de toate naţiunile în locul adevăratei evanghelii.
Întreaga lume trebuie avertizată de această pervertire teribilă a adevărului.
Această judecată finală unică nu va fi un act exterior de mânie şi răzbunare.
Din contră, va fi o convingere interioară zdrobitoare a poporului lui Dumnezeu,
fără nici o idee greşită despre caracterul şi dreptatea Sa. Ea va pune capăt
nelegiuirii şi va justifica numele Său.

Păcatul biruit de solia îngerului al treilea

Solia îngerului al treilea este tot ceea ce a afirmat biserica adventistă a fi. Şi
poate fi încă şi mai mult decât a fost proclamat până acum. S-a spus deja că
această solie "arată calea în sfânta sfintelor." Dar Babilonul şi toate ficele sale,
bisericile din creştinismul evanghelic, batjocoresc şi resping deplin ideea
acestui plan de a proceda cu păcatul, şi din această cauză nu pot beneficia de
această lucrare de curăţire a sanctuarului. Lepădarea acestei solii de către
teologii vremii crează o înşelătorie serioasă, despre care am fost avertizaţi:
"Am văzut că aşa cum iudeii au răstignit pe Isus, tot aşa bisericile protestante
au răstignit aceste solii, şi prin urmare nu cunosc calea spre sfînta sfintelor, şi
nu pot beneficia de mijlocirea lui Isus acolo. Ca şi iudeii, care îşi aduceau
mereu jertfele nefolositoare, ei îşi îndreaptă rugăciunile către încăperea pe care
Isus a părăsit-o. Satan, bucuros de amăgire, îşi ia o înfăţişare religioasă, şi
îndreaptă minţile acestor pretinşi creştini la el...El apare ca un înger de lumină,
împrăştiindu-şi influienţa asupra lumii prin false mişcări de reformă. Bisericile
cresc, şi consideră că Dumnezeu lucrează minunat pentru ele, deşi lucrarea
este a unui alt spirit."8
Avertizarea îngerului al treilea despre închinarea la fiară prezintă o situaţie
critică. Dacă bisericile populare nu ştiu ce face Isus acum, şi în consecinţă
acceptă "false mişcări de reformă" ca fiind autentice, oferind "rugăciuni
nefolositoare" şi având minţile conduse de Satan, este sigur că amăgirea se
apropie de apogeu, când şi "cei aleşi" se află în pericol. Dar şi mai serios, dacă
bisericile populare "nu pot beneficia" de lucrarea lui Hristos în sfânta sfintelor,
ele continuă fără remuşcare acest ciclu de păcătuire/iertare încât planul lui
Dumnezeu este deformat. Ei sunt dispuşi să accepte evanghelia ca eliberându-i
de consecinţele actelor lor, dar nu de actele în sine. Din acest motiv, scopul
evangheliei de a pune capăt nelegiuirii este anulat.
Este vremea să înţelegem că fiara, despre care vorbeşte solia îngerului al
treilea, este mult mai mult decât un sistem simbolizat de Roma. Fiara este
fiecare doctrină falsă apărută în lume, de la minciuna şarpelui în Eden până la
Nimrod şi păgânismul turnului Babel, care secole mai târziu urma să devină
corpul papalităţii, şi până în zilele noastre. Acest sistem corupt nu este decât
un mijloc către scop, o metodă a duşmanului de a prezenta un front comun
împotriva guvernului lui Dumnezeu, după ce Acesta a trimis pe Fiul Său în
lume.
Acest păgânism botezat a produs, prin ierarhia lui, unul dintre cele mai mistice
ritualuri pătrunse în societatea modernă. Misterul trebuie să înconjoare şi să
acopere mereu un sistem care întunecă subconştientul şi îl izolează de
conştient. Dovada exterioară a corupţiei interioare a inimii umane este
exprimată în celebrarea liturghiei, unde se rostesc cuvinte misterioase spre a
produce un dumnezeu în carne şi oase. Aici se repetă în oglindă păcatul de
bază al omului, acela de a-l ucide pe Dumnezeu, dar şi mai diabolic, căci în
ambele instanţe adevăratul Dumnezeu este înlăturat. Dorinţa de a ucide pe
Dumnezeu şi dorinţa de a crea un dumnezeu prin rostirea unui cuvânt, ca în
liturghie, sunt manifestări ale aceluiaşi spirit apostaziat. Ambele aberaţii îşi au
rădăcina în intenţia de a-l aşeza pe om deasupra lui Dumnezeu, în care eul
stăpâneşte şi primeşte omagiul suprem. Acesta însă nu este un păcat specific
doar Romei, ci este o descoperire a caracteristicii inimii omeneşti care se ridică
în opoziţie contra adevăratului Dumnezeu.
Isus încerca să arate copiilor Săi temeliile împărăţiei Sale când spunea: "Dacă
voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în
fiecare zi şi să mă urmeze" (Luca 9,23). Religia vrăjmaşului a îndepărtat
crucea ca principiu şi a înlocuit-o cu un talisman, o emblemă, un semn care
hrăneşte eul omului şi promovează o mântuire prin fapte. Crucea ca emblemă
împidică din ce în ce mai mult adevărata evanghelie şi blochează chiar
experienţa pe care ar trebui să o reprezinte. Efortul la care arată crucea este
chiar cel care se speră că te protejează de aşa ceva. Rezultatul: să-L lăsăm pe
Isus să-Şi poarte crucea singur.
Doctrinele false ale fiarei au pătruns toată societatea. "Toate neamurile au băut
din vinul mâniei desfrânării ei." Fiecare dintre bisericile importante ale
creştinismului au fost întinate de păgânism. Solia îngerului al treilea trebuie să
sune alarma împotriva acestei religii false propagate de fiară. Această solie
trebuie să arate calea în sfânta sfintelor. Această solie a îngerului al treilea este
cu adevărat solia îndreptăţirii prin credinţă, iar respingerea acestei solii aduce
starea decăzută în bisericile lumii, numite "locuinţa demonilor, o închisoare a
oricărei păsări necurate şi urâte."9
Până când Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea nu prezintă lumii această solie
cu claritate, fără compromis, deosebită de "evanghelia socială," sau cum o
numea Pavel, "o altă evanghelie," nimic nu va împiedica timpul să continue la
nesfârşit. Din punctul de vedere al "adevăratului cort," aceasta înseamnă că nu
poate avea loc curăţirea până când nu există un grup de oameni care doresc să
fie curăţiţi.
De aceea biserica aşteaptă încă împlinirea unei afirmaţii făcute cu mulţi ani în
urmă:
"Ploaia târzie urmează să cadă peste poporul lui Dumnezeu. Un înger puternic
urmează să coboare din cer, şi întregul pământ va fi luminat de slava lui.
Suntem noi gata să luăm parte la măreaţa lucrare a îngerului al treilea?
Suntem noi vase gata să primească roua cerească? Mai avem noi întinare şi
păcat în inimă? Dacă da, să curăţim templul sufletului, pregătindu-l pentru
torentele ploii târzii. Reânviorarea de la faţa Domnului nu va veni nicidecum în
inimile pline cu necurăţie. Să ne ajute Dumnezeu să murim faţă de eu, astfel
ca Hristos, nădejdea slavei, să ia chip în suflet!"10
Ploaia târzie "nu va veni nicidecum" atâta timp cât poporul lui Dumnezeu este
mulţumit cu situaţia prezentă şi nu reuşeşte să înţeleagă ce înseamnă cu
adevărat curăţirea sanctuarului. Aceste două binecuvântări, ploaia târzie şi
curăţirea templului sufletului, merg mână în mână. Această înţelegere vine din
cer:
"Niciunul dintre noi nu va primi sigiliul lui Dumnezeu în timp ce caracterele
noastre mai au o pată sau o zbârcitură pe ele. Noi trebuie să decidem
remedierea defectelor din caracterul nostru şi curăţirea templului sufletului de
orice întinare. Apoi ploaia târzie va cădea peste noi tot aşa cum a căzut ploaia
timpurie peste apostoli în ziua cincizecimii."11
În cursul anilor, în societatea adventistă s-au înmulţit emblemele, antetele şi
sculpturile reprezentând pe cei trei îngeri. Dar aici există un pericol, căci
oridecâte ori adevărul îşi pierde puterea, identitatea trebuie confirmată prin
ceremonii şi expuneri exterioare. Aceste simboluri nu pot nicidecum lua locul
înţelegerii lucrării celor trei îngeri, după cum o expunere a crucii nu poate face
evanghelia clară. Până când aceasta nu este apreciată, îngerul din Apocalips
18,1 nu îşi poate îndeplini sarcina, căci el urmează celor trei îngeri. Deci
încheierea lucrării curăţirii şi judecăţii este dependentă de desfăşurarea lucrării
din sanctuar aşa cum a plănuit-o Dumnezeu. Fiecare membru adevărat este
implicat în această lucrare de curăţire.

Scopul real al evangheliei

Biblia învaţă clar că fără vărsare de sânge nu există îndepărtare a păcatului.
Deci odată cu vărsarea sângelui apare o stare fără de păcat, iar această stare
fără de păcat este chiar natura lui Dumnezeu. Cu respect punem întrebarea:
Cum este Dumnezeu oare fără păcat? Răspunsul este oferit în Cuvânt.
Vărsarea sângelui a apărut odată cu introducerea păcatului, când timpul a
devenit un factor în univers. La început, această rezolvare a fost acoperită. Ea
a fost concepută în dragoste, deoarece nu exista nici o cale ca omul să
înţeleagă implicaţiile vaste şi profunzimea păcatului său în Eden. Această
conştientizare trebuia să aştepte Calvarul.
Această "taină" ascunsă de secole şi generaţii a început să se descopere atunci
când Hristos s-a abandonat în mâinile duşmanilor săi la cruce. Dumnezeu Şi-a
părăsit planurile, dorinţele, poziţia, şi Şi-a luat crucea. El a arătat copiilor Săi
că aceasta este temelia împărăţiei Sale şi că toţi cei care doresc să devină
cetăţeni ai acestei împărăţii vor face la fel, adică îşi vor lua crucea, vor renunţa
la sine şi Îl vor urma. Acesta este un principiu pe care Lucifer l-a refuzat, şi pe
care şi bisericile "creştine" îl resping. Ele stau de partea lui Lucifer şi Îl lasă pe
Isus să poarte crucea singur, ca ei, "creştinii," să fie eliberaţi. Să-L lăsăm pe El
să fie înlocuitor, ca "eul" să scape fără să fie răstignit. Dar intenţia evangheliei
este să "privim la El" şi să nu "cădem de oboseală" deoarece noi nu ne-am
"împotrivit până la sânge" (Evrei 12,3.4).
Chemarea şi destinul măreţ al acestei generaţii finale este să aibă o cunoaştere
deplină a tainelor mântuirii, şi să le prezinte lumii. De-a lungul secolelor, cei
credincioşi au fost puţini, în comparaţie cu hoardele de necredincioşi. Doar
Enoh şi Ilie au fost luaţi la cer, iar alţi câţiva au fost înviaţi cu Hristos, câţiva
care au fost socotiţi vrednici să stea în prezenţa lui Dumnezeu. Dar aceştia nu
pot fi Mireasa lui Hristos. O întreagă generaţie de credincioşi urmează să
împlinească simultan planul veacurilor. Dumnezeu a pregătit lucruri mai bune
pentru noi, "să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi" (Evrei 11,40).
Biserica vremii sfârşitului va hotărî standardul în cele mai cumplite împrejurări
din întreaga istorie. Ei vor dovedi că evanghelia este "puterea lui Dumnezeu" şi
vor demonstra "neprihănire prin credinţă." Ei vor fi luaţi la cer fără să vadă
moartea fizică. Astfel "cercetarea" va găsi un grup de oameni din orice naţiune,
care apreciază adevărata semnificaţie a crucii. Această verificare explică ce
este în realitate "judecata de cercetare." Dumnezeu nu are nevoie să fie
informat, ci trebuie găsit un popor care este dispus să meargă pe urmele lui
Hristos. Ei vor confirma adevărul evangheliei. Slujirea lui Hristos este pentru
ei; El se află acum la uşa lor!
Versetul nostru principal, Daniel 8,14, are un sens mult mai larg decât
"curăţit." După împlinirea timpului, în 1844, sanctuarul Său trebuia refăcut la
starea iniţială, trebuia consacrat din nou, curăţit şi redat scopului originar. Doar
atunci adevărul guvernării lui Dumnezeu, evanghelia însăşi, va putea fi dovedit
în faţa universului. Hristos va împărtăşi "omului limitat atributele pe care
acesta le-ar fi avut totdeauna dacă ar fi rămas loial lui Dumnezeu."12 Atunci se
va face dovada că Marele Preot s-a ocupat de inima omenească şi de ştergerea
păcatului din acea inimă. Atunci se va vedea că Dumnezeu nu s-a schimbat, ci
omul a fost recreat. Atunci se va înţelege că păcatul este, în realitate, dorinţa
de a-L ucide pe Dumnezeu, iar neprihănirea prin credinţă înseamnă a fi dispus
să mori faţă de eu. Atunci va fi clar că Dumnezeu a fost dispus din veşnicii să-
Şi dea viaţa pentru copiii Săi, iar copiii Săi vor fi dispuşi o veşnicie să renunţe
la eu şi să proclame "vrednic este Mielul." Astfel păcatul nu se va mai ridica a
doua oară.
"Subiectul central al Bibliei," după Ellen White, "subiectul în jurul căruia se
strâng toate celelalte subiecte ale Bibliei, este planul mântuirii, refacerea
chipului lui Dumnezeu în sufletul omului."13 Acest lucru înseamnă că cerul, ca
răsplată, păleşte, iar adevăratul scop al poporului lui Dumnezeu devine
justificarea numelui Său în faţa universului. Acesta este secerişul final al
evangheliei pe care îl aşteaptă Dumnezeu şi care este pentru El motivaţia
principală din Ioan 3,16.
Acest lucru îl aşează pe Dumnezeu în opoziţie cu toţi zeii pe care i-a inventat
omul vreodată. Acest lucru dovedeşte că Dumnezeu are o credinţă în om care
lucrează prin dragoste. Acest lucru îl arată pe Dumnezeu deosebit de toate
zeităţile păgâne care prin chiar natura lor cer să fie îmbunate. În contrast cu
toate conceptele păgâne, Creatorul îşi dovedeşte caracterul şi îşi confirmă
neprihănirea prin credinţa Sa în neamul omenesc. Dar mai mult, putem
înţelege că neprihănirea caracterului lui Dumnezeu se datorează credinţei Sale
în om. Acest lucru produce o ecuaţie care rezolvă războiul cosmic dintre adevăr
şi eroare. Credinţa lui Dumnezeu în om oglindeşte neprihănirea Sa, în timp ce
credinţa omului în Dumnezeu oglindeşte neprihănirea lui.14 Aici este cheia
curăţirii sanctuarului. Această credinţă reciprocă oferă legătura de dragoste
care precede nunta Mirelui divin cu Mireasa Sa, biserica. Acesta este motivul
pentru care El continuă să bată la uşa miresei Lui, chiar dacă până acum
dragostea Lui a fost în mare măsură refuzată. Dragostea aceasta Îi confirmă
neprihănirea care Îl face să persiste, iar când mireasa va răspunde fără
rezerve, "credinţa lui Isus" va fi dovedită.

Evanghelia descoperită în fiii lui Dumnezeu

Serviciul zilnic din sanctuarul pământesc avea ca scop înregistrarea păcatului,
un fel de mijlocire continuă. În ziua anuală a ispăşirii se realiza ştergerea
păcatelor şi izgonirea lor în pustie. Acest serviciu spunea că păcatul omului
trebuia înregistrat la cruce, iar adevăratul Miel să-Şi înceapă mijlocirea
continuă. Se oferea o cale de mărturisire şi rezolvare a fiecărui păcat. Mintea
omului trebuia eliberată, iar vinovăţia lui conştientă trebuia îndepărtată. Dar la
sfârşitul celor 2300 de zile, după 1844, o lucrare deosebită şi mult mai vastă
urma să fie realizată. Acum ispăşirea urma să şteargă nu numai vina
conştientă, permiţând omului să trăiască în ciuda păcatului lui, ci omul urma să
beneficieze de lucrarea cerească finală, care lumina colţurile ascunse ale inimii
sau minţii lui, pentru biruinţa deplină asupra păcatului. Astfel urma să fie
adunat un grup unic de oameni, cum nu s-a mai văzut până atunci în univers.
Acest grup trebuia să fie corpul celor "144 000" de suflete pregătite să fie
Mireasa lui Hristos. Ei vor sta în faţa tronului "fără vină."
Soliile celor trei îngeri pregătesc un popor din toate naţiunile, oameni care vor
şti că Hristos este gata să facă mai mult decât să ofere doar iertare de păcat.
Oricât de măreaţă ar fi această iertare, ea nu este de ajuns. Să păcătuieşti, să
mărturiseşti şi iar să păcătuieşti şi iar să mărturiseşti, nu înseamnă altceva
decât batjocorirea evangheliei, considerând-o fără efect. Putem da slavă lui
Dumnezeu pentru răbdarea Sa, dar după 1844 urma să se întâmple un lucru
nou. Am fost avertizaţi că:
"Ochii minţii trebuiesc luminaţi de Duhul Sfânt, ca să putem discerne între bine
şi rău... Pocăinţă pentru fapte izolate nu este suficient. Inima trebuie curăţită.
Faptele rele sunt izvorul care curge dintr-o inimă necurată şi neconvertită."15
"Iertarea păcatelor nu este singurul rezultat al morţii lui Hristos. El a făcut
această jertfă infinită nu numai ca păcatul să fie înlăturat, ci pentru ca natura
umană să fie restaurată, înfrumuseţată, refăcută din ruina ei, şi pregătită
pentru prezenţa lui Dumnezeu."16
Lucrarea lui Isus şi a evangheliei este de a salva pe poporul Său din păcatele
lor. Aceasta este în contrast izbitor cu evanghelia falsă care promite mântuire
în păcat.
În Ieremia 17,9 ni se spune că "inima este nespus de înşelătoare şi de
deznădăjduit de rea," ca un preludiu la cuvintele lui Isus din Matei 15,19 că
"din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile,
mărturiile mincinoase, hulele." Un catalog de crime oribile care nu s-ar realiza
nicidecum dacă nu ar exista în minte. Acest lucru ne spune că sanctuarul şi
curăţirea lui înseamnă mult mai mult decât ceea ce izbeşte ochiul.
"Cărţile din cer," ne spune Ellen White, "înregistrează păcate care ar fi fost
comise dacă exista ocazia."17 Prin urmare, păcatul este mai mult decât un act;
el este o stare a minţii. Acest lucru înseamnă că cei 144 000 sunt maturi
spiritual şi deci înţeleg că trebuie eradicată rădăcina păcatului. În curăţirea
sanctuarului nu vor fi refăcute doar gândurile conştiente, ci şi "sanctuarul
interior al sufletului," colţurile îndepărtate şi ascunse ale inimii omeneşti,
mintea subconştientă a rămăşiţei. Acest grup ales va fi în aceeaşi relaţie cu
păcatul ca şi Hristos atunci când spunea: "Vine stăpânitorul lumii acesteia şi în
Mine nu găseşte nimic" (Ioan 14,30). Ei vor fi maturi spiritual în orice privinţă,
copii ai lui Dumnezeu, deoarece "vor fi ca El."
Biserica rămăşiţei are nevoie disperată să reexamineze învăţătura majoră care
a făcut din noi un popor. Nu putem continua să considerăm adevărul
sanctuarului ca o simplă doctrină lipsită de o aplicaţie practică în viaţa bisericii
ca un corp colectiv. Toată viaţa vechiului Israel se concentra în jurul serviciului
de la templu, şi aceasta pentru un motiv foarte serios. La porţile Edenului a
avut loc o dispută asupra serviciului din sanctuar care a precipitat prima
ucidere fizică din univers. Copilul despre care Eva credea că va fi mântuitorul
lumii, s-a dovedit a fi primul criminal, deoarece a respins lucrarea pe care a
propus-o Dumnezeu ca soluţie pentru problema păcatului. Rădăcinile existenţei
lui Israel, ca şi ale lumii întregi, se întorc la acel plan pe care l-a făcut
Dumnezeu la început şi care la vremea sfârşitului va aduce mântuire deplină,
curăţind universul de păcat. În fiecare zi avea loc mărturisirea păcatelor
cunoscute. Acest serviciu zilnic era o soluţie pentru simptomele păcatului. În
ziua anuală a ispăşirii, aceste păcate erau şterse. Scopul acestei lucrări era
vindecarea bolii. Era marele preludiu la lucrarea sfârşitului care trebuia
realizată la încheierea celor 2300 de zile. "Atunci sanctuarul va fi curăţit."
De la cruce până în 1844, timp de peste 1800 de ani, Hristos şi-a oferit sângele
în Sfânta, şi neamul omenesc a putut beneficia de mântuire prin credinţă în El.
Evanghelia rezolva prin iertare orice păcat cunoscut, dacă era mărturisit.
Această lucrare era pentru mintea conştientă a omului. Se realiza prin sângele
lui Isus. Dar după 1844 trebuia să aibă loc o lucrare nouă şi diferită, tot aşa
cum vechea zi a ispăşirii era diferită de serviciul zilnic. După 1844, "păcatele
care ar fi fost comise dacă s-ar fi ivit ocazia" urmau să fie înţelese, iar
vrăjmăşia subconştientă împotriva lui Dumnezeu urma să fie descoperită.
Laodicea rămâne în starea ei mizerabilă deoarece "nu ştie" situaţia în care se
află. Când începem să "ştim," va avea loc pocăinţa secolelor, iar păcatul va fi
şters. Deci lucrarea lui Hristos în Sfânta şi în Sfânta Sfintelor implică o lucrare
asupra conştientului şi inconştientului minţii omeneşti. Când lucrarea zilei
ispăşirii este realizată, poporul lui Dumnezeu va fi gata de întâlnire fără teamă
sau vină, căci "vom fi ca El."
Aceasta înseamnă că cei 144 000 vor ajunge să înţeleagă deplin ceea ce nu a
fost înţeles de nici o altă generaţie. Păcatul secret de a dori să iei viaţa lui
Dumnezeu va fi descoperit, iar rădăcina păcatului va fi extirpată. Vina va fi
înlăturată, iar ei, "fără vină înaintea tronului lui Dumnezeu," îşi vor lua locul în
familia regală ca fii ai Celui Prea Înalt. O asemenea lucrare nu a putut fi
experimentată şi nici înţeleasă de generaţiile trecute, căci niciun alt popor până
acum nu a avut întreita solie îngerească. Curăţirea şi refacerea sanctuarului
ceresc nu putea avea loc până la împlinirea timpului, nu din cauză că
Dumnezeu nu dorea, ci din cauză că omul nu era gata.
Mireasa, trupul colectiv, trebuie să aibă o înţelegere şi o apreciere a experienţei
Fiului Omului. Suntem sfătuiţi insistent că atunci când Hristos îşi încheie
mijocirea în sfânta sfintelor, cei sigilaţi vor sta în faţa lui Dumnezeu fără
mijlocitor. Iată un exemplu:
"Cei care trăiesc pe pământ când lucrarea de mijlocire a lui Hristos ia sfârşit în
sanctuarul de sus, vor trebui să trăiască fără mijlocitor în faţa unui Dumnezeu
sfânt. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuiesc curăţite de
păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor
zeloase, ei trebuie să fie biruitori în lupta cu păcatul. În timp ce judecata de
cercetare are loc în cer, în timp ce păcatele credincioşilor pocăiţi sunt
îndepărtate din sanctuar, trebuie să aibă loc o lucrare de curăţire, de
îndepărtare a păcatului în poporul lui Dumnezeu de pe pământ."18
Mireasa va avea o experienţă asemănătoare cu a Mirelui în ceasul strâmtorării
Lui. În fiecare caz, nu există mijlocitor. În fiecare caz, nu există păcat. Serva
Domnului face următoarea comparaţie:
"El a păzit poruncile Tatălui Său, şi în El nu s-a găsit păcat de care să profite
Satana. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiţi toţi cei care vor rezista
în timpul strâmtorării. În această viaţă trebuie să ne despărţim de păcat, prin
credinţă în sângele ispăşitor al lui Hristos."19
Unii se pot întreba de ce este aşezat în faţa rămăşiţei un asemenea standard
înalt. De ce trebuie să aibă oamenii caractere "curăţite," "fără pată," "fără
păcat," sfinţi aşa cum "Dumnezeu este sfânt," având "numele Tatălui scris pe
frunţile lor"? Acesta nu este perfecţionism. Nu este decât rezultatul logic al
acceptării istoriei sacre, şi care aşează ultima generaţie într-o poziţie unică în
istoria neamului omenesc. Cu cât un popor are mai multă lumină şi experienţă,
cu atât mai mare este răspunderea lui. Împrejurările actuale cer o dovadă a
puterii evangheliei, căci omenirea se scufundă în faliment moral. Unde păcatul
se înmulţeşte, acolo harul se înmulţeşte şi mai mult. Acest standard este mai
de dorit în ultima generaţie ca niciodată.
Această lucrare nu a putut fi realizată până la ziua ispăşirii finale, adică după
1844. Generaţiile anterioare nu au avut cele trei solii îngereşti, iar aceste solii
se ocupă de curăţirea sanctuarului. Adevărul este un gen de informaţie care
trebuie comunicată; nu se întâmplă automat. Cele trei solii îngereşti sunt
încununarea oricăror informaţii privind mântuirea la sfârşitul veacurilor, şi
aceasta este ziua examenelor finale ale omenirii. Chiar profeţii din vechime, cu
toată onoarea de care s-au bucurat, nu au avut înţelegerea acestei lucrări,
deoarece nu au avut soliile celor trei îngeri, şi astfel nu au putut fi făcuţi
"desăvârşiţi fără noi" (Evrei 11,40). Ei puteau anticipa ziua aceasta doar prin
credinţă, dar era imposibil pentru ei să aibă dovezile adevărului acumulate de
secole, pe care le avem noi în mâini.
Mai mult decât atât. Nici o altă generaţie nu a avut ceva care să se compare de
departe cu informaţiile detaliate care se găsesc în Spiritul Profetic dat
rămăşiţei. În el nu se află doar instrucţiuni pentru aspectele practice ale vieţii
creştine, ci o desfăşurare a ceea ce urmeză să vină în viitor şi cum trebuie
procedat atunci. Ce ar mai putea fi făcut pentru a convinge poporul lui
Dumnezeu de interesul Său suprem pentru ei, şi de scopul Său ca ei să fie
copiii lui Dumnezeu?

Cortul lui Dumnezeu cu oamenii

A doua venire a lui Hristos a fost iminentă după anul 1844. Sfârşitul a fost
foarte aproape după cei 2300 de ani, deoarece profeţia aceasta este ultima în
care timpul este un factor înainte de a doua venire. După 1844, toate punctele
timpului au fost echidistante de veşnicie, în sensul că sfârşitul timpului a fost
mereu iminent, depinzând de drumul pe care îl alege biserica rămăşiţei.
Sfârşitul ar fi putut veni cu mulţi ani în urmă, dacă biserica ar fi dorit cu
adevărat acest lucru şi ar fi înţeles bătălia cumplită ce se duce împotriva
guvernării lui Dumnezeu, şi însemnătatea ispăşirii finale care se desfăşoară
acum. El va veni când biserica doreşte cu adevărat şi se trezeşte la realitatea
acestei situaţii.
Când Spiritul Profetic face referiri repetate la apropierea sfârşitului, sau că
"sfârşitul este aproape," nu face decât să afirme adevărul, realizarea lui
aflându-se în mâinile bisericii. Sfârşitul poate veni în orice moment, dacă
mintea umană prinde elementele aduse de adevărul de după 1844. Există unii
care se opun cu tărie ideii că "sfârşitul" este o variabilă care depinde de
biserică, sau că timpul poate continua la nesfârşit. Ei consideră o astfel de idee
incredibilă şi contrară cu ceea ce unii numesc providenţa neânţeleasă a lui
Dumnezeu. Dar un astfel de punct de vedere dus până la concluzia lui logică
este sinonim cu afirmaţia: "Stăpânul meu întârzie să vină," găsindu-L în final
pe Dumnezeu vinovat de continuarea păcatului. Mai mult, chiar un Dumnezeu
suveran nu Îşi anulează dragostea şi respectul pentru Mireasa Lui şi pentru
libertatea ei de alegere. El nu o va forţa să se pregătească de nuntă.
Dacă acceptăm că Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu deoarece a iubit atât de
mult lumea şi a dorit atât de mult să-Şi elibereze copiii de păcat, nu este decât
rezonabil să credem că El are un interes profund să vadă sfârşitul venind. Dacă
acest "sfârşit" este dependent de ceva ce trebuie făcut de Dumnezeu, imediat
apare dilema de ce oare nu a făcut până acum ceva ce oricum va face? Cu
siguranţă că inima lui este torturată văzând familia omenească zbătându-se în
mlaştina păcatului şi suferinţei.
Mai mult decât atât. Dacă Isus este Mirele divin, iar biserica este Mireasa Lui,
orice dovadă pe care omul este capabil să o înţeleagă într-o astfel de legătură
nupţială arată faptul că Isus trebuie să aibă o dorinţă inexprimabilă de a avea
mireasa lângă El. Dacă ar mai exista deci ceva care ar putea fi făcut de El,
acest lucru ar fi fost făcut de mult.
În plus, dacă Spiritul Profetic este corect în afirmaţia că biserica ar fi putut fi de
mult timp în împărăţie, răspunsul corect este mai mult decât pozitiv. Timpul va
continua, rodul păcatului va deveni şi mai amar, "semnele" vor deveni şi mai
spectaculoase că "sfârşitul" este aproape, dar el nu va putea avea loc până
când biserica nu doreşte acest lucru cu adevărat.
Această afirmaţie este în deplină armonie cu cuvintele lui Hristos: "Cât despre
ziua aceea sau ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci
numai Tatăl" (Marcu 13,32). Există un motiv pentru care nici Fiul nu ştie. El s-a
întors la cer ca un membru al familiei omeneşti, spre a rămâne veşnic aşa. Dar
în afirmaţia Sa există o făgăduinţă că Cineva ştie, iar neamul omenesc poate
spera că prezenta confuzie şi nesiguranţă nu va continua la neşfârşit.
Sanctuarul va fi curăţit. Inima copiilor lui Dumnezeu va fi curăţită. Se va
dovedi că evanghelia este "puterea lui Dumnezeu."
Dar conştiinţa adventistă este tulburată. Ea caută un răspuns la întrebarea:
Când se va încheia lucrarea? Ni s-a spus că "lucrarea de judecată care a
început în 1844 trebuie să continue până când sunt rezolvate cazurile tuturor,
morţi sau în viaţă; ea se va întinde până la închiderea harului." 21 Dar când se
va închide harul, şi când vor fi rezolvate toate cazurile? Există un răspuns, şi el
măreşte destinul divin al Bisericii Adventiste. Un eveniment din trecut poate
clarifica acest răspuns.

Judecata de cercetare îndreptăţită

Pentru multe decenii, lumea atletică s-a întrebat dacă va fi vreodată posibil ca
un om să parcurgă o milă în patru minute. Numeroşi alergători s-au apropiat
de atingerea recordului, dar totdeauna eşuau cu câteva zecimi de secundă. Dar
în 1954, un englez pe nume Roger Bannister a făcut "imposibilul," alergând o
milă în mai puţin de patru minute. Atleţii de pe tot mapamondul au aflat de
performanţa lui. Acest record a fost considerat aşa de important, încât în 1975
Roger a fost înălţat la rangul de cavaler. Dar recordul lui nu a rezistat multă
vreme. Din 1954 el a fost doborât de zeci de ori în nu mai puţin de 18 naţiuni
diferite. În 1957, patru minute la milă a devenit un lucru atât de obişnuit, încât
un alergător a realizat acest record, dar a sosit abia al patrulea în cursă.
Recordul lui Roger Bannister şi al celorlalţi ca el a clarificat pentru totdeauna
problema - omul poate alerga o milă în patru minute. Ei au sigilat această
biruinţă, arătând tuturor atleţilor, cei din trecut şi din prezent, că este posibil.
Au stabilit un standard care nu poate fi negat.
Tot aşa, ultima generaţie a poporului lui Dumnezeu va arunca o provocare
tuturor generaţilor trecute, ca şi celor în viaţă. Ei vor demonstra că nu există
motiv pentru eşec şi păcat. Ei vor dovedi adevărul curăţirii sanctuarului,
confirmând că un popor poate sta fără jenă în faţa lui Dumnezeu, ajungând la
standardul lui Adam înainte de cădere. Toate "cazurile" vor fi rezolvate atunci
când Laodicea, ultima biserică, va ajuge să se vadă aşa cum este. Atunci va
avea loc pocăinţa veacurilor, şi i se va da să se îmbrace în "haine albe" şi
discernământ spiritual oferit o aşa lungă perioadă de timp. Timpul de har se
poate închide atunci când, cu umilinţă şi pocăinţă, biserica acceptă haina de
nuntă şi deschide uşa iubitului ei divin. Nunta va avea loc. Mirele ceresc va
putea afirma: "S-a sfârşit!"
Ce va urma? "Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi
zicea, ‘Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi
poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor" (Apocalips
21,3). În ziua aceea, "adevăratul cort" va fi curăţit şi refăcut, iar locuinţa lui
Dumnezeu va fi cu poporul Său. Atunci viziunea lui Ioan va deveni realitate:
"În ea nu am văzut nici un templu, căci Domnul Dumnezeu cel Atotputernic, ca
şi Mielul, sunt templul ei" (Apocalips 21,3). Nu va mai fi nevoie de casă.
Dumnezeu va locui în poporul Său, şi ei în El, legaţi într-o legătură de dragoste
adevărată, care va dovedi veşnic afirmaţia mincinoasă a lui Satana, justificând
pentru vecie adevărul evangheliei şi caracterul lui Dumnezeu.

1. Ellen White, Christ’s Object Lessons, 133.

2. Ellen White, 5T 575.
3. Ellen White, 1SM 214.
4. Ellen White, COL 148.
5. Vezi: Helmut Ott, Perfect in Christ, p.114, 74, 102, 147.
6. O.R.L.Crozier, The Day Star Extra, 7 feb.1846.
7. Ellen White, GC 416,417.
8. Ellen White, EW 261.
9. Ellen White, RH 21 aprilie 1891. Este interesant de notat că acest articol
este dintr-o predică adresată pastorilor la Grand Rapids, Michigan, pe 25 sept.
1887, cu un an înainte de sesiunea Conferinţei Generale de la Minneapolis.
Este oare o coincidenţă că ea apela la lucrători să se "pregătască pentru
aversele ploii târzii" pe care Domnul dorea să le reverse în 1888?
11. Ellen White, 5T 214.
12. Ellen White, 6T 238.
13. Ellen White, Ed 125.
14. Vezi: Romani 3,3.21.22; 1,6.17; 2 Corinteni 5,21.
15. Ellen White, Special Testimonies B, nr.7,p.22.
16. Ellen White, 5T 537.
17. Ellen White, ST 32 iulie 1901.
18. Ellen White, GC 425.
19. Ellen White, GC 623.
20. Ellen White, SD 155.
21. Ellen White, GC 436.
22. Information Please Almanac, 1958, p.875; The Concise Columbia
Encyclopedia, p.66, 1983.

„Adevăratul cort” și rămășița

Capitolul 8 - „Apoi Sanctuarul va fi curatit”; Donald K.Short

Ce s-ar întâmpla astăzi dacă un diacon s-ar ridica în biserică, cu o înţelegere

tot atât de profundă a istoriei sacre ca a lui Ştefan, şi cu aceeaşi convingere de
a proclama adevărul? Ar avea cuvântarea lui acelaşi efect asupra Sinedriului de
astăzi? Dacă ne-ar numi "tari de cap" şi ne-ar spune că "mereu ne împotrivim
Duhului Sfânt," cât timp l-am asculta?
Când privim înapoi şi studiem istoria sacră, care este reacţia noastră? În timp
ce Ştefan era omorât cu pietre, un tânăr pe nume Saul stătea alături şi privea.
El avea în spate toată autoritatea naţiunii, şi totuşi se afla de partea greşită a
baricadei. El trebuia să devină orb ca să poată vedea. Ucenicii erau şi ei
ignoranţi, şi doar văzându-L pe Isus cu ochii lor după înviere, au putut să
înţeleagă că au fost orbi de la început. Ce predicau ei despre Mesia era corect,
dar ce înţelegeau ei despre El era greşit. În mintea lor nu încăpeau decât
tronul, coroana şi slava, nereuşind să vadă ruşinea, agonia din grădină, sala
judecăţii şi crucea de pe Calvar.1
Părinţii bisericii noastre din vremea lui William Miller erau tulburaţi de acelaşi
fel de viziune tulbure şi înţelegere limitată a planului general al lui Dumnezeu.
Dorinţa lor nemăsurată de a scăpa de această lume a produs speranţă, zel şi
imnuri care sună clar şi frumos până astăzi. Dar în mare măsură dorinţele lor
erau egoiste, şi pe ochii lor se afla o măhramă. Părerile oamenilor, tradiţiile,
erorile populare şi învăţăturile greşite i-au orbit în aşa măsură încât nu au
putut percepe decât parţial adevărul de care aveau nevoie.
Ca adventişti de ziua a şaptea, noi suntem confruntaţi cu acelaşi pericol. Cu cât
ne îndepărtăm de începuturi, cu atât creşte pericolul să neglijăm moştenirea
noastră. Nu au trebuit decât patru generaţii de la Noe la Nimrod ca să se
şteargă din mintea oamenilor istoria distrugerii lumii prin potop, şi să clădească
Babilonul cel Mare. Tot atât de repede a uitat şi Israel eliberarea lui din Egipt.
Dar eşecurile lor "au fost scrise pentru noi, peste care a venit sfârşitul
veacurilor"(1 Corinteni 10,11).
Chiar faptul că biserica se află departe în al doilea secol de la Marea
Dezamăgire ar trebui să ne facă să restudiem istoria noastră. Cum se împacă
tot acest timp prelungit cu ziua ispăşirii? Ce ne-ar putea face să înţelegem
întârzierea celei de-a doua veniri? Ce ne-ar putea face să fim gata pentru ea?
Unii sugerează că persecuţia va face lucrarea necesară. Dar se ignoră faptul că
persecuţia nu precede, ci vine ca urmare a trăirii cu evlavie (2 Timotei 3,12).
Dar mai mult decât atât, Domnul nu poate să recurgă la astfel de metode spre
a trezi ultima generaţie. Cum ar putea oare Mirele Ceresc, la sfârşitul perioadei
de curtenie, să-Şi imagineze să forţeze mâna Miresei spre a-L accepta? Nici
cea mai mare persecuţie nu poate produce dragoste autentică în inima Miresei.
Mireasa fiind Laodicea, ea nu şi-a dat seama că este "nenorocită" şi, în contrast
cu Adam atunci când a păcătuit, ea nu ştie că este "goală." Fiind despărţită aşa
de mult de primul ei părinte, păcatul ei este ascuns şi mai profund, dar biruinţa
ei va fi şi mai glorioasă.

Rămăşiţa trebuie să crească

Există o moştenire slăvită la dispoziţia poporului lui Dumnezeu. Dar ei nu o pot
primi până când nu îi înţeleg splendoarea, nu îi înţeleg valoarea şi apreciază
implicaţiile ei. Tatăl fiului rătăcitor nu a fost dispus să-şi încredinţeze întreaga
avere în mâinile fiului său plecat de acasă decât atunci când acesta s-a
maturizat. Tânărul nu şi-a recunoscut orbirea laodiceană decât atunci când
sensul valorii i s-a modificat drastic. El şi-a căpătat vederea în cocina de porci.
Atunci a început să se scârbească de motivaţiile lui egoiste, iar această
maturitate a dat la iveală nevoia lui. Şi-a văzut goliciunea, iar foamea lui era o
reflectare a foamei sufletului. "Ferice de cei ce flămânzesc şi însetează după
neprihănire, căci ei vor fi săturaţi" (Matei 5,6).
Ca şi fiul rătăcitor, Israel a văzut darurile lui Dumnezeu prin prisma mândriei
lui naţionale. Ei erau preocupaţi de obsesia grandorii naţionale, şi moştenirea
lor veşnică a ajuns astfel un deşert pustiu. În mâinile fiilor rătăcitori orbi şi
dominaţi de poftă, tainele lui Dumnezeu erau ca mărgăritarele aruncate la
porci. Poate rămăşiţa să înţeleagă acest pericol? Şi noi suntem copiii lui
Abraam.
Fiul rătăcitor trebuia să se maturizeze ca să poată aprecia tot ce a făcut tatăl
pentru el. De la naştere şi până la vremea adolescenţei arogante, el a fost
hrănit şi protejat clipă de clipă. Ce diferenţă între ce vedeau ochii lui, şi ce
înţelegea mintea lui! El era orb în faţa realităţii că "haina cea mai bună" şi
inelul cu sigiliul tatălui trebuiau reţinute până când urma "să-şi vină în fire" şi
să înţeleagă valoarea averii tatălui (Luca 15, 11-32). A existat oare în întreaga
istorie un "fiu rătăcitor" mai potrivit decât ce-a de-a şaptea biserică?
Ce vedea şi experimenta acest fiu pierdut în mintea lui, trebuia curăţit prin
experienţă, până când urma "să-şi vină în fire." Atunci nebunia lui
subconştientă a fost descoperită, şi a înţeles adevărul situaţiei lui. A trebuit să
treacă de la visele de grandoare la înţelegerea sobră a cunoaşterii adevăratei
baze a vieţii. A învăţat pocăinţa, şi cu zdrobire de inimă a hotărât: "Mă voi
scula, mă voi duce la tatăl meu şi îi voi spune, Tată, am păcătuit împotriva
cerului şi împotriva ta" (versetul 18). Când a văzut că păcatul lui este
"împotriva cerului," lucrurile au putut să se schimbe. Abia atunci a primit
"sigiliul" aprobării tatălui său. Aşa va fi şi cu ultima biserică.
Imaturitatea este un lucru normal la copii sau tineri. Dar vine o vreme când ea
trebuie să cedeze locul responsabilităţii, şi acest lucru nu numai că se aşteaptă
de la un adult, dar este obligatoriu. Fanteziile copilăriei, poveştile frumoase şi
melodiile de culcare trebuiesc înlocuite de problemele reale ale vieţii. "Voi care
de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva care să vă
înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi
nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu
este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana
tare este pentru oameni mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin
întrebuinţare, să deosebească binele de rău" (Evrei 5, 12-14). Şi epistola
continuă spunând că este timpul să lăsăm învăţăturile elementare ale lui
Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite, fără să mai punem temelia
pocăinţei de păcat pe faptele moarte (Evrei 6,1).
În Cuvântul lui Dumnezeu nu există hrană mai tare decât solia celor trei îngeri.
Doar persoanele mature au ochi destul de buni să suporte slava ei deplină. Cei
care aleg să rămână copii, hrănindu-se cu lapte, vor fi cei care vor "bea din
vinul mâniei lui Dumnezeu" şi nu vor putea rezista "în faţa Mielului" (Apocalips
14,6-12). Domnul Isus a încercat să explice acest adevăr când zugrăvea
evenimentele sfârşitului. Când spunea "Vai de femeile însărcinate şi de cele
care vor alăpta în zilele acelea,"(Matei 24, 19.20) se referea oare în realitate la
aşa ceva? Şi când apela la ascultătorii Săi spunând "rugaţi-vă ca fuga voastră
să nu fie iarna sau într-o zi de sabat" interesul Lui era pentru greutăţile
anotimpului friguros sau călcarea sabatului? Toate aceste afirmaţii sunt în
tiparul Apocalipsei, când "urâciunea pustiirii" îşi va atinge apogeul.
Nu există aici un adevăr mai profund? Spunea Isus oamenilor de atunci, şi mai
important, ne spune El nouă acum, că cei mici, care depind de mama lor, sunt
în pericol şi nu pot supravieţui în timpul urgiilor sfârşitului? Doar cei care au
ajuns la unitatea credinţei, având o autentică cunoaştere a Fiului lui
Dumnezeu, cei care au crescut şi au ajuns la plinătatea staturii lui Hristos, doar
ei vor putea rămâne în picioare în timpul acelei strâmtorări teribile, aşa cum nu
a fost de la întemeierea lumii (Efeseni 4,13; Matei 24,21). Şi când a spus
"iarnă," se referea El oare la zăpadă şi gheaţă? Nu se referea oare la o vreme
când adevărul doarme, când nu există creştere, nici roade, o vreme stearpă?
Un popor care va trebui să fugă într-o astfel de vreme nu va avea resurse
spirituale, fiind prins în simbolurile reci ale unui sabat legalist, aşa de evidente
la evrei. Ei Îl dispreţuiau pe Isus pentru atitudinea Lui faţă de sabat, deoarece
pierduseră adevărul spiritual despre sabat. Aceleaşi pericole ne pândesc şi pe
noi.
Ar trebui să înţelegem că atunci când Hristos încerca să spună iudeilor că vinul
nou nu poate fi pus în burdufuri vechi, El stabilea de fapt un principiu. El
proclama conceptul vital că adevărul nu este static. El ori se dezvoltă, ori se
alterează. Caracterul lui Dumnezeu va continua să fie descoperit pentru
veşnicie.
Eternitatea va fi o continuă dezvoltare, o veşnică înaintare şi progres.
Caracterul lui Dumnezeu trebuie văzut în acest context. Chiar omul muritor
poate înţelege, cu capacităţile lui limitate, că universul este infinit, şi se
extinde în armonie cu voinţa unui Creator infinit. Aceasta este baza pentru
minunile de nebănuit ale unui nou pământ, recreat după ştergerea păcatului.
Dar pentru moment, la "sfârşitul timpului," când "taina lui Dumnezeu se va
sfârşi," înţelegerea noastră trebuie să se dezvolte. Universul aşteaptă.
Ca o palidă ilustraţie, să ne gândim la lucrările care au loc la construirea unei
case. Mai întâi este necesar să se pună temelia. Apoi se toarnă podeaua, se
ridică pereţii, şi în cele din urmă se pune acoperişul. Fiecare fază o pregăteşte
pe cea următoare, ca lucrarea să poată fi terminată.
Dar să presupunem că excavatorul baricadează zona construcţiei pe care a
pregătit-o, şi o declară zonă interzisă pentru toată lumea. El ridică în jurul
zonei un gard de sârmă ghimpată. Nu acceptă ca altcineva să intre şi să
distrugă simetria pe care a realizat-o el cu sudoare. Cum îşi permit unii să vină
aici să descarce cărămidă, nisip, lemn şi tot felul de materiale pe locul pe care
el l-a nivelat aşa frumos? Nu a fost el angajat să niveleze terenul şi nu şi-a
făcut el meseria cum trebuie? O astfel de situaţie cere ceva gimnastică mentală
pentru a putea fi acceptată. Cu toate că nu este prea rău aleasă. Există în
istoria sacră o paralelă la ea.
Poporului evreu i s-a dat profeţie după profeţie ca să fie pregătit pentru
apariţia lui Mesia. El urma să aducă înoire. Tot serviciul sanctuarului şi sistemul
vechiului legământ urmăreau pregătirea unui teren pe care urma să se
clădească un templu veşnic al adevărului. Serviciul tipic al umbrei era temelia
pentru minunata structură viitoare.
Dar ei, ca excavatorul din ilustraţie, s-au baricadat în sistemul lor spre a-l feri
de întinare. Însă presiunea pentru schimbare era prea mare. Deşi ei au ignorat
toate explicaţiile şi avertizările, construcţia trebuia să continue. Piatra din capul
unghiului fusese adusă pe teren, iar opozanţii, care considerau că terenul este
suficient, au fost zdrobiţi de ea. Progresul cerea ca edificiul să fie ridicat pe
"temelia apostolilor şi profeţilor, piatra din capul unghiului fiind Isus
Hristos" (Efeseni 2,20).
Sărăcia intelectuală şi orbirea lor spirituală era o casetă video despre Laodicea.
Ei erau "bogaţi" şi nu aveau nevoie de nimic. În mintea lor nu era nici un
dubiu, erau copiii lui Avraam; îşi îndepliniseră mandatul divin. Cunoşteau
adevărul. Învăţaseră multe în robie. Prosperitatea şi supravieţuirea lor ca
popor erau legate inseparabil de ritualurile care îi făcuseră un popor. Dar
nebunia lor le-a adus o mare nenorocire. Ei au ridicat un zid, o baricadă de
mulţumire de sine care i-a despărţit de Dumnezeu.
În zelul de a proteja zona de construcţie, întregul lor sistem de mântuire a
devenit citadela Satanei. El a devenit constructorul, iar ei agenţii lui, echipa de
salahori. Templul şi ritualurile lui au devenit un scop în sine atunci când preoţii
au pierdut contactul cu Dumnezeu. Imensa pervertire a adevărului era
uluitoare. Ei au grămădit mana vie, dar aceasta s-a stricat. "Ei l-au jefuit pe
Dumnezeu de slava Lui, şi au înşelat lumea printr-o evanghelie contrafăcută."2
Mijloacele de mântuire alese de Dumnezeu au fost deturnate de Satana.
Manifestarea vizibilă a viului Dumnezeu, care fusese odată între ei, oferind
binecuvântare seviciilor de la sanctuar, acum dispăruse. Vrăşmaşul lui
Dumnezeu şi al omului a adus bezna peste naţiune.
Ne-am putea mira cum a fost posibil să vină peste ei o astfel de orbire. Cum de
nu au putut să-şi recunoască răutatea? Chiar sistemul clădit cu scopul de a-L
descoperi pe Mesia este manipulat spre a-L putea lepăda şi ucide. Ce s-a
întîmplat odată în istoria sacră este un avertisment pentru Israelul spiritual în
vremea când sanctuarul urmeză să fie curăţit.
Serviciul din sanctuar dat de Dumnezeu lui Israel şi păzit secole de-a rândul,
era confruntat acum cu o schimbare radicală. Celor care le lipsea "alifia pentru
ochi" li se părea că "noul" va distruge "vechiul." Cu luneta vremii pe care o
posedăm, noi vedem bine că nimic nu a fost distrus, ci doar împlinit.
Adevăratul Miel spunea clar: "Nu am venit să stric, ci să împlinesc... Adevărat,
adevărat vă spun, până nu vor trece cerul şi pământul, nu va trece o iota sau o
frântură de slovă din lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile" (Matei
5, 17.18). Dar aşa ceva era greu de acceptat.
Timp de 4000 de ani, poporul lui Dumnezeu primise binecuvântări pe această
cale stabilită de El, dar planul părea acum întors pe dos. Sistemul jertfelor, cu
frumuseţea şi imensa lui simbologie, era pe punctul de a se încheia. Templul,
care stătuse în centrul întregii lor vieţi sociale şi spirituale, urma să facă loc
unui templu mai desăvârşit, care nu era făcut de mâini. Pentru evreul cinstit,
evlavios şi cu totul temător de Dumnezeu, o asemenea tranziţie producea o
cumplită criză spirituală. Toate lucrurile în care îşi pusese el speranţa pentru
mântuire păreau acum ameninţate. Din această cauză, chiar urmaşii lui Hristos
şi ucenicii au suportat o puternică criză interioară când perdeaua dinlăuntrul
templului s-a rupt în două.
Lumina care în trecut reflectase doar palid pe deasupra perdelei, urma să fie
văzută acum în splendoarea ei deplină, căci Lumina lumii se manifesta acum
deplin în "adevăratul cort," Mântuitorul Însuşi. Tot ce fusese până acum ascuns
în Sfânta Sfintelor se descoperea, iar cele mai profunde cămări ale inimii
umane erau acum descoperite în tip. Consecinţele erau acum atât de vaste
pentru univers, încât urmau să treacă alte 18 secole până când omul putea
înţelege scopul final al evangheliei, la sfârşitul celor 2300 de zile. Abia atunci
plaga ce afecta cosmosul putea fi îndepărtată. Scriptura este clară, "atunci
sanctuarul va fi curăţit."
Ucenicii nu găseau nici o soluţie să evite această agonie sufletească privind
această lumină, şi nimicnicia aşteptărilor lor. Toate speranţele lor au fost
zdrobite. Era o experienţă spirituală catastrofală. Dar există una şi mai teribilă
care pândeşte adventismul "la sfârşitul timpului."

Rămăşiţa trebuie să intre prin uşa deschisă

Adventiştii au nivelat un loc de construcţie şi modelează planuri pentru
locuinţele pe care speră să le clădească. Dar Arhitectul Divin are prioritate, iar
adevărul veşnic trebuie să aibă întâietate. Piatra care s-a desprins din munte
fără ajutorul vreunei mâini va zdrobi toate planurile făurite de oameni.
Adventismul este chemat să completeze templul adevărului care cuprinde tot
planul mântuirii. Dar această clădire nu va putea fi nicidecum terminată şi
locuită, dacă nu este ridicată după planurile Arhitectului Divin. Sistemul nostru
religios, propunerile noastre umane şi visurile noastre egoiste trebuiesc
rearanjate strict după modelul ceresc. Traumatismul produs de această
schimbare va fi mai mare decât cel al evreilor.
Tot ce se poate zgudui va fi zguduit. Clădirile care nu sunt zidite pe Stâncă
sunt sortite pieirii. "Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi de Cel ce
vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea
pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce
ne vorbeşte din ceruri, al cărui glas a clătinat atunci pământul, şi care acum a
făcut făgăduinţa aceasta: Voi mai clătina încă odată, nu numai pământul, ci şi
cerul" (Evrei 12, 25-27).
Aici este implicat mai mult decât aducerea evangheliei la puritatea ei
apostolică. Înseamnă că va fi ridicat un edificiu al adevărului nemaivăzut până
acum, o nouă creaţie după planurile "evangheliei veşnice." Acesta va fi un
templu pentru slava Sa, "căci a venit ceasul judecăţii Lui." Aceasta va fi pentru
adventişti o desfăşurare şi mai zdrobitoare decât cea a evreilor atunci când s-a
rupt perdeaua din interiorul templului la răstignire.
Lucrarea lui Hristos din Sfânta trebuie înţeleasă şi propovăduită ca o lucrare
încheiată. Lucrarea mântuirii care a susţinut pe credincioşi de-a lungul
secolelor, din zilele apostolilor până la Reformaţiune şi în cele şapte biserici
până la sfârşitul timpului, trebuie să facă loc fazei finale a ispăşirii. Această
lucrare în Sfânta Sfintelor trebuie să ducă la împlinirea şi completarea
făgăduinţei primare de a "zdrobi capul şarpelui." În sfârşit, copiii lui Adam
acceptă locul pregătit de Dumnezeu pentru ei. Lucrarea de înlocuire poate lua
sfârşit.
Uşa harului şi speranţei, prin care oamenii avuseseră acces la Dumnezeu timp
de 1800 de ani, s-a închis la sfârşitul celor 2300 de zile, dar s-a deschis o altă
uşă. Această uşă ducea chiar la prezenţa slavei lui Dumnezeu şi la ştergera
finală a păcatului în Sfânta Sfintelor. Păcatul nu poate rezista în prezenţa Sa,
care este foc mistuitor. Marele Preot deschisese această uşă şi nici un om nu o
putea închide. Dar iudeii care au refuzat să intre prin prima uşă la înălţarea lui
Hristos, au fost lăsaţi în întuneric total. "Uşa prin care oamenii avuseseră acces
mai înainte la Dumnezeu nu mai era deschisă."3 Iudeii refuzaseră să-L caute
pe singura cale pe care putea fi găsit.
În timp ce ne apropiem de splendoarea Sfintei Sfintelor, ne apropiem de fapt
de o criză serioasă. Dacă ne agăţăm de natura tipică a ortodoxiei evanghelice,
şi suntem mulţumiţi cu rutina înlocuitoare a evangheliei forensice, a
îndreptăţirii juridice, ne vom trezi şi noi lepădând lucrarea finală a Marelui
Preot, care operează mântuirea din păcat. Această lucrare este realizată doar
în Sfânta Sfintelor. Din cauza importanţei ei supreme, Satana a intervenit în
această lucrare, încercând să o preia.4 Succesul lui cu părinţii noştri spirituali
din zilele lui Hristos ar trebui să fie o avertizare. Interesul lui major de a înşela
nu s-a schimbat. Atâta timp cât poate face pe poporul lui Dumnezeu mulţumit
şi fericit cu o concepţie imatură şi eronată despre curăţirea sanctuarului, el îi
poate ţine sub controlul său.
Aceasta înseamnă că Satana se va lupta să impună sistemul de înlocuire tot
aşa cum a preluat sistemul vechiului legmânt spre a lupta împotriva lui Hristos
şi predicării noului legământ. El va afirma că evanghelia Reformaţiunii,
predicarea lui Luther, este suficientă spre a pregăti un popor pentru a doua
venire, iar Domnul va veni când noi vom proclama suficient de tare. El va
insista că înlocuirea este suficientă şi că nu mai este nevoie de pocăinţă şi
curăţire. Atâta timp cât poate ţine apostazia îmbrăcată în haina ortodoxiei, el
amăgeşte rămăşiţa în acelaşi mod în care i-a înşelat pe evrei. Aşa cum evreii
erau prinşi în rutina serviciilor de la templu, pe care le socoteau scopul vieţii şi
garanţia mântuirii, tot aşa noi am fost mulţumiţi că sângele Mielului oferă o
anulare juridică a păcatelor în cărţile din cer, fără ca legea să fie scrisă în
inimă. În ambele cazuri, adevărul a fost compromis, căci ambele poziţii erau
doar umbre ale curăţirii reale a inimii pe care o intenţiona Dumnezeu. Oameni
care păreau adulţi, nu erau decât copii, în ce priveşte înţelegerea. Aceasta este
şi situaţia noastră.
De aici miile de predici despre starea deplorabilă a Laodiceei. Dar adevărata
problemă este mulţumirea de sine; avem tot ce ne trebuie, suntem satisfăcuţi
de starea noastră, cunoaştem planul de mântuire aşa cum îl cunoşteau evreii
pe Avraam. Dar ei nu au primit făgăduinţa şi se află acum în mormânt, şi vor
rămâne acolo până vom înţelege că Dumnezeu a pregătit pentru noi lucruri mai
bune, "să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi" (Evrei 11, 40). Speranţele
răscumpărării se află acum pe umerii ultimei generaţii, iar această
responsabilitate poate fi împlinită doar atunci când această generaţie înţelege
suferinţa şi chinul pe care l-a produs, dar care a fost ascunsă de ochii lor din
milă faţă de imaturitatea lor. Noi suntem această generaţie. Noi nu ne-am
imaginat suferinţa pe care o îndură Mielul de la apariţia păcatului.
De ani de zile ne rugăm pentru ploaia târzie, dar ea nu poate veni până nu
înţelegem ce a făcut ploaia timpurie când a venit, măturând toate tipurile şi
umbrele care fuseseră la modă 4000 de ani. Când ajungem să înţelegem acest
lucru, atunci ploaia târzie va veni, măturând tot ce a clădit Babilonul 6000 de
ani, plus toţi idolii ridicaţi de Israelul modern. Ploaia târzie nu va produce feţe
strălucitoare care să uimească lumea şi să satisfacă o mîndrie în căutare de
justificări, dorind o desfăşurare de putere remarcabilă. "Gândurile Mele nu sunt
gândurile voastre...zice Domnul" (Isaia 55,8). Ploaia târzie ne va face în stare
să auzim, să vedem şi să înţelegem ceea ce astăzi refuzăm. Duhul Sfânt va
aduce o solie care va expune orice amăgire, orice apostazie, descoperind slava
Domnului. "Căci mântuirea va fi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, cum a
făgăduit Domnul, şi între cei rămaşi, pe care-i va chema Domnul" (Ioel 2,32).
Adventiştii şi adventismul reprezentat de acest popor trebuie să înţeleagă că ei
sunt antitipul a tot ce a însemnat mântuire înainte de existenţa lor. Ei nu au
putut apare pe scenă decât la sfârşitul celor 2300 de ani. Ei nu îşi pot încheia
lucrarea până nu înţeleg că ploaia târzie, Mângâietorul în persoană, va mustra
lumea de păcat, de neprihănire şi de judecată. Isus doreşte să ne spună nouă
astăzi ceea ce nu a putut să spună ucenicilor atunci (Ioan 16,12). Duhul
adevărului "vă va călăuzi în tot adevărul" (Ioan 16,13). O asemenea lucrare nu
va câştiga prieteni şi nu va influenţa oameni. Ea nu va produce hărţi care arată
numărul ţărilor în care a pătruns solia, şi limbile în care se propovăduieşte, şi
multele realizări care plac aşa de mult eului nostru. Aceasta este o solie care
va judeca lumea în neprihănire. Ea va aduna un popor dispus să accepte
suferinţa, "urâţi de toţi oamenii din pricina Numelui Meu," jigniţi şi trădaţi de
cei apropiaţi. Biserica, da, chiar lumea întreagă, aşteaptă să vadă această
"evanghelie" (Matei 24, 9.10.14).
"Această evanghelie" va fi văzută atunci când "trupul" lui Hristos înţelege
semnificaţia drumului pe care l-a străbătut. Isus a fost chemat din Egipt; tot
aşa "trupul" este chemat din păcat. El a fost botezat deoarece a fost dispus să
asculte solia lui Ioan şi a făcut "paşii necesari în pocăinţă, convertire şi
credinţă," care reprezintă şi pentru "trup" o experientă vitală.5 El este Mirele,
iar biserica este Mireasa, şi ei vor fi una în scopuri, în credinţă, în biruinţă
(Ioan 17,21.23). Acest "trup" a fost pregătit pentru El (Evrei 10,5). Isus este
deci infinit mai mult decât un "model," un "exemplu" sau un "înlocuitor." El
este un "slujitor al sanctuarului şi al adevăratului cort pe care Domnul l-a
ridicat, şi nu omul" (Evrei 8,2). El slujeşte în favoarea noastră. El este "Mielul
înjunghiat de la întemeierea lumii" (Apocalips 13,8). În această mare zi a
ispăşirii finale, când păcatul trebuie şters din inimile noastre, Domnul Isus este
tipul suprem. Noi suntem antitipul. Noi suntem "trupul," umbra, sfinţiţi şi
desăvârşiţi de legea Sa scrisă în mintea şi inima noastră. "Căci Cel ce sfinţeşte
şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-Unul. De aceea Lui nu-i este ruşine să-i
numească fraţi" (Evrei 2,11).
La sfârşitul celor 2300 de zile, timpul urma să de sfârşească, iar destinul rasei
umane să fie dezvăluit (Apocalips 10,6.7). Trebuia să aibă loc dezvăluirea
"tainei care a fost ţinută ascunsă de la întemeierea lumii" (Romani 16,25).
Batjocura adusă numelui lui Dumnezeu trebuia să ia sfârşit. Necredinţa
veacurilor trebuia să fie biruită, iar tainele lui Dumnezeu să aducă roadă. El
urma să iasă biruitor la judecată (Romani 3,1-4). Taina lui Dumnezeu trebuia
încheiată, iar biserica Sa, "trupul" Său viu, va merge împreună cu El la cruce.
Orice s-ar fi întâmplat, ei urmau să fie una.

Mireasa trebuie să fie o femeie adultă

A venit timpul ca adventiştii să înţeleagă că restaurarea şi curăţirea
"adevăratului cort" nu este doar o "doctrină" ridiculizată de creştinismul
evanghelic, şi pusă la îndoială de generaţia prezentă de adventişti. Din contră,
ea este o experienţă vie şi vitală a rămăşiţei, care are o legătură clară cu
istoria denominaţională prezentă şi iminentul final al acestei istorii. Experienţa
Miresei lui Hristos va fi diferită de experienţa oricărei alte generaţii. Chiar dacă
de-a lungul istoriei au existat numeroase neînţelegeri în experienţa poporului
lui Dumnezeu, şi unele cu voia Sa, totuşi această situaţie trebuie să se
schimbe, ca evanghelia să-şi îndeplinească mandatul. Trebuie înţeleasă aşa
cum este, "puterea lui Dumnezeu pentru mântuire" din păcat. Adevărul despre
caracterul lui Dumnezeu trebuie descoperit în slava lui finală, care va lumina
pământul. Păcatul va fi recunoscut după moartea pe care o conţine. Va veni
momentul când "nu va mai fi timp," îndoiala şi nesiguranţa vor înceta, căci a
sosit sfârşitul păcatului. Biserica va înţelege adevărul şi va aprecia că noul
legământ este atât de vital, încât Creatorul trebuie să fie implicat personal. El a
venit "în această lume ca cei ce nu văd, să vadă," iar a "vedea" înseamnă a
"cunoaşte" (Ioan 9,39).
Interesul suprem al lui Isus, Marele nostru Preot, este să câştige inima Miresei
Sale, lucru care va încheia ispăşirea. Reticenţa de a-L accepta pe Mirele ei divin
este rezultatul imaturităţii ei. Capriciile şi flirtul ei cu prinţii Babilonului sunt
rezultatul unei înţelegeri copilăroase a suferinţelor prin care a trecut iubitul ei
spre a-i câştiga mâna. El a văzut păcatul cu toate amăgirile lui. El a pornit la
luptă cu taina nelegiuirii, ca să se poată înţelege taina evlaviei. El s-a supus
luptei cu eul pentru a dovedi că Lucifer nu trebuia să fie biruit ca atunci când s-
a abandonat eului, şi a devenit sclavul propriei lui voinţe. Isus a venit nu ca să
facă voia Lui, ci voia Tatălui care L-a trimis (Ioan 6,38). El aşteaptă ca Mireasa
să crească şi să înceteze joaca cu cinstea care vine de la oameni, dar distruge
credinţa. Mireasa Sa trebuie să fie femeia aceea "frumoasă ca luna, curată ca
soarele, dar teribilă ca nişte oşti sub steagurile lor" (Cântarea Cântărilor 6,10).
Frumuseţea ei finală nu este din cauză că şi-a dezbrăcat hainele de adulteră şi
a încetat să păcătuiască, ci deoarece cunoaşte şi apreciază suferinţa pe care a
îndurat-o Iubitul ei ca să obţină biruinţa, şi ea, ca o armată sub steaguri, a
trecut prin aceeaşi suferinţă. A mers la cruce împreună cu El. Ea s-a maturizat
în această luptă, iar sufletul ei doreşte să fie alături de Iubitul ei.
Ea va înţelege ce înseamnă să ai asigurarea Duhului, deoarece l-a primit pe
Hristos prin credinţă, iar viaţa Lui a devenit viaţa ei. Unirea cu Mirele aduce
mai mult decât iertare. Păcatul ei nu este doar îndepărtat, ci golul este umplut
cu Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă iluminare divină, omenescul unit cu divinul.
Acum Mireasa este pregătită pentru nunta Mielului; ea s-a pregătit, I s-a dat să
se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, care este neprihănirea sfinţilor
(Apocalips 19, 7.8).
Acest lucru înseamnă că rămăşiţa va înţelege adevărul ca Adam înainte de
cădere. Ei se vor desfăta în prezenţa lui Dumnezeu. Ei vor înţelege că istoria
păcatului nu este decât rezultatul urii împotriva Lui. Suferinţa universului nu
este decât roada acestei vrăjmăşii. Din această cauză, lucrarea lui Hristos este
de importanţă vitală pentru biserica de astăzi, dar ea va deveni relevantă doar
în raport cu înţelegerea pe care o are biserica despre "păcatul" ei inconştient.
Între timp, Isus aşteaptă cu răbdare pe cei care pot vedea cum vede El şi pot
birui cum a biruit El. Ascunsă în ritualurile imature ale mântuirii, pe care le
practicăm noi, se află cheia care deschide interiorul sufletului nostru,
reprezentat de Sfânta Sfintelor. Isus lucrează, prin Spiritul Său, profund în
depravarea subconştientă a sufletului nostru. Aici trebuie să aibă tronul lui
Dumnezeu poziţia finală de autoritate. Aşa trebuie înţeleasă moştenirea
nepreţuită a sanctuarului pe care o posedă adventismul. Cele mai profunde
încăperi ale minţii trebuiesc deschise. Aici apare conflictul crucii. Aici trebuie
Mireasa să se confrunte cu mândria şi încropeala ei, hotărând dacă doreşte să
vină la nuntă.
Lucrarea începută în 1844, la sfârşitul celor 2300 de ani, este unică în univers
şi aduce pe Hristos într-o nouă legătură de unire cu biserica. Va fi o înţelegere
reciprocă care face rămăşiţa să intre cu El în Sfânta Sfintelor.6 Acolo are loc
nunta. Acolo păcatul este şters. Acolo Hristos locuieşte cu rămăşiţa, asigurâdu-
i că "adevăratul cort," locul locuinţei Sale, este curăţit. Biruinţa Sa asupra eului
este o garanţie că şi El a fost ispitit în toate lucrurile ca fraţii Săi, căci orice
păcat se naşte din dragoste de sine. Intrând cu El în Sfânta Sfintelor,
omenescul lor se uneşte prin credinţă cu divinitatea Sa, fiind astfel una cu El.
Ei vor avea "credinţa lui Isus," care îi face pe muritori să nu mai păcătuiască.
Atunci lucrarea de mijlocire va înceta, sanctuarul va fi curăţit şi refăcut la
starea lui de la început, inima celor 144000 va fi curăţită. Păcatul nu se va mai
ridica din nou. Această experienţă este la dispoziţia rămăşiţei, oricând este
gata să accepte alifia cerească a Martorului Credincios. Iar când orbirea ei va fi
vindecată şi va putea "vedea," atunci va putea Mireasa să stea pe tron
împreună cu El, aşa cum a fost făgăduit, deoarece şi Mireasa a biruit prin
sângele Mielului.

Legile ştiinţei demonstrează legea vieţii

Biserica rămăşiţei are în mâinile ei un potenţial imens, care aşteaptă să fie
descoperit. În anul 1905, un fiu de sânge al lui Avraam, pe nume Albert
Einstein, formula ecuaţia teoriei relativităţii. Patruzeci de ani mai târziu, ca
rezultat direct al acestei teorii, a explodat prima bombă atomică şi a început
era nucleară. În 1905 nu exista decât o teorie, doar câteva simboluri scrise pe
hârtie. Dar în aceste simboluri se găsea energie care să mute munţii şi care să
producă lumină egală cu a soarelui. Au trebuit patruzeci de ani ca formula lui
Einstein să ajungă o realitate vie, eminentă dovadă a premizei.
Cu mai mult de un secol în urmă, în 1848, primii credincioşi adventişti au ţinut
o serie de şase conferinţe, unde au fost formulate adevărurile majore ale
bisericii rămăşiţei, unde "hotarele" au fost aşezate pe baza Scripturii. Patruzeci
de ani mai târziu, Domnul a hotărât ca aceste adevăruri să aducă roadă,
trimiţând "o foarte preţioasă solie" în 1888. Era o solie care să "aducă mai
proeminent în faţa lumii pe Mântuitorul ...Ea invita poporul să primească
neprihănirea lui Hristos... Toată puterea este dată în mâinile Sale ca să poată
oferi daruri bogate oamenilor, oferind darul nepreţuit al neprihănirii Sale omului
neajutorat. Dumnezeu a poruncit ca această solie să fie dată lumii. Este solia
îngerului al treilea, care trebuie proclamată cu voce tare şi însoţită de
revărsarea Duhului Sfânt în măsură bogată...Hristos mijloceşte pentru biserică
în curţile cereşti, pentru cei pentru care a plătit o răscumpărare de sânge...Să
nu uităm niciodată că este cineva care poate să îndepărteze păcatul şi să
salveze pe păcătos...Dumnezeu a dat slujitorilor Săi o mărturie care prezintă
adevărul aşa cum este el în Isus, care este solia îngerului al treilea în tonuri
clare şi distincte."7
Dar astăzi, după mai bine de un secol, formula adevărului rămâne doar nişte
simboluri pe hârtie, teribil de ignorată, cu siguranţă neverificată. Şi totuşi,
inerent în adevărul dat acestui popor se află suma totală a puterii Creatorului
universului. Pământul întreg va fi luminat cu o slavă nemaivăzută de ochiul
muritorilor. Adevărul posedat de acest popor va umbri orice perlă de gândire
produsă de toţi filozofii secolelor trecute şi va aduce la tăcere toate fanteziile
teologice ale omenirii.
Pionierii acestei solii, prin rugăciune, credinţă şi studiul Cuvântului lui
Dumnezeu, au ridicat un bastion al adevărului care nu poate fi combătut de
Satana şi toţi îngerii lui. Pionierii aveau "adevăr prezent," şi el este încă adevăr,
dar nu mai este "adevăr prezent." Adevărul ecuaţiei lui Einstein nu s-a alterat
şi nu a scăzut nici cu o particulă până astăzi, dar adevărul formulei lui a fost
dovedit de produsul pe care l-a creat. Aceasta îl face "adevăr prezent."
Adevărul formulei din mâinile bisericii rămăşiţei se va dovedi în produsul pe
care îl crează. Deşi a trecut mai mult de un secol, pământul încă aşteaptă să
fie "luminat de slava Sa." Adevărul pe care îl posedăm rămâne încă o teorie,
dar se va dovedi că rezultatul este sigur. Biserica rămăşiţei va deveni într-
adevăr adevăratul cort. Sanctuarul va fi curăţit. Când poporul său va înţelege
solia care i-a fost încredinţată şi o va pune la probă, ea se va dovedi autentică.
Confruntarea dintre Dumnezeu şi adevărul Său încă ne aşteaptă. Cât vom mai
zăbovi?
*****
"Tabernacolul iudeu era un tip al bisericii creştine...
"Biserica de pe pământ, compusă din cei care sunt credincioşi şi loiali lui
Dumnezeu, este "adevăratul cort" al cărui slujitor este Răscumpărătorul.
Dumnezeu, nu omul, a ridicat acest cort pe o platformă înaltă. Acest cort este
trupul lui Hristos, şi de la nord, de la sud, de la est şi vest, El va aduna pe cei
ce îl compun.
"Prin Hristos, adevăraţii credincioşi sunt reprezentaţi ca fiind zidiţi împreună
spre a alcătui o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.
"Un cort sfânt este clădit din cei care îl primesc pe Hristos ca Mântuitor
personal.
"Hristos este slujitorul adevăratului cort, Mare Preot al tuturor celor care cred
în El ca Mântuitor personal."8

1. Ellen White, GC 348.

2. Ellen White, DA 36.
3. Ellen White, GC 430.
4. Ellen White, EW 56.
5. Ellen White, GCBulletin 1901, p.36.
6. Ellen White, EW 55, 251, 255, 261.
7. Ellen White, TM 91-93.
8. Signes of the Times, 14 feb. 1900, p.98.
 Epilog
Epilog - „Apoi Sanctuarul va fi curatit”; Donald K.Short

Suferinţa, chinul şi agonia pe care a produs-o această generaţie Mirelui Divin

trebuie înţeleasă de Mireasă, înainte ca Peţitorul să poată fi sigur că ea doreşte
sincer să se căsătorească. Ea va trebui să sesizeze că insulta adusă Iubitului
Divin este păcatul suprem al tuturor timpurilor. Acest lucru o va face să vadă
adevărul teribil că ultimul ei păcat este mai mare decât primul ei păcat, la
cruce. Secole de-a rândul au fost zugrăvite portrete verbale cutremurătoare ale
agoniei crucii. Pictorii şi-au adus aportul artistic cu imagini care să
impresioneze ochiul. Dar toate acestea nu au fost decât o slabă imagine despre
agonia şi moartea lui Hristos, care abia au atins conştiinţa noastră, astfel că
pocăinţa nu a fost decât o umbră a ceea ce trebuia să fie. Pocăinţa veacurilor
este încă în viitor, aşteptând înţelegerea şi convingerea Miresei. Această
pocăinţă va face ispăşirea eficientă pentru inima omenirii afectată de plaga
păcatului. Dumnezeu ne poate elibera de deformităţile morale ascunse doar în
proporţie cu convingerea noastră despre ele. Nu vom scăpa de păcat decât
atunci când îl vom vedea aşa cum este şi îl vom urî atât de tare, încât să
încetăm a mai păcătui. Pocăinţa nu poate fi mai profundă decât convingerea
care ne stăpâneşte. Păcătuim deoarece suntem ipitiţi şi atraşi de pofta noastră
(Iacov 1,14). Aceste dorinţe păcătoase se deghizează tot atât de bine ca
şarpele în Eden. Dorinţa interioară după plăcere şi fericire ne face să urmăm
drumul distrugerii. Doar convingerea ne poate salva de minciunile subtile ale
dorinţelor egoiste. Convingerea devine realitate. Aspiraţiile noastre egoiste şi
dezgustătoare sunt descoperite doar în lumina crucii. În această lumină,
lucrurile care apăreau odată valoroase şi pline de promisiuni, devin
respingătoare şi nedorite. Profunzimea acestei convingeri este profunzimea
pocăinţei noastre, iar această profunzime măsoară convertirea şi eliberarea
noastră din păcat. Această convingere biruieşte ispita de a măsura mereu răul
cu anumite dorinţe şi ambiţii, iar adevărul şi dragostea devin criteriu şi forţă de
motivaţie. Nu este suficient să ne flagelăm cu sentimentul că păcatele noastre
personale L-au răstignit pe Isus. Suferinţa emanată dintr-o astfel de emoţie
este, în cel mai bun caz, doar tipică, doar o umbră. Simpatia pentru suferinţa
Lui poate ascunde o bucurie subconştientă că El a suferit, iar noi am scăpat.
Solia Calvarului este că moartea lui Hristos este o moarte faţă de păcat. Vom
înţelege deplin cum a cauzat păcatul nostru moartea Domnului doar atunci
când vom gusta şi noi aceeaşi cupă şi vom fi botezaţi cu acelaşi botez. Când
vom muri de această moarte, aprecierea noastră va fi pe măsura pocăinţei şi
convingerii noastre. Învierea Mântuitorului este o garanţie că bezna şi chinul
care s-au lăsat peste conştiinţa omenirii nu sunt ireversibile. Cei care înţeleg
făgăduinţa "atunci sanctuarul va fi curăţit," vor înţelege modul ei de aplicare şi,
refuzând toate celelalte lucruri, Îl vor primi pentru totdeauna pe Mire.
Disperarea situaţiei lor va procura focul care curăţă aurul şi sigilează căsătoria.
Atunci vom birui aşa cum a biruit El. Lucrarea crucii va fi încheiată atunci
pentru veşnicie.