Nu contează dacă sunteţi adventist de câteva luni, de câţiva ani sau de multe
zeci de ani, adevărul pe care l-aţi auzit prima oară şi care a adus convingere în
sufletele voastre rămâne adevăr. Dar adevărurile speciale care deosebesc
această biserică de creştinătatea protestantă devin ţinta unor atacuri din ce în
ce mai susţinute. Discuţiile de acum mai bine de treizeci de ani, când am
încercat să potrivim credinţa adventistă cu conceptele protestante populare
prin anumite nuanţe de compromis, se întorc acum şi ne ameninţă.
Oricât de multe puncte de înţelegere ar putea fi rezolvate prin dialog, există
credinţe de bază care sunt dincolo de dialog. Dacă "cornul cel mic" din Daniel şi
definiţia Babilonului din Apocalips sunt înţelese şi acceptate, la sfârşitul
timpului nu vor exista decât două învăţături clare: una de la Dumnezeu şi alta
de la Satana.
Adevărurile colective care au făcut din adventiştii de ziua a şaptea un corp
colectiv, pot fi recunoscute a fi cele stabilite în conferinţele biblice din anul
1848. Credincioşii au venit la aceste conferinţe, desfăşurate de-a lungul a doi
ani, cu tot felul de concepţii teologice primite în bisericile din care proveneau.
Învăţăturile care au făcut din noi un popor au provenit din acest spectru de
gândire, înainte de a exista vreun adventist. Biserica rezistă sau se prăbuşeşte
în criza finală funcţie de aceşti "stâlpi," sau "pietre de hotar."
Cele trei adevăruri de bază, deosebite şi dincolo de orice negociere, sunt: 1)
perpetuitatea legii, care include şi sabatul zilei a şaptea; 2) respingerea
credinţei în nemurirea sufletului (dacă sufletul este nemuritor, Hristos nu putea
muri, astfel jertfa Sa în planul de mântuire nu mai putea fi apreciată în lumina
sistemului preoţesc al Vechiului Testament); 3) lucrarea Marelui Preot în
curăţirea sanctuarului, care are o strânsă legătură cu poporul lui Dumnezeu de
pe pământ.
Deşi unii evanghelici ar putea accepta că punctele unu şi doi sunt la graniţa cu
erezia, punctul trei, învăţătura despre sanctuar şi judecata de cercetare, este
socotită nimic altceva decât o mască produsă spre a ascunde eroarea
mileriţilor.1 Acest al treilea punct este scopul lucrării de faţă, realizat în mare
parte în 1958, dar rămas nepublicat până astăzi. Scris în special pentru
adventiştii de ziua a şaptea, el nu este prezentat polemic, spre a apăra acest
adevăr, ci pentru a prezenta măreaţa putere a evangheliei, curăţirea şi
eradicarea păcatului, şi justificarea Creatorului în faţa universului.
Donald Karr Short
ianuarie 1990
Învăţătura care face din Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea un trup colectiv
trebuie să fie învăţătura care în final va duce lumea la o decizie între adevăr şi
eroare. Oricât de arogant ar părea acest lucru, trebuie să fie adevărat, altfel nu
există nici un motiv pentru existenţa acestei biserici. Orice organizaţie
religioasă sau de binefacere, mai bogată sau cu mai mulţi membrii, ar putea
prelua ceea ce încearcă adventiştii să facă, dacă nu ar exista cu adevărat ceva
care face răspunderea noastră unică şi de neînlocuit. Eşecul nostru ca membrii
şi conducători de a aprecia deplin această însărcinare divină, stă la baza
nesiguranţei noastre şi interesului de a fi apreciaţi de lume. Credinţa noastră
rămâne imatură. Nu avem credinţa de nezguduit că adevărul soliei pe care o
prezentăm va ajunge să cucerească păcatul şi efectele lui.
Suntem siguri că nu credem în mântuirea prin fapte, cu toate că deseori o
practicăm, iar uneori o şi publicăm. Zelul nostru de a "încheia lucrarea" rezultă
mai degrabă din strategii de planificare, decât din încrederea profundă în
adevărul unic pe care îl deţinem. Ne vine aşa de greu să acceptăm că
evanghelia este "puterea lui Dumnezeu pentru mântuire," mântuire din toate
capcanele duşmanului lui Dumnezeu, şi nu doar sfaturi bune, care să ne
hrănească emoţiile. Suntem bucuroşi să acceptăm teologia populară, dar
suntem orbi la erorile de bază inerente în aproape fiecare învăţătură a
evanghelicilor de astăzi. Nu ne-am hotărât încă dacă Ioan a spus adevărul
când zicea: "A căzut, a căzut Babilonul cel mare, a ajuns locuinţa oricărui duh
necurat, o închisoare pentru orice pasăre necurată şi urâtă...Toate neamurile s-
au îmbătat din vinul desfrânării ei" (Apocalips 18, 2-3). Acest strigăt de
avertizare din cer, de a nu fi părtaşi la păcatele Babilonului, nu îngăduie
compromisul şi conţine un avertisment care nu poate trece neobservat.
Problema noastră a devenit de acum publică, iar evanghelicii se concentrează
asupra slăbiciunilor noastre şi erorilor doctrinale care ne fac vulnerabili.1 Ei
fixează timpul şi locul când am început să ne depărtăm de "adventismul
jumătăţii secolului 19." Ei ne spun, nouă şi lumii, că schimbările au început să
apară în anii 1950, când nu am mai fost un "cult necreştin." Acest dialog ne-a
adus, prin anii ‘60, în tabăra lor, chiar dacă unii teologi adventişti s-au opus cu
fermitate la depărtarea de ceea ce recent a primit numele de "adventism
tradiţional." Pe la jumătatea anilor ‘70 existau două facţiuni distincte în
adventism: "tradiţională" şi "evanghelică." Apoi a apărut în adventism, în anii
‘80, o altă criză teologică.
Rădăcinile acestei crize se găsesc în cartea Questions on Doctrine, publicată în
1957. Această carte repudiază unele învăţături adventiste majore, care sunt
acum clasificate ca fiind "tradiţionaliste." Din această situaţie a apărut acum în
biserică un alt grup, cunoscut cu numele de "evanghelic." Acest grup are ca
bază doctrinală următoarele concepte: 1) neprihănirea prin credinţă a
reformaţiunii, percepută ca un act juridic al lui Dumnezeu, în care se cuprinde
doar îndreptăţirea, 2) Hristos a posedat o natură fără păcat, ca a lui Adam
înainte de cădere, 3) evenimentele din 1844 şi doctrina Sanctuarului nu au o
bază scripturistică, 4) siguranţa mântuirii noastre este doar în Hristos, iar
păzirea poruncilor este imposibilă, 5) Ellen White a fost o creştină autentică,
totuşi scrierile ei nu sunt de încredere şi nu pot fi folosite ca autoritate
doctrinală.
Rămâne să vedem cum ne vor cataloga în final evanghelicii. Vom sfârşi noi,
după definiţia lor, ca fiind "tradiţionali şi aberanţi," "falimentari teologic,"
încecând "să ne măsurăm cu legea cea sfântă a lui Dumnezeu"? Sau, aşa cum
speră ei, vom trece la "adventismul evanghelic" şi vom fi acceptaţi fără
eticheta "cult"?
Suntem într-un moment în care trebuie să acceptăm realitatea situaţiei
noastre. Dar mai important, avem noi curajul şi tăria morală să fim confruntaţi
cu adevărul şi neprihănirea pură? Ne înţelegem oare chemarea ca un corp
colectiv? Înţelegem noi că se desfăşoară o controversă cosmică care cere o
încheiere, şi că soluţia nu este în a aduna mai mulţi membrii, interesaţi de
apartamentele cereşti, ci de un popor dispus să stea tare pentru adevăr chiar
dacă se prăbuşesc cerurile peste el? Hristos a devenit Înlocuitorul şi Garantul
nostru spre a ne asigura biruinţa, indiferent ce crede lumea despre aceasta.
Tensiunea teologică a atins în Biserica Adventistă punctul de rupere. Unitatea
este, în prezent, mai departe ca niciodată, iar fără unitate nu este posibil ca
Duhul Sfânt să se întoarcă şi să realizeze ce a încercat să facă acum 100 de
ani. Adventismul "tradiţional" şi "evanghelic" se află în contrast ireconciliabil şi
este un mister cum pot sta alături în biserica de astăzi.
Spectrul atât de larg de interpretări doctrinale nu face decât să nască
slăbiciune şi nesiguranţă. Faptul că dăm interpretări duble anumitor credinţe de
bază, îi fac pe evanghelici să creadă că suntem în ograda lor, în sfârşit educaţi
teologic, curaţi şi lustruiţi, gata să fim recuperaţi dintre "culte." Chiar cele "27
de doctrine fundamentale" pot fi citite în unele cazuri cu o interpretare dublă.
În biseirca noastră de astăzi, doctrine de bază, cum ar fi neprihănirea prin
credinţă, natura umană a lui Hristos, siguranţa mântuirii, autoritatea Spiritului
Profetic, păzirea sabatului şi lucrarea lui Hristos în sanctuar, se citesc în două
feluri. Alte doctrine adventiste specifice, ca nemurirea condiţionată, distrugerea
celor răi, reforma sanitară şi conceptul despre rămăşiţă, deşi neacceptate în
lumea evanghelică, nu ne împiedică să fim consideraţi urmaşi ai lui Isus. Deci
ce ne face să fim acceptaţi, este confuzia din mijlocul noastru. Urmeză să ne
hotărâm dacă Babilonul este cu adevărat "un locaş al demonilor, o închisoare a
oricărei păsări necurate şi urâte." S-a înşelat oare îngerul avertizând poporul
lui Dumnezeu să iasă din el ca să nu devină "părtaş la păcatele lui"? (Apocalips
18).
Este timpul ca adventiştii de ziua a şaptea să înţeleagă că în criza finală nu
este suficient nici adventismul "tradiţional," nici cel "evanghelic." Nici unul nu
este capabil să producă câştigarea războiului pe care balaurul îl duce împotriva
rămăşiţei.
Dezamăgirea
Au fost publicate sute de broşuri, pamflete şi afişe. A fost rostită şi ultima
predică. Datoriile au fost achitate şi conturile încheiate. Era 22 octombrie 1844,
ziua revenirii lui Hristos. A venit dimineaţa, prânzul, apoi noaptea când, în
sfârşit, orologiul a bătut miezul nopţii. Isus nu a venit. Disperarea credincioşilor
nu mai cunoştea margini. Lacrimile curgeau fără stavilă.
Hiram Edson, un credincios de frunte al timpului, a suportat din plin această
experienţă. Într-o relatare scrisă a acestui episod, el îşi varsă durerea, care
trebuie citită cu multă simpatie de cei care se referă cu uşurătate la a doua
venire în timpul nostru. Putem noi aprecia disperarea lor? Ne putem vedea
oare în istorie? Iată relatarea lui:
"Ziua a trecut iar dezamăgirea noastră a devenit o certitudine. Cele mai
profunde speranţe şi aşteptări au fost spulberate, şi ne-a cuprins un aşa plâns
cum nu am mai văzut niciodată. Se părea că pierderea tuturor prietenilor nici
nu se putea compara cu pierderea pe care o trăiam noi acum. Am plâns şi am
plâns până la ivirea zorilor.
Îmi ziceam că experienţa legată de revenire a fost cea mai strălucitoare şi
bogată din experienţa mea creştină. Dacă aceasta s-a dovedit un eşec, ce
valoare mai avea toată experienţa mea creştină? S-a dovedit Biblia o
minciună? Nu există Dumnezeu, sau cer, sau paradis? Nu a fost decât o
poveste bine ticluită? Nu există nici o realitate pentru speranţele noastre cele
mai profunde? Dacă cele mai iubite speranţe ale noastre s-au dus, atunci
aveam pentru ce plânge. Şi, aşa cum am spus, am plâns până în zori."5
După dezamăgire, credincioşii s-au întors să studieze cu seriozitate ce s-a
întâmplat de fapt în 1844 - cum trebuiau înţelese tipul şi antitipul. Convingerea
că Dumnezeu a fost în această mişcare nu putea fi zguduită. Dovezile unor
vieţi schimbate erau la fiecare pas. A doua zi, 23 octombrie, Hiram Edson
împreună cu alţii, probabil dr. F.B.Hann şi O.R.L.Crozier, erau adunaţi să se
roage în disperarea lor. Edson zugrăveşte experienţa lor plină de semnificaţii:
"După micul dejun am spus fraţilor mei: "Haideţi să mergem să încurajăm pe
unii dintre fraţi." Am plecat, şi pe când treceam printr-un lan de porumb, m-am
oprit în mijlocul câmpului. Se părea că cerul s-a deschis privirii mele, şi am
văzut clar că, în loc ca Marele nostru Preot să iasă din Sfânta Sfintelor spre a
veni pe pământ în ziua a zecea a lunii a şaptea, la sfârşitul celor 2300 de zile,
El de fapt a intrat acolo pentru prima oară; şi că El are de făcut o lucrare în
Sfânta Sfintelor înainte de a veni pe pământ, că atunci a venit la nuntă; cu alte
cuvinte, a venit la Cel îmbătrânit de zile să primească împărăţia, stăpânirea şi
slava; iar noi trebuie să aşteptăm întoarcerea Sa de la nuntă. Mintea mea a
fost îndreptată către capitolul 10 din Apocalips, unde am văzut că viziunea nu
a minţit; îngerul al şaptelea a început să sune; noi am mâncat cărticica, care a
fost dulce în gura noastră, dar amară în stomac, afectând toată fiinţa noastră.
Am văzut că trebuie să prorocim din nou, şi că atunci când îngerul al şaptelea
va suna din trâmbită, templul lui Dumnezeu se deschide în cer, şi se vede
chivotul legământului.
Pe când stăteam aşa în mijlocul câmpului, prietenii mei s-au depărtat fără să
constate lipsa mea. Când i-am ajuns, m-au întrebat de ce am întârziat atât, şi
eu le-am răspuns: "Domnul a răspuns rugii noastre de dimineaţă, făcând
lumină în dezamăgirea noastră." Apoi am explicat aceste lucruri fraţilor mei."6
Mărturia acestui om care a trecut prin marea dezamăgire îi întoarce pe
evanghelici pe dos. Ei numesc acest lucru o "mască" salvatoare. Dar este oare
rezonabil ca un popor care a plâns toată noaptea cu o durere sfântă că nu au
văzut întoarcerea Domnului, să croiască o păcăleală pentru prietenii şi colegii
lor? O astfel de acuzaţie este ilogică, crudă şi nejustificată. Ea nu va rezista în
faţa istoriei sacre şi a simbolismului dat evreilor şi confirmat de adevăratul Miel
la Calvar.
Dezamăgirea nu i-a împiedicat să continue studiul. Cinsprezece luni mai târziu,
O.R.L.Crozier publica în The Day Star Extra din 7 februarie 1846 o descriere
completă a serviciilor din sanctuar şi însemnătatea lor. La acest articol se
referea Ellen White în 1847. Ea susţine prezentarea lui Crozier prin
următoarele cuvinte:
"Domnul mi-a arătat în viziune, în urmă cu un an, că fratele Crozier are
adevărata lumină asupra curăţirii sanctuarului, şi că este voia Sa ca fratele
Crozier să-şi publice opiniile pe care le-a prezentat în Day-Star Extra din 7
februarie 1846. Mă simt deplin autorizată de Domnul să recomand acest Extra
tuturor sfinţilor." 7
Astăzi, prezentarea lui Crozier este cunoscută doar câtorva adventişti. Ea
rămâne doar un document în arhive; şi totuşi, ea se bazează solid pe Scripturi
şi pe modelul pe care vechiul Israel îl cunoştea de secole. Această prezentare
conţine idei profunde de care adventismul are nevoie astăzi.
Ce aţi fi făcut dacă eraţi în locul lui Caiafa? Gândiţi-vă un moment. El avea o
răspundere. Era directorul executiv. În plus, avea logica de partea lui atunci
când afirma că este mai bine să moară un singur om pentru naţiune, decât să
moară toţi. Pentru el, răstignirea Fiului lui Dumnezeu nu era păcat; era doar o
necesitate administrativă. Conform procedurii administrative a oricărui comitet,
el alegea din două rele pe cel mai mic. Aceasta este o capcană în care şi noi
astăzi cădem atât de des. A alege din două rele pe cel mai mic înseamnă a
vota mereu pentru continuarea păcatului.
Această situaţie indică oare o problemă încă nerezolvată? Este posibil ca un
popor să fie convertit, să trăiască după toată lumina pe care o are, şi totuşi să
aibă păcate necunoscute, ascunse sub suprafaţă? Poate Dumnezeu să sigileze
un popor în această situaţie? Are sigilarea finală legătură cu dezvoltarea
caracterului, sau este un simplu ritual în cer?
De mult timp vorbim noi de vremea când poporul lui Dumnezeu va fi sigilat şi
va trăi fără mijlocitor în timpul strâmtorării. Chiar existenţa permanentă a unui
mijlocitor indică faptul că există încă o problemă nerezolvată. Aceasta este
păcatul, iar în ziua în care nu va mai fi nevoie de un mijlocitor, păcatul a fost
înlăturat.
Acest grup de oameni va fi unic în istoria lumii. Convertirea şi convingerea lor
despre păcat vor fi de asemenea unice. Ei vor înţelege diferenţa dintre
legămîntul cel vechi şi cel nou. Ei vor vedea că cele două legăminte
promovează idei opuse despre împăcare. Ei vor vedea pervertirea vechiului
legământ, care propune că Dumnezeu trebuie împăcat cu omul, în contrast cu
noul legământ, care spune că omul trebuie împăcat cu Dumnezeu. Omul va
înţelege că de la început despărţirea a fost cauzată de păcat. Punctul central al
adevărului sanctuarului este că Hristos nu va rămâne veşnic Mijlocitor şi
Înlocuitor; această lucrare va avea un sfârşit. Va exista o dezvoltare a
caracterului aşa cum nu a experimentat niciodată o comunitate de sfinţi. Ei vor
birui "cum a biruit Hristos." Prioritatea nu este de a pregăti un popor pentru
moarte, ci pentru înălţarea la cer.
Lumea evanghelică nu vede deosebirea dintre iertarea păcatelor şi ştergerea
lor. Ei acceptă ca Dumnezeu să fie împăcat cu omul, deşi adevărul cere invers.
Ei nu cred nici că o curăţire autentică este posibilă sau necesară, deoarece, ca
şi mulţi adventişti, ei sunt mulţumiţi să continue păcatul până în momentul
glorificării. Odată cu lepădarea legii, ei au acceptat ideea romano-catolică a
imposibilităţii biruinţei asupra păcatului atâta timp cât fiinţele omeneşti au o
natură păcătoasă. Dar există o problemă şi mai serioasă. În faţa dreptăţii
veşnice a lui Dumnezeu trebuie rezolvate toate aspectele păcatului, cunoscute
sau necunoscute, conştiente sau inconştiente. Vechiul legământ trebuie înlocuit
de cel nou, cu rezultate practice în viaţa poporului lui Dumnezeu.
Cât de adânc este îngropat păcatul?
Medicina acceptă astăzi psihanaliza ca o branşă legitimă şi respectabilă, care
oferă asistenţă terapeutică tulburărilor mentale. Au fost folosite metode
ştiinţifice pentru a descoperi cum funcţionează mintea. S-a ajuns la concluzia
că există o zonă subconştientă care are o influenţă dinamică asupra
conştientului. Această premiză se apropie de înţelegerea puterii de motivaţie
din viaţa oamenilor, şi confirmă numeroasele versete biblice care afirmă că
Dumnezeu este interesat de inima oamenilor, adică mintea lor. Lucru care este
în contrast clar cu felul în care evaluează omul, după aparenţa exterioară.
În lumina curăţirii sanctuarului, acest lucru oferă răspunsuri la realizările
adevărate ale convertirii. Aceasta trebuie să afecteze mai mult decât aspectul
exterior. Acum mai bine de trei decenii, un psihiatru creştin ridica următoarea
întrebare:
"Datorită faptului că procesul subconştient joacă un rol aşa de însemnat în
comportarea şi viaţa noastră mentală, şi înţelegând că atâta răutate zace
ascunsă, teologii s-au întrebat, fireşte, cât de mult poate afecta procesul
mântuirii predicat în evanghelia lui Hristos, subconştientul uman. Duce oare
acceptarea teoriilor psihologice moderne la concluzia că viaţa religioasă
afectează numai conştientul, şi că o mare parte a personalităţii umane este
lăsată neatinsă şi neschimbată? Urmează de aici să sugerăm că omul
credincios va rămâne într-o stare în care cea mai mare parte a fiinţei lui este în
rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi deci străină de Dumnezeu?" 1
Răspunsul adventist de ziua a şaptea este că toată rebeliunea şi tot ce este
străin de Dumnezeu trebuie eradicat din inimă înainte ca cineva să poată sta în
prezenţa lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că şi subconştientul trebuie
curăţit înainte ca generaţia finală să fie gata pentru înălţarea la cer. Astfel,
singura cale de a curăţi subconştientul este de a-l face conştient. Lucrul acesta
va dovedi puterea evangheliei chiar în momentul cînd păcatul a ajuns la
plinătate şi se manifestă deplin. Această operaţie este explicată astfel în Biblie
şi Spiritul Profetic:
"Convingerile implantate în inimă şi luminarea înţelegerii prin acceptarea
cuvântului lucrează în deplină armonie. Adevărul adus în faţa minţii are
puterea să trezească energiile adormite ale sufletului."2
"Când Isus este înţeles prin credinţă, şi adus în sanctuarul interior al inimii,
Duhul Sfânt va modela şi aranja caracterul după asemănarea lui Hristos."3
Profunzimea acestui gând trebuie înţeleasă. "Convingerile implantate în inimă"
trebuie să fie inconştiente, pe când "adevărul adus în faţa minţii" este
conştient. Tot aşa, adevărul "înţeles prin credinţă" este o apreciere conştientă,
care va avea efect asupra "sanctuarului interior al sufletului," care poate fi
subconştient. Subconştientul are influenţă asupra conştientului şi trebuie luat
în considerare când se discută despre caracter.
Acest lucru înseamnă că "oamenii buni" pot avea păcate necunoscute. Lucrarea
zilei ispăşirii implică tot caracterul. Cei care îşi consacră cu sinceritate viaţa în
serviciul lui Dumnezeu, sunt deseori surprinşi şi dezamăgiţi să constate că sunt
confruntaţi cu obstacole şi încercări. Ei se roagă pentru asemănare cu Hristos,
ca să constate că sunt confruntaţi cu situaţii care scot tot ce este mai rău din
fiinţa lor. "Sunt descoperite defecte a căror existenţă nici nu o bănuiau...În
providenţa Sa, El aduce aceste persoane în situaţii diferite...ca să poată
descoperi în caracterul lor defecte care au fost ascunse de înţelegerea lor."4
Acest concept dă sens numeroaselor afirmaţii ale lui Isus. Când a spus: "Eu am
venit ca ei să aibă viaţa, şi s-o aibă din belşug" (Ioan 10,10), înţelegem de aici
că nu trebuie să fie nici o reţinere, nici o vină, ci viaţă aşa cum a plănuit-o
Dumnezeu. Când a spus: "Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi"
(Ioan 8,31), putem aprecia puterea vindecătoare a neprihănirii oferite de
Hristos. Când a vorbit despre parabola viei şi a fiului omorât, El descoperea
gândirea necunoscută a ascultătorilor Lui.
Evanghelia poate descoperi păcatul ascuns
Ioan ne dă asigurarea că Isus înţelegea motivele ascunse ale oamenilor. El
vedea prin falsitatea, poleiala şi ezitările societăţii. El "nu avea nevoie să-I facă
cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă El însuşi ştia ce este în om" (Ioan
2,25). De unde a obţinit El această cunoştinţă? Doar recent a reuşit ştiinţa
medicală să înţeleagă câte ceva din cunoştinţa pe care a exprimat-o Hristos cu
secole în urmă.
O profeţie din Isaia ne dă o imagine remarcabilă despre modul în care
percepea Isus motivaţiile ascunse, şi cum înţelegea El caracterul păcatului. Se
prezintă aici caracterul nobil pe care urma să-L aibă Mesia, cum urma să-l
obţină şi cum îl va afecta. Isaia ne spune că Duhul Domnului se va odihni peste
El, un Duh de înţelepciune, pricepere şi cunoaştere, că nu va judeca "după
înfăţişare", ci "cu neprihănire." Neprihănirea Sa va fi atât de vastă, încât îi va
folosi ca îmbrăcăminte - "neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, şi credincioşia
brâul rărunchilor lui" (Isaia 11, 1-5).
Această referire la "rărunchi" apare frecvent în Biblie, deseori în legătură cu
"inima" sau "mintea." Totdeauna se referă la facultăţile mentale profunde.
Dicţionarul ne spune că sensul biblic al termenului "rărunchi" este sediul
profund al simţămintelor şi afecţiunilor. Un lexicon afirmă că în Vechiul
Testament sensul lui "rărunchi" este "sediul emoţiilor şi afecţiunilor;...[Ieremia
12,2] eşti aproape de gura lor, dar departe de inima (afecţiunile) lor; deci, cu
referire la caracter, obiectul examinării lui Dumnezeu." 5 Această afirmaţie
susţine părerea că, din lipsa unui termen ştiinţific în timpul Vechiului
Testament, care să definească subconştientul, a fost folosit cuvântul "rărunchi"
pentru acest sens. El se referă la motive, caracterul interior, care va fi analizat
în faţa judecăţii şi comparat cu Cuvântul scris şi cu Cuvântul care a devenit
trup şi a locuit printre noi, standardul lui Dumnezeu pentru copiii oamenilor.
Folosirea termenului "rărunchi" nu este izolată. Este menţionat cel puţin de
cincisprezece ori. Psalmistul spune: "Tu mi-ai întocmit rărunchii" (Psalmi
139,13). Ieremia, după ce se ceartă cu Domnul despre cum prosperă cei răi,
observă că ei nu slujesc decât cu buzele: "Eşti aproape de gura lor, dar departe
de rărunchii lor" (Ieremia 12,2 engl.). El face cunoscuta afirmaţie solemnă:
"Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o
cunoască?" Apoi continuă: "Eu, Domnul, cercetez inima şi rărunchii" (Ieremia
17,9.10). Martorul Credincios se referă şi El la rărunchi când discută cu cele
şapte biserici: "Eu sunt cel care cercetez rărunchii şi inima" (Apocalips 2,23).
La judecată nimic nu va rămâne ascuns.
Astfel, Isaia descrie pe Hristos stând în faţa lui Dumnezeu prin "credincioşie,"
fiind astfel "neprihănit." Aceasta este o descriere a felului de oameni produs de
solia îngerului al treilea, căci şi ei vor avea "credinţa lui Isus." Aceasta este o
credinţă care se prinde de harul lui Dumnezeu când dreptatea Sa deschide
"rărunchii" noştri, şi după toate aparenţele suntem prinşi de mânia lui
Dumnezeu. Această situaţie unică cere nu numai credinţă "în" Isus, ci chiar
credinţa pe care a avut-o El, credinţa "Lui" Isus (Apocalips 14,12). Laodicea
este chemată la acest fel de viaţă clădită pe credinţă, discernământ spiritual şi
neprihănirea lui Hristos, dar ea nu poate apare până ce Laodicea nu "ştie,"
până când "rărunchii" ei nu sunt deschişi, iar gura şi afecţiunile ei nu ajung în
armonie.
Acum un secol, Domnul a încercat să câştige afecţiunea Bisericii Adventiste de
Ziua a Şaptea trimiţând acea "foarte preţioasă solie" din 1888, care era
începutul pregătirii finale pentru înălţarea la cer. Pe când biserica era adunată
la sesiunea Conferinţei Generale din 1893, Alonzo T. Jones a prezentat o lungă
serie de studii asupra "Soliei îngerului al treilea." El trăgea concluzia că Domnul
nu ne va lua păcatele fără permisiunea noastră. Poporul lui Dumnezeu trebuie
să decidă ce doreşte mai mult: păcatul sau pe Hristos. Dar în perspectiva
lucrării de sigilare, Domnul va cerca şi va scoate la suprafaţă "păcate despre
care n-am ştiut nimic, ceea ce arată că El este dispus să meargă mai profund,
atingând în final cele mai mari adâncimi... El nu poate pune sigiliul, chipul
perfect al caracterului Său, asupra noastră, până când acesta nu este realizat
în noi. Pentru aceasta El a trebuit să sape adânc, cât nici nu am visat, căci nu
ne înţelegem propriile inimi." 6
Vorbitorul, pe care Ellen White l-a confirmat de nenumărate ori, continua să
spună că acesta este procesul sfinţirii, iar noi trebuie să ştim ce face Domnul.
Dacă ne-ar lua păcatele fără să ştim, nu ne-ar face nici un bine. Ar face din noi
nişte "maşini." Este necesar să ştim când pleacă păcatul, ca să putem şti când
vine neprihănirea. Cu alte cuvinte, trebuie să ne cerceteze "rărunchii" ca
rebeliunea noastră să poată fi curăţită.
Evanghelia în sanctuar
Timp de secole serviciul din sanctuar s-a desfăşurat în cea mai desăvârşită
ordine şi perfecţiune. Dar adevăratul scop al sanctuarului a fost uitat, dacă a
fost vreodată înţeles. Lui Israel i s-a spus să construiască tabernacolul pentru
ca Domnul să poată locui "în mijlocul lor." (Exodul 25,8). Dar ei au crezut că
ceea ce contează este îndeplinirea serviciului în sine. Acest mod de înţelegere
al evreilor poate fi pericolul nostru. Dacă nu facem decât să transferăm ceea ce
făceau ei pe pământ, într-o rutină care se desfăşoară în cer, şi uităm că
adevărata problemă este păcatul, ne aflăm fără nici o speranţă în vechiul
legământ. Ei nu au reuşit să înţeleagă că aceste servicii au fost cerute din
cauza păcatului. Dumnezeu şi păcatul nu pot locui împreună. Unul sau altul
trebuie să plece. De aceea a izbucnit război în cer, devenind astfel evident că
adevăratul păcat este voinţa de a-L ucide pe Dumnezeu.
Pentru a explica acest lucru, Domnul a făcut un plan pe care îl puteau înţelege
chiar şi cei fără carte. Au fost cerute tot felul de jertfe, fiecare cu un rol
deosebit în planul general. Acestea toate nu ar fi existat niciodată dacă nu ar fi
apărut revolta copiilor lui Dumnezeu şi dacă El nu ar fi dorit să le mai dea o
şansă să trăiască. Cu alte cuvinte, "religia" este rezultatul păcatului. Planul
original propunea o legătură faţă către faţă, un mediu familiar de respect
reciproc. Serviciile acestea urmăreau să aducă înapoi anturajul Edenului.
Gândirea subconştientă trebuia descoperită, iar vrăjmăşia ascunsă în inima
omului urma să fie înlăturată.
Pentru a reface planul original, Hristos a devenit "slujitor al adevăratului cort,
care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul" (Evrei 8,2). El este "mijlocitorul
unui legământ mai bun" (vers.6). Aceste două măsuri definesc "adevăratul
cort," în contrast cu "umbra." Ele dau sens întregului serviciu, "un legământ
mai bun," adică un legământ nou în locul celui vechi. Aceasta înseamnă că
sanctuarul în care slujeşte Hristos este sanctuarul noului legământ, clădit de
Dumnezeu. Lucrul acesta a fost înţeles clar de Crozier, aşa cum l-a prezentat el
prima oară credincioşilor după dezamăgire.
În armonie cu tipul, Hristos nu putea să intre ca mare preot să slujească, până
nu avea sânge de adus. Poziţia adventistă este logică, corectă şi conformă cu
întregul serviciu iudaic. Hristos Şi-a început lucrarea după răstignire, când a
obţinut sângele de jertfă. În acest moment, păcatul lumii era înregistrat într-un
mod uşor de înţeles pentru întreaga omenire. Copiii lui Dumnezeu se puteau
vedea în cele întâmplate la cruce. Dacă înţelegerea faptului că ei înşişi L-au
ucis pe Fiul lui Dumnezeu nu reuşea să convingă inima lor, nimic altceva nu
putea reuşi. Universul întreg era martor la cele întâmplate. După Calvar,
evanghelia a devenit puterea de a recrea inimi omeneşti.
Acest serviciu din sanctuar, inaugurat la cruce, este în esenţă noul legământ şi
este legat de Noul Ierusalim, aşa cum vechiul legământ era legat de vechiul
Ierusalim. "Adevăratul cort" a fost ridicat de Domnul, pe când cel vechi a fost
zidit de oameni. Şi ce a ridicat Domnul? "O cetate...al cărei meşter şi ziditor
este Dumnezeu" (2 Corinteni 5,1). Dar o cetate fără locuitori este o cetate
fantomă. Oamenii alcătuiesc cetatea. Fiecare individ, fiind "casă," este obiectul
interesului lui Dumnezeu, şi aşa a fost la început când a zis: "Să facem om
după chipul nostru." Această "casă," acest "cort," rămâne obiectul interesului
lui Dumnezeu şi scopul final al întregului serviciu al sanctuarului şi curăţirii lui
finale. În această lucrare finală, universul întreg va vedea desfăşurată puterea
evangheliei.
Biserica de pe pământ va înţelege şi ea adevărul întreg. Vechiul legământ se
ocupa de ritualurile exterioare şi curăţirile ceremoniale, dar cel nou trebuie să
se ocupe de curăţirea interioară, având legea în minte, scrisă în inimă.
În Sfânta din sanctuarul pământesc, păcatele trebuiau mărturisite zilnic. Dar o
dată pe an, în ziua ispăşirii, păcatele erau şterse prin serviciul din Sfânta
Sfintelor. Aceste simboluri pot avea sens doar dacă reprezintă lucrurile spre
care arătau. Întregul ritual reprezenta o desfăşurare a tainei evlaviei (Coloseni
1,27) şi sensul ei final în contrast cu taina nelegiuirii (2 Tesaloniceni 2,4).
Înseamnă că de la cruce până în 1844 a avut loc o lucrare pentru conştientul
uman, în prima încăpere. Această lucrare trebuie să preceadă ziua ispăşirii
finale şi realizarea unei lucrări mai profunde pentru subconştientul uman.
Lumea urma să audă solia de îndurare. Evanghelia proclama întregului neam
omenesc că, prin credinţă, există mântuire în Hristos pentru toţi oamenii. Orice
păcat cunoscut, dacă este mărturisit, poate fi şi iertat. Soluţia este sângele lui
Hristos.
Dar după 1844 urma să aibă loc o lucrare diferită, tot aşa cum ziua ispăşirii de
la sfârşitul anului era diferită de lucrarea din fiecare zi. Universul urma să vadă
o re-creaţie în copiii lui Dumnezeu, când vrăjmăşia subconştientă împotriva Sa
urma să fie descoperită, iar omul urma să-şi vadă păcatul aşa cum este.
Aceasta însemna că, în tip şi antitip, Sfânta reprezintă o lucrare pentru mintea
conştientă, în timp ce Sfânta Sfintelor trebuie să se ocupe de subconştient.
Contrastul dintre vechiul şi noul legământ devine vizibil, şi mii de ani de
simbolistică şi tipologie sunt concentraţi şi devin eficienţi pentru ultima
biserică. Când Laodicea îşi vede alienarea, mândria subtilă şi păcatul
necunoscut, îşi va "cunoaşte" ticăloşia, vrăjmăşia împotriva Mântuitorului, se
va pocăi şi va fi vindecată.
1. Ernest White, Christian Life and the Unconscious, (New York 1955) pag.20.
2. Ellen White, Testimonies to Ministers, pag.145.
3. Ellen White, Sons and Daughters of God, pag.83.
4. Vezi: Ellen White, Ministry of Healing, pag. 470.471.
5. Brown, Driver and Biggs, A Hebrew and English Lexicon of the Old
Testament (Oxford 1955) pag.480.
6. Vezi: General Conference Bulletin, 1893, pag. 404.405.
Înregistrarea păcatului
Când înţelegem şi acceptăm că "adevăratul păcat" este dispoziţia de a-L ucide
pe Dumnezeu, putem înţelege că păcatul omului a fost aşezat cu adevărat
asupra lui Hristos. El a luat păcatul nostru. Fără murmur, Mântuitorul a
acceptat dovada supremă a vrăjmăşiei. El nu a purtat numai păcatele omenirii,
ci a purtat păcatul uciderii lui Dumnezeu desfăşurat în faţa universului. A venit
ca un miel la tăiere, iar noi L-am ucis. Când ajungem să percepem şi să
înţelegem acest păcat, ne putem pocăi cu adevărat. Când înţelegem că
sanctuarul a fost întinat în acest sens, vom pricepe lucrarea care trebuie făcută
în biserică.
Acest concept stă în contrast clar cu ideea îmbunării lui Dumnezeu. Tatăl ceresc
era părtaş cu Fiul încercând să demonstreze profunzimea păcatului din inimile
noastre. Dumnezeu este Cel care a iubit lumea atât de mult, încât a dat. Nu
exista nici o cale de a ne arăta cât de adânc era îngropat păcatul în inimile
noastre, până nu vedeam sângele curgând. Cu ajutorul alifiei cereşti, vom
putea înţelege că "fără vărsare de sânge nu poate fi iertare. Dar, deoarece
chipurile lucrurilor cereşti au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca însuşi
lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea" (Evrei
9,22.23) adică sângele lui Hristos.
Mii de ani iudeii au văzut sângele curgând, dar acest lucru a devenit o formă,
un fapt al vieţii vechiului legământ. Ei nu au reuşit să înţeleagă noul legământ
şi să experimenteze sensul vărsării sângelui, care trebuia să devină o parte din
viaţa lor, mergând la cruce cu adevăratul Miel. Aceasta rămâne o experienţă
viitoare a Israelului modern. Până când această experienţă nu ne atinge
inimile, aducând pocăinţă şi curăţind conştiinţa, Dumnezeu nu poate face
nimic. Cerul nu mai are nimic de dat spre a ne trezi conştiinţa.
Fapta noastră a fost înregistrată în "carte." Dacă în veşnicie se va ridica vreo
întrebare, o singură privire la "carte" va fi de ajuns; totul devine clar. Pentru
cei care trăiesc şi domnesc cu Hristos, faţă către faţă în prezenţa Sa, nu va
exista nici o îndoială. Cu pocăinţă profundă, ei vor recunoaşte că au "scris" în
"carte." Ei nu vor înceta să-şi mărturisească păcatul. Deoarece Hristos este
Cuvântul care a devenit trup, descoperirea completă a lui Dumnezeu pentru
om, tot El este şi "cartea." În această "carte a Mielului" sunt scrişi adevăraţii
copii ai lui Dumnezeu. Ni s-a spus că "tot ca şi Aron, care simboliza pe Hristos,
Mântuitorul nostru poartă numele copiilor Săi pe inima Sa în sfânta sfintelor."4
Din această cauză cei răscumpăraţi recunosc deschis şi sincer păcatul lor
împotriva lui Dumnezeu, mărturisind că semnul cuielor este rezultatul
vrăjmăşiei lor - păcatul lor împotriva lui Dumnezeu înregistrat pentru toată
veşnicia în "carte."
Pe de altă parte, cei pierduţi cred că Dumnezeu a fost îmbunat suficient şi şi-a
vărsat destul mânia asupra Fiului Său, ca cei credincioşi-cu-numele să treacă
de judecată. Ei sunt mulţumiţi să creadă că "rămăşiţa bisericii lui Dumnezeu va
fi desăvârşită la a doua venire a lui Hristos."5 Între timp, păcatul nu este chiar
aşa de rău, căci Dumnezeu s-a răzbunat deja şi nu trebuie să ne mai facem
griji. Nu prea se mai aude chemarea la pocăinţă, în sfârşit, nu ceva aşa de grav
ca uciderea lui Dumnezeu! Ei refuză să recunoască vreo parte în această faptă,
care ar fi sub demnitatea "eului" lor. Sunt fericiţi că Dumnezeu nu s-a răzbunat
pe ei, ci pe Fiul Său. Pentru ei, curăţirea sanctuarului înseamnă aşa puţin.
Dar păcatul este scris "în carte," în Hristos, prin urmele cuielor, lucru care
clarifică situaţia pe veci, separând pe cei răscumpăraţi de cei pierduţi. Cu
profundă umilinţă şi pocăinţă, ei îşi admit păcatul, înfigând cuiele din cauza
vrăjmăşiei lor. Dar mai mult decât o simplă acceptare, ispăşirea finală va
include o convingere care pătrunde subconştientul atât de categoric şi profund,
încât importanţa şi valoarea teribilă a acestui lucru va aduce împăcare deplină
între om şi Dumnezeu. Omul nu va mai fugi să se ascundă; nu va mai exista
tulburare în prezenţa lui Dumnezeu; toată vrăjmăşia a fost ştearsă. În sfârşit,
există bucurie că perdeaua a fost sfâşiată, că păcatul a fost descoperit deplin,
iar omul poate sta în faţa lui Dumnezeu fără să se ruşineze, plin de dragoste.
Această experienţă va face pe adevăratul popor al lui Dumnezeu, rămăşiţa,
"cei aleşi," să înţeleagă şi să recunoască că păcatul lor a întinat sanctuarul.
Mielul a fost junghiat de mâna lor, iar sângele este stropit înaintea perdelei din
sfânta sfintelor, unde se înregistrează păcatul lor.
Crozier spunea credincioşilor adventişti: "Necesitatea curăţirii lucrurilor cereşti
este cuprinsă în ispăşirea făcută acolo prin sângele lui Hristos pentru ispăşirea
păcatelor şi curăţirea conştiinţelor noastre."6 Astfel, păcatul omului a fost scris
la înălţarea lui Hristos şi rămâne în raport. Acest păcat, înscris cu sângele
vărsat pentru noi, aşteaptă să fie îndepărtat. Până acum nu a fost şters. Totuşi,
după 1844, în armonie cu tipul, această lucrare ar fi trebuit să fie încheiată, iar
astăzi am depăşit deja timpul pentru curăţirea finală a păcatului, conform zilei
ispăşirii.
Ce a făcut Hristos în tot acest timp? Ni se spune că a desfăşurat o lucrare
specială în favoarea omului căzut.
"Mijlocirea Sa este aceea a unui trup străpuns şi zdrobit, a unei vieţi fără pată.
Mâinile rănite, coasta străpunsă, picioarele lovite pledează pentru omul căzut,
a cărui mântuire a fost obţinută cu un aşa preţ. "Sfat de pace va fi între cei
doi." Dragostea Tatălui, cu nimic mai prejos decât cea a Fiului, este izvorul
mântuirii pentru neamul omenesc. Isus spunea ucenicilor Săi, înainte să plece:
‘Vă spun că nu Îl voi ruga pe Tatăl pentru voi, căci Tatăl Însuşi vă iubeşte’"7
Adevărul exprimat aici este exact opusul ideilor păgâne şi papale. Cine avea
nevoie să înţeleagă un trup zdrobit? Omul. Cine are nevoie să recunoască
mâinile rănite? Omul. Pentru cine această desfăşurare? Noi aveam nevoie să
înţelegem aceasta. Dar de ce noi? Deoarece Dumnezeu este foarte obişnuit cu
întregul episod şi nu are nevoie să fie convins sau rugat în această situaţie, nici
chiar de Isus.
Acest plan prevedea că de la cruce şi începerea propovăduirii evangheliei până
în anul 1844, solia trebuia dată lumii. Apoi, la sfârşitul acestei perioade, în
1844, o nouă lucrare urma să înceapă. Sosise ceasul judecăţii lui Dumnezeu,
când urma să aibă loc ceva care nu se mai întâmplase până atunci. Judecata
lui Dumnezeu urma să se facă pe baza evangheliei veşnice, despre care al
doilea înger spunea că a fost coruptă în mâinile Babilonului, care a făcut toate
naţiunile să bea din vinul mâniei desfrânării ei. Vinul Babilonului, doctrinele lui
false, au fost acceptate de toate naţiunile în locul adevăratei evanghelii.
Întreaga lume trebuie avertizată de această pervertire teribilă a adevărului.
Această judecată finală unică nu va fi un act exterior de mânie şi răzbunare.
Din contră, va fi o convingere interioară zdrobitoare a poporului lui Dumnezeu,
fără nici o idee greşită despre caracterul şi dreptatea Sa. Ea va pune capăt
nelegiuirii şi va justifica numele Său.