Multidisciplinaritatea 

reprezintă un nivel al integrării echivalent cu cel pluridisciplinar.

Singura distincţie care se face între aceste două concepte este legată de tipul de discipline care
intră în procesul de integrare la acest nivel: pluridisciplinaritatea se referă la corelarea
eforturilor unor discipline înrudite, iar multidisciplinaritatea are în vedere punerea împreună a
unor discipline care nu sunt neapărat vecine şi cu legături evidente între ele; se referă la
situaţia în care o temă aparţinând unui anumit domeniu este supusă analizei din perspectiva
mai multor discipline. Această abordare propune predarea conţinuturilor care aparţin unei
discipline şcolare prin modalităţi specifice ale fiecărui domeniu şi folosind argumentaţiile
altor discipline.

a. Interdisciplinaritatea presupune o intersectare a diferitelor arii disciplinare.  Încep să fie

ignorate limitele stricte ale disciplinelor, căutându-se teme comune diferitelor obiecte de
studiu, care pot duce la realizarea obiectivelor de învăţare de grad mai înalt.
 ( Învăţarea integrată. Fundamente pentru un curriculum transdisciplinar, Editura Polirom,
Iaşi, 2008, p.125 )
,,Interdisciplinaritatea poate fi caracterizată prin aprecierea lui Platon despre arta politică: arta
ţesutului care nu lasă niciodată să survină divorţul dintre diferitele elemente, urzeşte şi
combină mereu informaţiile pentru a face din ele o ţesătură suplă şi foarte restrânsă”.
(Mohammed Allal Sinaceur, 1986).
Interdisciplinaritatea este interacţiunea existentă între două sau mai multe discipline. Accentul
se pune pe deprinderi, competenţe, în special pe aşa-numitele higher order thinking skills
(abilităţi de gândire mai mari). Pentru formarea acestora se face apel la competenţe diverse de
învăţare, sunt implicate eforturi de cercetare şi învăţare prin cooperare.
   Transdisciplinaritatea reprezintă gradul cel mai elevat de integrare a curriculum-ului,
mergând deseori până la fuziune.
   Integrarea transdisciplinară a cunoştinţelor specifice diferitelor discipline conduce la
emergenţa unor noi câmpuri de investigaţie, la dezvoltarea unor proiecte integrate sau chiar la
conceperea unor programe de cercetare. Aceasta înglobează celelalte niveluri ale integrării şi
este centrată pe viaţa reală, pe probleme importante, semnificative aşa cum apar ele în context
cotidian. Competenţele şi conţinuturile se integrează în jurul unei probleme.
 Abordarea transdisciplinară plasează procesele individuale de învăţare ale elevilor, nevoile,
interesele şi caracteristicile acestora, în centrul experienţelor de învăţare.
   Transdisciplinaritatea presupune studierea, explorarea proceselor şi fenomenelor complexe,
astfel încât prin coordonarea cercetărilor şi coroborarea rezultatelor acestora să se ajungă la
constituirea unor discipline noi. Finalitatea ei este înţelegerea lumii prezente, unul din
imperativele sale fiind unitatea cunoaşterii. Transdisciplinaritatea conduce la intensificarea
relaţiilor dintre discipline şi la descoperirea unor noi orizonturi ale cunoaşterii.
  Utilizarea la clasă a uneia sau a alteia dintre abordări trebuie să ţină seama de caracterul
progresiv al acestora, din punct de vedere al nivelului de integrare şi al demersului de
proiectare curriculară, dar şi de scopurile urmărite în procesul de învăţare.

b. Avantajele activităţilor integrate sunt:

• dobândeşte cunoştinţe profunde şi solide;
• identifică mai uşor relaţiile dintre idei şi concepte;
• face corelaţii între temele abordate în grădiniţă şi cele din afara ei;
• parcurge teme care-l interesează şi le studiază mai mult timp;
• se încurajează comunicarea;
• învaţă să rezolve sarcini prin cooperare;
• se formează sentimentul de apartenenţă la grup;
• devine mai responsabil în procesul învăţării.
• stimulează interesul pentru abordarea unor noi conţinuturişi metode;
• îşi organizeaza mai bine planificarea;
• utilizează o varietate de activităţi pentru a prezenta tema în profunzime;
• încurajează copiii să producă idei originale pentru activităţi.

Dezavantaje: Transferul orizontal de la o disciplină la alta al celor ce învaţă se produce puţin

şi, de regulă, la elevii cei mai dotaţi;
Perspectiva integrată a condus la paradoxul „enciclopedist specializat”, care închide elevul şi
profesorul într-o tranşee pe care şi-o sapă ei înşişi, care îi izolează din ce în ce mai mult, pe
măsură ce o adâncesc;
În devotamentul său pentru disciplină, cadrul didactic tinde să treacă în planul doi obiectul
prioritar al educaţiei: elevul.