Morala creştină şi etica filosofică

Introducere

Potrivit teologiei morale privind autenticitatea unei vieți creștine puternic ancorate în
învățătura Mântuitorului Hristos și reflectată în mod concret în viața de comuniune a Bisericii,
fundamentală este trăirea (experierea) raportului personal, conștient și liber, al credinciosului cu
Dumnezeu. De modul în care creștinul înțelege și trăiește, în același timp, raportul personal de
iubire dintre el și Hristos, depinde mântuirea lui în viața de dincolo și totodată bunăstarea și
împlinirea existenței lui mundane. O trăire religioasă a adevărurilor de credință dă conținut vieții
creștine „trăirea religioasă este participarea integrală a sufletului omenesc la organizarea unui
raport liber, conștient și viu cu Dumnezeu”.1

Viața religioasă integrală a creștinului se manifestă în hotarele celor trei facultăți ale
omului: raţiune, voinţă şi afectivitate. Actul religios, potrivit învăţăturii creştine ortodoxe,
cuprinde în structura sa şi intelect şi voinţă şi sentiment, fără a se dizolva, însă, în aceste
facultăţi, ci le premerge tuturor ca element constitutiv al vieţii noastre sufleteşti asezându-le pe
toate într-o sinteză unitară, într-un raport specific cu Dumnezeu. În actul religios autentic se
actualizează toate aceste facultăţi prin fundamentul ontologic al religiei care este Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu este ţinta finală a credinciosului, adică comuniunea de viaţă cu Hristos, cu Tatăl
şi cu Duhul Sfânt, atunci credinciosul trebuie să înainteze în permanenţă cu toate puterile sale,
susţinut fiind de harul dumnezeiesc, spre această ţintă. Astfel, în viaţa autentic religioasă a
creştinului, trebuie ca toate puterile sufleteşti să fie actualizate şi pătrunse de ideea existenţei
personale absolute a lui Dumnezeu.2

Actul religios al creştinului se manifestă iniţial ca o cunoaştere religioasă, are în primul

rând o încărcătură intelectuală. Cunoaşterea lui Dumnezeu, care este într-o permanentă tensiune,
premerge oricărei manifestări religioase. Dacă actul religios autentic înseamnă un raport
personal, liber şi conştient al omului cu Dumnezeu, atunci în mod natural trebuie să premeargă
deciziei sale libere de a intra în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi.

1
Pr. Petre Rezus, Religiozitatea, în „Glasul Bisericii”, nr. VIII, an IV, aprilie, Bucureşti, 1949, p. 17.
2
Vasile Găină, Universalitatea, fiinţa şi originea religiei ,în “Candela” an XVII, nov, 1898, p. 568, apud Pr. Petre
Rezus, Religiozitatea.
 Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu sunt cele două elemente care dau actului adevărat
religios şi creştin, un specific aparte.

Creştinul trebuie să cunoască mai întâi pe Dumnezeu cu care să intre în relaţie şi totodată
trebuie să cunoască şi mijloacele prin care se poate realiza această relaţie personală în
comuniunea iubirii.3 Dumnezeu ne cunoaşte şi suntem cunoscuţi de El, dar şi creştinul trebuie să-
L cunoască, căci numai cunoscând pe Creatorul său el se poate cunoaşte pe sine însuşi, pe
semenii săi şi întreaga realitate obiectivă a lumii create. Numai atunci când îl cunoşti pe
Dumnezeu poţi avea o atitudine şi o trăire personală faţă de El. Sfinţii Părinţi acordă o atenţie cu
totul specială cunoaşterii religioase în actul religios. Pentru ei, cunoaşterea şi virtutea sunt cei doi
poli ai activităţii religioase a creştinului, „în această cunoştinţă se descoperă neîntinată
demnitatea chipului dumnezeiesc”,4 învaţă Sf. Maxim Mărturisitorul.

Etica filosofică şi morala creştină

Fundamentul creştinului îl constituie învăţătura unică şi supremă a Mântuitorului Hristos.

Credincioşii îşi conformează viaţa cu această învăţătură, trăind intens pe toate planurile vieţii
spirituale, în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii, în urcuşul lor spre obţinerea
mântuirii, realizată obiectiv de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin Întruparea, Viaţa şi
învăţătura Sa, Patimile, Crucea, Învierea şi Înălţarea la cer, rămânând ca roadele acesteia să ni le
însuşim fiecare în parte prin har, credinţă şi fapte bune, în Biserică. Creştinismul nu este un
sistem filosofic, o sumă de filosofii sau numai o doctrină religioasă, ci este viaţă, viaţă întrupată
în Persoana lui Iisus Hristos.

Este îndeobşte cunoscut faptul că, creştinismul cu învăţătura şi morala sa superioare,

opera pe fondul lumii greco-romane acolo unde au excelat celebrele şcoli filozofice care au dat
lumii înţelepţi precum: Heraclit din Efes, Protagoras, Socrate, Platon, Aristotel etc. Toate aceste
sisteme filozofice, care aveau şi o etică a lor, n-au putut impune norme etice şi n-au putut
influența decât în mică parte viaţa adepţilor, uneori nici chiar întemeietorii sau conducătorii
şcolilor filosofice respective, n-au putut respecta sentinţele etice pe care le enunţaseră. Vom face
vorbire, indeosebi, de filosofia şi etica antică greacă, deoarece majoritatea sistemelor de etică din
istorie, îşi au izvorul în filosofia antichităţii. Aceste sisteme în decursul istoriei eticii sunt
3
Ibidem.
4
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 54, scolia 2, “Filocalia”, trad. din greceşte de Pr. Dr. D.
Stăniloae, vol. VIII, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1948, p. 248.
numeroase, de aceea vom folosi denumirea generală de etică filosofică, sintagmă ce
desemnează, în special, aspectul teoretic al sistemelor etice din decursul istoriei, reflexiile
filosofice asupra principiilor generale ale moralei. Chiar de la primii filosofi greci, etica nu a
însemnat decât unul şi acelaşi lucru: studiul reflexiv a ceea ce este bun sau rău în condiţia
umană, de care omul este, mai mult sau mai puţin, responsabil în mod personal. Pentru etica
antică şi medievală, problema centrală era: cum poate omul să ajungă la fericire? Înainte de
Renaştere, se gândea, în general, că oamenii erau ordonaţi prin natura lor să ajungă la o ţintă
finală, dar această perspectivă globală diferă la diverşi filosofi. Teoriile etice moderne şi
contemporane, se interesează mai ales de problema raţiunii practice şi a datoriei.5

Morala creştină nu este o simplă împlinire de către om a unor datorii care nu-l duc
nicăieri în această viaţă pământească şi îi asigură o răsplată exterioară în viaţa viitoare. Aceste
datorii sunt doar pentru planul exterior al vieţii umane, pentru o convieţuire ordonată, de pildă,
dar în morala creştină nu este suficient doar atât. Aici intervine iubirea creştină, jertfelnică,
dăruitoare, care se cere împlinită, deci accentul cade pe cele dinăuntru, pe interiorul omului.
„Acţiunea liberă este întotdeauna transpunerea în faptă a sufletului, expresia lui concretă,
exterioară. Şi valoarea ei nu izvorăşte din aspectul ei exterior, ci din sufletul ei, din izvoarele ei
lăuntrice. Înăuntru este rădăcina, aceea este seva dătătoare de viaţă din care răsar frunzele,
florile şi roadele”.6

Creştinul duce o viaţă în Hristos, împodobită cu virtuţi, în iubire jertfelnică, crescând

treptat în Hristos pe măsură ce avansează în viaţa duhovnicească, el devine o zidire în Duhul lui
Hristos, încă din cursul vieţii pământeşti, căci împlinirea şi trăirea învăţăturilor Sale transformă
întreaga lui fiinţă. Când vorbim despre morala creştină nu înseamnă o disciplină pur ştiinţifică,
teoretică, ci o explicare sau descriere a vieţii credincioşilor în Hristos, în Biserica Sa.

În limbajul de specialitate se face distincţie între etică şi morală. Adeseori, la etică se

adaugă „filosofică” iar la morală se adaugă „creştină”.

Etica – este o disciplină filosofică care are ca obiect întemeierea principiilor morale şi a
comportamentului moral fundamentat în mod exclusiv pe firea şi raţiunea omenească.

5
Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. rom. de IPS Irineu Slătineanul, Bucureşti, 1996, p. 45.
6
***, Teologie Morală Ortodoxă, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 309.
 Morala – se referă la modul în care sunt aplicate aceste principii generale în practică, în
cele mai diverse situaţii concrete; fundamentul stă în Revelaţia dumnezeiască, naturală şi
supranaturală.

Având drept fundament Revelaţia divină, morala este întemeiată, în principal, pe

învăţătura de credinţă cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Ca o specificitate a moralei
creştine este acel TREBUIE: ce trebuie, cum trebuie, de ce trebuie, unde trebuie, când trebuie,
să facă omul pentru a împlini voia lui Dumnezeu oglindită în Legea morală, având drept
finalitate mântuirea proprie precum şi pe cea a semenilor. Spre deosebire de morala creştină,
etica filosofică, fiind întemeiată pe raţiune, ignoră, de obicei, relaţia omului cu Dumnezeu.
Numai în morală această relaţie este fundamentală şi existenţială. În timp ce etica filosofică este
descriptivă şi constatativă, statică, morala creştină are un caracter dinamic, activ. Scopul ei e
promovarea valenţelor morale: binele, adevărul, frumosul (kalokagathia) cuprinse în Dumnezeu
ca existenţă personală absolută. Dinamismul despre care face vorbire morala creştină îşi are
temeiul teologic în învăţătura despre om ca purtător al chipului lui Dumnezeu; chipul lui
Dumnezeu care se referă la om în integralitatea lui, trup şi suflet, reprezintă nucleul ontologic al
umanului. Omul este ceea ce este, numai în măsura în care rămâne „chip al lui Dumnezeu”.
Ocultarea „chipului” duce la slăbirea forţelor morale, fizice şi intelectuale prin care omul poate
ajunge la „asemănarea cu Dumnezeu”.7

Libertatea cu care a fost înzestrat omul (una dintre caracteristicile „chipului”) este atât de
mare încât poate merge chiar până la negarea lui Dumnezeu. Din perspectiva moralei creştine, a
nega pe Dumnezeu este echivalent cu a te nega pe tine însuţi.

Etica filosofică îl ţine pe om numai în lumea de aici (caracterul imanent) pe când morala
creştină îmbină transcendenţa lui Dumnezeu cu imanenţa, prin prezenţa Lui în lume şi în creaţie,
în general.

Etica ţine de ideologie, morala este teologie, adică viaţă. În ceea ce priveşte scopul
teologiei morale, morala ajunge la stabilirea unor raporturi între diferitele fenomene, deci la
stabilirea unor legi sau a unor principii generale după care trebuie să se orienteze conduita
omenească. Morala creştină are drept scop îndrumarea vieţii omeneşti potrivit anumitor principii,

7
A se vedea pe larg la Pr. dr. Ştefan Florea, Spiritualitate şi desăvârşire la Sf. Grigorie de Nyssa, ed. a II-a, Editura
Bibliotheca, Târgovişte, 2015.
pentru ca omul să poate realiza binele (acel bine moral întrupat în Persoana Mântuitorului
Hristos). Potrivit învăţăturii creştine „noţiunea binelui moral este înseparabilă de noţiunea de
Dumnezeu, deoarece, El, ca spirit absolut este Binele Suprem, atât în înţeles metaforic, cât şi în
înţeles moral şi îşi descoperă credincioşilor viaţa Sa, prin legea morală… din punct de vedere
creştin, a face binele este sinonim cu a împlini voia lui Dumnezeu”.8

Morala creştină urmăreşte ridicarea omului credincios la o viaţă spirituală suprafirească,

aşa cum rezultă din învăţătura creştină, lucru ce nu poate fi atins decât prin folosirea de către
creştini a mijloacelor harice aşezate în Biserică de Mântuitorul Hristos.

Având o constituţie dihotomică , psiho-fizică şi care are menirea de a atinge starea de

desăvârşire într-o dimensiune veşnică, omul este „fiinţa cea mai de preţ”, „coroana creaţiei”,
superioară tuturor celorlalte vieţuitoare. Sfinţii Părinţi îl numesc pe Om un „microcosmos”,
adică o sinteză a întregului univers, material şi spiritual, prin trup aparţine lumii terestre iar prin
suflet, care este de natură divină şi veşnică, aparţine lumii cereşti. În acest sens, marele sfânt
Grigorie de Nazianz zice: „în calitate de pământ sunt legat de viaţa de jos, dar fiind şi o
părticică dumnezeiască port în mine dorinţa vieţii veşnice”.9

Ca fiinţă personală, caracteristică a „chipului lui Dumnezeu”, omul poate intra în relaţie
de iubire mântuitoare cu Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre Sfinţii Părinţi identifică „chipul” cu
conştiinţa morală şi moralizatoare, numind-o „glasul lui Dumnezeu în om” sau „Judecătorul
treaz şi neadormit al omului”. „Nu este un acuzator mai mare decât conştiinţa, de aceea, dacă
suntem ţinuţi de rău mai întâi de acest prea aspru judecător, suportăm cu suferinţă pe acuzatorii
din afară care sunt mai blânzi decât conştiinţa noastră”10, spune Sf. Ioan Gură de Aur, sfântul
Liturghiei noastre de fiecare zi.

Desăvârşirea morală a fiinţei umane a fost una dintre preocupările esenţiale din toate
timpurile. Pentru spiritualitatea creştină care are ca ţintă mântuirea omului în Biserică prin
comuniunea harică cu Dumnezeu în Iisus Hristos, desăvârşirea este o problemă majoră de ordin
existenţial (Matei 5, 48). Ea impune prezenţa reală a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Întrupat în sufletul omului, prezenţă ce se actualizează în permanenţă prin harul Duhului Sfânt,

8
***, Teologie Morală Ortodoxă, vol. I, p. 78.
9
***, Despre preoţie, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 191.
10
Ibidem, p. 38.
transmis prin Sfintele Taine.11 Desăvârşirea morală la care omul este chemat, se înscrie într-un
orizont pnevmatic-eclesial-sacramental, în care natura umană este purificată de păcat şi ridicată
la o stare de maximă spiritualizare iar modelul şi puterea prin care omul creşte şi se împlineşte în
acest orizont este Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos.12

Sfinţii Părinţi au arătat că adevărul ontologic despre om nu este cuprins în omul-însuşi,

după cum au crezut mulţi filosofi antici, adevărul acesta se află nu în „chip” ci în „Arhetip” – în
Dumnezeu. Omul se cunoaşte pe sine cu adevărat numai dacă L-a primit şi cunoscut pe
Dumnezeu-Omul, în sine. „Aceasta cu atât mai mult cu cât Hristos fiind „Chipul Tatălui”, omul
este „Chipul lui Hristos”, adică „chipul Chipului”.”13

Raportul dintre om şi Dumnezeu are o valoare centrală în viaţa morală creştină. Din el
reies toate atitudinile morale şi ţinta finală spre care se îndreaptă toate. Dăruirea întregii noastre
fiinţe lui Dumnezeu, pentru a ne uni cu El, constituie cultul creştin. El izvorăşte din conştiinţa
dependenţei noastre faţă de Dumnezeu şi a filiaţiei noastre harice. Cultul este închinarea pe care
o aduce „Fiul” Tatălui Său în ceruri, este adorarea iubirii.

Puncte convergente între morala creştină şi etica filosofică

Morala creştină şi etica filosofică, deşi le despart multe puncte deosebitoare, au totuşi,
puncte de contact, asemănătoare, dar pe care le ating din planuri deosebite.

1. Atât morala creştină cât şi etica filosofică au în centrul lor omul şi manifestările sale
morale. Etica filosofică presupune, în general, fericirea omului pe care o obţine aici pe pământ
iar firea decăzută şi-o reface numai prin mijloace umane; după morala creştină scopul vieţii
omului este tot fericirea, desăvârşirea, sfinţenia, dobândirea mântuirii în sensul adevărat al
cuvântului, care începe aici pe pământ, este un proces îndelungat ce se continuă şi în viaţa de
dincolo, iar firea decăzută a omului se restaurează numai cu ajutorul harului divin. 14 Ambele

11
Pr. prof. dr. Dumitru Radu, Îndreptarea şi Îndumnezeirea omului Iisus Hristos, în „Ortodoxia”, 1988, nr. 2, p. 30.
12
Pr. Lect. Gheorghe Popa şi Pr. Lect. Gheorghe Petraru, Patimile omeneşti şi implicaţiile lor social-morale, în
“Teologie şi viaţă”, anul V, nr. 1-3/1995, p. 59.
13
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, ed. a II-a, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 24.
14
Hristu Andrutsos, Sisteme de morală, traducere din greceşte de Dr. Ion Lancreanjan şi prof. Ermis Mudopoulos,
Sibiu, 1947, p. 9.
domenii întreprind aceleaşi cercetări asupra realităţii factorului moral, asupra legilor acţiunii
morale şi asupra manifestărilor morale generale.15

2. Etica filosofică pune cel mai mare accent pe raţiunea umană ca fundament al
moralităţii, fiind în felul acesta intelectualistă, în timp ce morala creştină trebuie să cuprindă şi
faptele omului pe care le săvârşeşte în conformitate cu firea sa umană (aceasta fiind normă a
moralităţii) dar raportate la Fiinţa absolută, identică cu Binele Suprem – Dumnezeu, astfel natura
umană a credinciosului ar rămâne numai o normă incompletă şi nesigură pentru adevărata
moralitate creştină. Raportând lumea creaturilor la Creatorul lor şi la scopul urmărit de El, prin
actul creaţiei, se poate vorbi de natura umană ca despre cea mai apropiată normă a moralităţii.16

3. Morala creştină presupune etica filosofică „în modul în care conştiinţa creştină
presupune ştiinţa moralei din firea omului.”17 Preceptele morale sunt valabile pentru toţi
oamenii, din toate timpurile şi din toate locurile. Caracterul moral creștin reprezintă tocmai
natura omului înnoită lăuntric raportată la o Fiinţă absolută –Dumnezeu, pătrunsă de puterea
Duhului Său.

4. Între morala creştină şi etica filosofică există anumite afinităţi, de pildă în ceea ce
priveşte virtutea. Din punctul nostru de vedere, acestea sunt explicabile pe baza revelaţiei
primordiale. Aşa se şi explică pictarea unor filosofi antici pe pereţii exteriori ai unor biserici.
Ubicuitatea lui Dumnezeu în lume, explica posibilitatea raţiunii noastre de a cunoaşte,
într-o oarecare măsură, înţelepciunea divină. În baza acestor considerente, filosofii păgâni au
18
avut un impuls spre cunoaşterea adevărului divin prin revelaţia naturală. Unii dintre Sfinţii
Părinţi şi Scriitori bisericeşti, precum: Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Clement Alexandrinul,
Eusebiu de Cezareea, deşi, uneori, minimalizează contribuţia filosofiei, totuşi, pledează cu tărie
pentru folosirea ei, acceptând unele elemente din filosofii antici în cugetarea lor şi-i consideră
premergători ai religiei şi moralei creştine. Clement Alexandrinul zice: „Şi eu voi arăta în toate
stromatele mele, că filosofia este într-un oarecare fel opera poruncii dumnezeieşti, că nu-i un
rău”.19

15
Arh. I. Scriban, Curs de teologie morală, Bucureşti, 1915, p. 18.
16
***, Teologie Morală Ortodoxă, p. 84.
17
Hristu Andrutsos, op. cit., p. 6. Autorul grec evidențiază mai mult înrudirea moralei creştine cu etica filosofică, în
vreme ce alţi moralişti greci, accentuează deosebirile dintre ele.
18
***, Teologie Morală Ortodoxă, p. 365; Hristu Andutsos, op. cit., p. 8.
19
Clement Alexandrinul, Stromate, PSB vol. 5, EIBMBOR, 1982, p. 20.
 Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful observă că: „într-adevăr, filosofia este lucrul cel mai
mare şi mai vrednic de Dumnezeu. Ea singură poate să se înalţe până la Dumnezeu şi să ne
apropie de El, iar sfinţii sunt cu adevărat, numai aceia care-şi deprind mintea cu filosofia”.20 În
filosofia antică, raţiunea şi cuvântul, ambele fiind desemnate prin termenul sofos (Aristotel,
Politica, I, 9), aveau un caracter absolut pentru om, iar omul participă la acest absolut căruia
vechii greci îi spuneau „divin”. Epictet făcuse afirmaţia: „după logosul tău, tu nu eşti mai slab şi
nici mai mic decât zeii” (Convorbiri I, 9).21 Unii filosofi antici au putut ajunge numai datorită
luminii naturale a minţii lor la întrezărirea adevăratei religii şi adevăratei moralităţi şi s-au
bucurat de preţuire şi admiraţie din partea bisericii. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful l-a aşezat
pe Heraclit din Efes (primul filosof presocratic care are un sistem filosofic bine închegat în care
se regăsesc o metafizică, o cosmologie, o teorie a cunoaşterii, o antropologie şi o etică) alături de
Socrate, numărându-l, pe acesta din urmă, „ca pe un creştin înainte de vreme”.22

5. Sub aspect teoretic, morala creştină şi etica filosofică au un punct comun în ceea ce
priveşte cultivarea valorilor morale, grupă de valori ce se prezintă în principal ca valori ale
persoanei. Lucrurile nu sunt purtătoare de valori, deoarece ele nu sunt responsabile. Prin aceste
valori se ierarhizează atitudinile, intenţiile, faptele persoanei. 23 Specificul calitativ al valorilor
morale prin care se deosebesc de celelalte valori constă în modul de raportare al lor la libertatea
omului şi la raţiune, calităţi esenţial spirituale cu care a fost creată de Dumnezeu. 24 Toate valorile
morale se întemeiază pe valoarea fundamentală a binelui.

6. Şi morala şi etica pretind din partea omului săvârşirea binelui şi evitarea răului. Orice
lege morală cere de la om săvârşirea binelui. Toate sistemele de morală sunt unanim de acord că
binele reprezintă esenţa vieţii morale, singura deosebire dintre ele priveşte modul în care aceste
sisteme înţeleg şi definesc fiinţa binelui. Sistemele etice fac dintr-o valoare particulară axa
întregii alcătuiri morale, ceea ce nu se poate spune despre morala creştină. Sfânta Scriptură,

20
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Dialog cu iudeul Trifon, traducere de Pr. prof. O. Căciulă, PSB, vol. 2,
EIBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 92.
21
Apud, Anton Dumitriu, Aletheia. Încercare de stabilire a ideii de adevăr în Grecia antică, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1984, p. 279-280.
22
A se vedea mai pe larg la Diac. Prof. dr. Niculae Balca, Istortia filosofiei antice, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, pp,
39; 115-123
23
Isidor Todoran, Bazele axiologice ale binelui, Sibiu, 1947?!, p. 110.
24
Ibidem, pp. 111-112.
operele şi viaţa Sfinţilor Părinţi, evidenţiază săvârşirea binelui care-şi are originea în Dumnezeu,
Binele Suprem.

7. Şi morala creştină şi etica filosofică au în vedere cultivarea adevărului. În acest sens,

Sf. Iustin Martirul şi Filosoful observă: „celor ce sunt pioşi cu adevărat şi filosofi, raţiunea le
dictează să cinstească şi să iubească numai adevărul şi să renunţe a urma părerile celor vechi,
în cazul în care acestea ar fi greşite. Şi tot raţiunea cea înţeleaptă dictează iubitorului de
adevăr, nu numai să nu urmeze pe cei care săvârşesc sau învaţă vreo nedreptate, ci ca în tot
chipul şi mai presus de însuşi sufletul său, să prefere a săvârşi şi a spune numai cele drepte,
chiar dacă l-ar ameninţa moartea.”25

Platon pune adevărul în legătură cu binele; el spune că principiul existenţei, al adevărului

şi al frumosului, este însuşi „binele”. 26 La vechii greci, filosofia însemna theoria existenţei, apoi
cunoaşterea adevărului.27 De observat însă că adevărul nu era legat de iubire.

8. Morala creştină şi etica filosofică au puncte comune şi în ceea ce priveşte noţiunea de

frumos, o constantă a sufletului omenesc. Valoarea de „frumos” a devenit „idealul de prim ordin
al elinilor, contribuind alături de bunătate, la închegarea acelei frumoase kalokagathia.
Frumuseţea şi în aceeaşi măsură bunătatea, ca virtuţi majore, au fost din bună vreme, cu toate
că nu în mod constant, atribute definind fiinţele superioare, apoi zeii şi principiile.”28 Ideea de
„frumos” a fost pusă în etica greacă în legătură cu divinitatea. În morala creştină, Sfinţii Părinţi
au localizat şi identificat frumuseţea absolută în Dumnezeu. Dumnezeu este definit ca
frumuseţea pură. Pseudo-Dionisie Areopagitul spune că e unul dintre „numele” lui Dumnezeu. 29
La fel spune şi Fericitul Augustin că Dumnezeu este suprema frumuseţe. Atât binele cât şi
frumosul se confundă cu Principul Suprem. Dumnezeu singur este Cel care a dat fiecărei creaturi
frumuseţea şi putinţa de a fi frumoasă.30

Deosebiri între morala creştină şi etica filosofică

25
Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia întâia, cap. II, trad. de Pr. Olimp Căciulă în “Apologeţi de limbă greacă”,
PSB, vol. 2, Bucureşti, EIBMBOR, p. 26.
26
Platon, Republica, apud. Anton Dumitru, op. cit., p. 243.
27
Ibidem.
28
Pr. Conf. dr. N. Corneanu, Frumuseţea ca atribut al Dumnezeirii, în S.T. N (1959), nr. 5-6, p. 299.
29
Dionisie Areopagitul, Despre numele divine, Iaşi, 1936, p. 37.
30
Apud. N. Corneanu, op. cit., p. 304.
 1. Viaţa creştină este viaţă trăită pe toate planurile în conformitate cu învăţătura Bisericii
noastre, viaţă plenară în Hristos „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Viaţa adevărată se
câştigă prin dar de sus însă şi prin osteneala noastră.31

Învăţătura Bisericii este dreaptă (ortodoxă) adevărată şi unitară. Unicul şi supremul

Învăţător şi Prooroc prin Însăşi Persoana Sa este Hristos. Iisus Hristos nu ne oferă o învăţătură ca
rod al imaginaţiei creatoare, ci o învăţătură reală pe care dacă ne-o însuşim, ajungem asemenea
Lui, la starea „bărbatului desăvârşit” (Efeseni 4, 13).

El nu ne prezintă o imagine a ceea ce ar putea ajunge omul, ci chiar ceea ce a ajuns omul
cu adevărat în Hristos. Când Iisus Hristos ne spune: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit
cu inima şi veţi avea odihna sufletelor voastre” (Matei 14, 29), cei ce cred în El pot deveni şi ei
blânzi şi smeriţi ca Mântuitorul, dar numai primind putere de la El.32

Dacă morala creştină are o învăţătură unitară, nu acelaşi lucru putem spune despre etica
filosofică. Aici vorbim despre mai multe sisteme de etică bazate pe diferite sisteme filosofice,
deci, neunitare: evdemonismul grec primitiv (pitagoreicii, Heraclit, Democrit, Anexagora,
Protagoras, Socrate, Platon), evdemonismul teleologic (Aristotel), etica elenistică: stoicismul
(Zenon din Citton, Seneca, Epictet, Marcus Aurelius), epicureismul (Epicur), neoplatonismul
(Ammonius Sakka, Plotin), scepticismul (Pyrrhan din Elis), idealismul moral (Leibniz, Berkley,
Melebranche, Fichte, Schelling), etici utilitariste şi subiectiviste (Bentham), etica axiologică
(Max Scheler, Husserl, Hartmann, Scherley), etica analitică (G.E. Moore, Wittgenstein, John
Austin), etica existenţialistă şi fenomenologică (Kierkegaard, Nietzsche, Dostoievski, Martin
Buber, Paul Tilich, Gabriel Marcel, Jean Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Albert Camus).33

2. Morala creştină este universală pe când etica filosofică e localizată doar la câţiva
indivizi sau câteva şcoli filosofice. Etica diferă de la o şcoală sau direcţie filosofică la alta, sau
chiar de la un filosof la altul.

3. Morala creştină şi etica filosofică se deosebesc şi în ceea ce priveşte izvoarele din care
se inspiră. Izvorul cel mai important al Moralei este Revelaţia dumnezeiască ,cuprinsă în Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie, pe când izvorul principal al eticii filosofice este numai raţiunea
31
Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. de Prof. Teodor Bogodae, Sibiu, 1946, p. 7.
32
Pr. Prof. dr. D. Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, pp. 115-116.
33
Pentru sistemele filosofice mai noi, a se vedea pe larg,Vernon Bourke, Histoire de la Morale, traduit de l’anglais
par J. Mignon, Les Editions cu Cerf, Paris, 1970.
umană. Un alt izvor al moralei creştine îl constituie firea şi raţiunea umană luminată de harul
divin. Pentru etică, raţiunea constituie fundamentul moralităţii, singura şi ultima instanţă căreia i
se adresează omul şi singura autoritate care intervine în acţiunea omului.

4. Morala creştină are o dublă utilitate: teoretică şi practică, într-o unitate indestructibilă.
Istoria filosofiei şi a eticii, ne arată că nici un sistem etic nu a putut cuprinde în formula sa
întreaga realitate a fenomenului moral care, de fapt, nu poate fi cuprins într-o formulă unică. În
etică sunt înfăţişate unele principii de conduită discutabilă pe care omul le urmează numai dacă
le găseşte valoroase prin prisma cugetării sale.

5. Conţinutul moralei creştine este superior celui al eticii filosofice deoarece morala
creştină îşi întemeiază întregul său conţinut pe autoritatea şi învăţătura divină. Sfântul Iustin
Martirul şi Filosoful spune că „învăţătura noatră nu este o învăţătură reprobabilă, ci este
superioară oricărei filosofii omeneşti.”34 Eticii filosofice îi sunt cu totul străine unele virtuţi, în
sensul creştin, de pildă: milostenia, grija faţă de văduve, orfani, bolnavi, săraci.

6. Morala creştină pune accent pe sufletul omului, dată fiind crearea omului cu o
constituţie dihotonică, cu trup şi suflet, după chipul lui Dumnezeu (Facere I, 26-27). Relaţia
omului cu Dumnezeu, liberă şi conştientă, dialogică, o întâlnim numai în morala creştină. Ea
lipseşte eticii filosofice care se reduce numai la relaţia omului cu sine însuşi sau numai cu
semenii. În morală trupul nu este devalorizat, cum făceau maniheii (gnosticii) sau spiritualismul
platonic, ci el are o mare valoare şi un rost bine determinat în iconomia mântuirii, importanţa lui
plecând de la Întruparea Mântuitorului şi a faptului că trupul este destinat Învierii.

În morala creştină, omul are o valoare deosebită în faţa lui Dumnezeu. Atât cunoaşterea
lui Dumnezeu cât şi recunoaşterea măreţiei unice a omului în faţa lui Dumnezeu, au rămas
străine filosofiei antice. În morala creştină, sufletul omului primează deoarece el este principalul
conducător al trupului, subiectul direct al bunurilor harice, al iubirii divine şi al contemplării
divine, care aduce mântuirea şi fericirea veşnică.35 Sufletul transcende materialitatea trupului, îl
face pe om „cineva” fiind înzestrat cu conştiinţă şi cu capacitatea de reacţii conştiente şi libere.

34
Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia a II-a, trad. de Pr. Olimp Căciulă în “Apologeţi de limbă greacă”, PSB,
vol. 2, Bucureşti, EIBMBOR, p. 88.
35
***, Teologie Morală Ortodoxă, pp. 86; 112.
 Trupul încetează odată cu moartea, sufletul nu. Sufletul poate aduna şi influenţa, prin
trupul în care viază, întreaga lume, sufletul e raţionalitate subiectivă şi nesfârşit de bogată prin
legătura cu ordinea superioară.36 Persoana umană este invitată la o viaţă spiritual-materială
creştină, în comuniune cu Logosul divin37, deci nu numai la o viaţă materială.

Morala creştină acordă importanţă majoră şi trupului şi vieţii pământeşti. În etica

filosofică valoarea morală a vieţii pământeşti „baleiază” între două extreme: una care-i acordă
suprema şi unica valoare începând cu sistemele naturaliste şi culminând cu sistemul lui
Nietzsche, alta a sistemelor religioase şi filosofice pesimiste care consideră viaţa drept un rău
radical şi iremediabil (ereziile gnostice, budismul, sistemul lui Schopenhauer). Aceste două
concepţii sunt greşite deoarece prima acordă importanţă expansiunii maxime a vieţii biologice,
neglijând partea spirituală, iar a doua susţine şi îndeamnă la descătuşarea de viaţa pământească
prin sinucidere.38

Morala creştină valorizează trupul şi pune accent pe viaţa pământească a omului ca fiind
un dar al lui Dumnezeu pe care trebuie să-l folosească pentru obţinerea vieţii veşnice. Sf. Ioan
Gură de Aur spune: „Vrei să ştii pentru ce este de preţ această viaţă? Fiindcă ea devine pentru
noi temelia vieţii viitoare şi prilej şi loc de luptă şi de alergare pentru cununile cereşti.”39

Etica filosofică vizează numai afirmarea existenţei actuale, deci numai fericirea vieţii
pământeşti.40

7. Morala creştină tinde spre transcendent, spre Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nazianz
spune: „Pentru Tine trăiesc, vorbesc şi cânt”41, iar Fericitul Augustin spune şi el „Neliniştit este
sufletul meu până nu se va odihni întru Tine.”42

Această tendinţă spre transcendent lipseşte cu totul eticii filosofice, lucru firesc, întrucât
raţiunea este fundamentul moralităţii. „A trăi conform naturii” înseamnă a trăi în conformitate cu
raţiunea individului.43

36
Pr. Prof. dr. D. Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 375.
37
Ibidem, p. 376.
38
***, Teologie Morală Ortodoxă, p. 114.
39
Omilia VI Către antiohieni, nr. 4, P.G., XLIX, p. 86.
40
Pr. Prof. Grigore T. Marcu, Omul cel nou, în concepţia antropologică a Sf. Ap. Pavel, în S.T. nr. 7-8, 1951, p. 422.
41
Apud Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 395.
42
Fericitul Augustin, Confessiones, I, 1.
43
Şerban Ionescu, Axiomatica unei “Filosofii creştine”. Istoric, elemente, principii, obiecţii, în S.T. V (1936). P. 9.
 8. Morala creştină relevă răbdarea suferinţei, ca prilej de întâlnire a virtuţilor, un mijloc
de purificare morală cu temei în suferinţa lui Hristos pe Cruce. „Cel ce rabdă până la sfârşit,
acela se va mântui.”(Matei 24, 13).

Răbdarea suferinţei din stoicism nu are caracterul răbdării creştine, ci acesta se datorează
neputinţei omului de a se integra greutăţilor. Suferinţa în stoicism este acceptată ca o necesitate
fatală, pe când răbdarea creştină are un sens moral superior, de purificare şi înălţare sufletească
pe calea desăvârşirii.

9. Propriu moralei creştine este iubirea jertfelnică care poate merge până la pierderea
vieţii. Esenţa iubirii creştine constă în a iubi şi pe Dumnezeu şi pe aproapele. În morala creştină,
virtuţile culminează în iubire. Virtuţile cardinale le găsim şi la Socrate, Platon, la stoici. În
creştinism sensul şi conţinutul virtuţilor cardinale este schimbat, privind un sens şi un conţinut
nou prin raportarea lor la virtuţile filosofice cu care trebuie să stea în legătură indestructibilă.
Virtutea creştină serveşte unui scop supranatural, pe când cea filosofică serveşte numai unui scop
pământesc, natural. În etica filosofică, virtutea e identică cu fericirea, are un caracter
individualist ca urmare a intelectualismului, izvorăşte din mândrie şi îi lipseşte virtutea iubirii
faţă de aproapele.

Concluzii

Morala creştină are ca fundament Relevaţia dumnezeiască, cuprinsă în Sfânta Scriptură şi

Sfânta Tradiţie, păstrată de Biserică. Morala creştină este teonomă sau mai precis hristonomă,
fiindcă întregul său conţinut este întemeiat pe autoritatea lui Dumnezeu care orânduieşte totul,
fiind în acelaşi timp legislatorul suprem al normelor morale pe care le descoperă în Persoana şi
Viaţa lui Iisus Hristos. Binele moral pe care trebuie să îl realizeze credinciosul, reprezintă voinţa
lui Dumnezeu, cuprinsă în poruncile Sale.

Etica filosofică se pretinde a fi autonomă, întrucât conţinutul său este raportat, exclusiv,
la firea şi raţiunea umană. Morala creştină, spre deosebire de etica filosofică, aduce în prim-
planul existenţei umane, dobândirea mântuirii, care începe încă de aici pe pământ, iar la
împlinirea acestui deziderat, se foloseşte nu numai de mijloace naturale (precum etica) ci şi de
mijloace supranaturale (cultul, în general, Sfintele Taine, Ierurgiile), prin care credinciosul
primeşte harul divin. Spunem despre morala creştină că este hristocentrică, deoarece oferă
creştinului pe Hristos, nu numai ca model de vieţuie, ci şi ca izvor de putere în viaţa creştină şi
socială.

Aşa cum am arătat pe parcursul studiului de faţă, relaţia omului cu Dumnezeu este
fundamentală pentru creştinism. Raportarea omului la Dumnezeu, relaţia omului cu Dumnezeu,
este cea care dă sens relaţiilor omului cu sine şi cu semenii. Morala creştină nu este una
individualistă. Credinciosul obţine mântuirea numai în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii
săi, în trupul tainic al lui Hristos, care este Biserica. Astfel, morala creştină este caracterizată prin
caracterul ei hristologic şi hristocentric, prin caracterul trinitar şi, totodată, prin cel
pnevmatologic-bisericesc.

Creştinismul nu este un sistem social, politic sau economic, ci o viaţă trăită după
Cuvântul lui Dumnezeu, între oameni şi cu oamenii. În morala creştină, binele, adevărul,
frumosul, dreptatea, sfinţenia, nu sunt simple idei sau valori impersonale, ca în etica filosofică, ci
sunt valori întrupate în Cel ce este Adevărul Însuşi (Ioan 14, 6).

În creştinism, ortodoxia trebuie să se împlinească în ortopraxie, cuvântul să devină faptă,

cunoaşterea să se transforme în iubire, adevărul să fie normă de viaţă, căci „nu oricine Îmi zice:
Doamne, Doamne, va intra în împăraţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, Celui din
ceruri” (Matei 7, 21).