Table of Contents

INTRODUCERE.................................................................................................................................2
CAPITOLUL I FORMELE ŞI MODURILE GENERALE DE MANIPULARE:.........................4
PERSUASIUNEA, DEZINFORMAREA, INTOXICAREA (PRIN MINCIUNĂ, ZVON,
PROPAGANDA).................................................................................................................................4
1.1Persuasiunea...............................................................................................................................4
1.2.Dezinformarea...........................................................................................................................7
1.3.Discreditarea............................................................................................................................10
1.4.Intoxicarea...............................................................................................................................11
1.5.Propaganda..............................................................................................................................19
CAPITOLUL II RAZBOIUL INFORMATIONAL COORDONAT DE FEDERATIA RUSA. .27
2.1. Motorul geopolitic al războiului informaţional rusesc.........................................................28
2.2. Documente şi politici ale federaţiei ruse relevante în contextul războiului informaţional 30
2.4. ŞCOALA PANARIN..............................................................................................................32
2.5. ŞCOALA DUGHIN................................................................................................................34
2.6. Războiul informaţional rusesc împotriva Ukrainei..............................................................35
CAPITOLUL III STUDIU DE CAZ- IMPACTUL REVOLUŢIEI INFORMAŢIONALE
ASUPRA TEORIILOR DE SECURITATE....................................................................................39
3.1. Schimbări strategice după încheierea războiului rece.........................................................39
3.2. Realismul politic în epoca informaţională.............................................................................41
3.3. Interdependenţa globală şi revoluţia informaţională...........................................................44
3.4. SOFT POWER........................................................................................................................46
CONCLUZII......................................................................................................................................49
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................................................51

Page 1 of 52
 INTRODUCERE

În România se vorbeşte frecvent despre comunicare publică în domeniul securităţii,

însă de puţine ori cei care folosesc această sintagmă au o perspectivă integratoare şi se referă
la întreg spectrul de activităţi care ţintesc schimbarea percepţiilor, atitudinilor şi
comportamentului unui public predefinit.
Datorită impactului pe care revoluţia informaţională îl are asupra securităţii, este
extrem de important ca liderii civili şi militari care au responsabilități în domeniul securităţii
să aibă acces la instrumente din spectrul comunicării publice. Necesitatea derivă şi din faptul
că România, o ţară cu capabilităţi de “hard power” limitate, ar putea profita de ferestrele de
oportunitate oferite de “soft power” pentru a-şi spori influenţa regională şi globală, cu atât
mai mult cu cât la graniţele ţării noastre s-au desfăşurat, în ultima perioadă, războaie
informaţionale de mare intensitate. Atâta vreme cât comunicarea publică în domeniul
securităţii este disciplină de studiu în universităţile româneşti civile şi militare, studenţii au
nevoie de un manual comprehensiv, în care să li se prezinte principalele concepte, paradigme,
instituţii contemporane din domeniu.
Pentru înţelegerea impactului revoluţiei informaţionale asupra securităţii, m-am
raportat la câteva domenii relevante: emergenţa societăţilor informaţionale, cybersecurity şi
operaţii informaţionale, respectiv teorii de relaţii internaţionale şi de securitate. Printr-o
analiză comparativă, am ajuns la concluzia că modelul teoretic care răspunde în cea mai mare
măsură provocărilor strategice legate de revoluţia informaţională este cel aparținând
profesorului Joseph Nye, care, în 1990, vorbea pentru prima dată despre “soft power” (despre
abilitatea unei entităţi politice, a unui stat, de a influenţa indirect comportamentul sau
Page 2 of 52
interesele unei alte entităţi politice, utilizând mijloace culturale sau ideologice). După apariţia
acestui model, informaţia a fost încorporată între elementele puterii naţionale, alături de
elementul diplomatic, de cel economic şi de cel militar. Strategiile de securitate naţionale din
ţările dezvoltate ţin seama şi de noile realităţi generate de revoluţia informaţională.
În prezent, publicul are mai multă încredere în reţelele personale decât în metodele de
comunicare „tradiţionale”, iar această tendinţă se va menţine şi în anii următori. Reţelele
sociale cuprind astăzi oameni din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, iar comunitatea de
interese a acestora a făcut posibile schimbări politice şi de securitate fundamentale, cum ar fi
cele generic cunoscute sub numele de “Primăvara Arabă”.
Internetul este pe cale să înlocuiască media tradiţională ca sursă de informare
preferată şi de încredere, iar opinia publică este mult mai „conectată” cu noua tehnologie.
Noua generaţie îşi ia online, cu ajutorul smartphone-ului, informaţii multimedia şi
divertisment pentru consum, şi arareori recurge la ziarele tradiţionale sau la demodatul
televizor.

Page 3 of 52
 CAPITOLUL I FORMELE ŞI MODURILE GENERALE DE
MANIPULARE:
PERSUASIUNEA, DEZINFORMAREA, INTOXICAREA (PRIN
MINCIUNĂ, ZVON, PROPAGANDA)

1.1Persuasiunea.

Prin persuasiune înţelegem acţiunea de a convinge într-un mod sau altul pe cineva sa
facă sau să aleagă un lucru. Este acţiunea prin care autorul unui mesaj susţine o idee,
încercând să convingă auditoriul. Persoana care ia decizia o face de multe ori pe baza altor
tipuri de argumente decât cele logice sau cele logico-corecte, fiind convinsă de
„necesitatea”sau „importanţa” aparentă a acţiuni sau lucrului respectiv.
Persuasiunea nu contine intentionalitate negativa (nu ascunde fapte ci le evidentiaza
doar pe cele favorabile); ea tine de forta argumentarii, de puterea de convingerea vorbitorului,
de modul in care acesta este capabil sa-si puna intr-o lumina cat mai buna ideea sustinuta.
Datorita structurii sale complexe si a limbajului specific, care imbina forta cuvantului cu
atuurile artei actoricesti (tonul, mimica, expresivitatea miscarii), televiziunea are cel mai
persuasiv tip de mesaj dintre toate mijloacele de comunicare in masa.
Una dintre cele mai simple tehnici este cea a distorsiunii temporale. Cateodata cel mai
bun mod de a influenta persoana-tinta este ca sa te comporti ca si cum ceea ce vrei tu sa obtii
Page 4 of 52
de la aceasta, s-a si intamplat. Este foarte util ca sa te referi la o decizie pe care respectivul
incearca sa o ia, ca si cum ar fi deja facuta; vorbeste-i ca si cum ti-ar fi acceptat deja
propunerea, si ca i-ar fi facut chiar si placere. De asemeni, asocierea de imagini placute cu
folosirea timpului trecut face ca propunerea sa fie irezistibila. Este stiut ca oamenii simt
nevoia de a rasplati favorurile care le-au fost oferite. Un favor poate declansa sentimente de
indatorire, si ca rezultat, apare la subiect o mare nevoie de a se elibera de povara psihologica
a datoriei. Pentru a realiza aceasta eliberare, oamenii devin mai doritori sa intoarca favorul,
chiar unul mai mare decat cel pe care l-a primit.
Principiul reciprocitatii consta in nevoia de a rasplati un favor, fie el cerut sau nu,
imediat dupa acceptarea acestuia. Aceasta caracteristica umana transcede orice
diferenteculturale sau rasiale, indiferent si de natura respectivului favor (care poate fi orice,
de la unsimplu zambet pana la munca fizica sau mici atentii). Acest principiu este usor de
folosit: ofera ceva, si asteapta-te (sau da o idee despre cum) sa fii rasplatit. O alta modalitate
eficienta
de folosire a acestui principiu este metoda "usii-n nas".
Un alt principiu util este cel al angajamentului si concordantei. Oamenii vor face
aproape orice incercand sa pastreze ideile care sunt in concordanta cu cele pe care le-au avut
anterior. Cand vor lua public o atitudine, toate actiunile ulterioare vor fi in concordanta cu
atitudinea manifestata anterior. Comportamentele neconcordante produc tensiuni psihice, pe
care individul incearca sa le evite cu orice cost; deci va face orice ca sa se arate solidar cu
actiunile sale anterioare. Acest principiu este folosit de metoda "piciorului in prag". Pentru a
obtine realizarea unei cereri, este nevoie doar sa lansezi mai inainte o serie de doua-trei alte
cereri mai mici, de aceeasi natura cu cea reala.
Principiul atribuirii. Oamenii fac frecvent unele lucruri pentru ca ei cred intr-un
anumit adevar despre ei insisi. Un atribut intern al felului lor de a fi cauzeaza anumite tipuri
de comportament. Daca cineva isi atribuie intern o caracteristica, va face tot ceea ce este
specific unui om care are acea caracteristica. Daca seful ii va spune angajatului ca il
Page 5 of 52
considera o persoana competenta si care lucreaza mult, angajatul isi va atribui inconstient
caracteristica de om care lucreaza mult, si se va comporta ca atare. Iata cum pana si o simpla
declaratie poate conduce la surprize!
Metoda sarmantului. Spre deosebire de celelalte metode, nu are mai multe etape si nu
se bazeaza pe acrobatii verbale. Ea functioneaza pentru ca in mod deschis oferi concesii,
manifesti dorinta de a asculta si validezi ideile subiectului-tinta. Acesta are libertatea de a
decide; iar tu nu ii ingreunezi gandirea cu un nor de ceturi verbale. Este cea mai etica dintre
toate tehnicile de persuasiune discutate anterior, dar in acelasi timp si cea care necesita cel
mai mult timp pentru a fi realizata.
Aristotel scria ca persuasiuneacuprinde trei elemente:
 ETHOS (partea morala sau caracterul)
 LOGOS (partea rationala)
 PATHOS (partea emotionala sau pasiunea)
Fiecare dintre acestea sunt importante, insa persuasiunea nu se poate realiza fara unul
dintre ele.
ETHOS – Etica este piatra unghiulara a persuasiunii. Indiferent de tehnicile folosite si
indiferent de perfectionalitatea acestora, nimeni nu este dispus sa creada pe cineva care nu
inspira incredere si integritate. Marii excroci se bazeaza pe aparenta sinceritatii si onestitatii,
insa o actiune de persuasiune pe termen lung nu are succes daca are la baza nesinceritatea sau
lipsa de onestitate. Etica semnifica pregatirea si profesionalismul
LOGOS- Partea rationala este, evident, foarte importanta, dar singura nu va obtine
decat consensuri firave. Indiferent de mesajul prezentat, acesta trebuie sa fie clar, simplu, si
direct. Logica in vorbire, face mesajul sa fie mai usor de urmarit, iar exemplele vin in ajutorul
acestuia facandu-l mai usor de vizualizat, de inteles.
PATHOS - Logica ne poate convinge la nivel teoretic, dar ceea ce ne face sa actionam
este intotdeauna emotia. Asadar, spune Aristotel, este necesar sa vorbim cu pasiune si
convingere, utilizand imagini puternice si exemple care antreneaza direct interlocutorul. Doar
Page 6 of 52
daca ceea ce spunem ii va crea sentimente profunde, vom reusi sa-l convingem de ceea ce ii
propunem.

1.2.Dezinformarea
Tot Dictionarul de Sociologie defineste dezinformarea ca fiind „orice interventie
asupra elementelor de baza ale unui proces de comunicare, interventie ce modifica deliberat
mesajele vehiculate cu scopul de a determina in receptori anumite atitudini, reactii, actiuni
dorite de un anumit agent social”. 1 Sau cum o defineste Vladimir Volkoff, „o tehnică ce
permite furnizarea de informaţii generale eronate unor terţi, determinându-i să comită acte
colective sau să difuzeze judecăţi dorite de dezinformatori”.
Uneori este considerată ca fiind echivalentă cu propaganda neagră deoarece
vehiculează informaţii false. Etimologia cuvântului vine şi susţine această legătură.
Desinformation (< rusă, „dezinformatsia” - numele unei divizii KGB răspunzătoare cu
„propaganda neagră”). Dezinformarea poate să fie o componentă a propagandei, dar aceasta
nu se poate baza niciodată doar pe dezinformare. Din perspectiva consecinţelor sale sociale,
dezinformarea se aseamănă cu un alt fenomen social, zvonul.
Dezinformarea poate fi asociata cu minciuna sau eronarea informatiei. Aceasta este si
una si cealalta. Din acest punct de vedere, KGB era specializat in dezinformare. Daca ne
intoarcem in timp pana la 1912, cand a avut loc Revolutia bolsevica, vom intelege mai bine.
Liderul bolsevicilor era Vladimir Ilici Lenin. Acesta studiase operele lui Karl Marx si
Friedrich Engels si intrase intr-un cerc marxist. In 1903 participa la Congresul al II-lea al
Partidului Muncitoresc Social Democrat (P.M.S.D.) de la Bruxelles si Londra. In interiorul
partidului apar doua fractiuni: bolsevicii („majoritari”) si mensevicii („minoritari”). Lenin
pune bazele unui partid marxist revolutionar. In 1912 a fondat ziarul Pravda (in limba rusa,
pravda=adevar). Apoi, in perioada de glorie a comunismului a aparut Komsomolskaia
Pravda, care se adresa tineretului comunist. In perioada de inflorire a comunismului aceste

1
Dictionar de Sociologie, 1998, p.167
Page 7 of 52
ziare aveau tiraj comun de 33 de milioane de exemplare pe fiecare editie. Ziarul Prava era
unul din instrumentele pe care Lenin le utiliza pentru manipularea maselor, asta pe langa
discursurile sale agitatoare si defaimatoare. Cea mai gravă consecinţă a apariţiei acestui ziar a
fost rescrierea istoriei după bunul plac al conducătorilor care-l controlau. La intervale de doar
câteva zile, ideologii şi teze opuse erau apărate în paginile acestei publicaţii, în funcţie de
cum o cerea nevoia sau interesele partidului şi ale conducătorilor. Scopul era mereu acelaşi:
menţinerea supremaţiei prin manipulări grosolane. Acelaşi lucru se întâmpla şi în România
pre-decembristă, unde cenzura făcea ca aceleaşi articole laudative sau care condamnau
„imperialismul occidental” să apară în paginile tuturor ziarelor, de la Scânteia la Drapelul
roşu sau România liberă.2
Revenind la KGB, care a luat nastere din ordinul lui Stalin, numindu-se initial NKVD,
putem spune ca pe langa spionaj, serviciile secrete ruse aveau si rolul de politie politica
(practicata si in zilele noastre). Stalin si-a eliminat toti adversarii, atat prin forta cat si prin
adevarate genocide in Siberia inghetata. Imediat, în mijloacele de informare mass-media
apăreau la comandă articole sau transmisiuni care îi condamnau pe cei exilaţi sau omorâţi
pentru că au trecut de partea adversă şi au cedat influenţelor occidentale negative.
Telejurnalele difuzate de televiziunea naţională română în care se raportau populaţiei
producţii de cereale monstruoase, cantităţi de cărbune şi minereu extrase de ordinul
fabulaţiilor. În vest, şomajul era sufocant, rata infracţionalităţii atingea cote alarmante iar
salvarea era comunismul.
De regulă, acţiunea de dezinformare presupune existenţa unei structuri sistemice
alcătuită din: unul sau mai mulţi comanditari, specialişti (planificatori şi controlori),
intermediari (agenţii de influenţă, de regula lideri de opinie) şi relee (indivizi care sînt utili în
amplificarea şi propagarea dezinformarii şi care nu sînt conştienţi de rolul pe care îl joacă).

2
Dictionar politic, http://marxists.anu.edu.au/romana/dictionar/l/Lenin_Vladimir_Ilici.htm
Page 8 of 52
  Comanditarii – formeaza nivelul de decizie. Sunt cei care concep si
proiecteaza continutul mesajului, stabilesc tintele, atitudinile si comportamentele dezirabile
care se cauta a se obtine. Acestia sunt factori de decizie (guvern, state majore militare, partide
politice, firme influente, organizatii economice etc.)
 Specialistii (expertii) – nivelul de elaborare strategica. Reprezinta planificarea
profesionista a secventelor tactice ale dezinformarii. In aceasta categorie gasim specialisti in
comunicare, in tehnicile de influentare sociala, sociologi, psihologi sociali, analisti politici
etc.
 Controlorii – nivelul de legatura. Sunt alesi dintre persoanele ce stabilesc o
relationare eficienta intre comanditari si agentii de influenta. Ei sunt „binevoitorii” care
sugereaza cine si in ce conditii ar fi dispus sa participe la dezinformare. Au ca misiune
racolarea subiectilor interesati din perspectiva derularii operatiunilor de dezinformare si de a
comunica cu regularitate „efectele dezinformarii”.
 Agentii de influenta – nivelul de propagare penetranta, releele. Indivizi care se
bucura de prestigiu in grupul lor si care, datorita statutului de prestigiu, vor ajunge sa propage
mesajul cu eficienta sporita. Acestia sunt recrutati din randul liderilor de opinie, persoane cu
prestigiu academic, stiintific, cultural. Tehnicile uzuale in vederea racolarii lor sunt: santajul
(„fiecare are ceva de ascuns”) sau cumpararea („fiecare are pretul lui”).
Dezinformatorul este cel care dezinformeaza receptorul (tinta), dar acesta poate sa fie
diferit de individul, structura, grupul, institutia care doreste dezinformarea. Tintele pot fi atat
grupuri sau segmente ale societatii, cat si indivizi, dar intotdeauna lideri, oameni ce pot
influenta decizional grupul in care se afla. Dezinformarea desfasurata prin mass-media are
cele mai eficiente rezultate la nivel social. Efectele dezinformarii depind, pe de o parte, de
caracteristicile tintelor (atitudine critica, personalitate, nivel intelectual, aspiratii etc), iar pe
de alta parte, de posibilitatea sau imposibilitatea de verificare a informatiilor vehiculate.
Vladimir Volkoff arata ce presupune dezinformarea:
„- o manipulare a opiniei publice, altfel ar fi intoxicare;
Page 9 of 52
 - mijloace deturnate, altfel ar fi propaganda
- scopuri politice, interne sau exterme, altfel ar fi publicitate.”3
Insa, nu doar dezinformarea este o arma de temut. Exista si alte metode de manipulare
cum la fel de eficiente cum ar fi: discreditarea, mistificarea adevarului si propaganda. Toate
avand la baza: informatia.

1.3.Discreditarea

Discreditarea este des folosita in campaniile electorale. Cel mai elocvent exemplu
sunt ultimele alegeri generale din România. Speriate că ar putea ajunge preşedinte un
naţionalist şi un extremist, l-am numit aici pe C.V. Tudor, canalele mediatice din ţara noastră
au declanşat o amplă campanie de discreditare a liderului PRM-ist. De fapt, presa
independentă a ales dintre două variante proaste pe cea care putea dăuna cel mai puţin
imaginii noastre în străinătate. Între un comunist cu vechi state de servicii, cosmetizat după
revoluţie, şi un viitor dictator care putea împinge România spre un conflict civil sau râzboi ,
presa l-a ales pe primul.
În timpul celui de-al doilea război mondial, în ziarele din ţările adverse Axei, Hitler
apărea mereu în cele mai grosolane posturi. Era caricaturizat ca un vampir, un nebun, un
gândac care trebuia strivit, din două motive: pentru a-l discredita şi implicit politica sa
deosebit de periculoasă şi pentru a menţine vie dorinţa de luptă a populaţiei sau a soldaţilor.
Exemple pot fi date din istorie şi din urmă cu mii de ani. Vladimir Volkoff afirmă că
dacă Biserica Creştină nu ar fi discreditat păgânismul, nu l-ar fi învins nici în ziua de astăzi.
Discreditarea poate fi cel mai uşor exprimată prin dictonul latin „Divide et Impera!”.
Lenin pare să o fi înţeles cel mai bine. Asmuţirea maselor înfometate asupra regimului ţarist a
avut cele mai nefaste consecinţe pentru cei din urmă, întrega familie conducătoare fiind
asasinată. Apoi preluarea puterii a fost doar o chestiune de timp. Ceva mai târziu, în aceeaşi
3
Vladimir Volkoff, 2009, p. 25
Page 10 of 52
Rusie, Stalin se debarasa de Leon Troţki, forţându-l să părăsească ţara şi mai apoi asasinân-
du-l. Vladimir Volkoff avea un capitol intitulat „discreditati tot ce este bine in tara adversa”.

1.4.Intoxicarea
Intoxicarea constă în suprasaturarea surselor cu informaţie falsă, în blocarea canalelor
de comunicare cu mesaje mincinoase, diversioniste fie pentru a pregăti opinia publică pentru
o lovitură de proporţii, fie pentru a discredita un mesaj corect aşteptat. Instrumentele sale de
bază sunt zvonurile, bârfele şi comunicatele tendenţioase. Intoxicarea este operaţia de
‘anesteziere’ a publicului în scopul acceptării unei diversiuni majore sau pentru a-l face
neîncrezător, ostil în fata unui adevăr care urmeaza a fi comunicat.
Prin intermediul televiziunii, intoxicarea poate produce adevărate războaie ale
imaginii, din care iese învingător cel care a investit cel mai mult în propria sa imagine si care
a sabotat cel mai bine imaginea celuilalt. Exemplul cel mai apropiat în acest sens îl reprezinta
modurile în care au fost mediatizate de către combatanti conflictele etnice si războaiele din
fosta Iugoslavie. (Televiziunea sârbă a produs un clip în care portretele lui Bill Clinton,
Madeleine Albright, Tony Blair, Hitler erau mixate pe fondul zvasticii naziste, peste care
scria “Criminali de Război”. La rândul lor, aliatii au prezentat dramele refugiatilor albanezi
ca efect al epurării entice, în paralel cu rememorarea atrocitatilor comise evreilor în lagărele
de concentrare de la Auschwitz.

Minciuna

O specie mai puţin tratată, de mesaj deliberat fals, este minciuna. Deoarece este un
concept cu puternice amprente morale şi culturale, subiectul nu a interesat, pană acum caţiva
ani, decat pe filosofi, teologi, antropologi şi pe psihologi (s-au făcut studii cu precădere pe
copii). Este ciudat deşi putem spune că intalnim minciuni pretutindeni, atat in public, cat şi in

Page 11 of 52
viaţa privată, la orice nivel social şi in toate socităţile trecute sau prezente. La grecii antici
sentimentul de admiraţie pentru cei care reuşeau să păcălească un străin era uzual.

Zvonul

De cele mai multe ori zvonul este utilizat pentru denigrare sau pentru a raspandi
indoiala. Zvonul reprezintă o afirmaţie prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea să
i se verifice corectitudinea. Zvonurile care sunt lansate in circulaţie au o funcţie dublă :

 Funcţie explicativă
 Funcţie de atenuare a anumitor tensiuni emoţionale.

Circulaţia lor este dependentă de contextele societale, de trăsăturile de personalitate

ale indivizilor şi de nevoile psihosociologice ale indivizilor, grupurilor sau comunităţilor.
Lucrările lui Allport şi Postman (1965) au pus in evidenţă trei legi de transmisie a zvonurilor:
 Legea sărăciei (a nivelării) ─ pe măsura ce zvonul circulă, el tinde să fie tot
mai scurt, mai uşor de înţeles şi de relatat.
 Legea accentuării ─ anumite detalii se vor întări, dobândind loc central în
semnificaţia acestuia
 Legea asimilarii ─ informaţia se conservă şi se reorganizează în jurul unor
motive centrale. Asimilarea se poate face la tema centrala, prin condensare, anticipare sau
prin stereotipuri verbale.

Zvonurile tind să se ajusteze intereselor individului, apartenenţei sociale sau rasiale,

prejudecăţilor personale ale celui care le transmite. Individul care propagă zvonul se loveşte
de dificultatea de a sesiza şi de a reţine in obiectivitatea lor elemente ale lumii exterioare.

Page 12 of 52
Pentru a putea să le utilizeze, ei trebuie să le adapteze şi să le structureze conform modelului
lor de inţelegere şi in funcţie de interesele personale.

Kapferer (1987) a arătat că circulaţia zvonurilor se bazează pe trei condiţii esenţiale :

 credibilitatea zvonului (poate şi a sursei etc.)
 aparenţa de adevăr (ca un zvon să circule mai mult trebuie să aibă totuşi un
miez important de adevăr)
 dezirabilitatea conţinutului informaţional (dacă zvonul este indezirabil, există
posibilitatea blocării lui).
Pentru public, zvonul evocă ceva misterios, aproape magic. Zvonurile cresc, zboară,
serpuiesc, mocnesc, circulă. Circulaţia zvonului apare ca un sistem de canalizare a fricii şi a
incertitudinilor in faţa unei situaţii ambigue. Ea este corelată cu forma, cantitatea, calitatea şi
credibilitatea informaţiei oficiale sau formale. Cu cat cea din urmă este mai săracă,
incompletă sau puţin credibilă, cu atat se intensifică propagarea zvonului. Din acest motiv in
societăţile totalitare zvonurile au o mare răspandire (informaţia oficială este gestionată strict).
Circulaţia zvonurilor se restrange atunci cand există posibilitatea verificării rapide a
adevărului unei informaţii. „Zvonul nu este neapărat fals, in schimb este mereu
neoficial.Paralel sau uneori in opoziţie cu informaţia oficială, zvonul o contestă, propunand
alte realităţi. Aşa se explică faptul că mediile de informare ( mass media) nu l-au desfiinţat". 4
El va reprezenta un mijloc de comunicare complementar, dar şi o informaţie paralelă, aşadar
necontrolată.
„În arsenalul războiului politic, zvonul se bucură de numeroase avantaje. În primul
rând, zvonul evită dezvăluirea identităţii: alţii vorbesc în locul nostru, făcându-se purtătorii
voluntari sau involuntari ai zvonului. Sursa nu poate fi identificată, rămâne învăluită în
mister. Nimeni nu-şi asumă responsabilitatea, dar toţi sunt la curent.” 5
4
Jean – Noel Kapferer, 1993, p.284
5
Jean-Noel Kapferer 1993, p. 233.
Page 13 of 52
 Pentru profesioniştii din media lipsa de control a zvonului evoca spectrul unei
defecţiuni a fiabilităţii informaţiei, defecţiune ce trebuie eliminată. Pentru cetaţean şi pentru
omul politic, lipsa controlului denotă lipsa cenzurii şi accesul la o realitate obscură sau
ascunsă. Zvonul nu are nevoie să se bazeze pe dovezi, caracterul său speculativ îi conferă
forţă de convingere, ideea primează faptelor. Uneori o acuzaţie bine formulată este de ajuns
pentru a declanşa o adevărată isterie şi a face să se vorbească pe seama unui zvon aruncat ca
momeală de propagandist pentru a manipula. Poate cel mai mare avantaj al zvonului este că
nu desconspiră identitatea celor care l-au lansat. Este imposibil de verificat dacă o persoană
anume a declanşat acest proces, şi chiar dacă el este identificat se va apăra invocând tocmai
caracterul de zvon al presupusei sale implicări. Observăm că nu există efectul de bumerang
care se întâmplă în cazul unor declaraţii mai puţin joviale la adresa adversarilor.
Un alt avantaj este că nu costă nimic. Campaniile de presă şi propagandele electorale
costă bani mulţi care şi ei, la rândul lor, trebuie obţinuţi de undeva. Este de ajuns ca un
cotidian sau un post radio sau tv să preia un zvon ca pe o ştire veridică şi să îl lanseze în eter.
Efectele sale nu pot fi pre-determinate, atât ca intensitate, cât şi ca perioadă de influenţă în
timp. Caracteristic pentru zvonuri este faptul că ele nu aduc niciodată concluzii clare la ceea
ce a fost lansat. A trage o concluzie sau a-ţi forma o ipoteză este lăsată întotdeauna la
latitudinea publicului. Nu de puţine ori, jurnaliştii români au preluat anumite zvonuri, servind
perfect scopurilor manipulatorului, şi le-au difuzat ca fiind ştiri veridice. Impactul lor
depindea în cea mai mare măsură de cât de importantă pentru cititor era această „ştire” sau
dacă aria de difuzare a ziarului respectiv sau aria de acoperire a postului radio sau tv era la
nivel local, regional sau naţional.
Kapferer determină 6 tipuri de zvonuri (o matrice ce are pe o latură sursa zvonului –
un eveniment, un detaliu sau imaginaţia pură-, iar pe cealaltă latură modul de apariţie a
zvonului – spontan sau provocat). Din perspectiva analizei noastre ne interesează tipurile de
zvonuri provocate cu un anumit scop, a căror apariţie este premeditată. In aceste cazuri nu se
poate neglija implicarea unor actori care urmăresc sa profite de pe urma unui eveniment.
Page 14 of 52
Astfel se pot obţine efecte care se intind pe o gamă larga (panică, furie, frustrare, modificari
nefavorabile de imagine pentru persoanele publice etc.).
Când se apropie alegerile, orice mijloc e bun pentru destabilizarea viitorilor candidaţi
care fac parte din aceeaşi tabără. Jean-Noel Kapferer este de părere că, de cele mai multe ori
zvonurile au ca ţintă mai degrabă aliaţi decât duşmani.
Presa imediată evenimentelor din decembrie este plină de exemple. Unul dintre ele
este relatat de Alina Mungiu şi ar fi putut avea consecinţe deosebit de grave pentru fragila
securitate internă a României. După ce Ion Raţiu a sosit în România, în anul 1990, imediat a
fost lansat zvonul, care s-a şi confirmat, că va candida la preşedinţie. Ziarul „Adevărul” a
publicat un articol în care era prezentat un document venit de la Uniunea Mondială a
Românilor Liberi, al cărei preşedinte era Tibor Hodicksa, prin care Ion Raţiu, în cazul în care
ajungea preşedinte al ţării, ceda o parte a României care urma să intre în componenţa
„Europei Unite”. Tibor Hodicksa era consilier în Ministerul de Interne al Ungariei la acea
dată. Articolul avea şi un şapou în care se preciza că era vorba de un zvon şi un document
care nu putea fi autentificat. Hârtia pe care era redactat documentul incriminator nu purta
antetul respectivei organizaţii şi nici nu era semnată de vreunul dintre cei doi pe care i-am
menţionat mai sus. Speculaţia autorului articolului privind vinovăţia sau nevinovăţia lor era
în felul următor: Ion Raţiu şi preşedintele organizaţiei nu ar fi semnat acel document şi nici
nu au folosit antetul original tocmai pentru a nu fi incriminaţi în cazul în care s-ar fi
descoperit adevărul în urma unei scurgeri de informaţii. Deci Ion Raţiu şi-ar fi falsificat
propria semnătură pe propriile documente. Urmările sunt destul de grave: Ion Raţiu a pierdut
enorm din credibilitate ca urmare a acestei acţiuni propagandistice iar ziarul „Adevărul” nu a
preluat un zvon ci l-a lansat.
Zvonul calomnios este un instrument folosit in propaganda. „Răspadirea lor este o
adevărată artă, căci trebuie să te fereşti să faci afirmaţii tranşante; se pun întrebări, păstrînd
toate aparenţele de imparţialitate şi determinînd astfel apariţia îndoielii; se anunţă o
enormitate, adăugîndu-se imediat că tu însuţi nu o crezi decît pe jumătate; se sugerează
Page 15 of 52
ipoteze, încredinţînd publicului grija de a trage concluzii. Este de la sine înţeles că zvonurile
sînt răspîndite în medii considerate propice, iar difuzarea lor se face către mai multe ţinte
deodată, astfel încît ivirea zvonului din mai multe izvoare să ducă la confirmarea lui. Se
începe «blînd», pentru ca victima să fie tentată să nu răspundă şi să lase problema baltă. Mai
tîrziu, calomnia va fi reluată, fără a se uita să fie amintită etapa precedentă rămasă fără
dezminţire. Totodată este exploatată o tendinţă bine cunoscută de către psihologi: prima
reacţie, absolut normală, la primirea unei informaţii, este de a o difuza mai departe: Alegerea
mesajelor este fundamentală. Este de preferat o interpretare comportînd o parte de adevăr,
sugerînd însă o interpretare peiorativă.6

Totuşi, un aspect a rămas în negură. Vinovaţii pentru producerea şi editarea acestui

articol nu au răspuns în faţa justiţiei pentru faptele lor, aşa cum era normal. Datorită unor
tactici abile (prezentarea în şapou a îndoielilor privind zvonul şi documentul cei responsabili
au fost absolviţi de orice vină în ochii autorităţilor.
Temele zvonului
O analiză atentă a cauzalităţii şi temelor zvonurilor care ţin de aria politicului a
relevat faptul că acestea sunt în număr de şapte. „Prima temă e cea a mâinii ascunse, a puterii
oculte, a societăţii secrete care trage sforile puterii. Această temă decurge logic din faptul că
viaţa politică e percepută ca un teatru.” 7
În ţări ca Franţa sau Statele Unite ale Americii încă se crede că în spatele fiecărei
guvernări, indiferent de culoarea sa politică se află marii masoni. Francmasoneria este şi
astăzi privită ca o organizaţie ocultă care dirijează marile puteri ale lumii după bunul său plac
sau în folosul unui grup restrâns de oameni, foarte bogaţi, care provin din rândul
industriaşilor sau al celor care au strânse legături cu organizaţii criminale de tip mafiot.

6
Alina Mungiu-Pipidi, 1995, p. 218
7
Jean-Noel Kapferer , 1993, p. 237.
Page 16 of 52
 În România o asemenea temere este susţinută de Partidul România Mare prin revista
cu acelaşi nume. Singura deosebire faţă de ceea ce se crede în vest este că în spatele acestor
organizaţii se află promovarea intereselor maghiare şi evreieşti în dauna românilor şi al
bunului mers al ţării, după cum susţine în delirul său Corneliu Vadim Tudor.
Cea de-a doua temă este acordul secret. Aceasta presupune că au loc întâlniri secrete
între adversarii politici, care intră astfel în contradicţie cu imaginea lor publică. Următoarele
trei teme pe care un zvon le poate conţine sunt banii, sănătatea şi sexul. Populatia nu ar alege
niciodata un presedinte care ar suferi de o boala incurabila sau care nu va putea sa isi
indeplineasca sarcinile pentru ca nu i-o permite sanatatea. În ţările care au scăpat de sub jugul
comunist, iar România face parte din această categorie, vor trebui să treacă mulţi ani pentru
ca în fruntea ţării să fie ales un om a cărui avere este impresionantă, ca de exemplu Silvio
Berlusconi în Italia. Viziunea romînului despre preşedintele pe care îl aleg este mai degrabă a
unui om modest, care face parte din categoria de mijloc a societăţii şi cu care majoritatea
românilor pot să se identifice în ceea ce priveşte statutul social.
Dintre toate insa, tema preferata pare sa fie sexul. O aluzie sexuala, o orgie sau un
comportament sexual deviant poate narui oricand sperantele unui candidat sau om politic
important. Exemple graitoare sunt Bill Clinton si Emil Constantinescu. Zvonuri menite sa
agite spiritele si sa discrediteze imaginea publica a oamenilor politici mentionati. Relatia
extraconjugala a fostului presedinte roman cu actrita Rona Hartner nu a fost niciodata
dovedita, in schimb imaginea acestuia a avut de suferit si in cele din urma a scazut vertiginos
in sondajele de opinie privind popularitatea sa printre romani. Un alt exemplu este Silvio
Berlusconi „implicat” in nenumarate scandaluri sexuale cu minore si nu numai.
Declaraţiile unui politician nu reflectă întotdeauna ceea ce el gândeşte sau doreşte să
întreprindă. Declaraţiile sforăitoare dinaintea alegerilor generale din noiembrie 2000 ale unor
lideri politici de extremă dreaptă cu execuţiile publice pe stadioane, lozinci de tipul „decât o
democraţie bolnavă mai bine o dictatură sănătoasă”, pedepsirea celor vinovaţi de colapsul
economic al ţării şi cei care au întreprins mari fraude bancare, etc.
Page 17 of 52
 Ultima temă este cea imigraţionistă dar care nu se poate aplica în cazul politicii duse
de regimul de la Bucureşti, indiferent de culoarea sa politică. România nu este o ţară în care
să îţi doreşti să te stabileşti, chiar dacă vii din ţările lumii a treia. De aceea, ţara noastră poate
fi considerată o ţară de tranzit în drumul populaţiilor asiatice sau africane spre vestul Europei.
Deşi în ultimii zece ani, tot mai mulţi cetăţeni de origine arabă sau asiatică, chinezi în special,
şi-au deschis afaceri şi s-au stabilit în România, aceştia nu au modificat în nici un fel
structura etnică a ţării.
In spaţiul cultural romanesc trebuie amintită, ca aproape identificandu-se cu zvonul,
bârfa. Aceasta are aceleaşi motivaţii psihologice (emoţionale, afective, cognitive), putand fi
percepută ca un laborator de producţie a zvonurilor.

1.5.Propaganda

Este cea mai raspandita forma de manipulare a populatiei. De cele mai multe ori,
aceasta este confundata cu publicitatea sau reclama. În aproape toate ţările democratice ale
lumii, propaganda electorală este privită ca un rău necesar. Fiecare partid sau candidat
încearcă prin mijloace persuasive să convingă electoratul să îi acorde votul. În ţările unde
regimurile totalitare încă mai rezistă, propaganda nu a încetat nici o clipă. De exemplu în
Cuba, unde Fidel Castro încă mai vorbeşte de succesul revoluţiei, de injusteţea embargoului
american impus de patruzeci de ani, de viaţa „minunată” în socialism. Sau în Coreea de Nord
unde cultul personalităţii este încă în floare, ample manifestaţii cu scop propagandistic au loc
în fiecare săptămână, portrete unriaşe ale lui Kim Ir Sen sau Kim Ir San se află ancorate pe
cele mai mari clădiri ale tuturor oraşelor coreene.
Un alt exemplu este China. Cel mai grăitor model de propagandă este cărticica roşie a
lui Mao Tse Dung. În timpul luptelor pentru controlul ţării, în timp ce Mao şi cei care luptau
pentru cauza comunistă se aflau în munţi, viitorului conducător al celei mai mari ţări din lume
ca populaţie i-a venit ideea cu această cărticică roşie. În fapt, în ea se găsea doctrina
Page 18 of 52
comunistă iar fiecare chinez care lupta pentru Mao era obligat să o poarte asupra sa şi să
citească din ea. După ce Mao a devenit conducătorul Chinei, cărticica roşie a devenit
obligatorie pentru fiecare chinez, de la copiii din şcoli până la cei de vârsta a treia.
Ne putem aduce aminte şi de ţara noastră. Mai mereu se puteau vedea la televizor
spectacole grandioase, în care actorii erau miile de muncitori din uzine, închinau ode şi
cântece patriotice conducătorilor şi partidului. În fiecare an, zilele de 1 Mai şi 23 August
erau un prilej în plus de îndoctrinare sau mai bine spus de îndobitocire a românului de rând.
Pentru a avea cele mai mari şanse de reuşită propaganda electorala trebuie sa fie
organizata in cel mai mic amanunt. În timpul campaniilor electorale strazile sunt impanzite de
zeci de afişe lipite pe stâlpi, ziduri, cu chipul candidatului propus sau cu însemnele unui
partid. La radio şi la televizor se închiriază spaţiu de antenă pentru ca cei care doresc să
câştige alegerile să-şi expună platforma electorală sau părerile. La televiziunea de stat,
fiecare formaţiune politică are un anumit timp de antenă, bine delimitat, folosit exclusiv
pentru propagandă electorală. Mistificarea adevarului pentru scopuri electorale bine definite
este o alta forma de propaganda.
Propaganda de război a apărut o dată cu Primul Razboi Mondial. „Adversarul era
prezentat ca un răufăcător, idee complet nouă şi căreia s-ar fi raliat Moise, Sofocle, Socrate,
Alexandru, Caesar, Shakespeare, etc... În timpul celui de-al doilea război mondial era firesc
ca francezii şi britanicii să tipărească aberaţii că germanii spintecau sugari, era la fel de firesc
ca germanii antisemiţi să publice nelegiuirile evreului Suss”. 8
Cea mai importanta forma de propaganda ramane cea politica. Gustave Le Bon(2007)
mentiona existenta a patru factori principali de convingere, pe care ii prezenta ca pe un fel de
„gramatica a persuasiunii” (Psihologia maselor):
 prestigiul sursei – sugestioneaza si impune respect

8
Vladimir Volkoff, 2009, pp. 62-63

Page 19 of 52
  afirmatia fara probe – elimina discutia, creand totodata impresia documentarii
erudite a celor care reprezinta sursa de mesaje
 repetarea - face sa fie acceptata ca fiind certa o afirmatie compatibila cu
obiectivele sursei
 influenta mentala - care intareste convingerile personale de la inceput sau
apartinand indivizilor fara personalitate.
Tot in domeniul politic se face distinctie intre:
propaganda alba utilizeaza materiale provenite din surse oficiale, continand noutati
culturale, artistice, aparent inofensive cum ar fi: stilul de viata, prezentarea unor personalitati
considerate exemplare pentru viata culturala, sportiva, muzicala, fara a aduce in discutie
elementele care ar pune in discutie performantele spatiului social din care provin
personalitatile respective. Cercetarile arata ca impactul psihologic asupra publicului tanar
prin transmiterea unor emisiuni muzicale alternate cu buletinte scurte de stiri este
considerabil. Pe fondul perceptiv pozitiv creat de contextul muzical, remanenţa mesajelor din
ştiri este deosebit de mare, deoarece propaganda se realizează neostentativ şI creează
impresia unui dialog între egali.
propaganda neagră vehiculează, în general, materiale ''fabricate'', puse pe seama fie a
unor instituţii inexistente pe care ascultătorul/cititorul/privitorul nu le poate verifica, fie pe
seama unor instituţii care există, dar care au cu totul alte preocupări decât cele din ştirile
fabricate. Mesajele ''artizanale'' lansate în spaţiul social pot surprinde prin ''noutatea'' lor, şi
asfel, pot genera un curent favorabil sursei de emisie. De pe aceleaşi poziţii se emit ştiri
făcându-se precizarea că provin din zvonuri neidentificate.
propaganda cenuşie este cea mai frecvent folosită de centrele de dezinformare.
Specificul său constă în combinarea informaţiilor parţial reale cu cele integral false alcătuind
ştiri cu aspect aparent precis, care însă nu pot fi verificate complet. Publicul care identifică,
episodic elemente pe care le cunoaşte, poate fi uşor indus în eroare de asemenea fabricaţii,
punând noutăţile pe seama unor lacune personale de informaţie.
Page 20 of 52
 Este absolut necesar ca în cazul unei acţiuni de propagandă care are ca scop final
dezinformarea să se găsească „ţapii ispăşitori” care, o dată cu terminarea evenimentelor şi
stingerea ecourilor să fie consideraţi de către opinia publică vinovaţi pentru cele întâmplate.
Este cazul în presa scrisă a săptămânalului „România Mare” şi al revistei
”Săptămâna” care şi-au reluat în 1990 atacurile concertate împotriva postului de radio
„Europa Liberă”, exact în modul în care o făceau şi înainte de 1989, de data aceasta într-un
limbaj mult mai virulent şi vulgar sub protecţia libertăţii de exprimare şi a cuvântului, ambele
prost înţelese. Nici nu este de mirare deoarece acestea două au fost organele de presă ale
Securităţii. Cei mai cunoscuţi şi mai influenţi opozanţi ai regimului Ceauşescu au început să
fie împroşcaţi cu noroi şi acuzaţi de atitudini anti-româneşti, fie se aflau în slujba unor
„agenturi străine” care urmăreau destabilizarea ţării. În aceeaşi notă „România Mare”
continuă şi în zilele noastre. Marele inamic al acestei publicaţii este Ungaria susţinută
puternic de Statele Unite şi CIA pentru a alipi o parte a ţării, în speţă Transilvania, la Regatul
Ungariei. Chiar şi astăzi, când revista este organul de partid al formaţiunii cu acelaşi nume,
articolele sunt la fel. Această publicaţie nu este numai anti-magiară şi antisemită dar de cele
mai multe ori este calomnioasă şi vulgară, instigând la ură naţională sau rasială
Chiar şi astăzi, C.V. Tudor vede peste tot comploturi magiare, agresiuni ungureşti şi
acţiuni destabilizatoare sau chiar sabotaje din partea vecinilor din vest. Chiar şi în 1990 acest
punct de vedere era unul vecin cu paranoia. Respectiva revistă susţinea faptul că în zilele
revoluţiei, trupele maghiare terestre ar fi pătruns pe teritoriul României, îndreptându-se spre
Oradea şi Timişoara. Lupte cu sute de morţi şi răniţi ar fi avut loc, armata română reuşind în
cele din urmă să oprească înaintarea maghiară şi alungarea adversarilor peste graniţă.
Paranoia nu se opreşte însă aici. Cei care au organizat revoluţia au fot agenţi străini infiltraţi
în ţară. Aşa cum am afirmat anterior, imediat s-au găsit şi ţapii ispăşitori: Doina Cornea şi
Mircea Dinescu, doi dintre cei mai vehemenţi contestatari ai vechiului regim. Cazurile celor
doi nu sunt singulare. Am amintit anterior scandalul Rona Hartner, declanşat împotriva
preşedintelui Emil Constantinescu. Aceasta fost doar o altă acţiune propagandistică
Page 21 of 52
orchestrată de partidul paranoic şi extremist, condus de C.V.T., ştiut fiind faptul că Emil
Constantinescu intenţiona să mai candideze şi la viitoarele alegeri prezidenţiale.
Propaganda a fost definită de către Alina Mungiu Pipidi, în cartea sa „Românii după
‘89”, ca o „tentativă calculată de a influenţa pe alţii în beneficiul propriu al propagandistului
sau al cauzei sale prin prezentarea de informaţie selectată în acest scop. Ea este de obicei
dirijată către o populaţie ţintă, cea pe care propagandistul o consideră cea mai vulnerabilă.” 9
Guvernele României încă îşi construiesc imaginea în exterior prin tehnici ce ţin mai
degrabă de regimurile totalitare stalinist sau ceauşist când era „fabricată” o variantă pentru
intern şi alta pentru extern. Este ceea ce autoarea menţionată mai sus numeşte „dublul
limbaj”.
În cazul sistemurilor totalitare puterea are întotdeauna două variante pentru aceeaşi
poveste pe care le va difuza, una pentru populaţia ţării iar cealaltă pentru presa externă. Cele
două pot fi diferite dar puterea are imediat o justificare: combaterea influenţelor din afară,
care sunt dăunătoare ideologiei pe care o promovează. Acelaşi lucru se întâmplă şi în
România după 1989, deşi vremurile de glorie ale comunismului au apus demult. Puterea
comunistă difuza aproape în fiecare zi pe programul naţional al televiziunii reportaje în care
se analiza cât de magnific este comunismul românesc, fără şomaj, crime sau probleme
sociale. În antiteză, regimurile vestice erau prezentate ca fiind în pragul colapsului datorită
sistemului care nu era viabil şi îngrădea individul. Pe de alta parte, sa ne aducem aminte de
comunismul „cu fata umana” pe care Ceausescu l-a promovat in anii '60-'70 cand Romania a
fost singura tara din „Pactul de la Varsovia” care a refuzat sa trimita trupe pentru a innabusi
„Primavara de la Praga” sau revolta maghiarilor din Budapesta. Acest fapt a condus la o
îmbunătăţire considerabilă a imaginii României printre ţările occidentale, iar Ceauşescu era
oarecum disociat de ceilalţi lideri ai blocului comunist. Însă scopul ascuns al lui Ceauşescu s-
a văzut abia după câţiva ani, după ce România a primit fără nici un fel de probleme o
9
Alina Mungiu Pipidi, 1995, p. 206.

Page 22 of 52
sumedenie de împrumuturi externe care au fost returnate prin înfometarea ţării. Liderii vestici
şi-au dat seama, prea târziu însă, că au fost manipulaţi şi că Ceauşescu nu se deosebea cu
nimic faţă de ceilalţi lideri comunişti, ba dimpotrivă. Banii împrumutaţi au fost folosiţi pentru
construcţii industriale şi civile megalitice, care s-au dovedit a fi falimentare.

Prezentarea adevarurilor unilateral – metoda de manipulare propagandistica

Aranjarea unor fapte, de altfel adevărate, într-o anumită ordine preselectată pentru a
denatura adevărul şi a influenţa cititorul, este o metodă des practicată în România. Apogeul
acestei metode a fost atins imediat după revoluţie când situaţia democraţiei din România era
destul de neclară iar libertatea presei era o noţiune pe care cei mai mulţi jurnalişti o
interpretau după bunul lor plac. Prezentarea unor evenimente care nu vor fi aranjate în
ordinea lor cronologică sau într-o anumită lumină dorită de jurnalist (sau manipulator), în
primul rând, poartă denumirea generică de „măsluirea cărţilor”.
Această metodă este caracteristică jurnalismului de opinie, deoarece prin intermediul
acestui gen jurnalistic se poate manipula cel mai uşor. Autorul prezintă un întreg şir de
evenimente dintr-o perspectivă unilaterală de opinie, erijându-se în jurnalist, purtător de
cuvânt şi lider de opinie al întregii societăţi.
O metodă şi mai des utilizată de către propagandişti este atribuirea unor citate unor
surse inexistente. Este cazul ziarelor apărute imediat după revoluţie şi care serveau intereselor
unui partid. Un astfel de exemplu este ziarul „Azi”, în care, în primele luni de la apariţie,
abundau fel de fel de mărturii despre perioada şi lupta anticomunistă a unor personaje fictive.
Scopul propagandistic era îndeplinit de tragismul uneori exacerbat al acestor relatări iar cea
mai mare parte a publicului le considerau adevărate, neavând nici cea mai mică idee că erau
manipulaţi.
Fiecare ziar are o rubrică ce publică scrisorile venite de la cititori sau redă impresiile
unor articole asupra cititorilor, pe care cei din urmă le-au trimis la redacţie. Era un mod
gratuit de a face propagandă şi de a manipula. Iar nimeni nu se obosea să verifice
Page 23 of 52
veridicitatea celor care au fost afirmate în paginile ziarelor sau pe postul naţional de
televiziune. Rubricile de genul „Telefoane de la telespectatori” (niciodată nu erau luate în
direct), „Colţul cititorului” sau „Poşta redacţiei” abundau de povestiri ale unor persoane
fictive folosite ca armă împotriva adversarilor politici.
Exemple de manipulare prin mass media în modernitate şi în contemporaneitate:

 Remodelarea gandirii in sistemele totalitare (Revoluţia Franceză, regimurile

comuniste, regimul nazist) – căi de a controla minţile oamenilor:
 Controlul comunicaţiilor umane – atat a informaţiilor primite din exterior, cat
si a intracomunicării (situaţii disonante cognitiv)
 Manipularea mistică – crearea unei aure mistice in jurul grupului
conducător,cultul personalităţii
 Cerinţa de puritate – delimitarea strictă intre pur şi impur, intre bine şi rău
 Cultul confesiunii – confesiunea purifică sufletul
 Ştiinţa sacră – aură de sacralitate in jurul dogmelor de bază ale ideologiei
totalitariste
 Remodelarea limbajului – condensarea intregii complexităţi a problematicii
umane intr-un nr redus de categorii, strict delimitate, curăţate de nuanţe –limba de lemn
 Doctrina mai presus de oameni – ideologia ca adevăr absolut
 Delimitarea socială – impărţirea indivizilor in două categorii distincte : cei al
căror drept de a exista este recunoscut şi cei care nu au nici un drept
 Remodelarea individului se realizează prin:
 Remodelarea comportamentului
 Restructurarea gandirii
 Redefinirea structurii emoţionale
 Spălarea creierului

Page 24 of 52
  Dezgheţarea – distrugerea totală a vechiului element de identitate – prin
hipnoză, confuzie etc.
 Schimbarea – inocularea nouii identităţi – ritualizare, dorinţe de a fi
asemănător etc.
 Reingheţarea – fixarea noii personalităţi
 Programarea neuro-lingvistică – prin mesaje subliminale, manipulări subtile
 Strategii de influenţă cu grad mare de sofisticare ale mass-mediei

Exemple actuale de manipulare prin mass media în România

 Greva profesorilor din noiembrie 2005 – unele posturi TV şi o anumită parte a
presei
 Semnarea acordului de amplasare de baze americane pe teritoriul RO
În loc de concluzii
Un amplu sondaj international realizat de Gallup in 1986 a relevat urmatoarele fapte:
 doar 1 din 4 subiecti considera ca marile institutii de stiri (gen BBC sau NBC)
sunt credibile;
 79% dintre indivizii intervievati cred ca presa este "cu adevarat profesionista"
si ca se preocupa sa-si faca cat mai bine treaba.
Un sondaj similar, realizat cu 3 ani mai tarziu (1989), a indicat anumite modificari in
perceptia publicului asupra modului in care televiziunea informeaza:
 doar 54% dintre cei chestionati au mai spus ca reporterii prezinta informatiile
in mod obiectiv;
 44% considerau ca presa este frecvent neobiectiva;
 peste doua treimi dintre ei (68%) au declarat ca jurnalistii tind sa favorizeze
intotdeauna una dintre partile implicate intr-un conflict;

Page 25 of 52
  doar 33% erau de parere ca presa este independenta, majoritatea considerand
ca ea este influentata de persoanele sau grupurile politice puternice;
 77% blamau mass-media ca le invadeaza intimitatea.

CAPITOLUL II RAZBOIUL INFORMATIONAL COORDONAT DE

FEDERATIA RUSA

2.1. Motorul geopolitic al războiului informaţional rusesc

Încorporarea Crimeii în Federaţia Rusă este rezultatul ultimului război hibrid, asimetric,
derulat în imediata vecinătate a României, în care campaniile informaţionale s-au desfăşurat
într-o desăvârşită sincronizare cu războiul cibernetic şi cu asaltul forţelor de operaţii speciale,
antrenate în particular pentru acest tip de confruntări. Rezultatul acestui conflict arată lumii
întregi că Rusia este pregătită să ducă războaie de nouă generaţie, unde câmpul de luptă nu
mai este cel fizic, ci mai degrabă unul psihologic, emoţional, aspiraţional.

După căderea Zidului Berlinului, Rusia a avut nevoie de ani buni să intre din nou cu
forţă în joc. Doar că jocurile de politică şi securitate internaţională nu se mai duc astăzi după
reţetele tradiţionale, astfel că Rusia a avut nevoie de o perioadă mai îndelungată pentru a-şi
adapta planificarea militară la realităţile conflictelor contemporane. De la cea mai mare

Page 26 of 52
deţinătoare de “hard power” într-o lume bipolară, Rusia încearcă să folosească puterea sa
informaţională pentru a impune, ca lider natural al Eurasiei, o alternativă geopolitică la
atlantism, la dominaţia SUA.
Rusia a folosit pentru prima oară un mix de operaţii cibernetice, operaţii informaţionale
şi operaţii militare convenţionale în Războiul din Georgia, în 2008. Momentul este cu atât
mai remarcabil cu cât activităţile bazate pe informaţii au primit rolul de solist în concert, în
timp ce forţelor convenţionale le-a revenit doar rolul secund, de suport. În acelaşi context,
specialiştii au remarcat dorinţa Rusiei de a-şi moderniza tehnicile de informaţii moştenite din
perioada sovietică şi de a le adapta mediului informaţional actual.

Operaţia Crimeea a fost, până la urmă, un prilej ca Rusia să expună în faţa întregii lumi un
evantai de capabilităţi din colecţia armelor caracteristice războiului informaţional.
Darczewska (2014) afirmă că scopul Rusiei a fost acela de a folosi metode greu de detectat
pentru a-şi subordona elitele şi societăţile din alte ţări, pe canale variate, cu ajutorul
activităţilor de informaţii secrete şi deschise (informare, diplomaţie, operaţii media, operaţii
psihologice, sabotaj ideologic şi politic). Acelaşi autor remarca faptul că politicienii şi
jurnaliştii ruşi susţineau bătăliile informaţionale ca fiind necesare pentru “civilizaţia rusă din
Eurasia”, pentru a reacţiona la”agresiunea informaţională a civilizaţiei atlantice conduse de
SUA”. Am avut de-a face, în Crimeea, cu un exerciţiu fundamentat pe argumente din
arsenalul geopoliticii aplicate.

“Rusia este o putere revizionistă; ea are mijloacele să îşi urmărească obiectivele; Rusia
câştigă, şi un mare pericol apare la orizont”, aceştia sunt termenii în care Edward Lucas,
cercetător principal la Centrul de Analize privind Politica Europeană şi editor la The
Economist, descria, în 3 septembrie a.c., în faţa Comisiei de politică externă din Camera
Comunelor, situaţia creată în urma anexării Crimeii la Federaţia Rusă.

Conform unei analize elaborate în 2014 de Centrul de Comunicare Strategică a NATO

de la Riga, campania informaţională a Rusiei a fost centrată pe un narativ sprijinit de
guvernul rus, care presupunea dezvoltarea următoarelor direcţii: poziţionarea civilizaţiei ruse
slave ortodoxe în opoziţie cu decadenta Europă; poziţionarea Ucrainei ca aparţinând integral
Eurasiei şi crearea Uniunii Economice Eurasia; ruşii si ucrainienii sunt o singură naţiune, în
contextul în care supremaţia Rusiei este naturală; portretizarea Ukrainei drept o pseudo-
naţiune, incapabilă să se administreze şi să îşi susţină cetăţenii; protestatarii de pe

Page 27 of 52
Euromaidan sunt naţionalişti, nazişti, fascişti care vor să extermine populaţia rusă din
Ukraina; divizarea Vestului, utilizând diverse interese ale statelor UE şi poziţionând SUA ca
fiind în opoziţie cu UE; în fine, folosirea de justificări istorice şi legale pentru a legitima
acţiuni ale Rusiei în Ucraina (inclusiv referendumul din Crimeea).

Doctrina geopolitică rusească tratează informaţia ca pe o armă periculoasă deoarece este

ieftină, universală, volatilă, e uşor de accesat şi pătrunde orice graniţe, fără limitări. În teoriile
contemporane de geopolitică ruseşti, bătăliile informaţionale şi în reţea, ca şi formele lor
extreme, cum ar fi războiul psihologic şi războiul de pe Internet, sunt mijloace folosite de
state pentru a-şi atinge scopurile în politicile internaţionale, regionale şi interne, şi, de
asemenea, pentru a obţine avantaje geopolitice.

Creatorii principalelor şcoli de gândire geopolitică din Rusia, Igor Panarin şi Alexandr
Dughin, profesori universitari şi mentori ai tinerei generaţii de geopoliticieni, au participat la
războiul informaţional din Ucraina nu doar ca artizani ai mecanismului de război, dar şi în
calitate de lideri de opinie, pentru a-şi populariza teoriile. În acelaşi timp, aceştia au oferit
războaielor informaţionale un fundament ideologic.
În opoziţie cu adepţii liberalismului, Dughin promovează o “putere neo-conservatoare
post-liberală” şi luptă pentru o lume multipolară care apără tradiţia, valorile conservatoare şi
libertatea reală. “Civilizaţia eurasiatică” a lui Dughin se contrapune “civilizaţiei atlantice
conduse de SUA”, ultima având drept scop demantelarea statului rus şi hegemonia globală.
Astfel s-a ajuns ca criza internă din Ucraina, urmată de anexarea Crimeii, să fie prezentate în
contextul luptei dintre două civilizaţii.

2.2. Documente şi politici ale federaţiei ruse relevante în contextul

războiului informaţional

Campaniile informaţionale recente ale Rusiei s-au desfăşurat pe fondul incorporării unor
idei revoluţionare în legi, politici şi programe. Guvernul a adoptat, de exemplu, mai multe
modificări la Legea federală privind politica de stat a Federaţiei Ruse legată de “compatrioţii”
care trăiesc în străinătate, lege promovată de legislativ încă din 1999. Noţiunea de
“compatrioţi” legitimează datoria statului rus de a-şi apăra compatrioţii din străinătate de
Page 28 of 52
orice fel de ameninţări la adresa drepturilor lor sau a sănătăţii psihice. Această lege porneşte
de la nevoia de a susţine o aşa-zisă “lume rusească” şi implică menţinerea unei sfere
informaţionale unite a vorbitorilor de rusă, dincolo de graniţele Federaţiei Ruse, targetând cu
precădere teritoriile din fosta URSS.
Incorporarea Crimeii şi războiul informaţional corespondent au fost efecte ale politicii de
stat privind reconstrucţia sferelor de influenţă ale Rusiei şi de mobilizare a publicului.
Politica guvernului rus de control asupra mass-media, de exemplu, este un factor important în
implementarea campaniei informaţionale împotriva Ucrainei. Versiunea susţinută de oficialii
ruşi a putut ajunge astfel la vorbitorii de limbă rusă din Crimeea, Ucraina şi din Federaţia
Rusă cu ajutorul mesajelor difuzate sincronizat pe canale multimedia controlate.

Un alt document oficial relevant este Doctrina Securităţii Informaţiilor a Federaţiei Ruse,
adoptată în anul 2000. Printre ameninţările la securitatea Federaţiei Ruse nominalizate în
această doctrină se numără şi “dezinformarea cu privire la Rusia şi la autorităţile federale ale
statului”.
Programele prezidenţiale au fost şi ele folosite pentru a contracara războaiele informaţionale
duse împotriva Federaţiei Ruse. Aceste programe au vorbit despre construcţia unei imagini
pozitive a Federaţiei Ruse, îmbunătăţirea securităţii informaţionale a Rusiei, construcţia unui
spaţiu informaţional unic în Rusia.
Documentele de politică externă, la rândul lor, vorbesc despre influenţarea procesului
care se desfăşoară în zona post-sovietică. Aceste documente sunt aliniate doctrinei
geopolitice care se referă la faptul că agresiunea informaţională trebuie direcţionată împotriva
oponenţilor geostrategici ai Rusiei (Vest, SUA, NATO).

Tot între documentele oficiale relevante aş aminti actul referitor la ONG-urile străine,
care trebuie să se înscrie într-un registru al “agenţilor străini” (2012) şi actul anti-gay (2013).

Legile şi politicile Federaţiei Ruse sunt elaborate de elita aflată astăzi la putere, formată
din multe persoane ale căror cariere au început în serviciile secrete, care au exportat strategia
de rivalitate şi în afara serviciilor, în lumea politică şi în relaţiile internaţionale. Aceste elite
au făcut însă posibilă şi alocarea de resurse pentru fundamentarea ştiinţifică a războiului
informaţional.

Page 29 of 52
 2.3. TEORII RUSEŞTI REFERITOARE LA RĂZBOIUL INFORMAŢIONAL

Teoriile legate de războiul informaţional au o lungă tradiţie în Rusia. Teoria propagandei

speciale (“spetspropaganda”), de exemplu, a fost predată la Institutul Militar de Limbi Străine
de la Moscova din 1942, a fost scoasă din curriculum-ul instituţiei în 1990 şi a fost mai apoi
reintrodusă în studiu în anul 2000. În anul 2000, odată cu aprobarea Doctrinei Securităţii
Informaţiilor a Federaţiei Ruse, războiul informaţional a primit statutul de disciplină
academică. Războiul informaţional este privit în lumea academică rusească ca aparţinând
ştiinţelor aplicate multidisciplinare (politică, economie, ştiinţe sociale, ştiinţe militare,
intelligence, diplomaţie, propagandă, psihologie, tehnologii de comunicaţii etc.).

O legendă în domeniul informaţional este şi rusul Vladimir Lefebvre. Acesta este

inventatorul controlului reflexiv, folosit pentru a servi unui partener sau unui inamic o
informaţie pregătită special, pentru a-l determina pe acesta să ia o decizie predeterminată,
dorită de iniţiatorul acţiunii. Există opinii conform cărora caracterul şi personalitatea
preşedintelui georgian Mikheil Saakashvili au făcut din acesta o ţintă a unei operaţii ruse de
control reflexiv, în timpul invaziei Rusiei în Georgia din 2008. Alte operaţii informaţionale
ale Rusiei în regiune au fost un atac cibernetic asupra Estoniei din 2007 sau campania
proactivă de discreditare a ideii că lituanienii sau letonii au fiecare propria identitate
naţională.
Teoria rusească privind războiul informaţional a fost construită cu teoria de esenţă
tehnologică dezvoltată de SUA şi de Europa de Vest. Astfel, expresii precum”războiul
informaţional”, “războiul în reţea” sau “războiul cibernetic” au înţelesuri complet diferite în
Rusia faţă de occident. Doar puţini teoreticieni ruşi fac deosebire între războiul cibernetic şi
cel în reţea, ca manifestări ale dimensiunilor tehnologice şi sociale ale războiului din a patra
generaţie.
În Rusia, războiul informaţional se defineşte drept “influenţarea conştiinţei maselor, ca
parte a rivalităţii dintre sisteme de civilizaţii diferite, adoptate de ţări diferite în spaţiul
informaţional prin folosirea de mijloace specifice care au drept scop utilizarea resurselor
informaţionale ca pe nişte resurse informaţionale”. După cum se observă, avem de-a face cu
un amestec al dimensiunilor militare şi civile, tehnologice şi sociale, în contextul în care se
fac referiri directe la Războiul Rece şi la războiul psihologic dintre Est şi Vest.

Page 30 of 52
 Sintagma “război informaţional” pare astfel să fie folosită în teoria şi practica rusească în
două situaţii: ca un şir de obligaţii rezultând din Doctrina Securităţii Informaţiilor a Federaţiei
Ruse şi ca o rivalitate geopolitică între Rusia şi Vest (SUA, NATO, UE etc.), cu coordonate
ideologice şi culturale. Aşa cum poate fi remarcat, dimensiunea tehnologică a războiului
informaţional este minimalizată şi exclusă din sfera publică.

2.4. ŞCOALA PANARIN

“Sistemul naţional de război informaţional, care include procese de comunicare secrete

şi deschise, trebuie să fie adecvat realităţii globale moderne. Având la bază cele mai bune
experienţe sovietice, acest sistem trebuie îmbunătăţit luând în considerare experienţele SUA
şi China”, declara Igor Panarin la lansarea ultimei sale cărţi, „Războiul informaţional şi
comunicarea” (2014). Cu acelaşi prilej, referindu-se la recentele dezvoltări din Ucraina,
acesta aprecia că protestele publice din Ucraina (Euromaidanul) au fost părţi ale campaniei
anti-ruseşti, planificate artificial din Vest.

În cartea sa, „Al doilea război informaţional mondial – Războiul împotriva Rusiei” (2012),
Panarin susţine că toate aşa-numitele “revoluţii colorate” din spaţiul ex-sovietic, precum şi
“Primăvara arabă” au fost produse ale “tehnologiilor de control social” şi ale agresiunii
informaţionale din partea SUA. Şi mişcările de protest din Piaţa Bolotnya (Moscova) care au
avut loc după cele mai recente alegeri parlamentare şi prezidenţiale din Rusia sunt încadrate
de autor în aceeaşi categorie, fiind rezultate ale operaţiunii controlate din străinătate, cu nume
de cod Anti-Putin.
În aceeaşi carte, Panarin defineşte şi termenii de bază folosiţi în războiul informaţional
pentru scopuri ruseşti: controlul social (influenţarea societăţii); manevrarea socială (controlul
deliberat al publicului prin oferirea de beneficii certe); manipularea informaţiilor (folosirea
informaţiei adevărate într-un mod care dă naştere unor false implicaţii); dezinformare
(difuzarea de informaţii manipulate sau contrafăcute, sau o combinaţie între cele două);
contrafacerea/fabricarea de informaţii (crearea de informaţii false).

Page 31 of 52
 Opera de referinţă a creatorului uneia dintre şcolile fundamentale de geopolitică ruseşti
cuprinde şi o enumerare a instrumentelor de bază, deschise sau acoperite, din bătălia
informaţională: propaganda (neagră, gri, albă); intelligence (colectarea informaţiilor despre
oponenţi); componenta analitică (monitorizarea media şi analiza situaţiei curente);
componenta organizaţională (coordonarea canalelor, agenţi secreţi care influenţează media ce
formează opiniile liderilor şi pe cele ale maselor); alte canale combinate, inclusiv operaţii ale
forţelor speciale (de ex. operaţii de sabotaj conduse sub un steag străin).
Panarin susţine că operaţiile complexe care intră în spectrul războiului informaţional
trebuie să fie manageriate de un singur centru, de un “KGB informaţional”, condus de
“Spetsnazes informaţionali”. În opinia acestuia, în procesul de management al operaţiilor
informaţionale se pot distinge mai multe stagii: previziune şi planificare; organizare şi
implementare; feedback; ajustarea operaţiei; controlul performanţei.
Rămânând în domeniul informaţiilor, este de remarcat faptul că scrierile lui Panarin au
stat la baza Doctrinei Securităţii Informaţiilor a Federaţiei Ruse (2000) şi că acesta a
fundamentat nevoia Rusiei de a contra-ataca Vestul pe frontul informaţional. Profesorul a
identificat două valuri de agresiunii informaţionale împotriva Rusiei: una ar fi început cu
perestroika şi s-a finalizat la căderea URSS; cea de-a doua a început în 2000 şi se va încheia
în 2020, când Dumnezeu (în variantă rusă/euroasiatică) va învinge.

În ceea ce priveşte proiectul geopolitic al lui Panarin, acesta este descris în detaliu în cartea
sa, “Războiul informaţional şi geopolitica” (2006). Analizând istoria Rusiei din punct de
vedere al politicilor globale, el a concluzionat că succesul tuturor proiectelor geopolitice a
fost legat de avantaje dobândite din războiul informaţional. În opinia lui Panarin, Imperiul
SUA-Marea Britanie a fost în avantaj în istoria contemporană (după prăbuşirea URSS), dar
acum s-ar afla pe marginea prăpastiei şi ar fi ameninţat de colaps. Panarin a propus o nouă
uniune a statelor, extinsă din Egipt până în China, ca o contrapondere la imperiul falimentar,
având drept miez, centru, Rutheniia eurasiatică.

2.5. ŞCOALA DUGHIN

Cu o zi înainte de alegerile prezidenţiale din Ucraina câştigate de Petro Poroshenko,

Alexandr Dugin scria o postare de blog intitulată “Naşterea Rusiei Noi”, descriind viziunea sa

Page 32 of 52
pentru regiunea din sud-estul Ucrainei, măcinată la acea dată de violenţa separatistă. În
respectiva postare, Dughin se arăta revoltat de “oligarhii evrei”, “liberalii pro-americani”,
“catolicii, protestanţi şi schismatici”, care conspiră pentru a oprima etnicii ruşi din Ucraina.
Acesta susţinea că forţele separatiste erau implicate într-un “război cu naziştii liberali”.
Dughin declara că “Bătălia pentru Noua Rusie (sud-estul Ucrainei) este un eveniment istoric
şi politic special, cu semnificaţii fundamentale în următoarea dramă geopolitică a Ucrainei”.
“Cu această declaraţie, Dughin deconspira strategia în paşi a Kremlinului de a ţine Ucraina
legată de Rusia şi de a o împiedica să îşi urmeze drumul democratic demonstrat prin opţiunea
majoritară pentru integrarea europeană”10, scrie Doug Schoen.

Sintagma “război în reţea” (“netwar”) a făcut carieră în legătură cu revoluţiile

“colorate”, văzute în Rusia ca procese artificiale, proiectate în Veste pentru a destabiliza
întreaga regiune în epoca post-sovietică. S-a mai vorbit despre aceste revoluţii ca despre “cea
mai periculoasă formă, din punct de vedere social, de întâlnire între serviciile de
intelligence”. Sintagma a fost introdusă în Rusia de Alexandr Dughin. În cartea sa,
“Geopolitici post-moderne”, Acesta a analizat de aproape conceptul SUA de război bazat pe
reţea (crearea unei noi infrastructuri militare de informaţii care implică elemente interactive şi
mijloace de comunicare rapide).

Dughin a creat modelul eurasiatic de război în reţea şi a vorbit despre un răspuns simetric
astfel oferit provocării lansate de SUA în acest sens. Reţeaua eurasiatică, în opoziţie la
reţeaua atlantică, integrează post-modernismul SUA şi abordarea bazată pe reţea în realităţile
ruseşti. Vectorii simetrici atlantici/americani ai ofensivei informaţionale vor fi orientaţi în
direcţia opusă. Reuşita modelului depinde de post-modernizarea instituţiilor responsabile
ruseşti. “Până când Rusia nu face acest efort, va fi condamnată la înfrângeri în ciocnirile cu
tehnologiile reţelelor portocalii”, a afirmat Dughin.
În “Cea de-a patra teorie politică” (2009), Dughin vorbeşte despre orientarea ideologică
a Rusiei, despre “neo-conservatorism”. În opinia acestuia, astăzi există o singură ideologie în
Vest, liberalismul, bazat pe individualism, tehnocraţie, globalism. Din punct de vedere
geopolitic, liberalismul de americano-centrist. La prăbuşirea URSS, liberalismul a învins
ultima ideologie a secolului XX, comunismul, pentru a rămâne singura ideologie valabilă pe
plan mondial.
10
ttp://www.forbes.com/sites/dougschoen/2014/06/03/putins-plan-to-keep-control-of- ukraine/

Page 33 of 52
 În opinia lui Dughin, liberalismul a ajuns la sfârşitul existenţei sale, singurul său motiv
de supravieţuire fiind încă lupta împotriva Rusiei, pentru o societate deschisă. A patra teorie,
opusă liberalismului, comunismului şi fascismului – ideologiile predominante ale sec. XX, e
de aşteptat să dea naştere unui super-stat neo-conservator post-liberal. “Rusia nu este şi nu va
fi o putere liberală. Există o forţă revoluţionară post-liberală care luptă pentru o lume
multipolară, pentru autenticitate, demnitate şi libertate. În războiul cu liberalismul, Rusia va
apăra tradiţiile, valorile conservatoare şi adevărata libertate”, a afirmat Dughin.

2.6. Războiul informaţional rusesc împotriva Ukrainei

Rusia nu s-a angrenat acum pentru prima dată într-un război informaţional şi psihologic
cu Ucraina. Nu a trecut mult timp de când ruşii erau implicaţi în acest tip de război împotriva
“ciumei portocalii”. Nu am uitat nici sprijinul pe care Putin i l-a acordat la alegeri în două
rânduri lui Viktor Yanukovych: în 2003/2004, şi încă odată în 2010, la câştigarea alegerilor
prezidenţiale.

Războiul are, evident, o puternică motivaţie geopolitică, astfel că, în timp ce construia
Eurasia, ca o extindere a sferei sale de influenţă, dacă ar fi posibil de la Pacific la Atlantic, cu
Moscova în centru, Rusia s-a confruntat cu problema suveranităţii Ucrainei, un stat care
rămăsese suspendat între Est şi Vest. Dughin a cerut ostentativ, de mai mult timp, divizarea
Ucrainei, tratând-o ca pe un stat sezonier şi şchiop.
În opinia lui Dughin, în Ucraina există oameni care reprezintă orientări geopolitice diferite:
ruşi – definiţi astfel etnic şi cultural – şi oameni aparţinând spaţiului cultural vestic.
Diferenţele culturale nu coincid însă mereu cu împărţirea teritorială. “Noi am vrut ca linia de
demarcaţie să fie cât mai spre Vest, în timp ce geopoliticienii de la Washington au încercat să
o ducă cât mai spre Est. Aceasta este Problema ucraineană”, spunea Dughin în 2009.

Tot Dughin a fost cel care a propus în, 2013, trei scenarii de integrare a Ucrainei în
Federaţia Rusă. În primul scenariu, Ucraina se împărţea, pentru a evita un război civil, în
două zone: vestică şi sud-estică. Al doilea scenariu viza convingerea guvernului ucrainean să
adere la proiectul de integrare eurasiatică, în schimbul unor promisiuni politice, economice şi
a unor beneficii în domeniul energiei. Dughin susţinea că al doilea scenariu ar putea fi unu
sângeros, posibil de implementat în timpul unei crize socio-economice în Ucraina. În fine, al
Page 34 of 52
treilea scenariu este unu avangardist sau subversiv, care implică folosirea naţionalismului
ucrainenilor orientaţi spre Vest.

Există opinii conform cărora Vladimir Putin profită de reflexele condiţionate formate de
propaganda sovietică secole de-a rândul: “Antiamericanismul, antioccidentalismul de azi
cade pe solul fertil, cultivat pe durata a mai multe secole de mașina propagandistică a PCUS,
care controla nu numai sistemul învățământului politic, ci și sistemul educațional, de
pregătire profesională și etică a copiilor”.
În ultimele luni, maşina de propagandă rusească a folosit două strategii consacrate pe
populaţia autohtonă, susţine Bayles (2014): “marea minciună” – o relatare istorică pornită de
la premise false, conform căreia forţele democratice din Ucraina sunt compuse din fascişti
ajutaţi de SUA, gata să îi extermine pe etnicii ruşi; şi “marea confuzie” – o campanie de
zvonuri bizare, teorii conspirative şi fantasme paranoice legate responsabilitatea SUA privind
prăbuşirea avionului cu 298 de pasageri la bord, de pe ruta MH17, aparţinând Air Malaysia.

În ceea ce priveşte publicul occidental, până şi preşedintele SUA, Barack Obama a remarcat
că propaganda rusească legată de Ukraina este absurdă, respingând astfel pretenţiile lui
Vladimir Putin că invazia Crimeii ar fi fost necesară pentru protecţia etnicilor ruşi, dar şi
pretenţiile ruşilor că intervenţia ar fi legitimată prin precedentele stabilite de Occident în
Kosovo şi Irak. În ciuda discursurilor liderilor politici propovăduitori ai democraţiei, Russia
Today, principala trompetă a Kremlinului, pare să fi convins surprinzător de mulţi americani
şi europeni că puterea de la Kiev a fost acaparată, cu suportul SUA şi al ţărilor UE, de fascişti
şi neo-nazişti, că viaţa etnicilor ruşi din regiune e ameninţată şi că aceştia trec prin umilințe
de neacceptat. În iulie 2012, o televiziune rusească difuza un interviu cu o femeie din
Slaviansk. Aceasta povestea că soldaţii ucraineni au bătut în cuie, răstignindu-l astfel pe o
tablă de anunţuri, pe un băieţel de trei ani, în prezenţa mamei sale, obligând-o pe aceasta să se
uite cum fiul ei moare.

Mimetismul rusesc este evident dacă avem în vedere similitudinile dintre strategia
ruşilor de comunicare pe situaţia din Ukraina în 2014 şi strategia NATO de comunicare din
Kosovo în 1999. Pentru legitimarea intervenţiei militare din Kosovo, NATO a desfăşurat o
campanie de asociere a sârbilor, în relaţia lor cu populaţiile minoritare, cu naziştii (prin teme
precum „purificare etnică”, „lagăre”, „violuri”, „gaze”, „gropi comune”, „masacrele de la
Sarajevo”). După ce luni de zile CNN a difuzat imagini înduioşătoare cu refugiaţi albanezi,

Page 35 of 52
Joschka Fischer, ministrul de externe al Germaniei, vorbea despre un „război etnic în stilul
anilor 1930-1940” în fosta Iugoslavie (Le Monde, 10 aprilie 1999), iar Rudolf Scharping,
ministru al apărării în Germania, referindu-se la situaţia din Kosovo, a folosit expresia de
„genocid” (Le Monde, 3 aprilie 1999). Bill Clinton, preşedintele SUA, afirma că, faţă de
situaţia din Kosovo, există îngrijorări privind desfăşurarea unor „eforturi deliberate şi
sistematice de genocid” (New Statesman, 15 noiembrie 1998). Tony Blair, prim-ministrul
Marii Britanii, spunea: „Jur că îl vom înfrânge pe Miloşevici, cu hidosul său genocid rasial”
(The Guardian, 28 octombrie 1998). Astfel că, aşa cum afirma Lionel Jospin, prim-ministrul
Franţei, „pentru a face ordine... în numele adevărului şi justiţiei” (Le Monde, 27 martie 1999),
NATO a bombardat Iugoslavia timp de 78 de zile. Tema a fost dezvoltată şi amplificată mai
apoi de mass-media scrisă şi audio-vizuală, vorbindu-se despre „o nouă listă a lui Schindler”,
„pogrom”, „genocid”, „masacru”, „gropi comune”, „crematorii”, „arderea morţilor pentru
ştergerea urmelor”, „violuri” etc.
Dincolo de asimilarea unor modele occidentale de influenţare prin comunicare a
maselor, Rusia vede comunicarea cu elitele, cu liderii, diferit faţă de SUA, punând accent pe
„dezorganizarea inamicului”. Vladimir Lefebvre este inventatorul controlului reflexiv, folosit
pentru a servi unui partener sau unui inamic o informaţie pregătită special, pentru a-l
determina pe acesta să ia o decizie predeterminată, dorită de iniţiatorul acţiunii. Există opinii
conform cărora caracterul şi personalitatea preşedintelui georgian Mikheil Saakashvili au
făcut din acesta o ţintă a unei operaţii ruse de control reflexiv, în timpul invaziei Rusiei în
Georgia din 2008. Alte operaţii informaţionale ale Rusiei în regiune au fost un atac cibernetic
asupra Estoniei din 2007 sau campania proactivă de discreditare a ideii că lituanienii sau
letonii au fiecare propria identitate naţională.

Page 36 of 52
 CAPITOLUL III STUDIU DE CAZ- IMPACTUL REVOLUŢIEI
INFORMAŢIONALE ASUPRA TEORIILOR DE SECURITATE

3.1. Schimbări strategice după încheierea războiului rece

Prăbuşirea zidului Berlinului a condus la o bruscă euforie democratică, iar democraţia

politică s-a transformat într-o prioritate absolută, fără de care nici prosperitatea, nici dreptatea
şi nici pacea nu puteau fi concepute. După acest moment critic, relaţiile internaţionale păreau
să se simplifice, iar o nouă ordine mondială promitea să apară. În ciuda faptului că în 1989
URSS era prima putere militară, în pofida succeselor propagandistice ale regimurilor
totalitare, comunismul părea să fi sucombat în faţa evidenţei valorii practice a democraţiei
formale.

Page 37 of 52
 Odată cu falimentul comunismului, capitalismul părea să îşi regăsească ritmul de
creştere. Statele din Europa de Est au început imediat reconstrucţia post-comunistă, însă cu
oameni lipsiţi de resurse materiale, de cunoştinţe economice şi de pregătire politică. Dacă
asemenea progrese ar fi liniare, în sensul în care diversele societăţi premoderne s-ar îndrepta,
încetul cu încetul, către liberalismul democratic, atunci am avea un tablou în care diverse
societăţi s-ar afla în stadii diferite ale aceluiaşi traseu de la anarhism la modernitate.
Realitatea arată însă că omenirea a trăit mii de ani, şi mai trăieşte încă, în regimuri nici
democrate, nici totalitare, adică în societăţi tradiţionale unde întâlnim o scară largă şi
variabilă de drepturi, libertăţi şi garanţii ale puterii individuale. În consecinţă, după căderea
cortinei istoriei peste comunism unele grupuri de state au intrat într-o etapă postindustrială de
dezvoltare, în timp ce altele se află într-o perioadă de tranziţie politică şi economică spre
modernitate. Pe de altă parte, apar mereu creaţii inedite în domeniul antidemocraţiei, forme
noi de distrugere a liberalismului democratic. Terorismul internaţional, inclusiv cel de stat,
foarte bine organizat, având un excelent raport între calitate şi preţ, a fost şi continuă să fie un
important instrument politico-strategic. Terorismul apasă din greu pe umerii vieţii
internaţionale şi a constituit, la început de mileniu, mai mult decât un fenomen marginal.
Pornind de la considerentele expuse anterior, imediat după 1989 s-au conturat două
maniere de explorare a viitorului. Prima este focalizată pe atracţia democraţiei liberale şi
propovăduieşte globalizarea, cel mai fervent avocat al acestei abordări fiind Friedman. În
cartea sa apărută în 1999, The Lexus and the Olive Tree, acesta îşi expune pentru prima oară
ideile privitoare la globalizare, susţinând că ţările trebuie să îşi sacrifice o parte din
suveranitatea economică în favoarea instituţiilor globale (cum ar fi pieţele de capital şi
corporaţiile internaţionale), dar şi că statele trebuie să îşi păstreze tradiţiile locale (proces pe
care Friedman l-a numit „glocalizare”). Cea de-a doua abordare vorbeşte despre state eşuate,
despre dezordine în relaţiile internaţionale, despre pericole neconvenţionale, principalii
exponenţi ai teoriilor amintite fiind Kaplan şi Mearsheimer. În anul 1994, în încercarea de a
spulbera visele de pace şi linişte ale sfârşitului Războiului Rece, Kaplan, în The Coming
Anarchy: Shattering the Dreams of the Post Cold War, arată că războaiele nu se vor restrânge
la un teritoriu specific şi că fantasmele religioase vor juca un rol din ce în ce mai mare în
relaţiile internaţionale. Mearsheimer aprecia, în 2001, în The Tragedy of Great Power
Politics, că, după colapsul sistemului bipolar, vom asista la resuscitarea, într-o nouă formă, a
rivalităţilor dintre marile puteri, competiţie care a marcat negativ relaţiile internaţionale încă
din secolul al XVII-lea.

Page 38 of 52
 S-a comentat mult lucrarea lui Huntington din 1993, The Clash of Civilizations, care
anticipa ciocniri între mari colectivităţi pe aliniamente religioase. Huntington susţine că, în
lumea de după Războiul Rece, cele mai importante diferende dintre actorii vieţii
internaţionale nu sunt de natură ideologică, politică sau economică, ci de natură culturală. În
timp ce statele naţionale vor rămâne, în opinia acestuia, principalele unităţi de analiză în
afacerile internaţionale, comportamentul lor va fi influenţat decisiv nu de goana după putere
şi bogăţie, ci de preferinţe, asemănări şi deosebiri culturale.
La început de mileniu, printre teoreticienii relaţiilor internaţionale pare să domine
viziunea pesimistă. Kagan a publicat în 2003, în Policy Review, un eseu în care analizează, în
profunzime, diferenţa de viziune în ceea ce priveşte sursele de alimentare a conflictelor. În
opinia acestuia, europenii cred în reglementări, negocieri şi cooperare între naţiuni, în timp ce
Statele Unite ale Americii îşi etalează forţa în lumea anarhică, în care siguranţa, apărarea şi
asigurarea ordinii depind de puterea militară şi de utilizarea ei.

După 11 septembrie 2001, administraţia americană a exprimat, fără echivoc, hotărârea de

a lovi, cu toată forţa de care dispune, când şi de câte ori va fi nevoie,

acolo unde este sau unde se presupune că se află „duşmanul”. Nu numai din cauza propriei
lor slăbiciuni militare, dar şi din alte motive, europenii nu se simt ameninţaţi în aceeaşi
măsură, motiv pentru care se arată mai înclinaţi să amâne acţiunea, să trateze, să negocieze,
în numele unei concepţii ideale despre morala relaţiilor internaţionale. Kagan (2003) crede că
Europa este mai puţin expusă decât America din pricina propriei slăbiciuni, negând primejdia
din cauza incapacităţii sale de a răspunde la ameninţări.

În concluzie, sfârşitul Războiului Rece a adus cu sine trei schimbări majore care au atras
atenţia marilor strategi. Prima vizează dinamicile politice şi militare. Sistemul internaţional
bipolar nu mai este valabil, iar lumea pare să se reîntoarcă la un sistem liber, multipolar, care ar
putea însă să ofere SUA posibilitatea de a domina regiuni militare cheie. Din moment ce această
schimbare are ca obiect relaţiile dintre state, ea trezeşte interesul adepţilor realismului politic. Cea
de-a doua schimbare este, în mare parte, de ordin economic, şi se referă la creşterea sistemelor de
economie de piaţă liberă, ce se intersectează de-a lungul pieţelor de investiţii şi de schimb.
Această schimbare a început să se contureze cu mult înainte de sfârşitul Războiului Rece şi acum
este tot mai pronunţată. Dinamica sa atrage mai ales şcolile strategice liberal-internaţionaliste şi
pe cele de interdependenţă globală, ale căror promotori susţin, în contradicţie cu realiştii şi
neorealiştii, că dinamicele statale contează mai puţin decât în trecut, că pacea depinde de
Page 39 of 52
cooperarea multilaterală a regimurilor transnaţionale. Din aceste schimbări a rezultat nu doar o
lume nouă, ci şi o relaţie de influenţare reciprocă între principalele două şcoli de strategie:
realismul politic şi liberalismul internaţionalist.

Cea de-a treia schimbare a fost generată de revoluţia informaţională, cu implicaţii

precum cea legată de faptul că actori nonstatali dobândesc tot mai multă putere,
interconectivitatea globală conducând astfel la apariţia unei noi ordini mondiale. Această
ultimă schimbare creează probleme tuturor teoreticienilor strategi. Unii dintre ei o privesc ca
presupunând o schimbare a paradigmelor, dar majoritatea încă încearcă să o încadreze în
paradigmele aparţinând realismului sau liberalismului. Structurile şi dinamicele ordinii
globale sunt însă într-o schimbare atât de profundă, încât nici realismul politic, nici
liberalismul internaţionalist nu par a se potrivi îndeajuns de bine noilor realităţi generate de
epoca informaţională.

3.2. Realismul politic în epoca informaţională

Realismul politic este un comportament de politică externă care presupune, în esenţă, promovarea
intereselor naţionale cu ajutorul puterii brute. Realismul politic – aşa cum a fost pus în practică de
Cardinalul Richelieu, Prinţul Metternich şi de Otto von Bismarck – depinde de „raison d’état”
care include maximizarea libertăţii de acţiune a statului şi care se află pe o treaptă mai înaltă
decât drepturile individuale. Raţiunea statului avansează interesele statului şi are ca scop crearea
şi păstrarea unei balanţe a puterii care să împiedice statul să devină hegemonic sau prea puternic,
aşteptându-se ca un astfel de comportament al tuturor statelor să conducă la producerea
echilibrului. Într-un mediu multipolar, realismul politic consideră că la baza strategiei stau actele
care se referă la echilibrarea balanţei puterilor, Waltz (1979) apreciind că acestea sunt metode ce
permit păstrarea ordinii şi evitarea haosului. Această strategie cere ca toate alianţele să ia în
calcul doar elementele puterii, fără ţină seama, de exemplu, de diferenţele de ideologii sau religii.
În opinia lui Huntington (1996), o mare putere trebuie să caute alianţe pentru a izola un rival,
chiar şi dacă asta presupune să faci „compromisuri morale şi asocieri odioase”. Astfel privit,
realismul politic pare să fie imoral. Din moment ce se centrează pe stat, paradigma nu recunoaşte
decât foarte rar actorii nonstatali. Cu toate că realismul politic a stat la baza modelării statului
timp de mai multe secole, nu trebuie considerat nicio paradigmă eternă, niciuna total epuizată.
Kissinger (1994) arăta că, din perspectivă istorică, acest curent şi-a făcut apariţia în Europa într-o

Page 40 of 52
epocă în care actorii statali începeau să fie recunoscuţi ca forme de bază ale organizării sociale,
punând capăt unei epoci în care s-a încercat integrarea întregii Europe în Marele Imperiu Roman,
binecuvântat de către Biserica Catolică. Astfel, realismul politic s-a depărtat considerabil de
paradigma diplomaţiei ce era la modă în acele vremuri. Acea formă de diplomaţie presupunea
crearea unui imperiu universal, nu a unor sisteme competitive de actori statali, în vremuri în care
lumea se aranja mai degrabă prin căsătorii în interes politic, nu prin politica de putere, clanurile
aristocratice folosindu-se de asemenea uniuni pentru a-şi mări averea.

Realismul politic stă şi astăzi la baza modelării statului, dar există multe semnale ce indică
faptul că această abordare îşi atinge limitele în reflectarea realităţii. Realismul politic
funcţionează cel mai bine acolo unde statele controlează în totalitate sistemul internaţional,
dar actorii nonstatali din comerţ şi societatea civilă, de exemplu, câştigă putere şi
remodelează mediul internaţional. Realismul politic funcţionează cel mai bine atunci când
statele se pot mişca liber şi independent, dar conexiunile complexe transnaţionale încep să
restrângă această libertate. Realismul este potrivit atunci când interesele naţionale domină
procesul luării deciziilor, însă apar tot mai multe probleme de interes global, care le depăşesc
pe cele naţionale. Realismul funcţionează cel mai bine atunci când statele folosesc „hard
power”, dar statele şi actorii nonstatali încep să folosească tot mai des „soft power”.
Realismul funcţionează cel mai bine atunci când etica nu ocupă un loc important, însă etica
este din ce în ce mai des luată în calcul de societatea civilă, unii actori expunându-şi opiniile,
în acest sens, prin intermediul canalelor media. Chiar mai mult, realismul politic funcţionează
mai bine atunci când diplomaţia şi strategia pot fi ţinute secrete, sub controlul statului,
departe de public, fără ca statul să fie nevoit să împărtăşească conţinutul informaţional cu
prea mulţi actori, însă revoluţia informaţională face ca aşa ceva să fie extrem de dificil de
realizat, motiv pentru care sunt favorizaţi actorii ce sunt dispuşi să împărtăşească informaţiile.
Într-adevăr, cea mai mare parte a transformărilor enumerate sunt legate de revoluţia
informaţională – acest fenomen limitând competenţele realismului politic.
Totuşi, realiştii nu dau semne că ar simţi nevoia de a-şi revizui teoriile pentru a explica
impactul revoluţiei informaţionale asupra securităţii. Statul continuă să fie principalul, uneori
chiar unicul actor important. Definiţia clasică (militară) a securităţii e menţinută, negându-se
astfel faptul că actorii nonstatali ar putea avea vreo fărâmă de putere (militară). Realiştii s-au
raportat la revoluţia informaţională în aceeaşi manieră în care s-au raportat şi la fenomene
precum interdependenţa economică complexă sau globalizarea. Se spune că asemenea

Page 41 of 52
fenomene pot afecta politicile sau structurile statelor, dar că ele nu pot submina sistemul de
relaţii internaţionale în care statul este elementul-cheie.

În general, realiştii apreciază că problemele de securitate din domeniul IT vizează cu

precădere zona economică şi că ele nu se răsfrâng neapărat asupra securităţii statelor. Există
realişti care consideră că domeniul informaţional este relevant în război, dar îl califică drept o
componentă tehnologică folosită într-un conflict interstatal clasic. Războiul psihologic apare ca
un element central în gândirea militară încă de acum două mii de ani, de când faimosul strateg
chinez Sun Tzu a scris Arta Războiului. Introducerea elementelor războiului informaţional în
studiile strategice şi în planificarea militară – care, în general, sunt marcate de gândirea realistă –
poate fi calificată mai degrabă drept o dovadă de continuitate decât o schimbare dramatică. Unele
dintre tehnologii sunt noi, şi tot nouă este capacitatea globală a inventivilor adversari digitali, dar
concepţia de apărare a informaţiilor şi a sistemelor de informaţii este la fel de veche ca războiul
însuşi.

Realismul îi determină pe cei ce elaborează strategiile să prefere controlul statului asupra

informaţiilor şi să limiteze transparenţa. Atunci când e vorba să împărtăşeşti o informaţie
cuiva, acest lucru este posibil doar în cazul în care există un avantaj clar din relaţia cost –
beneficiu. Reacţia adepţilor realismului politic se reflectă, de exemplu, în faptul că guvernele
încearcă să impună un control tehnic şi legal asupra criptării informaţiilor.

Realismul politic poate fi însă modificat pentru a se adapta revoluţiei informaţionale,

pentru a rămâne o paradigmă activă. Într-adevăr, sistemul politic internaţional ar putea să se
întoarcă la condiţia multipolarităţii, iar jocurile centrate pe stat, referitoare la balanţa puterii,
rămân extrem de importante în anumite cazuri (de exemplu, în Orientul Mijlociu şi Asia).
Strategiile informaţionale vor avea însă nevoie de ceva mai mult decât de actualele soluţii
propuse de realismul politic.

3.3. Interdependenţa globală şi revoluţia informaţională

Liberalismul internaţionalist (sau teoria interdependenţei globale), cea mai importantă

paradigmă ce caută să modeleze sau chiar să înlocuiască realismul politic, nu furnizează nici
ea o bază teoretică ideală pentru strategiile informaţionale. Reprezentând o paradigmă mai
recentă, deoarece necesită un grad ridicat de tranzacţii economice, tranzacţii care nu existau
Page 42 of 52
atunci când a apărut realismul politic, liberalismul internaţionalist îşi are rădăcinile în
viziunile liberale din secolul al XIX-lea ce susţineau faptul că sporirea schimburilor
comerciale va facilita înţelegerea, armonia, relaţiile de interdependenţă favorabilă dintre
state, ceea ce va face din război ceva de neconceput. Această viziune a fost lansată pentru
prima dată de gruparea numită Manchester Creed, iar mai apoi întărită de către Angell
(1913). El declara că războiul „a murit” din cauza proprietăţilor ce favorizează pacea
relaţiilor comerciale şi din cauza costurilor inacceptabile pe care le presupune un conflict. În
mod ironic, la puţin timp după publicarea cărţii sale, a izbucnit Primul Război Mondial. În
dezvoltările ulterioare, această paradigmă caută să înlocuiască acele raţionamente bazate pe
puterea brută şi explică faptul că răspândirea valorilor democratice, cu ajutorul instituţiilor
internaţionale, va preveni izbucnirea unor conflicte, prin încurajarea interdependenţei şi a
deschiderii economice.
Scrierile academice cu referire la interdependenţa globală complexă, dezvoltate de Keohane
şi Nye (2001), critică paradigma balanţei puterilor centrată pe stat, în contextul în care se
neglijează influenţa crescândă a legăturilor transnaţionale. Tendinţele anunţate de către cei
care au pronosticat interdependenţa sunt în desfăşurare: difuzia globală a puterii, decăderea
suveranităţii naţionale şi modificări ale ierarhiilor internaţionale, creşterea
transnaţionalismului în comunicare şi economie, întrepătrunderea tot mai accentuată a
politicii interne cu cea externă, creşterea importanţei diplomaţiei multilaterale şi a nevoii de a
lărgi conceptele de securitate pentru a depăşi dimensiunea lor militară. Rosecrance (1984) şi-
a adus contribuţia la teoria interdependenţei globale, susţinând că statele ar deveni „state de
schimb”, că acestea nu văd niciun fel de profit dintr-un război, neavând astfel niciun motiv să
pornească un război.

Liberalismul scoate în evidenţă partea pozitivă a interdependenţei şi interconectivităţii,

mai degrabă decât să arate vulnerabilităţile şi ameninţările la adresa securităţii care pot să
apară din cauza acestor fenomene. Există două posibile motive pentru optimismul liberalist.
În primul rând, liberalismul modern este influenţat de idealismul kantian şi wilsonian. Din
această perspectivă idealistă, accentul cade pe posibilităţile de a pune capăt conflictelor prin
mijloace paşnice, în special prin construcţia de norme şi instituţii la nivel internaţional.
Contrar realiştilor, liberaliştii cred că oamenii, dacă nu sunt inerent buni, sunt cel puţin
perfectibili. Modernizarea, incluzând dezvoltarea tehnologică, este văzută, în general, drept
un mijloc de iluminare şi de progres. În ciuda acestor considerente, liberaliştii au promovat
noţiuni, precum cea de securitate colectivă şi de securitate prin cooperare, noţiuni care au

Page 43 of 52
influenţat politicile unor instituţii internaţionale precum Organizaţia Naţiunilor Unite şi
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. În cel de-al doilea rând, liberalismul a
răspuns teoriilor de relaţii internaţionale realiste centrate pe stat şi orientate pe securitate prin
sublinierea semnificaţiei actorilor nonstatali şi a temelor care nu sunt direct legate de
securitate, cum ar fi economia şi transportul. Mai mulţi liberalişti au vorbit despre securitatea
economică, ecologică, respectiv despre securitatea indivizilor. Paradoxal, doar câţiva
liberalişti s-au aplecat asupra provocărilor revoluţiei informaţionale, iar şi mai puţin sunt cei
care au cercetat implicaţiile acesteia în domeniul securităţii.
Teoria interdependenţei complexe, iniţiată de Joseph Nye şi Robert Keohane, a fost împrospătată
de autori astfel încât aceasta să răspundă provocărilor epocii informaţionale. Noua versiune
încorporează încă o componentă care se referă la costurile interdependenţei, la sensibilitate şi
vulnerabilitate. În plus, este analizat impactul revoluţiei informaţionale asupra relaţiilor
internaţionale. De menţionat este faptul că problema costurilor interdependenţei este descrisă
exclusiv în termini economici, nefiind în vreun fel legată de securitatea naţională sau
internaţională. În schimb, pe seama analizei provocărilor revoluţiei informaţionale, pornind
de la întrebări care vizează suveranitatea, democraţia şi economia, Nye a concluzionat că
securitatea naţională, dacă o definim drept absenţă a ameninţărilor la adresa valorilor
fundamentale, poate fi în pericol. Acesta susţine că multe state investesc în dezvoltarea de
programe informatice cu ajutorul cărora să intre în sistemele informaţionale ale adversarilor,
dar constată că oricine poate intra într-un asemenea joc şi că niciodată programele de
protecţie nu vor fi perfecte. Arsenalul nuclear, patrulele de graniţă sau trupele dislocate
pentru a asigura echilibrul în balanţa de puteri a unei regiuni vor continua să fie importante în
epoca informaţională, dar acestea nu mai sunt suficiente pentru asigurarea securităţii
naţionale, aprecia Nye (2004).
Între timp, teoria conform căreia interdependenţa va duce la dispariţia conflictelor şi va
asigura pacea nu a adus cine ştie ce rezultate – cu toate că există diverse tipuri de reacţii,
lumea rămânând la fel de turbulentă ca întotdeauna, poate chiar mai mult ca altădată. Această
evidenţă le-a oferit criticilor ocazia de a repromova realismul politic: modelarea statului
bazată pe realism politic, cu toate că nu este mai eficientă în prevenirea conflictelor, poate
reinstaura echilibrul prin balansarea puterii, odată ce echilibrul a fost deranjat. Paradigma
interdependenţei

a fost subiectul unor contestaţii susţinute adesea de realişti şi de neorealişti, care afirmă că, în
toate domeniile esenţiale, statul continuă să conducă sistemul internaţional. De aici rezultă că

Page 44 of 52
structura şi dinamica economiei mondiale reflectă multipolaritatea economică şi
interdependenţa economică.
În orice caz, paradigma liberalismului internaţionalist pare a se împăca mai bine cu noile
realităţi din era informaţională decât realismul politic. Totuşi, şi această paradigmă are nişte
slăbiciuni notabile. Cu toate că subliniază răspândirea legăturilor internaţionale, o face în special
în termeni economici, în afara unor referiri la sporirea fluxului informaţional şi comunicaţional.
De asemenea, cu toate că recunoaşte sporirea numărului şi a influenţelor unor actori nonstatali,
inclusiv a ONG-urilor, se referă cu precădere la organizaţii multinaţionale şi internaţionale ce
sunt formate din reprezentanţi ai statelor. Nu în ultimul rând, cu toate că prevede creşterea
organizaţiilor de tip reţea, ele sunt văzute de sus în jos, nu şi de jos în sus.

3.4. SOFT POWER

Unul dintre promotorii paradigmei interdependenţei, Joseph Nye, a răspuns revoluţiei

informaţionale cu o mare contribuţie: conceptul de „soft power”. „Soft power” este o teorie
aparţinând domeniului relaţiilor internaţionale care descrie abilitatea unei entităţi politice, a unui
stat, de a influenţa indirect comportamentul sau interesele unei alte entităţi politice, utilizând
mijloace culturale sau ideologice. Termenul „soft power” a fost folosit pentru prima oară de
profesorul Joseph Nye de la Universitatea Harvard, în 1990, în cartea sa intitulată Bound to Lead:
The Changing Nature of American Power. Acesta dezvoltă mai departe conceptul într-o lucrare
publicată în 2004, Soft Power: The Means to Success in World Politics. În vreme ce utilitatea ei,
ca teorie descriptivă, a fost acceptată de unii şi contestată de alţii, sintagma „soft power” s-a
impus între timp în discursurile politice drept o metaforă ce permite audienţelor să facă distincţia
între efectele subtile pe care cultura, valorile şi ideile le pot produce asupra comportamentului
altora şi efectele ce rezultă din acţiuni directe, coercitive, cum ar fi operaţiile militare sau
sancţiunile economice.

Astfel, termenul „soft power” este folosit în contrast cu „hard power”, ultimul referindu-
se la folosirea mijloacelor militare şi economice pentru a influenţa direct comportamentul sau
interesele unei entităţi politice. Teoria „hard power” aparţine realismului politic şi descrie,
conform susţinătorilor acestui curent teoretic, principala motivaţie a existenţei unui stat.
Măsurarea puterii unui stat este, în acest context conceptual, una cantitativă, folosindu-se
elemente precum dimensiunea populaţiei, volumul achiziţiilor militare sau produsul intern
brut. Un stat poate determina alt stat să adopte un anumit comportament, folosind pârghii ale
Page 45 of 52
puterii militare (diplomaţie coercitivă, război, alianţe) sau, ca alternativă, ale puterii
economice (ajutor, mită, sancţiuni economice).
Dar a avea şi a angaja asemenea resurse nu înseamnă că ele vor produce şi efectul dorit,
aşa cum şi SUA şi-au dat seama în timpul Războiului din Vietnam. Conceptul de „soft
power” cuprinde cultura (în momentul în care ea este atractivă pentru alţii), valorile (când nu
există ipocrizie în aplicarea lor) şi politica externă (când este văzută ca fiind legitimă în ochii
altora). În cazul în care politica externă nu este percepută a fi legitimă, cultura şi valorile nu
produc neapărat atracţia ce este esenţială pentru eficienţa „soft power”. Nye (2004) susţine
faptul că „soft power” nu se rezumă la influenţă, din moment ce influenţa poate fi folosită şi
în cazul „hard power”, prin ameninţări sau mită. „Soft power” nu se rezumă, de asemenea,
nici la persuasiune, la abilitatea de a convinge oamenii prin argumente, cu toate că este o
parte componentă extrem de importantă a ei. Este vorba şi de abilitatea de a atrage, iar
atracţia duce adesea la aprobare.

Nye (2004) arată că „soft power” este prezentă în cazul în care eşti convins să acţionezi în
conformitate cu scopurile tale, fără a fi ameninţat sau fără a accepta un schimb. „Soft power”
uzează de un alt tip de unelte, nu de forţă sau de bani, pentru a determina ţinta să coopereze,
uzează de atracţia creată prin valorile împărtăşite.

Realiştii tradiţionalişti nu au fost indiferenţi când au evaluat importanţa informaţiilor şi a

comunicării. Carr (1939) descrie puterea internaţională ca având trei componente: militară,
economică şi puterea asupra opiniilor. O mare parte din aceste studii nu au fost luate în
considerare de către neorealişti, în dorinţa lor de a face din putere ceva măsurabil pentru
structurile lor cognitive. Puterea a fost redusă, o vreme, la resurse măsurabile, tangibile. Aşa
cum a spus în The Prince, în 1532, Machiavelli, ultimul realist tradiţionalist, este mai bine
pentru un prinţ să fie temut decât iubit, dar prinţul se află în mai mare pericol când este urât.
Cu alte cuvinte, nu există contradicţii fundamentale între realism şi teoria „soft power”. „Soft
power” nu este doar o formă de idealism sau liberalism. Este o simplă formă a puterii, o
metodă de a ajunge la rezultatele aşteptate.

Legitimitatea este o realitate a puterii. Războaiele relaţionate cu legitimitatea duc la

mărirea sau scăderea „soft power” a părţilor beligerante. Nu doar statele sunt implicate.
Corporaţii, instituţii sau reţele teroriste transnaţionale adesea posedă „soft power”.

Page 46 of 52
 Înglobarea „soft power” în strategiile naţionale de securitate este mai dificilă decât pare
la prima vedere. În primul rând, până când rezultatele sunt vizibile durează mult timp, iar o
mare parte dintre politicieni şi public vor să vadă rezultate imediat, pentru a-şi evalua
investiţia. În al doilea rând, instrumentele de care se foloseşte „soft power” nu se află în
totalitate sub controlul guvernelor. În timp ce guvernele controlează politica, cultura şi
valorile se manifestă în societatea civilă. Mai mult, „soft power” depinde de credibilitate, iar
în momentul în care guvernele sunt văzute ca fiind manipulative, iar informaţia este
percepută ca fiind propagandistică, credibilitatea este distrusă. Nu în ultimul rând, există
unele situaţii în care „soft power” nu ar putea influenţa decisiv rezultatele. Este dificil, de
exemplu, să îţi închipui cum ar putea „soft power” să rezolve disputele referitoare la
înarmarea nucleară a Coreei de Nord. Pe de altă parte, atunci când un guvern este preocupat
de obiective cu o valoare generală, cum ar fi promovarea democraţiei, a drepturilor omului, a
libertăţii, adesea „soft power” poate duce la rezultate mai bune decât „hard power”. Avem
nevoie de mai multe cercetări pentru a determina modul în care „soft power” şi „hard power”
sunt utilizate în anumite strategii de succes, astfel încât succesul să poată fi judecat şi în
termeni de eficienţă, şi în termeni care ţin de etică.

CONCLUZII

Nu mai există monopol al informaţiilor. Chiar şi cel mai elementar telefon are o cameră foto.
Nu trebuie decât un click dacă vrei să postezi foto, video sau text pe reţelele sociale. Aceste
iniţiative cetăţeneşti au devenit o sursă importantă de generare a ştirilor, în continuă
Page 47 of 52
expansiune. În acest context, chiar şi în societăţile controlate de lideri politici autoritari este
tot mai complicat pentru mass-media clasice să distorsioneze informaţiile.

La public ajung informaţii de toate felurile, unele caracterizate de acurateţe, altele nu.
Cantitatea şi diversitatea informaţiei nu aduce neapărat la lumină adevărul. Abundenţa
informaţiilor nu presupune şi creşterea calităţii acestora. Astăzi pierdem foarte mult timp
pentru a cerne adevărul dintr-o mare masă de zvonuri. Dacă Clausewitz (1837) vorbea, în
urmă cu aproape două secole, despre “ceaţa războiului” pentru a descrie lipsa de claritate de
pe câmpul de război, astăzi echivalentul acestei expresii ar putea fi “confuzia informării de
mase”.

Acţiunile guvernelor şi ale alianţelor de securitate se desfăşoară în zilele noastre sub

presiunea continuă a judecăţii media şi publicului larg. Pentru a-şi menţine buna reputaţie şi
pentru a-şi legitima acţiunile, aceste entităţi trebuie să facă eforturi incomensurabil mai mari
pe direcţia diseminării informaţiilor adevărate, într-o manieră deschisă, transparentă, coerentă
şi coordonată, în deplin respect faţă de valorile publicului căruia se adresează.
Subiectele de securitate naţională şi internaţională sunt intens dezbătute în politica şi
media naţionale. Evoluţiile referitoare la operaţiile militare, de exemplu, şi discursurile
politice naţionale şi internaţionale se modifică reciproc. Publicul are aşteptări mai mari pentru
deschidere şi transparenţă organizaţională, inclusiv în ceea ce priveşte cheltuielile
guvernamentale pentru securitate. În acelaşi timp, datorită competiţiei pe piaţa muncii a
statului cu sectorul privat în perioada de criză economică şi financiară, a apărut un nou
fenomen, cel al recruţilor inteligenţi.
Strategiile de comunicare contemporane ţin cont, mai mult decât până acum, de cultura,
atitudinile şi aşteptările publicurilor ţintă. În zilele noastre, accesul naţiunilor la securitate,
resurse, poziţie şi statut în dinamicele globale este determinat de reputaţie, credibilitate şi de
legitimitatea politicilor statale desfăşurate cu mijloace diplomatice, economice şi militare. De
aceea este de presupus că securitatea şi competitivitatea unei naţiuni vor fi tot mai dependente
de abilitatea statului de a influenţa atitudini şi comportamente globale, cu ajutorul strategiilor
de comunicare, în sprijinul politicilor şi intereselor naţionale.

Page 48 of 52
 BIBLIOGRAFIE

Agnew, J., Corbrige, S., Mastering space: hegemony, territory and

international political economy, London: Routledge, 1995
Anderson, C., The Accidental Superhighway. A Survey of the Internet, London: The
Economist, 1995
Anderson, R., Cissna, K.N., Arnett, R.C., The reach of dialogue:
Confirmation, voice, and community, Cresskill NJ: Hampton Press, 1994
Angell, R.N., The Great Illusion, G.P. Putnam’s Sons, 1913.

Page 49 of 52
Arquilla J., Ronfeldt D., The Emergence of Noopolitik. Toward an American Information
Strategy, RAND, 1999
Bartlett, H.C., Holman, G.P., Somes, T.E., The Art of Strategy and Force Planning, Strategy
and Force planning- U.S. Naval War College, 1995
Benoit, W.L., Accounts, Excuses and Apologies: A Theory of Image Restoration Strategies,
Albany, State University of New York Press, 1995
Berlo, D.K., The process of communication: an introduction to theory and practice, New
York: Holt, Rinehart, Winston, 1960
Buber, M., I and thou, R. G. Smith, Trans., 1958
Carr, E.H., The Twenty Years’ Crisis, London, Macmillan, 1939.
Castells, M., The Information Age: Economy, Society and Culture (Information Age),
Blackwell Pub, 1999
Castells, M., The Information Age: Economy, Society and Culture, Vol. 1, The rise of the
network society”, Malden, Mass.: Blackwell, 1996
Castells, M., The information age: economy, society and culture. Vol. 2, The power of
identity, Malden, Mass.: Blackwell, 1997

Castells, M., The information age: economy, society and culture. Vol. 3, End of millennium,
Malden, Mass.: Blackwell, 1998
Coman, C., Strategii de relaţii publice, Iaşi, Editura Polirom, 2008
Corman, S.R., Hess, A. & Justus, Y.S., Credibility in the Global War on Terrorism: Strategic
Principles and Research Agenda, Consortium of Strategic Communication, Arizona State
University, 2006
Cornish, P., Lindley-French, J., Yorke, C., Strategic Communications and National Strategy,
The Royal Institute of International Affairs, Chatham House, 2011
Kohalmi, L., Rolul comunicării strategice în promovarea intereselor naționale, Editura
Academiei Fortelor Terestre “Nicolae Balcescu”,2014
Page 50 of 52
Paul, C., Strategic Communication: Origins, Concepts and Current Debates, Santa Barbara:
Praeger, 2011

Page 51 of 52
Page 52 of 52