Universitatea POLITEHNICA Bucureşti

Facultatea Ştiinţa şi Ingineria Materialelor

Specializarea Inginerie Medicală

Proteze MEDICALE

Bucuresti, 2021

1
 CUPRINS

1.Introducere..........................................................................................................................................................3

2. Stadiul actual al biomaterialelor utilizate în domeniul protezării........................................................................6

2.1. Considerații generale despre implanturi......................................................................................................6

2.2 Materiale folosite la implanturi.....................................................................................................................7

2.2.1. Metale și aliaje de metale......................................................................................................................7

2.2.2. Materiale ceramice..............................................................................................................................10

2.2.3. Materiale polimerice...........................................................................................................................11

2.2.4. Materiale compozite...........................................................................................................................11

3. Proteze artificiale și bioartificiale.....................................................................................................................13

3.1. Proteza de disc intervertebral.....................................................................................................................13

3.2. Proteze de disc din materiale metalice.......................................................................................................14

3.4. Proteze articulare ortopedice.....................................................................................................................16

Bibliografie..........................................................................................................................................................39

2
1.Introducere
Ingineria materialelor se afla direct implicată în domenii de activitate a căror diversitate
suportă o permanenta expansiune. Alături de domeniile tradiționale apar tot mai multe aplicații in
medicină, informatică, tehnică spațială, electronică. Aplicațiile din domeniul medical sunt
generate atât de cerințele deosebite impuse de practică cât și de continua evoluție a medicinei ca
știință.
Tehnicile medicale care presupun folosirea biomaterialelor, compatibile cu corpul uman,
precum și metodele de intervenții și investigații clinice au devenit extrem de sofisticate.
Dacă în trecut tehnicile medicale erau bazate pe principiul refacerii biologice naturale, acum sunt
utilizate tehnicile medicale care presupun folosirea dispozitivelor realizate din biomateriale
pentru refacerea mai rapidă a țesuturilor sau a funcțiilor umane, deoarece se reduce perioada de
inactivitate a pacienților.
Aplicațiile care utilizează biomateriale sunt diverse: de la implanturi bioresorbabile la
proteze articulare, de la scaunele cu rotile până la organele artificiale, de la modelarea terapiei de
dializă până la modelarea sistemului cardiovascular, ajungând chiar la asigurarea tehnologiei
managementului în spitale și urmărirea stării de sănătate a populației.
Protezele și dispozitivele de sprijin, destinate să înlocuiască părți deficiente ale organismului,
sau să remedieze disfuncționarea lor, au fost realizate cu ajutorul polimerilor (poliesteri, siliconi,
polimetacrilamida de metil, polietilenă), al aliajelor metalice (oțeluri inoxidabile, aliaj pe bază de
crom, cobalt și molibden, titan și aliaje pe bază de titan), al ceramicilor (alumina densa,
vitroceramici), al materialelor combinate (carbon-carbon, polimeri-fibre de grafit sau de sticla). La
contactul cu aceste materiale diverse se produc reacții ale țesuturilor care fac necesară înlăturarea
protezei. Pentru a evita aceste reacții sau pentru a le atenua considerabil a fost creată o nouă
categorie de materiale - biomaterialele.
Folosirea aliajelor metalice în protezele articulațiilor creează probleme, deoarece
proprietățile lor mecanice și cele ale osului sunt foarte diferite. Ceramicile, mai ales aluminele arse
posedă, în schimb, o biocompatibilitate excelenta, o mare rezistență la uzură, dar fragilitatea lor la
șoc este ridicată. Biomaterialele cu structură chimică învecinată celei a osului, derivate din fosfați de
calciu, hidroxiapatitele, oferă avantajul că pot fi colonizate de celule osoase din cauza structurii lor
poroase și a analogiei chimice cu țesutul osos. Din 1974, au inceput sa se fabrice compuși, pe bază
de hidroxiapatite, de fosfoaluminați de calciu si de fluoroapatite Fibrele pe baza compușilor carbon-
carbon, epoxi-carbon, polimeri biodegradabili - fibre de carbon joacă un rol important în elaborarea
3
protezelor de tendoane și ligamente. Utilizarea polimerilor biodegradabili (copolimeri ai acidului
lactic) ar prezenta avantajul evitării reintervenției chirurgicale necesare pentru scoaterea plăcilor de
imobilizare puse la o prima intervenție. Tot biomaterialele noi au facut posibilă producerea lentilelor
de contact fine, flexibile și suple: este vorba de geluri macromoleculare, al căror conținut de apă
depășeste 80%, ceea ce asigură o buna difuziune a oxigenului si anhidridei carbonice. In S.U.A.,
Europa și Asia se intreprind cercetări active asupra înlocuitorilor sângelui:
- elaborarea unor “celule artificiale” constituite din hemoglobina microîncapsulate în
polimeri sintetici;
- transportori de oxigen pe bază de fluorocarboni;
- gelatine și dextrani utilizate ca substituit al plasmei sangvine.
Dar acești produși nu sunt întotdeauna bine tolerați și, de aceea, se intenționează să se
sintetizeze polimeri solubili ușor biodegradabili, după exemplul copolimerilor de acid glicolic și de
acid lactic, utilizați pentru efectuarea unor suturi profunde care pot fi bioresorbite.
În ultimele decenii se constată o cerere continuă de noi materiale care să îndeplinească
anumite cerințe:
• medicii cer materiale biocompatibile care sa prezinte înaltă rezistență la coroziune chimică și la
solicitări mecanice;
• inginerii din domeniul mecanic cer noi materiale, care sa reziste la temperaturi cât mai mari, pentru
ca motoarele cu ardere interna sau cele cu injecție sa funcționeze mai eficient;
• inginerii din domeniul electric doresc materiale care sa fie folosite pentru componente electronice
cât mai rapide și să funcționeze la temperaturi înalte;
• inginerii din domeniul aviatic cer materiale cu un raport rezistență-greutate cât mai mare;
• inginerii din domeniul chimic doresc materiale cât mai rezistente la coroziune chimică.
Știința materialelor se ocupă în principal cu achiziția de cunostințe privind structura internă a
materialelor, proprietațile fizice si chimice, procesarea materialelor, deci se poate spune că
furnizeaza cunoștințe de bază. Ingineria materialelor se ocupă cu utilizarea informațiilor despre
materiale, astfel ca acestea să fie transformate în produse necesare sau dorite de societate, adică
furnizeaza cunostințele aplicative privind materialele. Ingineria medicală are ca domeniu utilizarea
cunostințelor despre materiale si punerea lor în practica.
Inginerii din acest domeniu studiază condițiile de funcționare a componentelor pieselor
mecanice stabilind rolul funcțional al fiecărei componente din ansamblul mecanic si alege
materialele care corespund funcționării corecte a acestora. O ramură foarte importantă a ingineriei
4
medicale o reprezintă protezele dentare și cele maxilo-faciale, care se ocupă cu proiectarea și
realizarea de piese de dimensiuni mici dar cu proprietăți deosebite din punct de vedere fizic, chimic,
constructiv și funcțional.
Un biomaterial este un material, realizat sintetic, folosit pentru înlocuirea definitivă sau
parțială a unui organ sau sistem de viața sau pentru funcționarea în contactul de aproape cu
țesuturile active. Scopul principal este utilizarea biomaterialelor pentru repararea țesuturilor umane.
Materialele artificiale vin în contact cu organismul sau se introduc în organism, ceea ce poate
determina reacții ale organismului. Scopul principal al utilizarii implantului este înlocuirea unei
structuri funcționale bine delimitată în cadrul unui sistem, sintetizată prin procese biologice, afectată
de boli sau traume, cu o alta care este formată din componente artificiale și biologice. O
caracteristică importantă a structurilor funcționale este faptul că sunt formate din materiale care se
diferențiază prin modul de sinteză, structură, caracteristici fizico-chimice, comportare la solicitări
diverse.

2. Stadiul actual al biomaterialelor utilizate în domeniul protezării

2.1. Considerații generale despre implanturi

Materialele biocompatibile sunt produse artificiale care au fost impuse de necesitățile
oamenilor pentru ameliorarea stării de sănătate, afectată de boli sau accidente, iar această posibilitate
5
de utilizare a materialelor biocompatibile a dus la creșterea ratei de viață. Principala problema a
biomaterialelor este modul în care organismul acceptă aceste materiale, adică biocompatibilitatea,
care a crescut prin cercetările asupra materialelor biocompatibile.
În perioada de utilizare, produsele artificiale pot fi:
• poziționate în afara organismului, dar pot avea acces la unele fluide sau țesuturi (aparate
conectate la sistemul nervos sau la sistemul cardiovascular);
• parțial introduse în corp, procedeu care se realizeaza prin strapungerea suprafeței unui
organ, astfel, o parte este plasată în afara organului asupra căruia se va acționa, iar a doua parte în
interiorul unei cavități, fără a intersecta suprafața organului respectiv (lentile de contact sau proteze
dentare);
• produse introduse complet în interiorul organismului.
Dezavantajele majore ale implanturilor sunt determinate de natura, modul de sinteză și
proprietățile fizice și chimice diferite ale materialelor utilizate în raport cu țesuturile vii, dintre care
precizăm:
• capacitatea de a-și modifica structura și proprietățile în funcție de solicitările pe care le
suportă (încărcarea mecanica pentru țesutul osos sau curgerea sângelui pentru vasele sangvine);
• capacitatea de autorefacere.
Reușita folosirii unui biomaterial depinde de mulți factori, în principal de proprietățile
materialului și de biocompatibilitatea acestuia, dar și de starea de sănătate a pacientului și activitatea
acestuia. Rata de eșec a implantului poate fi dată de relația:
r=1-f
unde: r – fiabilitatea, f – modul de esec.
Considerând fiabilitatea la nivel individual ca:
ri = 1 –
f1 atunci fiabilitatea totala este produsul:
n
ri = ∑i=1
ri unde n – numarul de factori.
Rata de eșec mai este influențată de tipul de implant, de locul și funcția în organism. În
funcție de tipul materialului folosit pentru implant, pot sa apară defecte datorită deformării excesive,
ruperii, coroziunii si atacului electrochimic.

6
2.2 Materiale folosite la implanturi

Implanturile trebuie să prezinte proprietăți apropiate țesuturilor pe care le înlocuiește. Pentru

majoritatea materialelor nu se poate măsura fiabilitatea în vivo, iar ideal ar fi să se folosească o
tehnică spectroscopică pentru a măsura proprietățile unui nou material și să se anticipeze utilizarea
materialului pentru un anumit domeniu. Testările biologice ale dispozitivelor proiectate și realizate
pentru a obține informații se fac pe animale. Testele se fac în vivo și în vitro și sunt necesare
cunostințe biologice și medicale. Pentru început se efectuează testele în vitro, dupa care se
efectuează testele în vivo pentru a se decide corect dispozitivul final, materialul sau implantul. Au
fost situații când a fost demonstrat că cerințele reale de utilizare a materialelor nu au fost
corespunzătoare, chiar dacă testele efectuate în vivo si în vitro au avut rezultate bune. Implanturile
sunt create din materiale care pot fi clasificate după natura lor în:
 metalice
 polimerice
 ceramice
 compozite.

2.2.1. Metale și aliaje de metale

Dintre metalele utilizate la implanturi amintim: oțel vanadiu – folosit la fracturi de os plat și
șuruburi; titan, fier, tantal, crom, cobalt, molibden, niobiu – folosite pentru crearea aliajelor utilizate
la implanturi tolerate de organism.
La materialele metalice folosite la implanturi, trebuie avute în vedere proprietățile mecanice
urmatoare, precum sș studii ale formelor acestora în funcție de utilizarea acestora:
 modulul de elasticitate longitudinal, care trebuie să fie similar cu al organului a cărui
funcție este înlocuită
 rezistența la coroziune și uzare
 rezistența la oboseală timp îndelungat
 biocompatibilitate, bioadeziune
 la granița dintre țesut și material electronii să fie liberi și granițele metalice trebuie să fie
nedirecționale
 proprietăți la suprafața de contact (energia superficială, tensiunea superficială, sarcina
superficială)
 metode de studiu pentru determinarea formei implantului

7
  efectul tratamentelor suprafețelor metalelor în scopul unei adeziuni mai mari față de țesut
 preț redus.
Implanturile trebuie să prezinte proprietăți apropiate țesuturilor pe care le înlocuiește. În
tabelul următor sunt comparate proprietățile mecanice ale țesuturilor și materialelor folosite la
implanturi.

Tabel 1. Comparație între proprietățile mecanice ale unor implanturi și țesuturi

8
 Oțelurile inoxidabile utilizate în protezare
Aliajele fierului cu carbonul, în proporție mai mică de 2,11% carbon, se numesc
convențional oțeluri, iar oțelurile care sunt aliate cu 12% crom si conțin mai puțin de 0,1% carbon se
numesc oțeluri inoxidabile. Cromul are rolul de a oferi rezistență la oxidare cât și la coroziune
pentru oțeluri, datorită acoperirii cu un strat pasiv de oxid de crom în medii agresive: apă, aer,
atmosferă industrială, săruri, acizi, etc.
Dacă în compoziția oțelurilor inoxidabile se mai adaugă alte elemente ca: titan, nichel,
aluminiu, siliciu, bor, mangan, cupru, niobiu, siliciu, se obțin oțeluri cu rezistență din ce în ce mai
mare la solicitări mari, la temperaturi mari, la presiuni mari, crește rezistența la medii corozive și
agresive.
Tabel 2 Compizițiile chimice ale oțelurilor inoxidabile utilizate ca implanturi

Aliajele CrCo utilizate în protezare

Aliajele pe bază de cobalt și crom prezintă o rezistență deosebită la coroziune și rezistență
mecanică, de aceea acestea se folosesc la proteze dentare, înlocuiri de articulații și de genunchi.
Pentru a se obține o rezistență mecanică și rezistență la coroziune, procentul de crom este între 10 și
30%. Datorită prezenței cromului, se formează un strat de oxid pasiv, ceea ce determină parametrii
mai sus menționați. Tot pentru a se obține parametrii buni la coroziune și rezistență, la aceste aliaje
se adaugă fier, molibden, nichel.
Aceste aliaje sunt mai ieftine ca metalele nobile, dar sunt mai nocive pentru organism, ceea
ce poate determina alergii sau reacții când se utilizează aceste aliaje la implanturi sau restaurări
dentare.

9
 Aliaje pe baza de titan
Titanul se folosește pentru realizarea implanturilor. Are densitate mică și proprietăți
mecanice superioare. În tabelul următor se face comparație între densitățile aliajelor utilizate pentru
implanturi.
Tabel 3. Compoziții chimice pentru titan grad 1, grad 2, grad 3, grad 4

Tantalul și niobiul
Tantalul este caracterizat prin densitate mare, 61,6 g/cm3, are punct de topire ridicat 2996°C,
este rezistent la atacul acizilor, excepție acidul fluorhidric și acid sulfuric. Tantalul are proprietăți
apropiate de cele ale oțelului. De aceea, tantalul este restricționat la folosire doar în câteva cazuri:
sârme subțiri pentru suturi, radioizotopi pentru tumori.

2.2.2. Materiale ceramice

Biomaterialele sunt materiale inerte create din metale, aliaje de metale, sticle, compozite,
ceramice pe bază de alumină, polimeri sintetici. Materialele ceramice sunt substanțe anorganice.
Acestea pot fi realizate din elemente nemetalice (B, C, S) sau compuși cu metale de tipul MxNy,
unde M este metal, iar N este nemetal. Materialele ceramice pot fi absorbabile, neabsorbabile sau
bioactive. Ceramicele cele mai utilizate ca biomateriale sunt: fosfați de calciu, tricalciu, zinc, sulfat
de calciu, carbonat de calciu, hidroxiapatita sintetică, hidroxiapatita coraliferă, pentru grefe osoase,
sticle bioactive, etc.
Principalele proprietăți pe care ar trebui să le îndeplineasca materialele bioceramice:
 să fie biocompatibile;
 să nu fie toxice;
 să nu fie inflamatoare;
 să fie biofuncționale pe întreaga durată de viață a gazdei;
 să nu fie alergice.

10
2.2.3. Materiale polimerice

Materiale polimerice sintetice au fost utilizate pe scară larga în materiale medicale de unică
folosință, materiale stomatologice, implanturi, pansamente, dispozitive extracorporale, sisteme de
livrare de medicamente.
Principalele avantaje ale biomaterialelor polimerice comparativ cu materialele metalice sau
ceramice sunt ușurința de manevrabilitate și realizare a diferitelor forme (latex, film, foaie, fibre,
etc), ușor de procesat, costul este relativ scăzut raportat la proprietățile fizice și mecanice dorite.
Dintre sutele de polimeri care sunt sintetizați ușor și ar putea fi utilizați ca biomateriale, doar
10-20 polimeri sunt în principal utilizați în dispozitive medicale ca materiale de unică folosință
pentru implanturi. pe termen lung.

2.2.4. Materiale compozite

Materialele compozite sunt materiale solide care conțin două sau mai multe componente
distincte sau faze. Există asemănari între compoziția chimică a compozitelor și cea a oaselor, ceea ce
determină utilizarea compozitelor la realizarea implanturilor ortopedice. Compozitele combină
proprietățile elementelor din care sunt realizate. Există biocompozite naturale și artificiale.
Compozitele naturale sunt țesuturile formate din entități care vor controla realizarea funcției cerute.
Materialele compozite sunt recent utilizate ca materiale biocompatibile. Ținând cont de
potențialul lor de înaltă performanță, materialele compozite sunt susceptibile de a găsi utilizarea
crescândă ca biomateriale.

2.2.5. Metale dentare

Amalgamul dentar este un aliaj format din mercur lichid și un metal solid, care este de obicei
un aliaj din argint, titan, cupru, etc. Acest material se folosește la umplerea directă în dinți.
Compoziția chimică a amalgamului dentar este 65% argint, mai puțin de 29% staniu, 6% cupru, 2%
zinc și 3% mercur. Aurul și aliajele de aur sunt utilizate ca materiale dentare, deoarece prezintă
durabilitate, stabilitate și rezistență la coroziune. Acestea se utilizează la crearea punților, a
protezelor parțiale, a coroanelor, a sârmelor ortodontice. Rezistența la coroziune apare datorită
compoziției chimice a aliajului, aproximativ 75% aur si restul metale nobile. Cuprul îi măreste
rezistența. Platina măreste rezistența, dar trebuie să fie în compoziție mai puțin de 4%. Argintul

11
compensează culoarea cuprului. O cantitate redusă de zinc reduce punctul de topire al aliajului și
curață oxizii formați în timpul topirii.

12
3. Proteze artificiale și bioartificiale

3.1. Proteza de disc intervertebral

Tehnica protezării discului intervertebral urmărește refacerea structurii naturale a discului și
asigurarea unei durate de utilizare a implantului de cel puțin 40 ani, și se poate realiza în două
variante prin:
 înlocuirea total a discului degenerat
 înlocuirea numai a nucleului pulpos.
Cerințele principale impuse protezei de disc intervertebral se referă la următoarele aspecte
esențiale:
 materialele utilizate să aibă proprietăți de biocompatibilitate, durabilitate și caracteristici
mecanice corespunzătoare;
 designul protezei să asigure dinamica naturală a discului;
 biocompatibilitatea între diversele materiale utilizate;
 fixarea cât mai bună a implantului cu vertebrele învecinate sănătoase.
În evoluția conceptului și designului protezei de disc intervertebral a fost utilizată o largă
varietate de soluții bazate pe concepte fiziologice și mecanice; unele din aceste soluții sunt
prezentate în fig. 1 și constau în principiu din:
 sisteme articulate tip balama (a);
 suprafețe de alunecare cu fricțiune redusă (b);
 sisteme tip cameră cu lichid (c);
 discuri din cauciuc sau polimeri (d).

Figura 1. Variante constructive ale protezei de disc intervertebral

13
3.2. Proteze de disc din materiale metalice

Studiile făcute în domeniul protezei de disc intervertebral (Hellier și Hedman) au scos în

evidență faptul că materialele utilizate în producerea protezei de disc trebuie să se caracterizeze
printr-o înaltă rezistență la oboseală dinamică , echivalentă cu o durată de utilizare de 40 ani, ceea ce
ar corespunde la 107 cicluri de extensie-flexie.
Metalele și mai ales materialele compozite cu matrice metalică , care satisfac și restul de
condiții pentru a fi utilizate în protezare, corespund unor asemenea solicitări. Materialele metalice
utilizate în proteza de disc sunt cele cunoscute în general ca biocompatibile și anume aliajele Co-Cr,
titanul și aliajele de titan.
Astfel, proteza tip Hedman (fig. 2) constă din două plăci metalice unite printr-o balama. Între
plăci se găsesc dispuse două arcuri din aliaje de titan, care furnizează o elasticitate corespunzătoare
asigurării mobilității anatomice a coloanei.

Figura 2. Proteza de disc tip Hedman

Plăcile metalice se fixează de țesutul vertebrelor învecinate prin patru perechi de pinteni și
două urechi tip placă, fixate prin șuruburi. Dezavantajul principal al protezei Hedman constă în
distrugerea țesutului fibros în zona arcurilor.
Plăcile metalice se procesează prin operații de matrițare la cald, din table laminate din aliaje
de titan (Ti6Al4V), în cadrul matrițării se realizează și pintenii de fixare. Urechile și balamaua sunt
aplicate prin sudură , în atmosferă de argon, care la rândul lor sunt realizate prin ambutisare la rece
din același aliaj. Arcurile sunt executate din sârmă de aliaj de titan cu structura β fiind supuse
tratamentului de călire pentru a le asigura elasticitatea necesară.

14
 3.3. Proteze de disc realizate din combinații de materiale metalice și nemetalice
O astfel de proteză perfecționat tip CHARITE III este produsă de compania Waldemar Link
± lider european în proteze articulare. Proteza este constituită din două plăci concave din aliaj Co-
Cr-Mo, matrițate la cald din tablă laminată, plăcile au pe suprafața exterioară pinteni de fixare în
țesutul osos adiacent. Între plăcile metalice se află un disc din polietilen de mare densitate, care este
ajustat perfect cu spațiul concav interior al plăcilor metalice (fig. 3).

Figura 3. Proteza CHARITE III

O variantă de ultimă generație a acestei proteze de disc constă în acoperirea suprafețelor
metalice exterioare cu un strat submilimetric de hidroxiapatită care îmbunătățește fixarea și
dezvoltarea celulelor osoase pe suprafața implantului. Depunerea stratului de HA se poate face prin
sinterizare sau prin procedeul sol-gel.
O asemenea proteză de disc (fig. 4) la care plăcile metalice sunt confecționate din aliaj Co-
Cr-Mo prin matrițare la cald, cu suprafața interioar concavă, iar cea exterioară ușor convexă ,
asigură fixarea mai bună de vertebrele adiacente. Pe suprafața exterioară se află dispuși 6 pinteni
precum și acoperirea cu un strat de HA, elemente care permit o ancorare puternică la țesutul osos
vecin. Discul central polimeric are formă biconvexă și margini plane cu guler, asigură o fixare bună
între suprafețele interne, concave ale plăcilor metalice .
Proteza Charite III perfecționată asigură executarea de mișcări articulare fără restricții,
prevenind ejecția printre plăcuțele metalice. Prin studii și experimentări biomecanice au fost testate
caracteristicile de rezistență la solicitări dinamice ale protezei, confirmându-se caracteristici
superioare de comportare.

15
 Figura 4. Proteza tip CHARITE III perfecționată

Ca și în cazul altor tipuri de proteze, și proteza de disc intervertebral este susceptibilă la

îmbunătățiri funcționale, mai ales prin prisma utilizării de materiale mai performante (compozite) și
un design mai adecvat.

3.4. Proteze articulare ortopedice

Articulațiile anatomice sunt zone de contact între două sau mai multe oase, numite și
încheietură. Articulațiile sunt de mai multe tipuri, funcție de gradele de libertate ale mișcărilor și de
modul de îmbinare a oaselor componente, ca de exemplu:
 articulație de alunecare la care participă suprafețe osoase juxtapuse, mai mult sau mai puțin
plane, ca aceea dintre suprafețele vertebrelor;
 articulație tip balama care permite o mișcare redusă (dus ± întors) ca de exemplu articulația
falangiană;
 articulație cotilică în care capătul sferic al unui os pătrunde în cavitatea cervicală a altui os,
aspect ce permite efectuarea de mișcări de extensie în toate direcțiile, ca de exemplu
mișcarea șoldului și umărului;
 articulație rotativă în care un os cilindric pivot se rotește într-un inel osteofibros, de exemplu
articulația radioulnară proximală, denumită și articulație pivot;
 articulație sferică - este identic cu cea cotilică ;
 articulație diatrodială - permite o mișcare relativ liberă , caracterizată de prezența unui strat
cartilaginos, care acoperă suprafața articulară a oaselor și existența unei cavități între
oase, este denumit și articulație sinoxială sau mobilă.

16
 Încheieturile articulare ridică probleme suplimentare în comparație cu fracturile de oase ca
uzura și coroziunea, precum și produsele lor, aspecte ce complică preluarea și transferul dinamic de
sarcină, mai ales prin posibilitățile de apariție a infecțiilor în zona protezelor articulate. Șoldul și
umărul au articulații sferice, în timp ce genunchiul și cotul au articulații tip balama. Toate
articulațiile posedă suprafețe cartilaginoase, care sunt lubrifiate de fluidul tisular ce reduce frecarea
dintre elementele articulației. Forțele din articulații sunt variate în funcție de domeniul de activitate
fizic. De exemplu, în timpul mersului, pentru om, forțele de încărcare se pot amplifica până la
valoarea de 8 ori din greutatea corpului, mișcări care necesită eforturi diferite în articulații, lucru
prezentat și în tabelul următor.
Tabelul 4. Valorile maxime de eforturi în articulațiile de șold și genunchi, pe domenii de
activitate

Materialele utilizate pentru realizare protezelor articulare sunt clasificate în patru mari grupe:
 metalice;
 ceramice;
 polimerice;
 compozite.
Materiale metalice folosite în procesare componentelor articulate sunt prezentate în
următorul tabel.

17
Tabelul 5. Metale utilizate frecvent în articulații protetice

18
 Proteza articulară de șold
Articulația de șold, din punct de vedere anatomic, face legătura dintre femur (partea
superioară a piciorului) și osul coxal. Aceasta este o articulație sferică, care se mai numește și coxo-
femuarală, având funcția susținerii corpului și executarea mișcărilor de mers.
Cele mai frecvente accidente ale articulației de șold anatomice constau în desprinderea
articulației, prin ieșirea capului femural din cupa osului coxal precum și, mai grav, în ruperea
capului femural.

Figura 5. Secțiune și vedere a articulației coxo-femurală anatomică

Proteza totală de șold constituie soluția chirurgicală de înlocuire a articulației coxo-femurale
care asigură pacientului grade de mișcare apropiate de cea anatomică, cu o durată de utilizare de 20-
30 de ani. O vedere de ansamblu a modului de fixare, prin chirurgia ortopedică a protezei de șold
este prezentată în figura 6.

Figura 6. Vedere de ansamblu a tehnicii chirurgicale 1) cap sferic; 2) tija femurală; 3) cupa
acetabulară; 4) os femural; 5) os coxal

19
 Componentele metalice ale protezei totale de șold sunt tija femurală, capul femural sferic,
cupa acetabulară și suportul cupei acetabulare. Elemente constituive ale protezei totale de șold sunt
prezentate în următoarea figură.

Figura 7. Elementele componente ale protezei totale de șold

1- os cortical; 2 și 2a – osul trabecular; 3 și 3a – ciment acrilic; 4- componenta metalică a
protezei; 4a – susținerea metalică a cupei acetabulare; 5 – cupa acetabulară din polietilenă
de mare densitate

Așa cum se constată din figurile de mai sus există mai multe variante tehnice de realizare a
protezei de șold, acestea au evoluat în timp odată cu creșterea performanței materialelor și a
soluțiilor oferite de biomecanica mișcărilor în articulația sferică. Cea mai importantă clasificare din
punct de vedere constructiv a protezei de șold constă în modul de asamblare a capului sferic cu tija,
astfel pot exista:
 proteze monobloc – la care tija face corp comun cu capul sferic; (8a)
 proteze modulare – la care capul sferic este realizat separat de tijă și se asambleaza fie prin
filetare, fie prin presare între suprafețe tronconice. (8b)

20
 Figura 8. Tipuri de proteze: monobloc (a) și modulare (b)
Realizarea articulației sferice dintre capul femural sferic și cupa acetabulară din combinații
de aliaje metalice cu materiale nemetalice (polimerice sau compozite) constituie soluția cea mai
indicată în tehnica protezării, acest aspect fiind pus în evidență de momentul de frecare în articulație,
prezent în următorul grafic.

Figura 9. Diagrama de variație a momentului de torsiune în funcție de sarcina aplicată în

articulație și de natura suprafețelor de frecare
Cel mai ridicat moment de torsiune în articulația protezei apare în cazul realizării acestei sub
forma metalică (capul și tija). Valoarea momentului de torsiune, deci și al frecării scade sensibil în
cazul utilizării combinației de elemente metalice și polimerice în realizarea articulației protezei.

21
 Elementele componente ale tijei de șold se realizează de către firme specializate, într-o gamă
variată de designuri și materiale.
Tija femurală se proceseaza numai din materiale metalice, din aliaje CoCrMo și Ti6Al4V,
mai ales prin operații de matrițare la cald. Tijele moderne se execută modular în diverse variante
constructive de tipul celor prezentate mai jos.

Figura 10. Variante de tije protetice modulare

a) tija Duh; b) tija cu pivot
Tija Duh este construită din mai multe elemente care se asamblează între ele, acestea fiind:
 trunchiul tijei acoperit cu material ceramic
 pivotul pentru fixarea capului sferic
 tija propriu-zisă.

Figura 11. Tije monobloc moderne

a) tija Thomson; b) tija Hinekhip; c) tija Taperfit

22
 Capul femural sferic constituie elementul esențial al articulației protezei de șold, acesta poate
fi realizat din materiale metalice sau ceramice, așa cum se constată și în fig. 12.

Figura 12. Variante constructive ale capului femural sferic

a) sfera ceramica; b) sfere metalice
Capul femural metalic se execută prin operații de matrițare la cald, din aliajele menționate
mai sus, după care urmează operații de prelucrări mecanice, tratamente termice și de finisare. Capul
modular se fixează prin presare pe pivotul tijei femurale, cele două componente având suprafețe
conice ajustate corespunzător, aspecte prezentate în fig.13.

Figura 13. Modul de asamblare a capului sferic, cu pivotul tijei femurale

a) tija Cenator; b) tija Cti; c) tija cu cap ceramic
Cupa acetabulară constituie al doilea element al articulației sferice în care se rotește capul
sferic. Cupa poate fi realizată din materiale metalice sau polimerice. Cupa acetabulară modernă este
acoperită pe suprafața exterioară cu straturi ceramice pentru o mai bună aderență și fixare în
cavitatea coxo-femural (acetabulară).
23
 Cupa metalică se realizează din tablă laminată , din aliaje de titan și cobalt, prin operații de
ambutisare și prelucrări mecanice. În fig. 14 se prezintă variante constructive ale cupei acetabulare.

Figura 14. Designuri de cupe acetabulare

a) cupă realizată din polietilena de mare densitate; b) cupă metalică acoperită cu pulbere
ceramică
Neajunsul esențial al articulației de șold constă în desprinderea cupei acetabulare de capul
femural, fenomen ce poate fi determinat de aspecte biomecanice sau cauze accidentale produse de
pacient, precum și de desprinderea cimentului de fixare proteza - os. Alte studii atribuie desfacerea
articulației de șold formării unui strat de cheag de sânge, care se interpune în timpul intervenției
chirurgicale, și care micșorează spațiul os-ciment pe durata polimerizării cimentului.
Materialele folosite pentru realizarea protezei pot fi clasificate în următoarele variante
constructive:
 aliaje Co-Cr matrițate sau turnate;
 oțel inoxidabil matrițat;
 aliaje Co-Cr pentru capul tijei și capul femural combinate cu
 cupa acetabulară din polietilenă de mare densitate;
 aliaje pe baza de titan matrițate în combinație cu cupa din polietilenă de mare densitate.
În ultimi ani combinațiile dintre metale, masele plastice și ceramice, precum și straturile
superficiale au câștigat teren în realizarea articulațiilor artificiale. Elemente metalice de importanță
strategică pentru aceste articulații sunt cobaltul, cromul, nichelul, molibdenul și titanul. Siguranța și
durata în funcționare a implantului sunt preocupări majore comune ale producătorilor și chirurgilor,
care aleg cele mai bune materiale pentru producerea și design-ul implantului.
Tehnologia de procesare metalurgică a protezei totale de șold se poate realiza prin două
procedee principale: prin turnare și prin matrițare.

24
 Procesarea prin turnare impune utilizarea procedurilor speciale de realizare a tehnologiei în
forme coji sau în amestecuri termoreactive și constă din următoarele operații tehnologice, care se
referă la tija femurală :
 proiectarea și realizarea modelului tijei;
 proiectarea și executarea matriței în cazul utilizării tehnologiei de turnare în forme coji;
 executarea modelului fuzibil din amestecuri termoreactive;
 executarea formei de turnare fie cu model fuzibil sau pe modelul metalic (eventual lemn);
 asamblarea formei de turnare;
 elaborarea aliajului metalic în cuptoare electrice sub vid;
 turnarea piesei în forma de turnare, în condiții de atmosferă protectoare;
 dezbaterea formei și extragerea piesei turnate;
 curățirea și debavurarea piesei turnate;
 realizarea tratamentului termic de recoacere în cuptoare
 electrice sub atmosferă de protecție;
 finisarea prin lustruire, marcarea și conservarea piesei finite.
Conform tehnologiei prezentate, se utilizează ca aliaj de turnare, compoziția din sistemul Co-
Cr-Mo prezentat în tabelul 5.10 (aliajul F-76 conform ASTM ). În fig. 15 se prezintă schema de
extragere din forma de turnare a unei tije femurale standard.

Figura 15. Extragerea din forma de turnare a protezei de șold standardă, turnată înamestec
termoreactiv
Procesarea prin matrițare utilizează semifabricate laminate din sistemele de aliaje pe bază de
cobalt, sub formă de bare cu secțiune circulară. Operațiile tehnologice principale de realizare a
protezei sunt:

25
  proiectarea și realizarea matriței;
 debitarea semifabricatului laminat;
 încălzirea semifabricatului la temperatură de deformare plastică (cca 1100ÛC);
 prelucrarea la cald în matriță (se utilizează matrițarea cu două semimatrițe);
 debavurarea și prelucrarea mecanică a elementului de proteză (strunjire, găurire, etc);
 efectuarea tratamentelor termice de recoacere și călire - revenire;
 prelucrarea finală prin șlefuire, marcare, sterilizare, asamblare.
Procesarea elementelor metalice ale protezei de șold necesită dotări tehnologice
corespunzătoare pentru realizarea tehnică a acestora. De asemenea tehnologia și produsele necesită a
fi omologate și atestate din punct de vedere tehnic și medical.

Proteza articulară de genunchi

Din punct de vedere anatomic, genunchiul este definit ca fiind articulația dintre femur și
tibie. Această articulație este mai complexă decât cea de șold datorită geometriei mai complicate și a
biomecanicii mișcării. În fig. 16 se prezintă articulația anatomică a genunchiului, cu punerea în
evidență a celor două oase principale, femural și tibial, pe care se construiește și proteza de
genunchi.

Figura 16. Scheme anatomice ale articulației genunchiului

Proteza articulară de genunchi înlocuiește articulația naturală a genunchiului prin tehnici
chirurgicale specifice (ortopedice). O vedere generală a protezei de genunchi este prezentată în fig.
17, unde se constată că articulația este formată din două elemente principale:
 componenta superioară care se fixează la capătul inferior al osului femural;

26
  componenta inferioară fixată pe capătul superior al osului tibial.

Figura 17. Vedere generală a protezei articulare de genunchi

Din punct de vedere al concepției articulației, protezele de genunchi se clasifică în două
grupe principale:
 cu articulație rabatabilă tip balama;
 cu articulație complexă sferocentrică.
În fig. 18 se prezintă cele două tipuri constructive de bază ale articulației protezei de genunchi.

Figura 18. Scheme constructive ale articulației protezei de genunchi

a) articulație rabatabilă (tip balama); b) articulație sferocentrică
Selecția utilizării unui anumit tip de protez este făcută de medicul chirurg ortoped, în funcție
de starea de sănătate a genunchiului, de tipul bolii și de gradul de activitate al pacientului (dependent
devârsta acestuia).

27
 Elementele componente ale protezei articulare ale genunchiului sunt prezentate în fig. 19
și constau dintr-un platou metalic, cu o parte implantată în cavitatea osului tibial; componenta
superioară fixată de osul femural, este articulată prin diferite procedee cu platoul tibial.

Figura 19. Elementele componente ale protezei articulare de genunchi

Pentru a reduce frecarea dintre componentele articulației protetice, între acestea se interpune
un strat din polietilenă de mare densitate sau pentru protezele moderne, stratul de uzură este acoperit
cu carbon sau compozite pe bază de carbon.
În scopul unei mai bune fixări a tijelor implantabile în cavitatea osoasă și a dezvoltării
țesutului osos pe componentele implantabile, acestea din urmă sunt acoperite cu straturi superficiale
de materiale poroase, prin tehnici specifice ca: plasma spray, sinterizare etc., așa cum se prezintă în
fig. 20. Componentele metalice ale protezei de genunchi sunt procesate din aliaje cobalt ± crom sau
din aliaje pe bază de titan, prin procedee de matrițare la cald, urmate de tratamente termice.

28
 Figura 20. Acoperiri superficiale poroase pe componentele implantabile ale protezei de
genunchi

Procesul de uzură se produce accentuat între platoul tibial și componenta femurală a

articulației, motiv pentru care se utilizează soluții tehnice de a reduce uzura cum ar fi:
 durificarea prin tratamente termice și termomecanice a suprafeței componentei metalice
superioare;
 utilizarea de straturi rezistente la uzare depuse pe suprafața platoului tibial, ca de exemplu
polietilena de mare densitate sau carbonul pirolitic.
Realizarea elementelor ale protezei necesită faze de proiectare și procesare specifice ca:
proiectarea matriței metalice, proiectarea tehnologiei de matrițare, realizarea componentelor
protetice metalice prin matrițare la cald, prelucrări mecanice specifice etc.
Proteza de genunchi, în ansamblul ei, se realizează în laboratoare echipate cu mașini de
prelucrare la cald și la rece, personal de specialitate calificat pentru activitățile specifice de
prelucrare, finisare, sterilizare etc.

Proteza articulară de gleznă

Glezna anatomică este articulația dintre picior și gambă , formată prin articularea osului
tibial inferior cu talusul. Glezna este constituită din trei componente articulate între ele: tibia distală ,
fibula (lateral și medială ) și talusul. În figura 21. Se prezintă schema anatomică a articulației de
gleznă.

29
Figura 21. Vedere laterală a articulației anatomice de gleznă

30
 Cinetica mișcării articulației de gleznă este prezentată în figura 22, osul tibial se sprijină și se
o
rotește pe talus, cu un unghi de până la 14 .

Figura 22. Schema cineticii articulației de gleznă

Proteza articulară de gleznă este concepută și realizată în principiu din două componente
aflate în contact:
 componenta superioară fixată în capătul inferior al osului tibial;
 componenta inferioară fixată pe osul talusului.
Din punct de vedere al concepției funcționale protezele articulare de gleznă sunt de două
tipuri: congruente și incongruente.
Protezele articulare congruente se remarcă prin faptul că geometria suprafețelor de frecare
este identică pentru cele două componente și se așează pe toată suprafața de frecare; în timp ce
pentru protezele incongruente contactul dintre componente este limitat la o linie sau chiar un punct.
Protezele articulare congruente sunt prezentate schematic în fig. 23, fiind de patru tipuri constructive
din punct de vedere al suprafețelor de contact: sferice, sferoidale, conice și cilindrice. Aceste tipuri
de proteze au o stabilitate mai ridicată în articulație și reduc efectul de concentrare a efortului
datorită suprafețelor de contact mai mari în comparație cu protezele incongruente.

Figura 23. Tipuri de proteze de gleznă congruente

31
 Protezele articulare de gleznă incongruente sunt similare cu cele congruente, cu deosebirea
că suprafețele de contact între componente se reduc la o linie, un punct, cu suprafața redusă de
frecare. În fig. 24 sunt prezentate trei tipuri de proteze incongruente de gleznă : trochilear, concav-
convex , și convex-convex. Aceste tipuri de proteze au o suprafață de frecare mai redusă între
componente, dar sunt mai instabile din punct de vedere funcțional.

Figura 24. Tipuri de proteze articulare de gleznă incongruente

Materialele utilizate în realizarea protezelor de gleznă sunt aliajele Co-Cr în combinații cu
polietilena de mare densitate (UHMWPE). Componentele moderne ale protezei sunt realizate din
materiale compozite formate din polietilenă ramforsată cu fibre de carbon, pentru componenta
tibială. Procesarea componentelor metalice se realizează prin operații de matrițare, prelucrări
mecanice și tratamente termice; după aceeași procedură ca și la celelalte tipuri de proteze articulare.

Proteza articulară de cot

Cotul reprezintă din punct de vedere anatomic articulația dintre braț și antebraț (sau dintre
osul humerus și cel ulnar), așa cum se prezintă în schema simplificată prezentată în fig. 25.

Figura 25. Scheme anatomice ale articulației de cot

32
 Protezele cotului sunt concepute pe principiul articulației rabatabile tip balama, care permite
efectuarea mișcărilor de flexie și extensie. Unele modele mai perfecționate pot efectua și alte mișcări
mai complexe (policentrice). În conceperea și realizarea protezei articulare de cot s-a plecat de la
construcția anatomică “bazată pe existența celor două oase lungi”: humerus și radius (respectiv
ulna).
În fig. 26 se prezintă o secțiune laterală prin proteza de cot tip Dee, care constă în esență din
două tije implantabile articulate, una pentru osul humeral și alta pentru osul ulnar.

Figura 26. Secțiune prin proteza de cot de tip Dee

În tabelul 6 sunt prezentate diverse tipuri de proteze de cot,cu combinațiile de materiale
indicate pentru fiecare din componentele principale, precum și modul de fixare în cavitatea
modulară a osului.
Tabelul 6. Variante constructive pentru proteza de cot

33
 Materialele metalice utilizate în procesarea componentelor protezei de cot sunt aliajele Co-
Cr, oțelul inoxidabil și aliajele de titan. Componenta ulnară poate fi realizată și din materiale
polimerice, tip polietilenă de mare densitate.
Componentele metalice sunt prelucrate sub formă de tije prin ștanțare și matrițare, plecând
de la semifabricate sub formă de tablă și bare laminate din aliajele menționate.
Proteza de cot este mai simplu de procesat și implantat în comparație cu protezele articulare
sferice, ( șold și umăr), datorită mișcărilor mai simple pe care le asigură și a facilităților anatomice
date de cele două oase lungi care constituie articulația anatomică a cotului.

Proteza articulară de umăr

Articulația sferică de umăr asigură mobilitatea dintre capul proximal hemisferic al
humerusului (brațul) și cavitatea glenoidală din omoplat. Mai simplu, această articulație este
denumită regiunea unde se întâlnesc brațul și trunchiul. În fig. 6.96 se prezintă construcția anatomică
a articulației de umăr, aceasta fiind realizat din articulația osului scapular și a humerusului, legate
printr-o capsulă articulară.

Figura 27. Structura anatomică a articulației umărului

Protezele articulare de umăr sunt realizate pe principiul articulației sferice (cap sferic cupă )
asemănătoare articulației de șold, așa cum se prezintă schematic în fig. 28.

34
 Figura 28. Tipuri de proteze articulare de umăr
a) Stanmore; b) Fenlin
Tipurile de proteze gleno-humerale moderne sunt mai anatomice, dar problema delicată
rămâne soluția de fixare în cavitatea glenoidală , cauzată de dimensiunea redusă a osului și de
sarcina mare la care este expusă proteza.
Procesarea componentelor metalice ale articulației protetice de umăr se realizează practic pe
baza concepției articulației de șold: elementele componente principale fiind tija humerală cu cap
sferic și cupa, care se fixează în glenoid. Materialele metalice utilizate în procesarea articulației
protetice sunt aliajele Co-Cr și cele de titan, îmbinate printr-o cupă realizată din polietilen de mare
densitate, sau cupă metalică pe care s-a depus un film din material carbonic (grafit).

Proteze articulare ale falangelor mâinii

Articulațiile interfalangiene proximală, medială și distală asigură prin intermediul
ligamentelor și tendoanelor, pe lângă o mare mobilitate, și rezistență la compresiune foarte mare.
Tratamentul clasic pentru artrozele interfalangiene este rezecția capului articular și solidarizarea
resturilor rămase, cu dispariția în acest mod a deformațiilor și durerii, dar cu reducerea în același
timp a mobilității și diminuarea stabilității și a rezistenței articulare. Implantele articulare care pot fi
folosite, după rezecționarea capetelor articulare, sunt de cinci tipuri, așa cum sunt prezentate în fig.
29.

35
 Figura 29. Imagini schematizate ale unor tipuri de proteze inter-falangiene
a) rezecția artroplastică
b) proteză tip balama
c) proteză tip balama policentrică
d) proteză tip distanțier dinamic
e) artroplastie tip hemisecțiune
Existi alte tipuri mai perfecționate de proteze articulare interfalangiene, câteva din acestea
sunt prezentate în figura 30.

Figura 30. Tipuri mai perfecționate de proteze falangiene

a) proteză Schultz; b) proteză St. George;
c)proteză Stefee; d) proteză Colman-Nicole

36
 Proteze cardiovasculare
Materialele utilizate în protezele cardiovasculare sunt în contact permanent cu sângele, motiv
pentru care trebuie să îndeplinească o condiție suplimentară în comparație cu materialele
biocompatibile și anume să aibă și proprietăți de hemocompatibilitate.
Metalele utilizate în protezele de valve cardiace constituie suportul rigid al valvei inelare
artificiale. De asemenea, discul valvei este realizat din materiale metalice (fig. 31). Cele mai
utilizate metale sunt aliajele pe bază de titan bifazice (Ti-Al-V) și aliajele pe bază de cobalt (Co-Cr-
Mo). Încercările mecanice efectuate pe componentele metalice ale valvelor recente au pus în
evidență faptul că zona slabă a componentei se situează în punctul de sudură a barelor de inelul
metalic.

Figura 31. Reprezentarea schematică a zonei de utilizare a suportului metalic pentru valva inimii
artificiale
Mai recent, tehnica de procesare realizeaz barele și inelele dintr-un singur corp metalic,
aspect ce elimină deficiența semnalată mai sus. Îmbunătățirea rezistenței la coroziunea
electrochimică a acestor componente s-a realizat prin acoperirea suprafeței metalice cu un strat de
carbon pirolitic.
Titanul de puritate comercial (P.C. Titan) este materialul principal folosit la confecționarea
carcasei stimulatorului, care conține bateria și circuitul generatorului de puls. Sudura sub laser a
casetei de titan elimin fenomenele de fisurare și perforare a acesteia, aspecte întâlnite la
stimulatoarele mai vechi.

37
 Platina și aliajele de platină (Pl-Ir) sunt utilizate pentru confecționarea electrozilor
stimulatorului cardiac; Acestea sunt preferate pentru înalta lor biocompatibilitate și rezistență la
coroziunea galvanică.
Relatia om-aparat este complexă,cu aspecte multiple, nu intotdeauna confortabilă pentru
om. Implică interacțiunea directă între organismul uman și un aparat, prin urmare trebuie tratată cu
atenție deosebita.

38
 Bibliografie

1. United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Population Division (2015). World
Population Ageing 2015 (ST/ESA/SER.A/390)

2. Pellizzaro D, Polyzois G, Machado AL et al. Effectiveness of mechanical brushing with different

denture cleansing agents in reducing in vitro Candida albicans biofilm viability. Braz Dent J. 2012 Sep-
Oct;23:547-54.

3. Uludamar A, Ozkan YK, Kadir T et al. In vivo efficacy of alkaline peroxide tablets and
mouthwashes on Candida albicans in patients with denture stomatitis. J Appl Oral Sci. 2010 May-
Jun;18:291-6.

4. Barrett D. Interventions for cleaning dentures in adults. International Journal of Evidence-Based

Healthcare. 2010 Dec;8:286-7.

5. Nikawa H, Hamada T, Yamashiro H et al. A review of in vitro and in vivo methods to evaluate the
efficacy of denture cleansers. The International Journal of Prosthodontics. 1999;12:153-9.

6. Cruz PC, Andrade IM, Peracini A et al. The effectiveness of chemical denture cleansers and
ultrasonic device in biofilm removal from complete dentures. Journal of Applied Oral Science.
2011;19:668-73.

7. Hutu E, Pauna M, Bodnar V et al. Edentatia Totala. Editura National, Bucuresti, Romania 2005

8. Pauna M, Preoteasa E. Aspecte practice in protezarea edentatiei totale. Editura Cermaprint,

Bucuresti, Romania 2005

9. Müller F, Naharro M, Carlsson GE. What are the prevalence and incidence of tooth loss in the adult
and elderly population in Europe? Clin Oral Implants Res. 2008;19:326-8.

10. Musacchio E, Perissinotto E, Binotto P et al. Tooth loss in the elderly and its association with
nutritional status, socio-economic and lifestyle factors. Acta Odontol Scand. 2007;65:78-86.

11. Felton D, Cooper L, Duqum I, et al. Evidence-based guidelines for the care and maintenance of
complete dentures: A publication of the American College of Prosthodontics. JADA 2011;142:1-20

39
12. Li X, Kolltveit KM, Tronstad L, Olsen I. Systemic diseases caused by oral infection. Clin
Microbiol Rev 2000;13:547-558

13. Yoon MN, Steele CM. The oral care imperative: the link between oral hygiene and aspiration
pneumonia. Top Geriatr Rehabil 2007;23:280-288

14. Rossato MB, Unfer B, May LG, Braun KO. Analysis of the effectiveness of different hygiene
procedures used in dental prostheses. Oral Health Prev Dent. 2011;9:221-7

15. Peracini A, Andrade IM, Paranhos HFO et al. Behaviors and habits of hygiene for complete denture
wearers. Braz Dent J 2010;21:247-252.

16. Paranhos HF, Salles AES, Macedo LD et al. Complete Denture Biofilm after Brushing with
Specific Denture Paste, Neutral Soap and Artificial Saliva. Braz Dent J 2013;24:47–52.

17. Machado AL, Giampaolo ET, Vergani CE et al. Weight loss and changes in surface roughness of
denture base and reline materials after simulated toothbrushing in vitro. Gerodontology. 2012
Jun;29:121-7

18. Freitas Pontes KM, Holanda JC, Fonteles CS et al. Effect of toothbrushes and denture brushes on
heat-polymerized acrylic resins.Gen Dent 2016;64:49-53.

19. Moore TC, Smith DE, Kenny GE. Sanitization of dentures by several denture hygiene methods. J
Prosthet Dent 1984;52:158-163.

20. McCabe JF, Murray ID, Kelly PJ. The efficacy of denture cleansers. Eur J Prosthodont Restor Dent
1995;3:203-207

21. Muscat Y, Farrugia C, Camilleri L et al. Investigation of Acrylic Resin Disinfection Using
Chemicals and Ultrasound. Journal of Prosthodontics 2016

22. Nishi Y, Seto K, Kamashita Y et al. Survival of microorganisms on complete dentures following
ultrasonic cleaning combined with immersion in peroxide-based cleanser solution. Gerodontology
2016;31:202-209

23. Charasseangpaisarn C, Wiwatwarrapan C. The effect of various frequencies of ultrasonic cleaner

in reducing residual monomer in acrylic resin. Ultrasonics 2015;63:163-167

40
24. Myers H M, Krol A J. Effectiveness of a sonic-action denture cleaning program. J Prosthet Dent
1974;32:613-618

25. Muenchinger F S. Evaluation of an electrosonic denture cleaner. J Prosthet Dent 1975;33:610-614

26. Andersen B M, Banrud H, Boe E, et al. Comparison of UV C light and chemicals for disinfection of
surfaces in hospital isolation units. Infect Control Hosp Epidemiol 2006;27:729–734

27. Lee H-E, Li C-Y, Chang H-W, et al. Effects of different denture cleaning methods to remove
Candida albicans from acrylic resin denture based material. Journal of Dental Sciences 2011;6:214-220

41