INTRODUCERE

Proiectul „Monitorizarea temperaturii și a calității aerului într-o locuință” tratează

problema temperaturii în 5 capitole structurate astfel:
În capitolul I avem prezentată o scurtă descriere a locuinţei inteligente, câteva
caracteristici care deosebesc o locuinţă inteligentă de una obişnuită.
În capitolul II se prezintă scările de măsură atât în grade Celsius cât şi Kelvin,
principalele categorii de senzori şi traductoare, cu clasificări şi cu adaptoarele
traductoarelor de temperatură.
În capitolul III avem prezentate câteva ideii generale despre achiziţii, schema
logică de funcţionare, prezentarea plăcii de achiziţie USB 6008, prezentarea mediului de
programare LabVIEW şi a aplicaţiei în sine împreună cu panoul frontal şi diagrama.
În capitolul IV avem prezentată aplicaţia hardware, schema de condiţionare a
senzorului de temperatură LM 335, schema bloc a aplicaţiei, împreună cu părţile sale
componente, releele electromagnetice, amplificatoarele operaţionale, circuitul neinversor.
În capitolul V avem concluzii despre casa inteligentă, mediul de programare
LabVIEW şi achiziţia cu placa USB 6008.
În partea de anexe avem prezentate toate părţile electronice folosite la partea
hardware: LM 335, placa de achiziţie, LM 7800, LM 301, tranzistorul 2N222, LM 741,
BD 243C, precum şi un model de casă inteligentă (o casă a viitorului).
Aplicabilitatea acestei aplicaţii poate fi una multiplă, mai ales că monitorizarea şi
menţinerea temperaturii între anumite limite stabilite de utilizator este una generală. În
industrie această problemă are ca principale scopuri optimizarea fluxurilor termice,
reducerea pierderilor prin transferul de căldură, asigurarea anumitor condiţii climatice în
fazele de producţie. O altă utilizare poate fi în controlul temperaturii la automobile.
O primă îmbunătăţire acestui proiect se putea face prin adăugarea unui senzor de
umiditate şi presiune atmosferică. Am ales această variantă de control şi monitorizare a
temperaturii, deoarece senzorul LM 335 are costuri de achiziţie mici, dar cu toate acestea

1
este un senzor liniar de mare precizie, având o eroare destul de mică daca este cum
trebuie calibrat.

CAPITOLUL I
LOCUINȚĂ INTELIGENTĂ

1.1. Prezentare generală.

O întrebare care ne frământa din ce în ce mai des, este „Cum va arăta casa
viitorului?” evident înţesată de aparatură electrocasnică, telefoane, termostate, monitoare
şi sunete Dolby Digital, provenit din pereţi, toate legate la microprocesoare ce permit
comunicarea între ele şi cu ocupanţii casei.
Inteligenţa unei case derivă din instalarea şi configurarea unor sisteme capabile să
comande anumite acţiuni. O acţiune simplă poate fi aceea de a aprinde lumina folosind
un controler îndepărtat. De asemenea se poate schimba canalul de la televizor folosind un
controler îndepărtat (telecomanda). În casa inteligentă un număr de sisteme electrice (la
fel ca toate aparatele electrice din casă) pot fi controlate şi automatizate cu ajutorul unei
unităţi de comandă (controller îndepărtat) sau automat. Tehnologia casei inteligente mai
poate fi folosită pentru a monitoriza activitatea celor din casă, şi să alerteze, daca este
cazul, anumite agenţii de pază.
Astăzi locuinţa inteligentă care încorporează elemente de inteligenţă artificială,
reprezintă în primul rând, simbioza construcţiilor modulare, reconfigurabile în funcţie de
utilitatea, uşoare şi rezistente, cu facilităţi sporite de confort şi de comunicaţii, adaptabile
la schimbările de climă şi lumină, uşor de reţinut şi de reparat, cu consumuri energetice
scăzute şi securitate crescută, atât la acţiuni criminale, cât şi la incendiu, fenomene
meteorologice periculoase , mişcări seismice.
În al doilea rând locuinţa inteligentă reprezintă un ansamblu funcţional integrat,
dar deschis, perfectibil, în care gradul de confort reprezintă un maximum dinamic adaptat
la consumuri energetice minime, funcţionalităţi maxime şi transferuri optimale de lumină

2
şi căldură dinspre mediul exterior. În această dinamică de confort maxim, influenţa
căldurii asupra mediului (noxe, deşeuri etc.) este minimă.
Cu ajutorul a câteva sisteme automate, bine puse la punct, se pot controla toate
echipamentele electrice atunci când se intră (pornit) sau se iese (oprit), dintr-una sau mai
multe încăperi. Astfel, se poate eficientiza şi sistemul de întreţinere şi curăţenie a
încăperilor.
Un aspect foarte important pentru o locuinţă cu multe încăperi este controlul
instalaţiilor de aer condiţionat, încălzire si iluminare.
Cu ajutorul unor senzori de prezenţă se poate controla consumul de energie
electrică în camerele neocupate, neavând nici un echipament pe poziţia pornit.
Managementul încăperilor este gândit pentru comanda individuală, automat, astfel încât
să regleze regimul de funcţionare al facilitaţilor pentru fiecare cameră în parte.
Programarea sistemelor şi echipamentelor folosite la construcţia acestei case duce
astfel la o serie întreagă de facilitaţi şi avantaje cum ar fi:

− să vii acasă şi să fie caloriferele calde, o temperatura agreabilă, să se aprindă

televizorul când doreşti, să cobori în sufragerie, să uzi gradina fără a ţine furtunul în
mână;

− cu jumătate de ora înainte de trezire caloriferul electric va fi pornit în baie şi

bucătărie;

− podeaua se va încălzi cu zece minute înainte să intri in baie;

− la intrarea în baie luminile se aprind imediat şi treptat, radioul porneşte, iar

ventilaţia este pusă în funcţiune;

− la plecare căldura, lumina şi radioul se opresc, iar ventilaţia mai funcţionează un

timp prestabilit;

− uşile şi ferestrele vor avea senzori care vor declanşa alarma şi vor iniţializa un
mesaj care va fi transmis telefonic dacă este nevoie;

3
 − instalaţia electrică poate fi programată astfel încât să se utilizeze cât mai eficient
energia electrică;

− jaluzele dotate cu motoraşe pot fi lăsate sau ridicate în funcţie de căldura sau
luminozitatea soarelui;

− închizătoarele automate ale ferestrelor pot fi puse în funcţiune pe anumite

perioade de timp programate pentru a deschide aerisirea, sau se pot deschide în funcţie de
nivelul de umiditate măsurat de senzor;

− se pot activa automat instalaţii de irigare. Astfel in perioada concediului plantele

vor fi îngrijite automat. Peluza din faţa casei va fi udată zilnic la aceeaşi ora, mai puţin în
zilele ploioase, datorită senzorul de umiditate, declanşarea este inhibată;

Interfaţa de calculator poate fi programată să trimită comenzi şi secvenţe pentru

toate echipamentele din încăpere şi să comande individual fiecare modul: spre exemplu,
secvenţa 1 care activează instalaţia de încălzire în cazul in care temperatura a scăzut sub
cea stabilită în prealabil; secvenţa 2 aprinde toate luminile atunci când afara se
întunecă,etc.

Aceste secvenţe pot fi activate de semnale trimise de diferiţi senzori. După ce

această interfaţă a fost programată,ea se deconectează de la calculator şi se conectează
într-o priză obişnuită. În cazul căderilor de tensiune nu îşi pierde memoria, ea putând
declanşa rutinele în continuare datorită acumulatorilor proprii.

Când toata lumea este plecată de acasă şi nu se doreşte să se afle acest lucru,
sistemul poate acţiona programat să închidă sau să deschidă perdelele, jaluzelele
interioare şi exterioare, astfel încât se crează impresia că acea casă este locuită.

Se poate vedea vizitatorul. Daca acesta este suspect, nu i se permite accesul în

casă.

Daca cineva încearcă să pătrundă cu forţa în casă, ea poate apăsa un buton de pe

telecomandă şi un grilaj sau alt câmp de protecţie va fi coborât pentru a bloca accesul.

4
 Dacă sunt probleme se poate cere ajutor, apăsând un buton de panică. Alarma va
avertiza sonor, luminile vor intra în sistem de stroboscop şi un mesaj preînregistrat va fi
trimis către anumite persoane, solicitând ajutor.

O sonerie poate anunţa prezenta unei persoane care a intrat în curte.

Pentru persoanele în vârstă există diverse sisteme de automatizare a aparaturii

casnice şi de siguranţă simplu de utilizat.

Acest sistem oferă mai ales persoanelor care nu se pot deplasa, facilităţi cum ar fi:

 Controlul luminii şi instalaţiei de încălzire;

 Controlul televizorului, radioului, etc;

 Solicitarea ajutorului prietenilor sau rudelor, personalului de specialitate

(mai ales la spitale) cu ajutorul mesajului vocal înregistrat pe robotul
telefonic. Toate acestea cu ajutorul unei telecomenzi multifuncţionale
când suntem acasă sau prin intermediul internetului atunci când nu suntem
acasă.

La întoarcerea acasă, se dezarmează cu ajutorul telecomenzii sistemul de

securitate în momentul în care se ajunge la poarta casei. Telecomanda poate fi de
dimensiunile unei cutii de chibrituri şi poate avea o raza de 40 m.

Noaptea luminile din gradina şi din faţa uşii de la garaj se aprind cu ajutorul unor
senzori în funcţie de lumina de afară.

Când casa este ocupată consola de securitate poate fi setată să anunţe auditiv că
cineva a deschis poarta pentru ca cineva din casa să poată vizualiza cine a intrat în curte.

Când casa nu este ocupată, sistemul de alarmă urmează un program pentru

protecţia casei. Daca un intrus pătrunde în gradina, luminile şi radioul din casă vor fi
automat pornite, creând impresia de casă locuită.

5
 Uneori hoţii sunt pacaliti de faptul că în casa în care doresc să intre este lumină.
Multă lume crede că dacă lasă lumina aprinsă sau un radio funcţionând îi vor induce in
eroare. Hoţii nu mai sunt atât de uşor de păcălit. Dar dacă observă că luminile se aprind şi
se sting aleatoriu, dacă un radio porneşte şi se opreşte la intervale neregulate de timp sau
dacă aud lătrat de câine, ei vor fi puşi pe fugă.

În perioada de vacanţă, se poate programa:

 Oprirea automată a sistemului de încălzire şi pornirea acestuia cu câteva ore

înainte de revenirea acasă;
 Stingerea automată a luminilor în camerele în care nu se detectează mişcare într-
un interval de timp presetat;

 Programarea funcţionarii echipamentelor în funcţie de anotimp, zi sau noapte;

 Posibilitatea programării sistemului electric din casă în funcţie de personalitate şi

necesităţile fiecărui utilizator;

 Supravegherea copiilor aflaţi în piscină sau în camera lor, prin intermediul

fiecărui TV din casă sau prin intermediul calculatorului;

 Monitorizare şi control de la distanţă (birou, etc.) chiar prin telefon;

 Se poate stabili un perimetru „periculos”, astfel dacă acesta este încălcat se

declanşează alarma;

 Programarea aprinderii, la apusul soarelui, a luminilor din holul de acces în casă

şi scăderea intensităţii până la nivelul de iluminare de veghe;

 Închiderea în fiecare noapte la ore stabilite, a televizorului sau a altor echipamente

amplasate în camera copiilor;

6
  Pornirea luminilor, a încălzirii sau a centralei cu ajutorul telefonului de exemplu,
înainte de a ajunge acasă, din maşină sau de la serviciu;

 Acces din toate camerele la întregul sistem multimedia;

 Sursă de energie neconvenţională (celule fotovoltaice sau energia eoliană);

Deoarece realizarea unei locuinţe inteligente a viitorului este un proiect de o mare

anvergură, nu putea face subiectul unei singure lucrări; de aceea am ales doar câteva
sisteme din cele amintite mai sus pentru o prezentare amănunţita si anume:

 Menţinerea şi controlul temperaturii, între anumite valori setate de utilizator şi

anume: dacă se depaşeşte o anumită valoare mai mare decât cea setată se porneşte
automat aerul condiţionat, şi dacă se atinge o temperatura mai mică decât cea
setată se porneşte centrala.

În imaginile de mai jos prezentăm câteva idei de case inteligente, module de

control, panouri de comandă şi vizualizare a diferitelor elemente ale casei inteligente.

  

  

     

7
1.2. Funcţionalităţile casei inteligente.

1.2.1. Componenţa sistemului:

 Unitate centrală;
 Ieşiri 230v pentru toate luminile;
 Ieşiri 230v pentru electrovalva irigare;
 Ieşiri 230v pentru zone de lumini reglabile;
 Ieşiri de comandă pentru controlul caloriferelor;
 Intrări pentru toate întrerupătoarele din casă;
 Intrări pentru toate detectoarele PIR şi senzori magnetici, detectoare de fum si
gaz;
 Intrări pentru toate termometrele din locuinţă plus 1 termometru de exterior;
 Panou LCD color touchscreen cu 8 taste pentru comenzi rapide;
 Senzori PIR, magnetici, fum, gaz, ploaie, crepuscular;
 Electrovalve pentru comanda caloriferelor;

1.2.2. Ergonomie.
Toate întrerupătoarele sunt de tip simplu(1 sau 2 taste),amplasarea se face pe
criterii de ergonomie,nu electric.Comanda mai multor scenarii luminoase se va face cu un
singur întrerupător Layout individual.

1.2.3. Confort.
 Pornirea automată pe baza de prezenţă a luminilor pe holuri;
 Pornirea automată a irigării grădinii pe timp de noapte şi prevenirea pornirii în
timp ce se afla persoane în gradină;
 Reglarea temperaturii se face în fiecare cameră în grade Celsius, iar sistemul
comandă caloriferele pe baza temperaturii reale pentru a o menţine la valoare
comandată.

8
1.2.4. Funcţionalitate.
 ÎNCHIDE TOT: la părăsirea locuinţei prin apăsarea unui singur buton se
realizează următoarele funcţii:
o Se sting toate luminile;
o Se opreşte alimentarea prizelor comandate;
o Încălzirea trece pe modul economic;
o Se alarmează sistemul de alarmă;
o Opţional se activează modul de simulare prezenţă.
 Presetări pe lumini;
 Economie de energie termică şi electrică;
 Schema de temporizare individuală programabilă de 3 valori presetabile de
temperatură ce se pot comanda automat la 3 ore diferite;
 Numărul funcţiilor opţionale este practic nelimitat, folosind ca bază sistemul
standard;
 Interfon la ambele porţi ce permite vizualizarea şi conversaţia atât la parter, etaj
cât şi vizualizarea şi ascultarea pe televizor;
 Funcţie silent automată sau manuală.

1.2.5. Securitate.
 Funcţiile standard de alarmă cu detectare de mişcare şi de uşi deschise, fum şi
gaz, sirenă interior şi exterior;
 Funcţie de panică pe întrerupător la etaj (se aprind toate luminile);
 Vizualizarea pe ambele etaje a camerelor de supraveghere şi pe televizor;
 Vizualizare a planului de prezenţă în locuinţă pe baza senzorilor PIR.

9
 CAPITOLUL II

PRINCIPII DE MĂSURARE

2.1. Noţiuni generale.

Temperatura este mărimea neelectrică cea mai des măsurată. Senzorii de

temperatură folosiţi în automatizări au o mare varietate, datorită gamei largi de
temperatură care se măsoară, precum şi preciziei cu care se măsoară într-un anumit
domeniu. Eroarea de măsură se datorează în primul rând defectelor de schimb de caldura
între senzor şi mediu. Evaluarea erorii de masurare se face prin calculul raspunsului
senzorului, această eroare fiind cu atât mai mică cu cât conducţia termică senzor-corp
este mai mare. O altă sursă de eroare poate fi încalzirea senzorului datorita curentului
propriu care trece prin senzor (mai ales în cazul traductoarelor parametrice).
Marea varietate a trductoarelor se mai datoreaza şi caracteristicilor constructive
ale lor, care sunt determinate de mediile în care ele trebuie să funcţioneze.
Fenomenele care stau la baza funcţionării senzorilor de temperatură prezintă la fel
o mare diversificare. Conversia temperatură – mărime electrică, facută de senzor, se
realizează pe baza efectelor produse de câmpul termic asupra diferitelor materiale
conductoare sau semiconductoare.

10
 Efectele produse de temperatură asupra diferitelor corpuri cu care vin în contact
direct sau indirect sunt: dilatarea, modificarea dimensiunilor solidelor sau modificare
volumului lichidelor, variaţia conductivităţii electrice la materiale conductoare sau
semiconductoare, modificarea proprietăţilor magnetice în cazul unor materiale
magnetizabile, apariţia şi variaţia unei tensiuni electromotoare (pentru senzori activi),
variaţia intensităţii şi a spectrului radiaţiei emise de corp, precum şi modificarea
frecvenţei de rezonanţă a materialului.
Traductoarele de temperatură, pe lângă realizarea conversiei temperatură –
marime electrică, trebuie să aibă şi alte proprietăţi, cum sunt: sensibilitate,
reproductibilitate, timp de raspuns mic, liniaritate pe un domeniu cât mai mare, montare
şi interschimbabilitate rapidă şi uşoară. Ele trebuie să fie protejate împotriva unor
eventuale acţiuni distructive mecanice sau chimice. Aceste protecţii care se adaugă în
timpul realizarii traductoarelor duc la scăderea performanţelor acestora.
Pentru a face o alegere corectă a senzorului de temperatură trebuie analizate prima
dată cerinţele legate de intervalul de temperatură în care trebuie să funcţioneze, timpul de
răspuns, sensibilitatea, precizia cu care se stabileşte temperatura, temperatura maximă la
care va fi supus senzorul, timpul de utilizare, daca sesizarea se face cu sau fără contact, şi
nu în ultimul rând, costurile care sunt direct proportionale cu precizia senzorului şi cu
modul lui de montare.
Traductoarele de temperatura pot fi folosite şi la măsurarea indirectă a altor
mărimi neelectrice, ca de exemplu: debit, viteza, valoarea efectivă a tensiunii sau a
curentului, presiuni joase.

2.2. Consideraţii introductive. Definiţii.

Noţiunea de temperatură îşi are originea în anumite senzatii ale organelor de

simţ umane prin intermediul cărora se pot face aprecieri referitoare la starea termică a
corpurilor.
Fundamentarea ştiinţifică a noţiunii de temperatură este dată prin intermediul
termodinamicii şi fizicii statice care studiază forma de mişcare a materiei denumită
“mişcare termică”. Proprietatea de tranzitivitate permite compararea temperaturii pentru
sisteme diferite fără a le pune în contact termic, folosind un anumit corp ca intermediar.

11
 În vederea eliminării caracterului convenţional al temperaturii empirice, pornind
de la principiul al doilea al termodinamicii se defineşte noţiunea de termperatură
termodinamică T ca fiind inversul factorului integrant al expresiei schimbului de căldură
în sistemele termodinamice.
dS=dQ/T
Unde dS este variaţia elementară a entropiei sistemului şi dQ este căldura
schimbată corespunzătoare.
Se poate demonstra că la o trecere cvasistatică reversibilă a unui sistem
termodinamic de la o stare la alta temperatura T nu-si schimbă sensul şi se postulează,
astfel că temperatura termodinamică poate avea numai valori pozitive, de unde şi
denumirea de temperatură absolută. Este de observat că între valorile temperaturii
absolute T si cele ale temperaturii empirice θ se pot stabili relaţii dependente de modul
convenţional în care se determină şi se exprimă θ.

2.3. Scări de temperatură. Unităţi de măsură.

În principiu, construcţia unei scări de temperatură presupune atribuirea de valori

arbitrare θ1, θ2, temperaturilor corespunzatoare unor fenomene fizice, cu o bună
reproductibilitate (de exemplu, solidificarea sau fierberea substanţelor pure). Intervalul
θ2-θ1 se împarte într-un număr N oarecare de părţi egale, rezultând subintervalul de bază
care se adoptă ca unitate a scării şi căruia i se atribuie denumirea de grad de temperatură.
1ºC=(θ2-θ1)/N
În continuare se alege o proprietate fizică P a unui anumit corp (denumit corp
termometric) care depinde liniar, de temperatura cu suficient de bună aproximaţie pe
intervalul [θ1, θ2]. Ca exemple de astfel de proprietăţi se pot menţiona dilatarea termică,
variaţia rezistenţei electrice cu temperatura etc. În aceste condiţii scara de temperatură
este definită de relaţia:
 2  1
   P  P1   1
P2  P1
unde P2-P1, reprezintă variaţia proprietăţii P pentru intervalul considerat, iar P-P1,este
variatia corespunzatoare pentru θ.

12
 Se observă că împărţind variaţia P2-P1, a proprietăţii P în N părţi egale se obţine:
 2  1 P  P1
  1  
N  P2  P1  N
care exprimă valoarea în grade a intervalului determinat de temperatura de măsurat θ în
raport cu referinţa θ1.
Potrivit relaţiilor de mai sus, rezultă că se pot construi scări termometrice
diferite în funcţie de valorile adoptate convenţional pentru intervalul [θ1, θ2] şi de
proprietatea P. Mai mult decât atât, scările de temperatură pentru acelaşi interval şi
acelaşi tip de proprietate pot conduce la valori numerice diferite pentru θ, [θ1, θ2] în
funcţie de particularităţile corpului termometric.
În prezent există două tipuri de scări de temperatură adoptate de Conferinţa
Generală de Măsuri şi Greutăţi:
- Scara termodinamică de temperatură (STT);
- Scara internaţională practică de temperatură (SIPT).
Scara termodinamică de temperatură, denumită şi scara Kelvin, este o scară
absolută, construită pe baza teoremei lui Carnot care derivă din principiul al doilea al
termodinamicii.
La cea de a XIII-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi din 1967 s-a
adoptat, pe linia celor de mai sus, urmatoarea definiţie:
“Temperatura de bază, este temperatura termodinamică al carui simbol
este T; unitatea de temperatură termodinamică este kelvinul cu simbolul K.
Kelvinul este fracţiunea 1/273,16 din temperatura termodinamică corespunzatoare
punctului triplu al apei”.
Aceeaşi Conferinţă a stabilit că, în afara temperaturii termodinamice T,
exprimată în Kelvini, se poate folosi şi temperatura Celsius θ, pentru care punctul zero se
află cu 0,01ºK sub punctul triplu al apei.
θ=T-273,15 ºC
Un interval sau o diferenţă de temperatură, au aceeasi valoare indiferent de
modul de exprimare în grade Kelvin sau grade Celsius.

13
2.4. Principiile funcţionale ale traductoarelor de temperatură. Clasificări.

Temperatura reprezintă una dintre mărimile cele mai frecvent măsurate în

numeroase domenii datorită faptului că în majoritatea proceselor fizice, chimice,
biologice, naturale sau artificiale, intervin fenomene de natură termică.
Supravegherea şi/sau reglarea temperaturii pot fi întâlnite practic în toate
ramurile industriale, principalele scopuri fiind optimizarea fluxurilor termice în procesele
tehnologice, întocmirea bilanţurilor de energie termică, evaluarea şi reducerea pierderilor
prin transfer de căldură, asigurarea si menţinerea anumitor condiţii climatice în fazele de
producţie, depozitare sau transport, etc.
Valorile temperaturilor care trebuie măsurate variază în limite largi de la 200ºC
pana la 3000-3500ºC.
O primă clasificare a traductoarelor de temperatură, bazată pe modul în care
elementul sensibil preia energia de la mediul a cărui temperatură se măsoară, permite să
se distingă două mari categorii:
- traductoare de temperatură cu contact;
- traductoare de temperatură fără contact.
În cazul primei categorii elementul sensibil se află în contact direct cu mediul,
preluarea energiei termice efectuandu-se prin conductibilitate sau convecţie.
Traductoarele de temperatură cu contact reprezintă categoria cea mai frecvent utilizată în
domeniul: 200…1600ºC.
Problema cea mai importantă, din punct de vedere al preciziei, este aceea a
influenţei pe care o exercită introducerea elementului sensibil asupra câmpului de
temperatură existent în mediul de măsurat. Transferul de căldura de la mediul de măsurat
la elementul sensibil necesită un anumit timp, de dorit cât mai redus, până la atingerea
echilibrului termic. Constantele de timp caracteristice acestor traductoare sunt sensibil
mai mari decat ale traductoarelor pentru alte marimi şi ele reprezintă un indicator de
performanţă esenţial în proiectarea sistemelor de reglare. De asemenea trebuie relevată
necesitatea unor mijloace de protecţie a elementului sensibil la imersia acestuia în medii
corozive, metale topite, etc.
Pentru temperaturi mai ridicate, până la 30003500ºC, la măsurarea temperaturii
pe suprafete, sau în cazul unor obiecte în mişcare, sunt întrebuinţate traductoarele de

14
temperatură fără contact care funcţionează pe baza radiaţiilor emise de corpurile aflate la
temperaturi ridicate. Elementul sensibil, situat în afara mediului a cărei temperatură se
măsoară, are capacitatea de a detecta, la o distanţă convenabilă, energia radiantă pe o
anumită lungime de undă (radiaţia monocromatică) sau pe întreg spectrul de radiaţie
(radiaţia totală).
Traductoarele de temperatură fără contact, fiind folosite la temperaturi înalte, se
mai numesc şi traductoare de tip pirometric.

2.5. Traductoare de temperatură cu contact bazate pe efecte termomecanice.

Principiul de funcţionare. Această categorie de traductoare cu elemente

sensibile a căror functionare se bazează pe proprietatea corpurilor de a-şi modifica un
parametru (lungimea, volumul presiunea) dependent de temperatura mediului în care sunt
imersate, efectul fiind o deplasare liniară sau unghiulară, prelucrată corespunzator de
către adaptor.

2.5.1. Traductoare de temperatură bazate pe principiul dilatării corpurilor.

Prin utilizarea unor metale cu coeficienţi de dilatare liniară mari, se realizează
traductoare de temperatură cu tijă şi bimetalice, iar pe baza dilatării lichidelor se obţin
traductoare de temperatură cu rezervor (termometrice).

2.5.1.1. Traductoare de temperatură cu tijă.

Aceste traductoare se bazează pe proprietăţile de dilatare liniare ale corpurilor.
Astfel, dacă se consideră o tijă metalică de lungime l0 la temperatura 0 aceasta va avea
lungimea l la temperatura teta în conformitate cu relaţia:
l=l0[1+med.(-0)]
unde med. este coeficientul de dilatare liniară medie, pe intervalul de temperatură
considerat -0 al tijei.
Caracteristici, utilizări: În mod obişnuit traductoarele de temperatură cu tijă
asigură o precizie de 1…5%, pe un domeniu maxim de temperatură 0…1000ºC, tija
având lungimea de 40…600mm. Se utilizează ca termocontacte pentru supravegherea şi
semnalizarea depăşirii limitelor în rezervoare de prelucrare sau în depozite, iar asociate

15
cu amplificatoare tip ajutaj-paletă ca traductoare de temperatură cu semnal de ieşire
pneumatic. Au avantajul că urmăresc temperatura medie, fiind ieftine, robuste, cu putere
mare de acţionare şi dejavantajul că sunt puţin precise, de dimensiuni mari, cu timp mare
de stabilizare.

2.5.1.2. Traductoare de temperatură bimetalice.

Traductoarele de acest tip au la bază acelaşi fenomen de dilatare a corpurilor
solide diferenţiindu-se de cele cu tije prin modul de construcţie al elementelor sensibile.
În practică, pentru creşterea sensibilităţii, elementul sensibil bimetalic se
realizează sub formă plan spiralată sau elicolidală din aliaje metalice (fier-nichel-crom)
pentru lamelă – coeficient mare de dilatare termică. Similar traductoarelor cu tijă, cele
bimetalice sunt în principal utilizate-excluzând construcţia de aparate indicatoare de
temperatură-la realizarea releelor termice.
Caracteristici, utilizari: În general traductoarele de temperatură bimetalice se
utilizează la supravegheri şi reglări bipoziţionale pentru procese termice simple, cu
domeniul de măsurare maxim cuprins intre -100ºC si 600ºC, asigurând o precizie de 1…
3%. Au avantajul că sunt foarte ieftine, robuste, forţă mare de acţionare, dar au
dezavantajul că sunt mai puţin precise de dimensiuni mari, cu timp mare de răspuns.

2.5.1.3. Traductoare de temperatură cu rezervor.

Funcţionarea acestor traductoare se bazează pe dilatarea volumetrică a lichidelor
aflate în incinte prevăzute cu contacte, care au rolul de a sesiza atingerea unor valori de
temperatură prestabilite; având forme şi construcţii similare termometrelor cu lichid, se
mai numesc şi termometre cu contacte sau termometre regulatoare.
Principiul de funcţionare al termometrelor regulatoare se bazează pe variaţia
volumetrică cu temperatura a lichidului termometric în conformitate cu relaţia:
V=V0[1-αmed.(-0)]
unde V0, V sunt volumele lichidului la temperaturile 0 şi , iar αmed. este coeficientul
mediu de dilatare volumică a lichidului în intervalul de temperatură -0, la care s-a
aplicat corecţia de dilatare volumică a rezervorului si capilarului unde se păstrează,
respectiv are loc expansiunea lichidului.

16
 Termometrele cu contacte se construiesc în două variante:
- cu contacte electrice fixe;
- cu contact electric mobil (wertex).
Caracteristici, utilizări: Datorită preciziei ridicate şi domeniile mari de utilizare
termometrele cu contact mobil sunt folosite în instalaţiile de termostatare, camerele
climatice, etc.; pentru protecţia contactului electric a termometrului se utilizează fie relee
intermediare de curenţi mici care comandă circuitele de forţă, fie circuite electronice cu
prag adecvate.

2.6. Traductoare de temperatură manometrice.

Traductoarele manometrice sunt sisteme închise alcătuite dintr-un rezervor R,

dintr-un manometru M şi dintr-un tub capilar de legatura TC.
Principiul funcţional - constructiv. Funcţionarea acestor categorii de
traductoare se bazează pe variaţia cu temperatură a presiunii sau volumului unui fluid
aflat într-un recipient închis etanş.
Variaţia de presiune, rezultată ca efect al variaţiei de temperatură aplicată
fluidului de lucru, este preluată cu elemente sensibile elastice de presiune şi transformată
într-o deplasare liniară sau unghiulară, care este apoi prelucrată corespunzator în adaptor
pentru scopuri de indicare, sesizare de valori limită sau reglare directă.
În cele mai multe aplicaţii fluidul de lucru este un lichid (parafina, în gama
140…200ºC; glicerina, în gama 0…160ºC; alcool în gama -50…300ºC; xilenn, în gama
-40…300ºC etc.), existând însă şi variante cu vapori saturaţi (propan, în gama -40…0ºC;
clorura de metil în gama 0…120ºC ţi altele ) şi mai rar, se utilizează un gaz (azotat, heliu,
bioxid de carbon), în gama -210 …550ºC împarţită în subdomenii, în funcţie de tipul
gazului.
În cazul utilizării vaporilor saturaţi ,lichidul din rezervor ocupă aprox. 2/3 din
volumul acestuia, iar tubul capilar are terminaţia permanent imersată în lichid, astfel că
presiunea dependentă de temperatură, după o lege neliniară, se datorează vaporilor
saturaţi aflaţi în spaţiul neocupat de lichid.
Caracteristici, utilizări: Avantajele majore ale traductoarelor de temperatură
manometrice constau în construcţia lor simplă şi în faptul ca nu necesită surse auxiliare

17
de energie, presiunea rezultată în funcţionare fiind suficientă să acţioneze elementele de
execuţie simple de tip contact electric sau robinet de reglare; aceste avantaje explică larga
lor utilizare industrială, care a tras după sine o mare varietate constructivă.

2.7. Traductoare de temperatură cu contact, bazate pe efecte termoelectrice.

În această categorie intră traductoarele de temperatură cu cea mai mare

diversitate constructivă şi utilizare industrială, deoarece acoperă un domeniu larg de
temperatură cu o bună precizie, au o construcţie relativ simplă şi pretabilă unei producţii
de serie mare, nu prezintă piese în mişcare, sunt capabile să lucreze în medii ambiante
agresive, variaţii mari de presiune, umiditate temperatură, vibraţii, şocuri, etc.
Elementele sesibile cel mai des utilizate utilizare din categoria traductoarelor
bazate pe efecte termoelectrice sunt termocuplurile, termorezistenţele, termistoarele,
peliculele rezistive, semiconductoarele; acestea se prezintă în diverse tipodimensiuni şi
forme constructive, recomandabile unei anumite aplicaţii sau pentru un domeniu mai
larg, dând astfel posibilitatea utilizatorului să implementeze soluţia cu eficienţă maximă.
La baza funcţionării acestui tip de traductor, stă proprietatea unor metale pure şi
aliaje semiconductoare de a-şi varia rezistenţa cu temperatura.

2.7.1. Traductoare de temperatură cu termocupluri.

La baza funcţionarii acestui tip de traductoare, denumite şi termocupluri, stau
efectele Peltier-Thomson asupra unui cuplu din două metale cu proprietăţi termoelectrice
cât mai diferite.
Termoelectrozii sunt confecţionaţi din materiale omogene fără impurităţi,
tensiuni mecanice, deformări, care trebuie să dezvolte o tensiune t.e.m. în funcţie de
temperatură, cât mai mare, să aibă o conductibilitate termică ridicată, un coeficient de
variaţie cu temperatura rezistenţei electrice mică, să fie rezistente la coroziune, şocuri
termice şi mecanice, să nu-şi schimbe în timp caracteristicile.
Pentru măsurări de temperatură în reactoare nucleare se utilizează termocupluri
PtMo(5%)-PtMo(0,1%), care acoperă acelaşi domeniu de măsurare ca şi termocupluri
PtRh-Pt, folosirea acestuia din urmă nefiind indicată întrucat rhodiul, într-un flux de
neutroni, se transformă uşor în paladiu, ducând la decalibrarea termocuplului.

18
 Ca termocupluri nemetalice se menţionează: MoSi2-WSi2, utilizat în medii
agresive până la 1700ºC; grafit ZrB2, utilizat la măsurări în metale topite pana la 1800ºC;
aceste termocupluri sunt puţin răspândite datorită fragilităţii, dimensiunilor mari şi slabe
reproductibilitaţi în procesul de fabricaţie; au avantajul că pot funcţiona la valori ridicate
de temperatură.
Limita maximă de utilizare a unui termocuplu depinde şi de diametrul
termoelectrozilor.
Sensibilitatea Ktc este de valori reduse nefiind constantă pe domeniul maxim de
măsurare, deci relaţia este valabilă pe intervale mici din domeniul total de funcţionare. În
consecinţă caracteristica statistică a unui termocuplu este dată sub formă tabelară prin
specificarea t.e.m. pe întreg domeniul de măsurare, incluzând şi zona cu funcţionare
intermitentă, joncţiunea de referinţă fiind considerată la 0ºC.

2.8. Traductoare de temperatură cu elemente sensibile rezistive.

În funcţie de natura materialului utilizat în confecţionarea elementului sensibil se

disting:
- termorezistenţe realizate din metale prin bobinare spaţială/plană şi prin
depunere pe suporturi izolante;
- termistoare, obţinute prin sinterizarea unor pulberi de oxizi metalici.

2.8.1. Termorezistenţe.
Cele mai răspândite termorezistenţe în aplicaţiile industriale se obţin prin
bobinarea antiinductivă, pe un suport izolant, rezistent la variaţii mari de temperatură;
elementul sensibil astfel obţinut se introduce în teci de protecţie, prevăzute cu dispozitive
de prindere şi cutii de borne similare celor utilizate la termocupluri.
Pentru exprimarea şi compararea proprietăţilor termice ale materialelor folosite
la confecţionarea elementelor sensibile se utilizează coeficientul de temperatură, definit
pe intervalul 0…100ºC prin relaţia sau raportul W100 al rezistenţelor.
R100  R0 R
 0100  ; W100  100
100 R0 R0
unde R0, R100 reprezintă rezistenţele firului la 0ºC, respectiv 100ºC.

19
 S-a observat experimental ca W100 este cu atât mai mare cu cât puritatea
metalului utilizat este mai ridicată, crescând deasemenea odată cu înlăturarea tensiunilor
mecanice ale firului rezistiv.
În mod uzual domeniul de lucru al termorezistenţelor de platină este -200…
650ºC, iar în construcţii speciale, poate fi extins până la 850ºC. Spre temperaturi înalte
apare fenomenul de volatilizare, care este contracarat prin folosirea unei sârme de platină
cu diametru mare (diametru firului este tipic 0,05mm, dar poate ajunge până la 0,5mm
atunci când se doreşte extensie a limitei superioare a domeniului de utilizare).
Folosirea termorezistenţelor din platină fără teacă de protecţie, impusă de
necesitatea obţinerii unei constante de timp foarte mici, trebuie făcută cu precauţie mai
ales în medii gazoase, deoarece, în contact cu amestecurile combustibile, platina devine
catalizator accelerând procesul de ardere, consecinţa fiind eronarea temperaturii
masurate.
Cuprul permite realizarea unei bune reproductibilităţi deoarece se poate obţine
cu puritate inaintată pe cale electrolitică, termorezistenţele din cupru fiind utilizate pe
domeniul -50C…180ºC, întrucât peste 180ºC apare fenomenul de oxidare, producând
alterarea ireversibilă a proprietăţilor de reproductibilitate.

2.8.2. Termistoare.
Termistoarele sunt materiale semiconductoare care îşi modifică rapid şi într-o
plajă de variaţie mare rezistenţa electrică sub acţiunea unor variaţii relativ reduse de
temperatură. Dependenţa rezistenţă-temperatură respectă aproximativ o lege exponenţială
de forma:
1 1 
b   
 T T0 
RT  R0  e
în care RT, R0 sunt rezistenţele termistorului la temperaturile T, respectiv T0 în Kelvini
[K], iar b este o constantă care depinde de materialul din care este confecţionat
termistorul.
Se remarcă faptul că un termistor are coeficientul de variaţie cu temperatura
negativ, întrucât:

20
 1 dRT b
   2
RT dT T
şi deoarece constanta b[k] este de valori mari (între 2500 şi 13000), sensibilitatea unui
termistor este de 8…10 ori mai mare decât a unei termorezistenţe, dar caracteristica
statică este puternic neliniară.
Există şi termistoare cu coeficient de variaţie cu temperatura pozitiv - denumite
pozistoare care prezintă o scădere lentă a rezistenţei până la o temperatură de prag,
urmată de o creştere bruscă; datorită acestei proprietăţi se utilizează la realizarea
sesizoarelor de temperatură sau ca “siguranţe” cu revenire automată.
În măsurările continue de temperatură se utilizează termistoare cu
coeficienţi,negativ liniarizate prin dispunerea unei rezistenţe invariante cu temperatura în
serie sau în parale cu termistorul.
Termistoarele se realizează din amestecuri de oxizi cu proprietăţi
semiconductoare ca: oxizii de Mn, Ni, Co, Cu, U, Fe, Zn, Al, Mg; după obţinerea unei
pulberi prin măcinare, se presează sub formă de discuri, baghete sau perle, apoi se
sinterizează la temperaturi şi în atmosfere riguros controlate.
Realizările tehnologice actuale permit obţinerea de termistoare cu
repoductibilitate a caracteristicii rezistenţă/temperatură sub 1…2% pe domenii de
utilizare cuprinse între –80ºC şi 150ºC.
În mod obişnuit domeniul de măsurare a temperaturii cu ajutorul termistoarelor
este: 100ºC…400ºC, iar în construcţie specială - denumite termistoare refractare - se
poate extinde domeniul până la 1200ºC.
Termistoarele utilizate în măsurări au rezistenţa R0 la temperatura de referinţă
(de obicei 25ºC) de ordinul K-lor, în consecinţă rezistenţa de linie nu influenţează
măsurarea ca în cazul termorezistenţelor; în acelaşi timp, fiind în construcţii miniatură,
puterea disipată este foarte redusă, de aceea curentul de funcţionare este de valori mici.
Constanta de timp a termistoarelor este de valori reduse, fiind infuenţată de
materilul utilizat penrtu protecţie.
Datorită sensibilităţii ridicate, ca şi posibilităţile foarte mari de liniarizare pe
intervale mici, aplicaţiile majore ale termistoarelor sunt pe domenii restrânse de
temperatură.

21
 2.8.3. Adaptoarele traductoarelor de temperatură cu elemente sensibile
rezistive.
Termorezistenţele şi termistoarele fac parte din categoria elementelor sensibile
parametrice - necesită energie auxiliară în procesul de măsurare a rezistenţei electrice –
astfel că, în principiu, adaptoarele destinate acestora sunt de tipul convertor rezistenţă-
semnal unificat de ieşire. Pentru realizarea adaptoarelor se au în vedere o serie de
particularităţi ca:
- Variaţia redusă a rezistenţei termorezistenţei - în special pe domenii mici
- ca şi necesităţile impuse de precizia de măsurare, implică utilizarea de
metode de punte în intrare, alimentate în c.c. şi lucrând în regim
echilibrat/dezechilibrat;
- Distanţa relativ ridicată între elementul sensibil şi adaptor impune
controlul riguros al rezistenţelor de linie prin utilizarea în intrare – după
caz – a conexiunii elementului sensibil cu 2, 3 sau 4 conductori;
- Neliniaritatea caracteristicii statice a elementului sensibil - mai ales în
cazul folosirii termorezistenţelor – ca şi a punţii de măsurare – pentru
cazul punţilor, lucrând în regim dezechilibrat – impun utilizarea de
circuite de liniarizare în structura adaptorului;
- Separare galvanică a semnalului unificat de ieşire din adaptor în raport cu
elementul sensibil şi/sau cu sursele de alimentare, impusă de condiţiile
concrete în care se utilizează traductorul;
- Modalitatea diferită de conectare a traductorului în sistemele de
supraveghere/control prin utilizarea conexiunii pe două respectiv patru
fire.

22
 Punţile de măsurare utilizate la intrarea adaptoarelor sunt, de regulă, punti
Wheatstone rezistive alimentate în curent continuu, unul din braţe constituindu-l
elementul sensibil; de asemenea, tot în cadrul acestora, sunt incluse anumite elemente de
reglaj, pentru echilibrarea iniţială, deplasarea punctului de zero, etc; iar în anumite
situaţii, aşa cum se va preciza în continuare, la cele lucrând în regim dezechilibrat, se
preferă rupturi de punţi modificate în vederea obţinerii unei dependenţe liniare cu variaţia
elementului sensibil.
Punţi de curent continuu în regim echilibrat. Pentru situaţia funcţionării în regim
echilibrat a punţii rezultă:
La conexiunea cu două conductoare:
Rθ=R2-(r1+r2)
astfel că rezistenţele celor două conductoare (r1 şi r2) pot conduce la erori semnificative,
mai ales când distanţa dintre locurile de plasare ale termorezistenţei şi ale adaptorului
(care include puntea de masurare) este mare; în plus, chiar dacă se înseriază cu R2 o
rezistenţă de valoare r1+ r2, variaţia cu temperatura a rezistenţelor conductoarelor de
legătură nu este în totalitatea compensată, deoarece acestea străbat un mediu ambiant a
cărui temperatură, de regulă diferă de cea a mediului în care este plasat adaptorul.
La conexiunea cu trei conductoare:
Rθ=R2+(r2-r1)
astfel că, prin alegerea convenabilă a conductoarelor, se poate asigura egalitatea r2-r1,
fiind posibilă compensarea rezistenţei firelor de legatură (se are în vedere totodată că,
traseul conductoarelor fiind acelaşi, influenţa temperaturii mediului se manifestă identic
asupra acestora). Această conexiune – cea mai utilizată de aplicaţiile industriale –
denumită şi configuraţie standard, este recomandată pentru traseele pana la 15m, pentru
care variaţiile de rezistenţă ale conductorului suplimentar r3 nu influenţează asupra
tensiunii din diagonala de alimentare a punţii.
La conexiunea cu două conductoare şi buclă de compensare:
Rθ=R2+(r3+r4)-(r1+r2)
şi prin alegerea conductoarelor astfel ca (r3+r4)=(r1+r2), toate având acelaşi traseu,
rezultă cea mai bună compensare a rezistenţei firelor de legătură; în multe aplicaţii, dat
fiind consumul ridicat de conductor, pentru situaţia în care influenţa temperaturii

23
mediului asupra rezistenţei liniei r1+r2 este neglijabilă, se înlocuiesc conductorii r3+r4
printr-o rezistenţă reglabilă pe carcasa adaptorului, reducându-se la conexiunea
termorezistenţei prin două conductoare, la care se înseriază R2 cu rezistenţa r1+r2;
La conexiunea cu patru conductoare se utilizează două configuraţii obţinute prin
comutatorul k-rezultând pe pozitia a
Rθ=R2+(r2-r1),

iar pe poziţia b
Rθ=R2+(r1-r2),
astfel că, făcând semisuma celor două valori, rezultă:
R2a  R2b
R 
2
Această modalitate se aplică numai în măsurările de laborator care necesită
obţinerea unor precizii ridicate.

2.9. Traductoare de temperatură cu dispozitive semiconductoare.

Principiul de funcţionare. Această categorie de traductoare cu elemente

sensibile a căror funcţionare se bazează pe dependenţa de temperatură a tensiunii directe
– în cazul unei diode semiconductoare – respectiv a tensiunii bază-emitor – în cazul unui
tranzistor – atunci când acestea sunt străbătute de un curent constant; având la bază
proprietăţile dispozitivelor semiconductoare anterior evidenţiate s-au realizat circuite
integrate, sub formă de diodă Zener sau sursă de curent, la care semnalul de ieşire este
proporţionat cu temperatura absolută.
Dioda semiconductoare poate fi folosită ca element sensibil de temperatură
avand în vedere, că dependenţa dintre curentul prin joncţiune Ia şi tensiunea de
polarizare directă Ua se exprimă prin relaţia practică:
qU a
1
Ia  I0  e mk T

în care q - masa electronului, I0 – curentul de saturaţie, k - constanta lui Boltzmann, T -

temperatura absolută, iar m este un coeficient care ia valori între 1 si 2.
Se observă că relaţia, dupa o prelucrare simplă, poate fi scrisă în forma:

24
 mkT I a  I 0
Ua  ln
q I0
care arată faptul că, la alimentarea diodei aflate în polarizare directă cu un curent constant
Ia=const., între tensiunea Ua şi temperatura T se obţine o dependenţă liniară.
În mod obişnuit, o diodă semiconductoare cu siliciu are sensibilitatea de 2…
2,5mV/C, cu o bună sensibilitate în timp, fiind posibil de utilizat ca element sensibil de
temperatură în domeniul 20…100/120ºC; totusi sensibilitatea sa redusă cu temperatura,
care implică măsuri suplimentare în prelucrarea tensiunii Ua şi amplificarea acestuia, a
facut ca răspândirea diodei semiconductoare în aplicaţii să fie redusă.
Tranzistorul bipolar se poate utiliza ca element sensibil de temperatură având în
vedere că dependenţa curentului de colector Ic, în funcţie de tensiunea bază-emitor UBE în
cazul când UCE este suficient de mare şi UBE>>kT/q la conexiunea emitor comun este de
forma:
U
q BE
I c    I es  e k T

unde:  - factorul de amplificare în curent direct; Ies – curentul de saturaţie al diodei

emitor-bază masurat cu colectorul scurtcircuitat la bază.
Printr-o prelucrare similară celei aplicate unei relaţii anterioare, relaţia de mai
sus poate fi scrisă în forma:
T  Ic 
U BE  k   ln 
q    I es 

rezultând o dependenţă liniară între UBE şi T, în ipoteza că Ic=const. şi neglijând efectul

factorului rezidual.
Senzorii integraţi de temperatură folosesc tranzistoare, funcţionând la densităţi
diferite ale curentului de colector, astfel că diferenţa dintre tensiunile bază-emitor a doua
tranzistoare este direct proporţională cu temperatura absolută. Pentru obţinerea diferenţei
UBE[mV]=k·T2 [K] se lucrează fie cu tranzistoare duale străbătute de curenţi de colector
diferiţi, fie cu tranzistoare de arie diferită, strabătute de curenţi de colectori identici. O
altă modalitate, mai recentă, constă în utilizarea unui singur tranzistor multiemitor operat
în mod alternativ la doua nivele diferite ale curentului de colector, obţinându-se astfel o
diferenţa de tensiune bază-emitor direct proporţională cu temperatura absolută.

25
 Senzorul integrat de temperatură LM335, încapsulat într-o capsulă de tranzistor,
asigură un domeniu de funcţionare între – 40 C…+l00 C, cu o eroare de neliniaritate de
maximum lC.
LM335 operează ca o diodă Zener a cărei tensiune inversă de deschidere este
direct proporţională cu temperatura absolută (exprimată în grade Kelvin), sensibilitatea
fiind 10 mV/K, chiar dacă curentul prin circuitul integrat variază în domeniul 450 µA şi 5
mA. De exemplu, la temperatura de 00C valoarea tensiunii este de 2,7315 V.
Circuitul LM335 are o impedanţă dinamică mai mică de 1 Ω şi funcţionează
normal într-un domeniu de curent cuprins între 450 µA şi 5 mA. Calibrate la +25 0C,
circuitele LM 335 au erori mai mici de 1 0C pe un interval mai mare de 100 0C.

CAPITOLUL III

26
 ACHIZIŢIA TEMPERATURII

3.1 Noţiuni introductive.

Procesul de obţinere a datelor de la o altă sursă, de obicei una exterioară

sistemului se numeşte achiziţie de date. Ea se poate realiza prin detectare electronică, prin
introducerea datelor de la terminale sau de pe medii magnetice.
Achiziţia de date este întâlnită în foarte multe medii de activitate din zilele
noastre:
 în industrie – în cadrul calculatoarelor de proces care reglează şi supraveghează
instalaţii tehnologice;
 în cercetare ştiinţifică – pentru măsurarea şi prelucrarea unui spectru extrem de
vast de mărimi electrice şi neelectrice;
 în comunicaţii – pentru supravegherea şi măsurarea liniilor de comunicaţie, ba
chiar şi în viaţa de toate zilele – în calculatoarele de bord ce echipează multe din
automobilele moderne.
În sensul cel mai restrâns, un sistem de achiziţie de date trebuie să poată executa
trei funcţii fundamentale:
 convertirea fenomenului fizic într-un semnal care poate fi măsurat;
 măsurarea semnalelor măsurate de senzori sau traductoare în scopul extragerii
informaţiilor;
 analiza datelor şi prezentarea lor într-o formă utilizabilă.
Cele mai multe din sistemele moderne de achiziţie de date utilizează un calculator
personal pe post de controler. Deci, ţinând cont de cele enumerate mai sus, structura
tipică a unui sistem de achiziţie de date care are la bază un PC este următoarea:
 senzori sau traductoare – care convertesc fenomenul fizic într-un semnal electric
ce poate fi măsurat;
 circuite de adaptare a semnalului pentru izolarea, convertirea şi/sau amplificarea
semnalului provenit de la traductor;
 un subsitem de achiziţie de date (care poate include convertoare analog – digitale
şi multiplexoare);

27
  un sistem de calcul care include software pentru achiziţie de date.
Culegerea de date de pe suprafeţe relativ mari ridică probleme legate de
infrastructură, mai ales atunci când se utilizează comunicaţii cu fir. Progresul rapid
realizat în ultimii ani în domeniul comunicaţiilor fără fir - wireless - dintre care amintim
tehnologiile de tip GSM şi apariţia modemurilor inteligente pe frecvenţele libere de 900
MHz şi 2,4 GHz, a făcut posibilă realizarea facilă de sisteme de achiziţie de date pentru
arii extinse.
Arhitectura unui sistem hibrid de achiziţii de date pentru arii extinse, care
utilizează comunicaţii cu fir, modemuri telefonice, modemuri GSM şi modemuri
“wireless” pe 2.4 GHz.Sistemul propus vine să adauge facilitaţi noi la sistemele cu fir
clasice. Acestea se utilizează acolo unde cablările există deja. Se poate folosi standardul
de linie RS485 pentru distanţe de până la 1.2-3 km, sau modemuri telefonice pentru
distanţe mai mari. Modemurile GSM oferă o flexibilitate sporită şi uşurinţa în
implementare având dezavantajele legate de necesitatea de acoperire a zonei şi de plata
unui abonament. Modemurile radio pe frecvenţe închiriate necesită aprobări pentru
instalare, repetoare, antene şi implică o arhitectură de tip stea. Modemurile RFd2d sunt
foarte versatile în implementare - permiţând reflexii, staţiile nu necesită vizibilitate
directă - arhitectura reţelei poate fi complexă. În cazul distanţelor mari, necesită antene.

3.2. Schema logică de funcţionare

28
29
 În funcţie de valoarea temperaturii măsurate, se pot genera două semnale de
control digitale ce se folosesc pentru comanda unor instalaţii de încălzire, respectiv de
răcire, pentru reglarea temperaturii în interiorul incintei.
Cele două semnale sunt generate pe canalele digitale P01 si P02. Ieşirea P01 se
activează atunci când se depăşeşte o anumită limită inferioară, impusă de utilizator, iar
P02 atunci când se depăşeşte o anumită limită superioară.
Dacă temperatura se află între cele două valori inferioară şi superioară, ambele
instalaţii vor fi oprite.

3.3. Achiziţia temperaturii folosind placa de achiziţie USB – 6008.

Placa de achiziţii date USB – 6008 (Figura 3.1.) pe care am utilizat-o are
următoarele caracteristici:
 este o placă National Instruments;
 posedă 16 canale de intrare simple sau 8 diferenţiale selectabile software;
 convertorul analog numeric este construit pe tehnica aproximărilor succesive;
 rezoluţia este de 16 biţi (adică 65536 de nivele distincte);
 rata de eşantionare este de 20K eşantioane garantate;
 bufferul de intrare este de tip FIFO şi are dimensiunea de 512 eşantioane;
 protecţia de tensiuni înalte este asigurată până la limitele  25V în timpul
funcţionării şi 15V când sistemul este oprit.;
 deasemenea posedă 2 canale de ieşire;
 rezoluţia la ieşire este de 12 biţi;
 rata de împrospătare este de 20K eşantioane;
 tensiunea de ieşire este în domeniul 10V;
 curentul maxim de ieşire este de 5mA;
 are 8 canale digitale de intrare/ieşire cu comunicaţie compatibilă TTL/CMOS;
 posedă 2 canale pentru countere sau timere cu o rezoluţie de 24 biti;

30
  declanşatoare digitale compatibile TTL;

Convertoare analog – digitale.

Convertorul analog digital (A/D) are funcţia de a transforma semnalul primit de la
traductor – pe circuitul de adaptare – într-o formă numerică ce poate fi procesată de PC-
ul nostru. O interfaţă analog-digitală trebuie să poată să ofere utilizatorului câteva funcţii
importante pentru aplicaţiile de achiziţie de date:
 transferarea datelor spre PC pe canalul DMA cu transfer simplu sau la cerere, cu
viteză mare;
 buffer de memorie FIFO (la USB – 6008 are dimensiunea egală cu 512
eşantioane);
 filtrarea zgomotelor;

31
  amplificator cu câştig programabil;
 electronică pentru declanşarea hard si soft.

Rezoluţia (pe 12 biţi).

Rezoluţia de intrare defineşte cea mai mică variaţie a semnalului de intrare ce
poate fi detectată de sistem. Rezoluţia poate fi exprimată sub formă de procente, dar cel
mai adesea ea se exprimă în biţi.
Rata de eşantionare (10 Ks/s).
Rata (viteza) de eşantionare reprezintă o măsură a vitezei cu care placa A/D poate
să scaneze canalul de intrare şi să identifice valoarea discretă a semnalului faţă de
valoarea de referinţă. Rata de eşantionare se exprimă uzual în eşantioane pe secundă (mai
rar in Hz) şi ea este unul din parametrii cei mai importanţi ai unei interfeţe analog –
digitale. Conform teoriei un sistem de achiziţie de date trebuie să eşantioneze cu o viteză
de cel puţin două ori mai mare decât cea mai mare frecvenţă ce poate exista în sistemul
de intrare.
Dacă viteza de eşantionare este prea mică, din datele achiziţionate se va obţine o
formă de unde complet diferită, şi de frecvenţă mai mică. Acest efect este numit alising.
Dacă sistemul de măsurat conţine componente cu o frecvenţă mai mare decât jumătate
din rata de eşantionare se recomandă utilizarea unui filtru anti-alising.
Multe interfeţe analog digitale cu mai multe canale folosesc un convertor A/D şi
un multiplexor de intrări. Multiplexorul acţionează ca un comutator care permite
eşantionarea independentă a fiecărui canal. De aceea, rata maximă de eşantionare pentru
un canal este rata maximă de eşantionare a convertorului A/D împărţit la numărul de
canale de eşantionare. Adesea rata de eşantionare ocupă rapid memoria calculatorului.
Aceasta înseamnă, că timpul cât poate să eşantioneze sistemul date este la fel de
important ca şi viteza lui de eşantionare. Pentru a asigura suficient timp de eşantionare
poate apărea necesitatea de a instala RAM suplimentare pe calculator, ori de a scrie sau
cumpăra soft de acces foarte rapid la disc.

Modul de conversie (cu aproximaţii succesive).

32
 Unul din cele mai importante aspecte care trebuie avute în vedere la proiectarea
sau analizarea unui sistem de achiziţie de date este tipul convertorului analog-digital
folosit. Cele mai des întâlnite tipuri de convertoare A/D sunt:
 cu conversie tensiune – frecvenţă şi numărare (V/F counnting);
 cu integrare (integrating);
 cu aproximări succesive (succesive aproximation);
 instantanee (flash).
Modul de declanşare.
Modul de declanşare (triggering) a convertorului A/D este şi el un factor
important. În aplicaţiile de analiză a frecvenţei, aplicaţiile cu FFT (Fast Fourier
Transform = Transformata Fourier Rapidă) orice abatere în timpul dintre eşantionări va
produce erori considerabile. Conversia A/D trebuie să fie iniţiată direct de către ceasul
din hard sau de către ceasul extern. Sistemele care folosesc rutine soft pentru sortarea
conversiei sunt pasibile de erori. Porţile şi declanşările hard permit un control mai bun al
datelor şi reduc consumul de memorie.
De asemenea, prezintă importanţă şi modurile de eşantionare. Unele produse pot
sa înceapă achiziţia datelor atunci când primesc un semnal de declanşare. Aceste două
ultime moduri, pre – trigger şi post – trigger sunt utile atunci când datele ce prezintă
interes cuprind şi starea experimentului înainte sau după producerea unui eveniment.

Configuraţia intrărilor (8 single ended sau 4 diferenţiale).

Pentru conectarea semnalelor de intrare există două configuraţii principale: intrări
simple şi intrări diferenţiale. Intrările simple se utilizează atunci când măsurătorile
analogice trebuie să fie făcute faţă de o masa externă comună şi nu există posibilitatea de
a aduce la sistemul nostru de achiziţie de date atât masa de la distanţă, cât şi masa
analogică (8 single ended).
Configuraţia diferenţială este indicată în următoarele situaţii (4 diferenţiale):
 atunci când se măsoară semnale care au tensiuni de mod comun ridicate (ca în
cazul mărcilor tensiometrice). Intrarea diferenţială reduce eroarea produsă de

33
 tensiunea de mod comun cu o valoare egală cu rejecţia de mod comun a
amplificatorului de intrare (CMMR 90 dB la DC si 60 Hz);
 atunci când se fac măsurători de la mai multe traductoare care au o masă comună.
Prin conectarea tuturor terminalelor LOW ale traductoarelor la un punct comun se
pot produce curenţi de masă care pot genera erori de offset şi zgomote;
 atunci când traductorul este plasat fizic la distanţă mare faţă de sistemul de
achiziţie de date. Rejecţia de nod comun asigurată de o intrare diferenţială oferă o
bună protecţie faţă de zgomotele induse în cablul de măsură sau în linia de
transmitere a semnalului.
Deci intrările diferenţiale sunt ceva mai complicat de utilizat şi mai scumpe decât
intrările cu masă comună, ele asigură în mod obişnuit o imunitate la zgomote mai bună.

Modul de transmitere a datelor (DMA, întreruperi, I/O programate).

Cea mai mare parte a interfeţelor de achiziţie de date transferă informaţia fie
folosind întreruperile, fie folosind accesul direct la memorie (DMA = Direct Memory
Access). În cazul transferurilor iniţiate de întreruperi, apariţia unei întreruperi determină
oprirea programului ce rula în acel moment pe sistem şi saltul la o rutină de tratare a
întreruperii. În mod obişnuit, această din urmă rutină preia datele de la interfeţele de
achiziţie, le depune în memorie şi execută alte eventuale procesări înainte de a reda
controlul programului întrerupt. Pe de altă parte, un transfer DMA preia datele de la
interfeţele de achiziţie şi le pune direct în memoria calculatorului. După transferarea a 66
kB de date, este necesară programarea controlerului DMA. Pentru a se evita pierderea de
date se poate folosi un tampon de memorie FIFO (512 de eşantioane) care, fiind amplasat
chiar pe placa de achiziţie, poate memora datele citite pe durata programării. O altă
soluţie poate fi şi instalarea unui al doilea canal DMA, ceea ce permite ca un canal să
transfere date în timpul reprogramării celuilalt.
Având în vedere faptul că transferurile DMA sunt controlate direct prin hard şi că
se desfăşoară „în background”, ele sunt extrem de rapide. Dar pentru aplicaţiile mai lente
poate fi adecvat transferul iniţiat de întreruperi. De asemenea, există şi produse foarte

34
rapide care utilizează memorie direct de pe placa de achiziţie, ceea ce face ca ele să nu fie
limitate de magistrala calculatorului.

Multiplexarea intrărilor.
Pentru a realiza creşterea numărului de intrări pe care le poate măsura o interfaţă
analog numerică, se poate folosi un multiplexor. Multiplexorul este un dispozitiv care
dispune de mai multe canale, un canal de ieşire şi mai multe intrări de control. Cu
ajutorul intrărilor de control se poate selecta canalul de intrare ce este conectat la canalul
de ieşire. În cazul folosirii unui multiplexor, rata de eşantionare globală se obţine
împărţind rata de eşantionare a convertorului A/D la numărul de canale de intrare.

Circuitul de eşantionare şi reţinere

Circuitele de eşantionare şi reţinere (sample and hold) sunt circuite care
eşantionează mărimea de intrare la un moment de timp şi o menţin apoi la ieşire
indiferent de evoluţia ulterioară a mărimii de intrare – până când sunt comandate să facă
o nouă eşantionare. Circuitele sample & hold permit interfeţei A/D să citească mai multe
canale de intrare.

Interfeţe numerice (8 intrări/ieşiri, cu transfer de date programat I/O).

Alături de posibilitatea de a citi mărimi analogice, cele mai multe sisteme de
achiziţie de date dispun de felurite combinaţii de intrări şi ieşiri numerice, numărătoare,
temporizatoare, controlere pentru motoare, şi altele. Aceste funcţii sunt foarte importante
mai ales dacă sistemul trebuie numai să preia date, ci şi să controleze o testare sau un
proces.
Modulele întâlnite cel mai des sunt cele de intrare/ieşire digitală (digital I/O).
Intrările digitale monitorizează închiderea unor contacte, detectează stări pornit/oprit, şi
citesc date de la o mare varietate de echipamente care dispun de ieşire digitală. Ieşirile
digitale pot să pornească sau să oprească diferite echipamente (motoare electrice,
încălzitoare electrice etc.), pot sa comande relee sau pot să scrie date către echipamente

35
care dispun de intrare digitală. De asemenea, există şi interfeţe numerice pentru
comunicaţii de mare viteză.

Convertoare digital – analogice (buffer dublu).

Convertoarele digital – analogice (D/A) utilizează, o procedură inversă faţă de cea
folosită de convertoarele A/D. Ele folosesc, în mod uzual, pentru generarea unor tensiuni
pentru comanda unor echipamente electronice, pentru controlul unor echipamente de
reglare cu reglaj continuu (vane, regulatoare etc.) sau pentru simularea unor ieşiri. Unul
dintre parametrii importanţi ai unui convertor D/A este timpul de stabilire (setting time).
Acesta trebuie să aibă o valoare cu atât mai mică, cu atât aplicaţia este mai rapidă.

3.4. Mediul de programare LabVIEW.

Prezentarea generala a limbajului G.

De la prima sa apariţie în 1986, LabVIEW a fost cel mai puternic şi uşor de
utilizat program pentru testarea, măsurarea, modelarea şi controlul aplicaţiilor industriale.
G este un limbaj de programare grafică . El diferă de celelalte medii de
programare într-un singur şi important aspect, şi anume, celelalte limbaje sunt bazate pe
text, pe când G este un mediu de programare exclusiv grafic.
La fel ca C sau Basic, este un mediu de programare cu scop general, cu librării
de funcţii extensibile pentru orice cerinţă de programare.
G include librării specifice aplicaţiilor de:
achiziţii de date;

GPIB şi controlul instrumentelor seriale;

analiză de date;

prezentare de date şi stocare de date.

G cuprinde de asemenea unelte pentru depanarea programelor (Debugging Tools):

 se pot plasa în sursa grafica puncte de control;

36
  se poate anima execuţia programului pentru a vizualiza modul fluent în
care circulă datele de la începutul până la sfârşitul programului, sau pas cu pas ceea ce
permite o uşoară depanare şi dezvoltare a programului.

Programele G sunt denumite instrumente virtuale (VIs), pentru că înfăţişarea şi

operaţiile sale pot imita instrumentele fizice reale. Totuşi, instrumentele virtuale sunt
similare cu funcţiile limbajelor de programare convenţionale.
Un VI constă dintr-o interfaţă utilizator interactivă şi o diagramă bloc care
reprezintă codul sursă similar limbajelor de programare convenţionale. VI-urile pot fi
concepute ca funcţii apelabile în alte VI-uri. Rezultă astfel programe cu organizare
ierarhică ce poate fi pusă în evidenţă şi vizualizată prin comenzi disponibile în meniul
aplicaţiei LabView.
Instrumentele virtuale sunt structurate astfel:
Interfaţa interactivă cu utilizatorul a unui instrument virtual poartă numele de
panou frontal (front panel), pentru că el simulează panoul unui instrument fizic. Panoul
frontal poate conţine butoane, taste, clapete, potenţiometre, grafice şi alte controale sau
indicatoare. Utilizatorul poate introduce date utilizând mouse-ul şi tastatura, şi apoi
vizualizează rezultatele pe monitorul calculatorului;

Instrumentul virtual primeşte instrucţiuni de la diagrama bloc care a fost

dezvoltată în G. Diagrama bloc reprezintă o soluţie grafică pentru o problemă de
programare. Diagrama bloc este, de asemenea, codul sursă pentru instrumentul virtual;

Instrumentele virtuale se pot utiliza ierarhic şi modular. Se pot folosi ca

programe de nivel superior, sau ca subprograme în alte programe sau subprograme. Un
instrument virtual care este utilizat în alt instrument virtual este denumit sub-VI.

Cu aceste caracteristici, G reuşeşte cea mai bună implementare a conceptului de

programare modulară. Programatorul poate împărţi o aplicaţie într-o serie de task-uri, pe
care le poate din nou împărţi până când o aplicaţie complicată devine o mulţime de
subtask-uri simple. Programatorul construieşte instrumentul virtual pentru fiecare sub-
task şi apoi combină VI-urile într-o nouă diagramă bloc pentru a îndeplini un task mai

37
complicat. Conţinutul VI-ului de nivel superior conţine o colecţie de subVI-uri care
reprezintă funcţiile aplicaţiei.
Pentru că se poate executa fiecare subVI singur, separat de restul aplicaţiei,
depanatul este mult mai uşor. Pe de altă parte, unele subVI-uri de nivel inferior de multe
ori îndeplinesc task-uri comune multor aplicaţii, deci programatorul LabView poate
dezvolta un set specializat de subVI-uri care pot fi integrate în aplicaţiile viitoare.

Panoul frontal.

Interfaţa cu utilizatorul pentru un instrument virtual este aceeaşi cu interfaţa unui

instrument fizic şi se numeşte panou frontal. Panoul frontal este, înainte de toate, o
combinaţie de mărimi de control şi indicatori, ce simulează introducerea, preluarea şi
afişarea datelor din diagrama bloc a unui instrument virtual. Mărimile de control
simulează dispozitivele de intrare şi furnizează date către diagrama bloc a VI-ului.
Indicatorii simulează dispozitivele de ieşire care afişează datele achiziţionate sau generate
de diagrama bloc a VI-ului.
Mărimile de control şi indicatorii pot fi adăugaţi în panoul frontal prin selectarea
lor din meniul Controls, ilustrat în figura 2.1:

38
 Fig. 3.2:.- Ilustrarea meniului Controls din Panoul Frontal

Fig. 3.3.Fereastra TOOLS

Fiecare obiect conţine un meniu specific cu ajutorul căruia putem schimba

atributele obiectului. Acest meniu poate fi accesat efectuând click cu butonul din dreapta
al mouse-ului pe obiect.
Elementele de control sau indicatoare de pe panoul frontal dispun, indiferent de
tipul de date pe care îl manipulează, de facilităţi oferite de programarea orientată obiect
în mediul de operare Windows (posibilităţi de repoziţionare, scalare, modificare a tipului
şi dimesiunii caracterelor utilizate, modificare a culorilor etc.

Panoul diagramă.
Pe măsură ce programatorul dispune de elementele de control şi indicatoare în
panoul frontal, simbolurile acestora sunt inserate automat în fereastra ce va conţine

39
diagrama aplicaţiei. Reprezentarea grafică a unui simbol depinde de natura elementului
corespunzător (de control sau indicator) de pe panoul frontal şi de tipul datelor
manipulate de către acesta.
Pe lângă simbolurile elementelor din panoul frontal, în diagramă se mai pot
introduce simboluri ale unor constante de diverse tipuri (numerice, logice, alfanumerice
etc.), structuri specifice limbajelor de programare (iterative, cauzale, secvenţiale etc.),
funcţii matematice cu diverse grade de complexitate şi proceduri pentru comanda
sistemului computerizat de măsurare.
Diagrama bloc a VI-ului sau, mai exact, codul sursă în formă grafică a unui VI în
LabVIEW, se afişează în fereastra ,,Diagram". O astfel de diagramă se construieşte prin
legarea obiectelor care trimit sau primesc date, aplică funcţii specifice de transformare a
variabilelor sau controlează fluxul execuţiei programului. Aceste funcţii fac parte din
biblioteca de funcţii elementare proprie mediului şi nu oferă acces la sursă, iar altele
sunt macrofuncţii disponibile în bibliotecile mediului Labview. Ele sunt concepute ca
subrutine care permit accesul la sursă până la cel mai scăzut nivel.
Semnificaţia zonelor din terminalul unei funcţii sau al unei proceduri poate fi
vizualizată într-o fereastră Help de context, în momentul în care cursorul mouse-ului este
poziţionat deasupra terminalului respectiv dacă este activat din meniul Help opţiunea
Help de contex

Achiziţia de date.

Prezentare generală - Funcţiile de achiziţie permit achiziţia/comanda mărimilor de

proces prin funcţii dedicate. Ele pot achiziţiona/comanda :

 mărimi analogice care corespund unei tensiuni echivalente a mărimii fizice

măsurate/comandate .
 marimi binare care corespund datelor cu acest tip de reprezentare.
Mediul Labview oferă o paletă bogată de funcţii de achiziţie/comandă care permit
realizarea cu mai mult sau mai puţin rafinată a achiziţiei/comenzii. Aceste funcţii sunt
sub-VI-uri concepute astfel încât să efectueaze configurarea placii de achiziţie, să

40
citească datele sau să le trimită pe canalele plăcii şi să proceseze apoi aceste informaţii
analogice sau binare după strategia de control prestabilită.

Figura 3.4. Funcţii de achiziţie

3.5.Prezentare aplicatiei in LabView.

41
 Figura 3.5. Panoul frontal al achiziţiei şi controlului temperaturii.

În prima regiune am definit parametrii de achiziţie. Aici am utilizat controale

numerice ca: placa de achiziţie, canalul, rata de scanare, canal de ieşire – ventilator şi
canal ieşire – rezistenţă.
Placa de achiziţie – dă posibilitatea utilizatorului de a alege numărul device –
ului, cu care va comunica calculatorul.
Canalul – reprezintă numărul canalului pe care se face achiziţia.
Rata de scanare – reprezintă numărul de interogări ale plăcii de achiziţie în
unitatea de timp.
Canalul de ieşire – ventilator şi rezistenţă – sunt două canale numerice care
indică numărul canalului de ieşire pe care se trimite o tensiune pentru a aprinde un LED,
respectiv se face comanda ventilatorului şi a rezistenţei atunci când este nevoie.
În a doua parte avem două grafice, în cel de jos avem fluctuaţia tensiunii în raport
cu creşterea sau descreşterea temperaturii. După cum ştim senzorul de temperatura
LM335 are o ieşire liniară, funcţionează ca o diodă Zener a cărei tensiune inversă de
deschidere este direct proporţională cu temperatura absolută (exprimată în Kelvin),

42
sensibilitatea fiind de 10 mV/K. De exemplu la o temperatură de 0 oC valoarea tensiunii
este de 2,7315 V.
În graficul de sus avem fluctuaţia temperaturii, în funcţie de valorile setate de
utilizator din potenţiometrul situat în regiunea „Domeniul de temperatură dorită”.
Cele doua LED – uri indicatoare,respectiv unul la rezistenţă şi celălalt la
ventilator, semnalizează pornirea respectiv oprire celor doua device – uri, atunci când se
atinge temperatura maximă sau minimă setată de utilizator.
În ultima zonă a panoului de control avem ora şi data în momentul in care se
rulează aplicaţia, acestea fiind cele corespunzătoare calculatorului.

Figura 3.6. Schema bloc de achiziţie respectiv de afişare a temperaturii.

43
Figura 3.7. Schema bloc de comanda a ventilatorului şi rezistentei, precum şi butonul de
pornit/oprit al schemei.

Figura 3.8. schema bloc de salvare a datelor într-un fişier excel (jurnal de mars).

44
Figura 3.8. Schema bloc de afişare a orei respectiv datei

Fereastra diagramă din spatele panoului frontal are o structură ierarhizată. Ea are
în componenţa sa o serie de subaplicaţii, numite subVI – uri în limbajul grafic G. După
cum se poate vedea şi din figura 3.9. , ele reprezintă aspectul arborescent al aplicaţiilor în
LabVIEW.
Aceste subaplicaţii sunt prezente numai prin intermediul unor iconuri a căror
grafică este sugestivă pentru acţiunea care o generează. Grafica poate fi editată de către
utilizator cu ajutorul unor instrumente care se află pe bara de sus.
Fiecare icon are terminale de intrare şi de ieşire, unele opţionale altele obligatorii
care trebuie cablate pentru ca aplicaţia din spatele lor să poată funcţiona.

Figura 3.9. Structura ierarhizată a aplicaţiilor în LabVIEW.

45
 CAPITOLUL IV
DESCRIEREA APLICAŢIEI.

4.1. Schema bloc a sistemului.

4.1.1. Senzorul şi circuitul de condiţionare.

În cazul nostru, semnalul care va fi măsurat de către un senzor montat în cadrul

unui circuit de adaptare, este o temperatură. În acest fel temperatura dintr-o încăpere va fi
transformată în tensiune pentru ca mai apoi prin placa de achiziţie semnalul să poată fi
prelucrat de către o pagina web. Pe display va fi afisat un senzor care detecteaza
ploaia. Circuitul de adaptare are următoarea schemă:

Fig.4.1. Circuitul de condiţionare

a senzorului LM335

46
 Senzorul este legat într-o configuraţie de punte, iar amplificatorul operaţional
lucrează în conexiune diferenţială. Din rezistenţa R6 se reglează referinţa, iar din R7
amplificarea, astfel că se utilizează toata plaja de variaţie a tensiunii de intrare în
convertorul analog – digital. Dacă nivelul de CO2 crește, sistemul va acționa
geamurile.
În construcţia acestui circuit s-a ţinut cont de faptul că senzorul LM 335 are o
impedanţă dinamică mai mică de 1Ω (ohm) şi funcţionează normal într-un domeniu de
curent cuprins între 450µA şi 5mA. Intervalul său de temperatură este cuprins între (− 40
o
C) şi (+100 oC). Calibrate la 25 oC, circuitele LM 335 au erori mai mici de 1 oC pe un
interval mai mare de 100 oC. Marele avantaj al acestui senzor îl prezintă ieşirea liniară.
LM335 funcţionează ca o diodă Zener a cărei tensiune inversă de deschidere este
direct proporţională cu temperatura absolută (exprimată in Kelvin), sensibilitatea fiind de
10 mV/K. De exemplu la o temperatură de 0 oC valoarea tensiunii este de 2,7315 V.
Circuitul LM335 se calibrează din exterior foarte uşor cu ajutorul unui divizor de
rezistenţe astfel încât să se obţină la ieşire următoarele valori ale tensiunii, în funcţie de
temperatura de referinţă:
2,7315  00 C
2,9315  200 C
Avantajul major al acestui tip de senzor este ieşirea liniară. Ieşirea circuitului
(calibrat sau nu) poate fi dată prin ecuaţia:
T
VOT = VOTO· T
0

unde:
 T este temperatura necunoscută;
 TO este temperatura de referinţă (in 0K).
În modul de alegere al componentelor acestui circuit s-a ţinut cont şi de faptul că
placa de achiziţie poate achiziţiona un semnal în tensiune cuprins intre −/+5V sau
(0÷5)V. Astfel alimentăm întreg circuitul de la o sursă de tensiune de 12V.

47
 Dioda Zener în cazul nostru este elementul variabil (LM 335). La
echilibru,eroarea pe diagonala de măsură este zero (0).
Prin modificarea temperaturii senzorului LM335, acesta introduce o variaţie de
tensiune de 10 mV/oK, realizând un dezechilibru al punţii.
Seria de amplificatoare LM 7800 cu 3 terminale şi ieşirea în tensiune este
disponibilă cu câteva ieşiri standard şi de aceea ea este folosită într-o gamă largă de
aplicaţii. Aceste regulatoare folosesc un curent intern care crează o arie de compensare
din punct de vedere termic. Dacă temperatura corespunzătoare este depăşită ele pot
furniza la ieşire un curent de peste 1 A. Principala lor destinaţie este aceea de
stabilizatoare. Pe lângă acest lucru ele mai sunt folosite împreună cu alte componente
pentru a obţine la ieşire curenţi sau tensiuni reglabile sau ca şi elemente de putere în
regulatoarele de precizie (pentru mai multe detalii vezi ANEXA III).
Tensiunea de ieşire este preluată ca tensiune de intrare de amplificatorul
operaţional LM301. Acesta este utilizat în conexiune diferenţială. Amplificatorul
diferenţial este un circuit liniar special, la care se aplică semnal şi pe intrarea inversoare
şi pe cea neinversoare. Numele de “diferenţial” provine de la faptul că circuitul amplifică
diferenţa tensiunilor aplicate la intrări. Pentru mai multe detalii vezi anexa (ANEXA
VIII).
Deoarece variaţiile de temperatură sunt mici şi în consecinţă valorile tensiunii
amplificatorului LM 301 sunt mici,utilizăm un etaj de amplificare ca cel din figura 4.2.
Semnalul amplificat de LM 301, este un semnal proporţional în gama 0 – 4 V.

Fig. 4.2. Circuitul de amplificare

48
 Folosind aşadar circuitul de condiţionare prezent mai sus, vom avea la ieşire o
tensiune proporţională cu temperatura dintr-o încăpere ale cărei valori se vor încadra în
intervalul admis de placa de achiziţie pe intrarea analogică.
Pentru a determina, detecta şi măsura mărimile fizice variabile (cum ar fi
temperatura, presiunea, deplasarea, etc.) se folosesc traductoare care convertesc mărimea
fizică într-un semnal electric, care îl transmit fie unui circuit de adaptare, fie direct plăcii
de achiziţie de date.
Marea majoritate a semnalelor electrice provenite de la traductoare nu au
caracteristicile necesare pentru a fi conectate direct la convertoarele analog – digitale.
Dispozitivele de adaptare a semnalului amplifică şi filtrează semnalul provenit de la
traductoare astfel încât el sa poată fi utilizat de placa de achiziţie. Pentru a obţine cele
mai bune rezultate este necesar ca intervalul în care să varieze amplitudinea semnalului
de intrare să fie identic cu intervalul de intrare al plăcii de achiziţie.
Multe tipuri de traductoare au nevoie de circuite speciale de adaptare. De exemplu
termocuplele cer compensarea joncţiunii reci, iar mărcile tensiometrice au nevoie de
surse speciale de excitaţie. Toate aceste condiţii trebuie satisfăcute de sistemul de
achiziţie de date.
Semnalul digital de comandă a rezistentei şi ventilatorului se face, atunci când la
ieşirea digitală a plăcii de achiziţie avem 1 logic. Acest semnal se aplică în baza
tranzistorului compus Darlington (2N222), aducându-l după caz în starea blocat sau
saturat şi astfel determinând starea de comutaţie sau repaus a releului. Prin contactele
normal deschise ale acestuia, se realizează alimentarea cu tensiune alternativa de 220V, a
rezistenţei şi ventilatorului, (vezi ANEXA IV).

4.2. Releul electromagnetic.

Releele sunt componente electronice de circuit utilizate pentru realizarea unor

funcţiuni logice; pe măsura dezvoltării şi perfecţionării circuitelor semiconductoarele
logice, şi a dispozitivelor optoelectrice, există tendinţa înlocuirii lor; ele continuă însă să
fie folosite mai ales la separarea unor blocuri care funcţionează la tensiuni şi puteri mult
diferite, şi care în circuitele în care condiţiile de circuit închis sau deschis sunt severe.

49
 Cel mai folosit tip de releu este releul electromagnetic. Există mai multe tipuri de
relee electromagnetice, utilizate pentru comanda unor puteri variind între zecimi de volt-
amperi şi sute de volt-amperi.
Releul electromagnetic, destinat pentru comutarea circuitelor electrice în
echipamente electronice, aparatură de automatizare etc., constă din trei parţi principale:
electromagnetul, armătura şi contactele electrice.
Curentul care trece prin contactul releului este limitat pentru fiecare tensiune de
lucru, pentru a proteja contactele împotriva arderii sau îmbătrânirii premature. Deoarece
în intervalul de comutaţie se produc variaţii bruşte ale curentului prin contacte, pentru ca
acestea să nu se deterioreze, între contacte se leagă un condensator de aproximativ 0.1 μF
în serie, cu un rezistor de aproximativ 100Ω.

4.2.1. Clasificare.

Releele (electromagnetice) se clasifică:

 după felul curentului de comandă, deosebim relee de curent continuu
(polarizate şi nepolarizate) şi relee de curent alternativ. Funcţionarea releelor
nepolarizate (sau neutre) nu depinde de sensul curentului în bobina de comandă,
în timp ce la cele polarizate depinde;
 după mărimea puterii consumate, se împart în relee foarte sensibile (pana la
1/100W), în relee sensibile (pana la 1/10W) şi în relee normale (peste 1/10W);
 în funcţie de timpul de acţionare (timpul de atragere şi eliberare al armăturii) se
deosebesc relee foarte rapide (pana la 5 msec), relee rapide pana la 500msec),
relee normale (pana la 150msec) şi relee lente (pana la 1.2 sec);
 după mărimea puterii pe care o comută, releele sunt de mică putere (pana la
50VA în curent continuu sau 120VA în curent alternativ) de putere medie (peste
150 VA în curent continuu sau 500 VA în curent alternativ) şi de putere, numite şi
contactoare (comută puteri peste 500VA)

50
 4.2.2. Tipuri constructive.

4.2.2.1. Releul electromagnetic de curent continuu. Schema sa de principiu este

dată în figura 4.3.a. La trecerea curentului I prin bobina 1 se creează fluxul magnetic Ф,
care se închide prin miezul 2, circuitul magnetic 3, armatura 5 şi prin întrefierul δ.
Deoarece forţa de atragere a armăturii este proporţională cu pătratul curentului, care trece
prin bobina releului, ea nu depinde de sensul curentului. Sub acţiunea forţei de atracţie,
armătura 5 este atrasă şi contactele 4 se închid.
4.2.2.2. Releul electromagnetic de curent alternativ. In figura 4.3.b. este
prezentată schema de principiu a acestui releu. Pentru micşorarea pierderilor în circuitul
magnetic 3, în armătura 5 şi în miezul 2, acestea se execută din tole de oţel electrotehnic.
Pe miezul 2 către capătul dinspre întrefier se realizează o crestătura (aşa cum se arată în
figură) în care se introduce o spiră în scurt-circuit. Fluxul electromagnetic care trece prin
miez produce în spiră aceasta o tensiune electromotoare ce nu permite eliberarea
armăturii în momentul când curentul trece prin bobina prin zero.

Figura 4.3. Releu electromagnetic : a – de curent continuu ; b – de curent alternativ

51
4.3. Amplificatoare operaţionale (A.O.).

4.3.1. Consideraţii generale. Parametri.

Cea mai importanta categorie de circuite integrate liniare o constituie
amplificatoarele operaţionale.
Amplificatoarele operaţionale sunt amplificatoare de curent continuu, realizate pe
baza unor scheme electrice complexe, constituite din mai multe etaje elementare, dintre
care primul etaj este de obicei de tip diferenţial. Datorită acestui fapt, amplificatoarele
operaţionale beneficiază de proprietăţile amplificatoarelor diferenţiale:
 factor de rejecţie şi impedanţe de intrare pe modul comun de excitaţie foarte mari;
 impedanţa de intrare pe modul diferenţial de excitaţie mare (limitate de curenţii
minimi de polarizare ai etajului de intrare).

Etajele de ieşire ale amplificatoarelor operaţionale sunt, în general, de tip repetor

pe emitor, adesea în configuraţia amplificator de putere în contratimp în clasa B, etaj care
asigură o impedanţă mică de ieşire şi posibilitatea de a debita un curent relativ mare prin
sarcină (uzual 10 – 20 mA).
Un număr oarecare de etaje intermediare, cu reacţii negative locale, împreuna cu
etajul de intrare, asigură o amplificare foarte mare. Amplificatoarele operaţionale sunt
concepute să lucreze, necondiţionat stabil, într-o buclă de reacţie negativă. Amplificarea
menţionată mai sus constituie aşa numita amplificare în buclă deschisă a
amplificatoarelor operaţionale.
Reacţiile negative interioare asigură o funcţionare mai stabilă, reduc influenţa
variaţiilor de temperatură şi ale tensiunilor de alimentare, contribuie la creşterea
factorului de rejecţie pe modul comun de excitaţie.
Deoarece tensiunile de intrare şi ieşire pot lua atât valori pozitive cât şi negative,
amplificatoarele operaţionale necesită două surse de alimentare.
Un amplificator operaţional este prevăzut cu două intrări şi o ieşire. Aplicând pe
una dintre intrări un semnal, cealaltă fiind conectată la un potenţial fix, se obţine la ieşire
un semnal în fază cu cel de la intrare. Această intrare se numeşte neinversoare. Dacă se
aplică semnal pe cealaltă bornă de intrare, se obţine la ieşire un semnal în antifază.

52
Această bornă de intrare se numeşte inversoare. Se menţionează că există şi
amplificatoare operaţionale cu o singură intrare (inversoare) şi, de asemenea,
amplificatoare operaţionale cu două ieşiri, care oferă semnale în antifază.
Amplificatoarele operaţionale moderne sunt circuite integrate monolitice liniare,
de obicei cu două intrări şi o ieşire.
La început termenul de operaţional se aplica amplificatoarelor încorporate în
circuite de calcul pentru a efectua operaţii ca: adunare, derivare, integrare, obţinerea
funcţiilor logaritmice, pătratice, funcţie sinus etc. . Astăzi, domeniul lor de utilizare s-a
extins foarte mult. Prevăzute în bucla de reacţie cu reţele complexe, amplificatoarele
operaţionale actuale pot realiza cele mai diverse funcţii, cu performanţe ridicate şi perfect
controlabile.

4.3.2. Parametrii amplificatoarelor operaţionale, Un amplificator operaţional

se reprezintă prin simbolul din figura 4.4. , borna inversoare fiind notata cu „ − ”, iar cea
neinversoare cu „+” .
+V+

Vd A0

- V0
+ -
Vi Vi
- V-

Figura 4.4. Simbolul amplificatorului operaţional

Tensiunea de ieşire dintr-un amplificator operaţional este dată de expresia:

V0 = A0Vd + AMCVMC + VD (1)
în care:
 A0 reprezintă amplificarea diferenţială în bucla deschisă;
 AMC reprezintă amplificarea pe mod comun în bucla deschisă;

53
  
 Vd = Vi  Vi reprezintă tensiunea de excitaţie pe modul diferenţial (şi
simetric) de excitaţie;



 

VMC = Vi  Vi / 2 reprezintă tensiunea de excitaţie pe modul comun de
excitaţie;
 VD reprezintă o tensiune de decalaj, care apare la ieşire când
tensiunile de intrare sunt nule.

Tensiunea care ar trebui aplicată pe una dintre intrări, cealaltă fiind conectată la
masă, pentru a anula tensiunea VD, se notează prin VDI şi se numeşte tensiune de decalaj
(offset) de la intrare. Tensiunea de decalaj, relativ constantă, depinde totuşi de
temperatură. Tensiunea de decalaj este echivalentă cu un generator de tensiune, cu semn
arbitrar, în serie cu una dintre bornele de intrare ale amplificatorului operaţional, aşa cum
se arată în figura 4.5. .

Figura 4.5. Circuit pentru definirea curentului de polarizare, IB =

 

I B  I B / 2 , curentul de decalaj, IDI = I B  I B sau IDI = I B  I B si
   

a tensiunii de decalaj VDI.

Un amplificator operaţional ideal prezintă VDI = 0 (deci VD = 0).

În cazul unui amplificator operaţional, pe cele două intrări, pentru polarizarea

etajului de intrare, se absorb curenţii de polarizare I B si I B (figura 4.5.). Valoarea

medie a acestor curenţi se numeşte curent de polarizare de intrare şi se notează cu IB.
Diferenţa acestor curenţi se numeşte curent de decalaj de la intrare şi se notează cu IDI.
În cazul amplificatorului ideal, aceşti curenţi sunt nuli. Pentru amplificatorul real este de

54
dorit ca cei doi curenţi de polarizare să fie cât mai mici şi egali I B  I B  I B , respectiv
curentul de decalaj să fie nul.
Curenţii de polarizare pot fi convergenţi sau divergenţi.
Ca şi în cazul unui amplificator diferenţial, raportul dintre amplificarea
diferenţială în bucla deschisă (A0) şi amplificarea pe mod comun în bucla deschisă (A MC)
se numeşte factor de rejecţie pe mod comun, respectiv:
A0
CMR = (2)
AMC

Amplificatorul operaţional ideal prezintă AMC = 0 şi implicit, factor de rejecţie pe

mod comun infinit.
Acceptând aceste idealizări (VDI = 0, AMC = 0,) şi A0 finit rezultă:
V0 = A0Vd = A0( Vi   Vi  ) (3)
Deoarece nu poate depăşi tensiunile de alimentare (finite), tensiunea de ieşire este
o mărime finită. Se deduce că în cazul unui amplificator ideal, pentru care A 0 tinde către
infinit (A0→  ), tensiunea necesară pentru excitaţia diferenţială tinde către zero (Vd →

0). La limită, pentru A0 = ∞, tensiunea Vd este nulă (Vd = 0), ceea ce antrenează Vi   Vi 
.
În cazul unui amplificator operaţional real, variaţii ale tensiunilor de alimentare
(V+ si V  ) antrenează variaţii ale tensiunii de ieşire V0. Evident, variaţiile surselor de
alimentare nu trebuie să pătrundă la ieşire. Pentru aprecierea acestui fenomen nedorit se
introduce parametrul denumit factor de rejecţie al tensiunilor de alimentare (SVR,
Supply voltage rejection – rejecţia sursei de alimentare).Factorul de rejecţie al tensiunilor
de alimentare reprezintă raportul dintre variaţia tensiunii de decalaj de la intrare şi
variaţia surselor de alimentare care antrenează aceeaşi variaţie a tensiunii de ieşire. Acest
factor mai poate fi exprimat şi ca raportul dintre variaţia tensiunii de decalaj necesară
pentru a compensa (anula) variaţia tensiunii de ieşire provocată de variaţia tensiunilor de
alimentare, respectiv pentru menţinerea constantă a tensiunii de ieşire.

55
 Figura 4.6. Circuit pentru determinarea factorilor de rejecţie ai surselor de
alimentare.

Luând în considerare efectul fiecărei surse de alimentare, se definesc SVR+ şi

SVR  . Influenţa variaţiilor tensiunilor de alimentare poate fi apreciată şi prin efectul
global, cumulând cele două cauze.
Ţinând seama de cele de mai sus şi de figura 4.6. se definesc:
V DI
SVR+ = V0  ct ; (4.a)
V 
VDI
SVR   V0  ct (4.b)
V 
Amplificatorul operaţional ideal prezintă SVR nul.
Un alt parametru semnificativ pentru un amplificator operaţional îl constituie
viteza de variaţie a semnalului de ieşire (SR, Slew rate – viteza de variaţie.). Aceasta este
viteza maximă de variaţie a semnalului de ieşire pentru un semnal treaptă la intrare.

56
Figura 4.7. Circuitul echivalent al unui amplificator operaţional (impedanţele Z C si

Z C sunt elemente interioare).

Circuitul echivalent al unui amplificator operaţional este reprezentat în figura

4.7.De menţionat faptul că impedanţele de intrare pe modul comun de excitaţie Z C si

Z C , impedanţa de intrare pe modul diferenţial de excitaţie Zd şi impedanţa de ieşire Z0 se

consideră în general pur rezistive ( Rc , Rc , Rd siR0 ).

Din consideraţiile precedente rezultă că un amplificator operaţional reprezintă un
amplificator de curent continuu, cu o schemă electrică relativ complexă, capabil să
asigure:
 amplificarea diferenţială foarte mare (A0 > 104 … 106);
 impedanţa de intrare (diferenţială) foarte mare (zeci, sute de kilo-ohmi);
 impedanţa de ieşire foarte mică (nu mai mare de o sută/două sute de ohmi);
 banda de trecere cât mai mare;
 factor de rejecţie pe mod comun foarte mare;
 funcţionare stabilă în bucla de reacţie negativă.

4.4. Amplificatorul diferenţial.

Amplificatorul operaţional diferenţial este un circuit liniar special, la care se
aplică semnal şi pe intrarea inversoare şi pe cea neinversoare (fig.4.8).

Figura 4.8. Schema circuitului diferenţial.

57
 Numele de „diferenţial” provine de la faptul că circuitul amplifică diferenţa
tensiunilor aplicate la intrări. Pe scurt acest circuit este capabil să combine semnalele u1
şi u2 pentru a da la ieşire un semnal de forma:
U0 = A1 u1  A2 u 2

4.5. Amplificatoare neinversoare.

Un circuit echipat cu un amplificator operaţional, frecvent utilizat, este cel

denumit amplificator neinversor, a cărui schemă electrică este reprezentată în figura 4.9.
a.
În figurile 4.9. b, c, d sunt redaţi cuadripolii corespunzători tehnicii de calcul prin
metoda desfacerii buclei de reacţie. Amplificatorul-buclă de reacţie este acelaşi atât
pentru amplificatorul inversor, cât şi pentru cel neinversor. Ca atare, relaţiile (1— 4) sunt
valabile şi în cazul amplificatorului neinversor.
Urmând procedura de calcul corespunzătoare metodei desfacerii buclei de reacţie,
întocmai ca în cazul amplificatorului inversor, rezultă :

Figura 4.9. Amplificator neinversor

58
 a – schema electrica (şi de principiu); b – amplificatorul cu bucla de reacţie
desfăcută; c – amplificatorul buclă de reacţie; d – cuadripolul intrare de semnal-intrare de
reacţie.

Amplificarea montajului neinversor se poate determina cu relaţia:

(1)
cu aceeaşi eroare ca şi în cazul amplificatorului inversor, respectiv cea data de relaţia (2):
1 1 Z i'  Z 2 1  Z2 Z2 
 A0    1    (2)
1   A0 A0 Z i
' '
A0  Z 1 Z d 

Pentru A0 → ∞, adică în cazul amplificatorului ideal (în ceea ce priveşte

amplificarea), relaţia (1) rezultă direct din relaţia:
Z1 Z 0 1
1
Z 1  Z 2  A0 '
Z 1  Z 2 Z d A0
A= (3)
Z 1 1   ' A0 Z0  1 1 
1   
1   A0  Z s Z 2  Z 1' 
'

Impedanţa de ieşire,fiind condiţionată doar de amplificatorul buclă de reacţie,va

rezulta din relaţia (4):

Z 2  Z1'  Z 0 Z0
Z ies  
Z2  Z '
1   ' A0 (4)
1   ' A0 1

Z 0  Z 2  Z 1'
Din figurile 1.b, si 1.d rezultă:
h11'  Z d  Z 1 Z 2  Z d  R1 R2 (5)
Z1 R1
h12*   (6)
Z 1  Z 2 R1  R2

Impedanţa de intrare se determină din relaţia:

h11'
Z 
*
in  (1   ' A0 )( Z d  Z 1 Z 2 ) (7)
1  h12 A
*

Se constată că amplificatorul neinversor oferă o foarte mare impedanţă de intrare,

funcţie liniară de câştigul în buclă (β'A 0). Această impedanţă, devine atât de mare încât

59
nu mai poate fi neglijată impedanţa de intrare pe mod comun de excitaţie proprie bornei
neinversoare. Influenţa impedanţelor de intrare pe mod comun se poate aprecia pe baza
figurii 4.10..

Figura 4.10. Detalii referitoare la impedanţa de intrare a amplificatorului

neinversor (impedanţele Z c si Z c sunt elemente interioare).

Din această figură se observă că impedanţa Z c este şuntată de impedanţa Z1 (R1).

Impedanţa Z c însă, constituie o componentă a impedanţei de intrare, componentă care

nu mai poate fi neglijată. Adesea cea care contează este tocmai Z c . Prin urmare,
impedanţa efectivă de intrare în amplificatorul inversor este dată de relaţia:
Z in  Z in* Z c (8)
*
Z in fiind impedanţa calculată anterior (vezi rel. (7)).
În cadrul acestui montaj trebuie să se ţină seamă de faptul că apare o excitaţie pe
mod comun (aproximativ egală cu Vl bornele de intrare fiind practic la acelaşi potenţial).
Acest fapt antrenează o eroare asupra tensiunii de ieşire, eroare dependentă de factorul de
rejecţie pe mod comun (CMR) al amplificatorului operaţional.
O altă sursă de erori o constituie rezistenţa internă R g a sursei de excitaţie. Într-

adevăr, prin această rezistenţă se închide curentul de polarizare I b , care provoacă la


bornele sale o cădere de tensiune Rg I B amplificată de (R1 + R2)/R1 ori de către montaj.
De aceea, deşi amplificatorul inversor prezintă impedanţa mare de intrare, rezistenţa
internă a sursei de excitaţie rămâne totuşi limitată.

60
 Circuitul repetor.
Un montaj foarte des folosit, caz particular al amplificatorului neinversor, îl
constituie circuitul repetor. Schema sa este redată, în figura 4.11.
Observând că această schemă se obţine din cea a amplificatorului neinversor
pentru Z2 = 0 şi Zx = ∞, din relaţiile (1), (7) şi (8) se deduce :
A0 1
A  1 1 (9)
1  A0 A0

Z in   1  A0  Z d  Z c  Z c (10 )
Aşadar, repetorul cu A.O. prezintă amplificare practic egală cu unitatea (diferă de
unitate prin 1/A0) şi impedanţă de intrare foarte mare. Acest circuit este utilizat frecvent
ca adaptor de impedanţă şi pentru amplificarea semnalelor care provin de la surse cu
impedanţă internă mare.

Figura 4.11. Circuitul repetor

(repetorul cu A.O.)

4.6. Stabilizatoare de tensiune continuă.

Tensiunea sau curentul de alimentare, pentru numeroase instalaţii şi aparate

industriale sau de laborator, trebuie menţinute constante cu o precizie (foarte) mare,
deoarece eventualele abateri de la valoarea nominală pot introduce erori de funcţionare
sau măsurare.
Pentru menţinerea constantă a tensiunilor sau curenţilor de alimentare în practică
se utilizează stabilizatoare de tensiune sau de curent.
Tehnica actuală cunoaşte un număr mare de dispozitive destinate stabilizării
tensiunii sau curentului, continuu sau alternativ. Clasificarea acestor dispozitive se poate

61
face după puterea care o controlează, tipul schemei, tipul elementelor utilizate pentru
stabilizare, gradul de stabilizare sau natura sarcinii.
Spre deosebire de acumulatoare sau baterii uscate, sursele stabilizate prezintă
avantajul unui reglaj comod al mărimii de ieşire precum şi performanţe tehnice ridicate.
Cu ajutorul redresoarelor se pot obţine tensiuni continue sau curenţi continui.
Aceste mărimi depind însă atât de tensiunea alternativă de alimentare, care poate varia,
cât şi de sarcina care, de asemenea se poate modifica. Din această cauză redresoarele nu
pot constitui surse directe de alimentare cu energie de curent continuu pentru numeroase
echipamente.
În principiu, stabilizarea unei surse continue poate fi făcută fie înainte de
redresor, menţinând constantă tensiunea alternativă de alimentare a acestuia, fie după
redresor, intercalând între acesta şi sarcină un element capabil să preia variaţiile de
tensiune. Dacă prima variantă preia numai variaţiile tensiunii de reţea, cea de-a doua are
avantajul de a menţine constantă tensiunea de sarcină, indiferent de cauzele care tind să o
modifice. Acesta este motivul pentru care dispozitivele din a doua categorie sunt
preferate în practică şi au căpătat o răspândire mai mare.
Stabilizatorul de tensiune este un aparat conectat între sursă şi consumatorul de
energie electrică şi serveşte la micşorarea variaţiilor tensiunii de alimentare până la
limitele impuse de performantele consumatorului. Utilizarea stabilizatorului presupune
faptul că funcţionarea aparatului consumator nu este posibilă în condiţii normale, dacă
acesta s-ar conecta direct la sursa de energie.
Stabilizatorul de curent se defineşte în mod analog cu stabilizatorul de tensiune,
cu deosebirea că variaţiile curentului sunt acelea care trebuie micşorate până la anumite
limite.
În general, acţiunea de stabilizare se bazează pe neliniaritatea caracteristicilor
termorezistentelor, tuburilor electrice, tuburilor ionice, diodelor semiconductoare,
tranzistoarelor sau a curbei de magnetizare a oţelului.
După metoda de stabilizare există următoarele tipuri principale de stabilizatoare:
 regulatoare electromagnetice, utilizate de obicei pentru reglarea tensiunii
alternative şi continue în instalaţiile de mare putere. În acest caz se folosesc, în
general transformatoare cu prize;

62
  stabilizatoare electromagnetice, la care acţiunea de stabilizare se bazează pe
proprietăţile miezurilor magnetice saturate;
 stabilizatoare parametrice, care folosesc o impedanţă neliniară, în serie sau în
paralel cu sarcina, capabilă să compenseze variaţiile parametrului de ieşire;
 stabilizatoare electronice prin compensaţie, la care elementul neliniar preia
variaţiile de tensiune sau curent ale sarcinii, ca urmare a unei comenzi primite
prin intermediul unei bucle de reacţie. Schemele lor se bazează pe principiul
reglării automate. Aceste, stabilizatoare sunt denumite adesea prescurtat
„stabilizatoare electronice”. Se menţionează că stabilizatoarele parametrice sunt,
de asemenea , stabilizatoare electrice.
Schema bloc de conectare a unui stabilizator de tensiune, reprezentată în figura
4.12., arată că stabilizatorul de tensiune propriu-zis (2) se intercalează între sursa de
tensiune nestabilizată (1) şi consumatorul de energie (3).
Indiferent de grupa din care face parte, un stabilizator de tensiune continuă poate
fi reprezentat sub forma unui cuadripol, ca în figura 4.13.. Consumatorul de energie
electrică de la ieşirea stabilizatorului se reprezintă sub forma unei rezistenţe echivalente
de sarcină Rs . Tensiunea Us de la ieşirea stabilizatorului, care trebuie menţinută
constantă, depinde de tensiunea de intrare Ur (provenită de la redresor) şi de rezistenţa de
sarcină Rs. Considerând
Us = f(Ur, Rs) (1)
variaţiile tensiunii de ieşire, provocate de variaţiile tensiunii redresate şi ale rezistenţei de
sarcină, se obţin prin diferenţierea acestei relaţii:

(2)

Figura 4.12. Schema bloc de conectare a unui stabilizator de tensiune.

63
 Figura 4.13. Reprezentarea stabilizatorului de tensiune sub forma unui cuadripol.

Făcând să apară variaţiile relative ale diverselor mărimi se obţine:

(3)

Mărimile

(4.a)

(4.b)
se numesc factor de stabilizare în raport cu tensiunea, respectiv factor de stabilizare în
raport cu rezistenţa de sarcină.
Trecând de la variaţii infinitezimale la variaţii finite se obţine:

; (5.a,b).

Performantele unui stabilizator pot fi apreciate cantitativ cu ajutorul acestor

factori de stabilizare.
Într-adevăr, factorul de stabilitate reprezintă raportul dintre variaţia relativă a
mărimii care provoacă nestabilitatea şi variaţia relativă a mărimii de ieşire. La un
stabilizator ideal, factorii de stabilitate sunt infiniţi.
Făcând uz de aceşti parametri relaţia (3) devine:

64
 dU s 1 dU r 1 dRs
  (6)
Us Fu U r FR Rs

Considerând Us funcţie de Ur şi Is,

U s  f U r , I s  (7)
lucru posibil deoarece Rs şi Is sunt mărimi independente, prin diferenţiere se obţine:
U s U s
dU s  dU r  dI s (8)
U r I s

Pe baza acestei relaţii, eficienţa unui stabilizator de tensiune mai poate fi apreciată
şi prin intermediul altor doi parametri şi anume coeficientul de stabilizare S0 şi rezistenţa
de ieşire (internă) a stabilizatorului Ries, definiţi conform relaţiilor:
1  U s   U s 
  ; Ries    (9.a,b)
S 0  U r  Is ct  I s Ur ct
Făcând uz de aceşti parametri, relaţia (8) devine:
1
dU s  dU r  Ries dI s (10)
S0

1
U s  U r  Ries I s (11)
S0

Aşadar dacă se cunosc parametrii S0 şi Ries se poate calcula variaţia absolută a

tensiunii de sarcină, provocată de variaţiile tensiunii de intrare (redresate) şi ale
curentului de sarcină.
Din relaţiile (9.a,b), trecând la variaţii finite, rezultă:
U r U s
S0 = ; Ries   (12.a,b).
U s Is  ct
I s Ur  ct

Un stabilizator eficace prezintă S0 mare şi Ries mic.

Pentru o rezistenţă de sarcină constantă rezultă I S  U S / RS . Din relaţia (11) se
deduce:
1 1
U S   U r (13)
S 0 1  Ries / RS

Expresia de la numitor,
 R  U r
K 0  S 0 1  ies   (14)
 Rs  U s Rs  ct

65
se numeşte, ca şi S0, tot coeficient de stabilizare şi permite să se aprecieze eficienţa unui
stabilizator la variaţiile tensiunii de intrare în cazul Rs = ct.. Intre FU si K0 există relaţia:
Us
FU  K 0
Ur

În cazul unui stabilizator eficace este îndeplinită condiţia Rleş << Rs, Din relaţia
(14) rezultă atunci K0  S0, ceea ce justifică, în parte, denumirea lui K0.
Pentru a stabiliza o tensiune există două tehnici de reglaj, reglarea derivaţie şi
reglarea serie.
Reglarea derivaţie comportă plasarea elementului de reglaj (ER) în paralel cu
sarcina, ca în figura 4.14.. Acţiunea de stabilizare se bazează pe faptul că elementul de
reglaj prezintă rezistenţă dinamică foarte mică.
Datorită acestui fapt, variaţiile curentului Ir provocate de variaţiile tensiunii Ur
sunt preluate de ER, variaţia tensiunii la bornele acestuia — respectiv ale sarcinii —
rezultând foarte mică. Rezistenţa R, numită rezistenţă de balast, este cea care preia
variaţiile tensiunii de intrare. Această rezistenţă mai îndeplineşte şi rolul de a limita
curentul maxim prin ER.
Schema stabilizează şi la variaţiile curentului de sarcină. În acest caz, la o creştere
a curentului prin sarcină are loc o reducere a curentului prin ER şi invers.

Figura 4.14. Schema-bloc corespunzătoare tehnicii de reglaj derivaţie.

66
 Figura 4.15. Schema-bloc corespunzătoare tehnicii de reglaj serie.

Reglarea serie comportă plasarea elementului de reglaj în serie cu rezistenţa de

sarcină, ca în figura 4.15. . Elementul de reglaj are trei borne, între bornele 1 — 2
comportându-se ca o rezistenţă variabilă a cărei mărime este controlată (comandată) de
tensiunea dintre bornele 2 — 3, respectiv de tensiunea de ieşire Us. Creşterea tensiunii U23
antrenează creşterea rezistenţei dintre bornele 1 — 2 şi a tensiunii U12 şi viceversa.
Creşterea tensiunii de intrare, Ur, care antrenează creşterea tensiunii de ieşire
Us(şi U23) este compensată de căderea de tensiune suplimentară dintre bornele 2 — 2,
provocată de comanda primită în acest sens între bornele 2 – 3. Scăderea tensiunii de sarcină
Us, respectiv a tensiunii U23, comandă reducerea rezistenţei dintre bornele 1 — 2 şi a căderii
de tensiune U12, tendinţa de scădere fiind astfel compensată.
Schema stabilizează atât la variaţiile tensiunii redresate cât şi la variaţiile
rezistenţei (curentului) de sarcină.
Reglarea derivaţie conduce la scheme mai simple.
Reglarea serie conduce la scheme mai complexe, dar asigură o stabilizare mai
bună şi un randament mai bun. Spre deosebire de reglarea derivaţie, în cazul unui
scurtcircuit la ieşire elementul de reglaj se poate distruge. Din această cauză
stabilizatoarele realizate pe acest principiu se prevăd cu circuite de protecţie la
scurtcircuit şi suprasarcină. In cazul reglării derivaţie, un scurtcircuit la ieşire antrenează
doar o putere mai mare debitată de redresor şi disipată de rezistenţa de balast.

CAPITOLUL V
CONCLUZII

67
 Acesta este visul casei digitale, în parte îndeplinit în locuinţele de lux chiar şi din
România: toate echipamentele, fie ele utilităţi sau de divertisment, de securitate sau de
business, să fie interconectate şi, în caz de nevoie, să poată fi accesate şi controlate de la
distanţă, prin Internet.

Conceptul de casă inteligentă a căpătat consistenţă la începutul acestui secol,

când, pentru a combate inerentul val de scepticism - prioritatea tehnologiei a fost să
demonstreze întâi de toate că este „prietenoasă“ cu utilizatorul şi, mai ales, absolut utilă.
Mai marii industriei IT&C, de la hardware - Intel, HP, IBM, software - Microsoft,
telefonie - Orange şi alţii, au investit masiv şi au lansat astfel de proiecte pentru a
demonstra că acest vis este perfect realizabil.

Cum s-a ajuns la ideea „casei deştepte“? Producătorii de computere, dar şi

jucătorii din domeniul software au început să promoveze PC-ul drept centru al
divertismentului în familie. Computerul, al cărui ecran rivaliza deja cu televizorul ca şi
dimensiuni, era văzut de vizionarii lumii IT ca următorul pas în tehnologia muzicii şi a
filmelor. Următorul pas: interconectarea computerului cu sistemul de sunet Hi-Fi, pentru
ca filmele şi muzica de pe calculator să aibă o sonorizare pe măsura. Apoi a venit moda
camerelor digitale şi a playerelor de muzică. Încet-încet, toata industria electronicelor a
devenit dependentă de PC. Iar acesta este numai începutul.

Adăugaţi faptul că totul începe să se învârtă în jurul Internetului, inclusiv

telefonia, iar majoritatea posesorilor de PC-uri au acasă şi o conexiune la reţeaua
globală. Pe lângă cei din industria divertismentului digital, au intrat în joc mai nou şi
marii producători de electrocasnice. Electrolux, liderul acestei pieţe, a lansat mai multe
produse „multifuncţionale“, iar LG a prezentat la rândul său câteva echipamente cu
funcţionalităţi de gen: maşina de spălat sau frigiderul care pot fi controlate pe Internet.
Alţi producători de electronice pentru bucătărie au prezentat şi ei astfel de produse.

Continuitatea aplicaţiei practice realizate, de monitorizare şi control a temperaturii

dintr-o locuinţa inteligentă, ar consta în realizarea fizică a reglării temperaturii printr-un

68
sistem adecvat de ventilaţie şi încălzire, având drept suport simularea realizată. Soluţiile
existente pe piaţă din acest punct de vedere: sisteme de aer condiţionat sau sisteme de
încălzire tradiţionale, precum şi alternativele la acestea oferite de firmele din domeniu,
trebuie optimizate atât din punct de vedere al costului cât şi al integrării elementelor de
inteligenţă artificială la nivelul lor.

În concluzie supravegherea şi/sau reglarea temperaturii pot fi întâlnite practic în

toate ramurile industriale, principalele scopuri fiind optimizarea fluxurilor termice în
procesele tehnologice, întocmirea bilanţurilor de energie termică, evaluarea şi reducerea
pierderilor prin transfer de căldură, asigurarea şi menţinerea anumitor condiţii climatice
în fazele de producţie, depozitare sau transport, etc.. În prezentul proiect am tratat doar
problema supravegherii şi reglării temperaturii în casa inteligentă, dar după cele
menţionate mai sus problema temperaturii este una universală, de care ne lovim cam în
toate domeniile, mai ales în cel industrial.

5.2. Software-ul LabVIEW:

1. LabVIEW scade puţin viteza de achiziţie de date şi a analizării lor, dar avantajele
pe care le oferă surclasează acest aspect;
2. un alt avantaj oferit de LabVIEW este că permite aplicaţiilor să fie conduse de
evenimente, eliminând necesitatea de a efectua operaţiuni de interogare ciclică.
Aceasta creşte eficienţa programării şi îi asigură programatorului mai multă
flexibilitate în ceea ce priveşte exploatarea posibilităţilor de multitasking din
LabVIEW;
3. echipamentele hard pentru achiziţie de date tind să devină din ce în ce mai mult
bunuri de consum. Această tendinţă determină transformarea softului în factor
major de diferenţiere a sistemelor de achiziţie de date;

69
 4. marea majoritate a aplicaţiilor pentru achiziţie de date utilizează driver soft. Un
driver ales corect poate să asigure o combinaţie optimă între flexibilitate şi viteză,
permiţând în acelaşi timp, reducerea substanţială a timpului necesar dezvoltării
unui sistem de achiziţie de date;
5. atunci când evaluăm un soft trebuie să ţinem cont de anumiţi factori printre care
amintim:
 funcţiile pentru controlarea hardului de achiziţie;
 este bine să verificăm dacă driver-ul în discuţie poate face ceva mai mult
decât să preia date sau să trimită date;
6. posibilitatea de a avea acces din soft la funcţiile hard adeseori, atunci când hardul
şi softul pentru achiziţie de date provin de la firme diferite, poate să apară un mic
necaz: unele funcţii ale hardului nu pot fi exploatate de către driver.

5.3 Achiziţia şi monitorizarea cu placa de achiziţie USB 6008.

1. Atunci când folosim placa de achiziţie în aplicaţii trebuie să ţinem cont de o serie
de reguli pentru a elimina pe cât posibil sursele de erori, maximizarea acurateţei
măsurătorilor şi minimizarea zgomotului. Acestea sunt:
 Utilizarea conexiunii diferenţiale a intrărilor analogice dacă semnalele
achiziţionate traversează suprafeţe cu câmpuri magnetice mari sau cu
interferenţe electromagnetice mari, semnalul de intrare este mic (sub 1V)
şi legăturile sunt mai mari de 3 metri. Acest tip de conexiune va rejecta
zgomotul de mod comun şi va permite semnalului să varieze între anumite
limite admise;
 Utilizările intrărilor de tip referenced single ended (RSE, adică intrările
care achiziţionează semnalul pe o singură linie de intrare, cea pozitivă, cea
negativă fiind legată intern la pământ) dacă semnalul de intrare este mai
mare de 1 V, iar conexiunile sunt mai mici de 3 m. În acest caz semnalul
de intrare poate partaja referinţa comună cu alte semnale, dar va apărea un
zgomot electrostatic şi magnetic mai mare decât în cazul intrărilor
diferenţiale. Zgomotul magnetic va fi proporţional cu ariile celor două

70
 conductoare de semnal, iar cel electric va fi dat de diferenţele de câmp
electric dintre cele două conductoare;
 Utilizarea intrărilor de tip de tip nonreferenced single ended (NRSE, adică
avem o singură intrare, cea pozitivă, iar cea negativă va fi legată intern la
AI SENSE) dacă împământarea plăcii şi cea a semnalului achiziţionat sunt
diferite. Şi în acest caz vor apărea semnale de mod comun, dar diferenţa
dintre ele va fi rejectată de amplificatorul plăcii.
2. Precizia măsurătorilor este afectată şi de erorile de calibrare ale plăcii, fapt
observat printr-un larg offset al măsurătorilor, câştig necorespunzător sau o
neliniaritate a semnalelor măsurate. Calibrarea se face prin modificarea unor
constante aflate în memoria EEPROM a plăcii. Este de recomandat ca să lăsăm
placa să se calibreze sigură atunci când o instalăm în mediul în care o vom utiliza,
lucru pe care îl realizează NI – DAQ automat.
3. Nivelul de bază la care se află senzorul şi circuitul de adaptare a semnalului
induce o serie de erori de măsurare nivelului superior al achiziţiei deoarece:
 montajul folosit nu este realizat cu o atât de mare precizie;
 valorile indicate pe rezistenţe nu corespund cu cele măsurate;
 modul de realizare al referinţei fixe depinde de precizia de reglare a
rezistenţelor variabile utilizate.
4. Avantajele oferite de nivelul de bază al aplicaţiei constau în:
 precizia de măsurare a senzorului de temperatură folosit (LM 335) precum
şi ieşirea sa liniară;
 posibilitatea optimizării aplicaţiei din punct de vedere al costului având
în vedere faptul că aplicaţia nu se bazează pe elemente de mare putere, şi
anume rezistenţele, care ar fi modificat considerabil costul.
5. Nivelul superior al aplicaţiei realizează monitorizarea şi prelucrarea valorilor
temperaturii şi controlul acesteia.

71
 BIBLIOGRAFIE

1. DISPOZITIVE SI CIRCUITE ELECTRONICE:

Th. Danila, N. Reus, V. Boiciu – Editura didactica si pedagogica, Bucuresti 1982;
2. ECHIPAMENTE ELECTRICE SI ELECTRONICE DE
AUTOMATIZARE:
C. Nitu, I. Matlac, C. Festila – Editura didactica si pedagogica Bucuresti 1983;
3. TRADUCTOARE PENTRU AUTOMATIZARI INDUSTRIALE:
Gabriel Ionescu – Editura tehnica 1996;
4. National Instruments Corporation – www.ni.com:
 DAQ – AT Series User Manual;
 Data Acquisition and signal conditioning;

72
  LabVIEW – software for Measurement and Automation;
 USB 6008/6009 User Guide and Specifications;

5. SGS THOMPSON MICROELECTRONICS;

6. NATIONAL SEMICONDUCTOR – www.national.com;
7. FAIRCILD SEMICONDUCTOR - www.fairchildsemi.com;
8. PHILIPS SEMICONDUCTORS – www.semiconductors.philips.com.

ANEXA I
USB – 6008

Placa de achiziţie USB 6008

73
 INTRĂRI ANALOGICE

CARACTERISTICILE INTRĂRILOR

Tipul de conversie……………………aproximaţii succesive

Numărul intrărilor……………………8 single ended sau 4 diferenţiale
selectabile software
Rezoluţia de intrare………………… 12 biţi
Rata de eşantionare…………………..10kS/s
AI FIFO………………………………512 bytes
Rezoluţia de calcul……………………41,67 ns
Acurateţea calculului………………….100 ppm
Ordinea intrarilor1
Single ended………………………………± 10 V
Diferenţial ………………………………±20 V, ± 10 V, ± 5 V, ± 4 V
± 2.5 V, ± 2 V, ± 1.25 V, ± 1V
Tensiune de lucru…………………………± 10 V
Impedanţa de intrare ……………….….…144 kΩ
Protecţie la suprasarcină………………… ±35 V

IEŞIRI ANALOGICE
Tipul de conversie………………………...aproximaţii succesive
Ieşiri analogice…………………………….2
Rezoluţia de ieşire………………………….12 biţi
Rata maximă de împrospătare………………150 Hz
Ieşirea ………………………………………0 la 5 V
Curentul de ieşire…………………………….5 mA
Viteza de salt…………………………………1V/µs

1
National Instruments Corporation – www.ni.com

74
 Curentul de scurtcircuit………………………50mA
Precizia absolută………………………………7mV (tipic)

I/O digitale
PO.<0…7>……………………………………8 linii
PI.<0…3>……………………………………..4 linii
Controlul……………………………………...fiecare canal individual,
Programat ca intrare sau ieşire
Tipul ieşirii
USB 6008……………………………………..open collector
Compatibilitate………………………………TTL, LVTTL, CMOS
Tensiunea maximă……………………………−0.5 …5.8 V
Pull-up rezistor………………………………..4.7kΩ la 5 V

Nivele logice digitale

Nivelul Min Max UM.
Tensiune de intrare low −0.3 0.8 V
Tensiune de intrare high 2.0 5.8 V
Pierderea de curent la intrare − 50 µA
Tensiune de ieşire low (I=8.5 A) − 0.8 V
Tensiune de ieşire high

Tensiunea externă
+ 5 V ieşire (200 mA max)…………………+ 5 V tipic, + 4.85 minim
+ 2.5 V ieşirea (1 mA max)………………...+2.5 V tipic
+ 2.5 v acurateţea……………………………0.25 % max
Coeficientul de temperatură…………………50 ppm/0C max

75
Contorul
Numărul de contoare………………………….1
Rezoluţia ……………………………………..32 biti
Modul de măsurare……………………………edge counting
Pull-up rezistor………………………………..4.7 kΩ la 5 V
Frecvenţa max. de intrare………………………5 MHz
Tensiune de intrare high……………………….2.0 V
Tensiune de intrare low………………………...0.8 V

Conectarea
USB …………………………………………….USB 2.0 full-speed
Viteza USB……………………………………...12 Mb/s

Cerinţe de alimentare
USB
4.10 la 5.25 VDC…………………………..80 mA tipic, 500 mA max
USB întrerupt………………………………300 µA tipic, 500 µA max

Caracteristici fizice
Dimensiuni
Fără conectori……………………………6.35cm  8.51ca  2.31cm
Cu conectori…………………………….8.18cm  8.51cm  2.31cm

Greutate
Cu conectori…………………………….84 g
Fără conectori………………………….54 g

Mediul în care este instalată placa

76
 Temperatura…………………………………0o la 55oC
Umiditatea relative………………………….5% la 90% fără condens

ANEXA II
CIRCUITUL LM 3353

LM 335 operează ca o diodă Zener a cărei tensiune inversă de deschidere este

direct proporţională cu temperatura absolută (exprimată în grade Kelvin), sensibilitatea
fiind 10 mV/K, chiar dacă curentul prin circuitul integrat variază în domeniul 450 µA şi 5
mA. De exemplu, la temperatura de 00C valoarea tensiunii este de 2,7315 V.2
Circuitul LM 335 are o impedanţă dinamică mai mică de 1 Ω si funcţionează
normal într-un domeniu de curent cuprins între 450 µA şi 5 mA. Funcţionează în
intervalul de temperaturi cuprins între −40 0C si +100 0C. Calibrate la +25 0C, circuitele
LM335 au erori mai mici de 1 0C pe un interval mai mare de 100 0C.

Conexiunile Modul de calibrare a circuitului LM 335

2
SGS THOMPSON MICROELECTRONICS

77
 Circuitului LM 335

Senzor de temperatură cu senzibilitatea de 10mV/k

Achiziţia datelor analogice:

78
 ANEXA III
LM 7800

Seria de amplificatoare LM 7800 cu 3 terminale şi ieşirea în tensiune este

disponibilă cu câteva ieşiri standard şi de aceea ea este folosită într-o gamă largă de
aplicaţii. Aceste regulatoare folosesc un curent intern care crează o arie de compensare
din punct de vedere termic. Dacă temperatura corespunzătoare este depăşită ele pot
furniza la ieşire un curent de peste 1 A.
Principala lor destinaţie este aceea de stabilizatoare. Pe lângă acest lucru ele mai
sunt folosite împreună cu alte componente pentru a obţine la ieşire curenţi sau tensiuni
reglabile sau ca şi elemente de putere în regulatoarele de precizie.

Caracteristicile acestor regulatoare sunt:

PARAMETRUL U.M. INTERVALELE ADMISE

o
Temperatura C −25…+125

79
 o
Temperatura maximă C Max. +125
Temperatura joncţiune carcasă oC Max. 4 oC/W
Temperatura joncţiune mediu oC Max. 50 oC/W
ambiant
Ieşirea V 5,6,8,9,12,15,18,24

Intrarea V 5V…18 V (max. 35V)

Curentul de iesire A Mai mare de 1 A
Protecţia la supraîncălzire − Protecţie internă la supraîncălzire

Schema de dispunere a pinilor:

1- INTRARE

2- GROUND

3- IESIRE
3

Aplicaţii tipice ale acestor regulatoare sunt:

1) Stabilizator
2) Regulator cu ieşire reglabilă
3) Regulator de curent.

1)
2)

3)
3
NATIONAL SEMICONDUCTOR – www.national.com
5
FAIRCILD SEMICONDUCTOR – www.faircildsemi.com

80
Ajustarea ieşirii regulatorului intre (7 … 30V)

ANEXA IV
TRANZISTORUL DE COMUTAŢIE 2N222

Detalii de funcţionare:

 Curentul maxim (800mA);

 Tensiunea (max 40 V).

Aplicaţii în care este folosit:

81
  Amplificatoare liniare şi de comutaţie.

Configuraţia pinilor:

NR. PINULUI DESCRIERE

1 Emitor
2 Baza
3 Colector

Schema pinilor şi simbolul

Date de referinţă:

Simbolul Parametrii Condiţia Min Max. UM.

VCB0 Tensiunea pe Emitorul sa fie deschis - 60 V
colector bază
VCE0 Tensiunea pe Baza sa fie deschisă - 30 V
colector emitor
IC Curentul pe - 800 mA
colector (DC)
Ptot Puterea totală Tamb<25 0C - 500 mV
disipată
hFE Curentul de IC=10mA; VCE=10 V 75 -
câştig (DC)
fT Frecvenţa de IC=20mA; VCE =20V; f=100MHz 250 - MHz
trecere
toff Timpul de ICon=150mA; IBon=15 mA; - 250 ns
oprire IBoff=-15 mA

82
 ANEXA V
AMPLIFICATORUL OPERAŢIONAL LM 741

Amplificatoarele operaţionale constituie principala clasă de circuite integrate

liniare cu câştig mare în tensiune.
Amplificatorul operaţional este un circuit electronic care întruneşte următoarele
proprietăţi :
- câştig în tensiune foarte mare ; de ordinul sutelor de mii;
- rezistenţa de ieşire foarte mică; de ordinul zecilor de ohmi ;
- rezistenţa de intrare foarte mare ; de ordinul megohmilor ;
- banda de frecvenţe transmise fără distorsiuni de la curent continuu până la
o frecvenţă cât mai ridicată.

Valori limite absolute:

83
Tensiune de alimentare ±22V
Putere disipată 500mW
Tensiune de intrare diferenţială ±30V
Tensiune de intrare ±15V
Temperatura de lucru 0 – 70 oC

Caracteristici electrice

Parametrul Condiţii de Valori U.M.

măsură
Min. Tip. Max.
Tensiunea de decalaj la intrare RL < 10 KΩ 1 5 mV

Curent de decalaj la intrare 20 200 nA

Curent de polarizare la intrare 200 500 nA

Amplificarea de tensiune RL > 2 KΩ 50000 200000

Curentul de ieşire in scurtcircuit 25 mA

Curent de alimentare 1.7 mA

Viteza critică de creştere RL > 2 KΩ 0.5 V/μs

Rejecţia pe mod comun RL < 10 KΩ 90 dB

Rejecţia tensiunii de alimentare RL < 10 KΩ 30 100 μV/V

84
CONFIGURAŢIA PINILOR

ANEXA VI

BD 243C

85
 BD 243B şi BD 243C sunt tranzistoare cu baza epitaxială din siliciu, construite în
carcase de plastic.
Ele sunt folosite în mediul puterilor liniare şi aplicaţiilor de comutaţie.

Valori maxime de funcţionare:

Simbolul Parametrul Valoarea U.M.

BD 243C
VCBO Tensiune baza colector (IE=0) 100 V

VCEO Tensiune emitor colector (IB = 100 V

0)
VEBO Tensiune emitor baza (IC = 5 V
0)
IC Curentul pe colector 6 A
ICM Curentul de absorbţie pe 10 A
colector
IB Curentul pe baza 2 A
Ptot Puterea disipată la Tc 65 W
 25oC
o
Tstg Temperatura de stocare −65 … 150 C
o
Tj Temperatura maximă a 150 C
joncţiunii

Caracteristici electrice (Tcase =25oC)

Simbol Parametru Condiţiile de test Min Tip Max. U.M

ICES Curentul de taiere VCE = ≈ VCEO 0.4 mA

pe colector (VBE =

86
 0)
ICEO Curentul de taiere VCE=60 V 0.7 mA
pe colector (IB=0)
IEBO Curentul de taiere VEB = 5 V 1 mA
pe emitor (IC=0)
VBE* Tensiunea bază- IC = 6A; VCE= 4V 2 V
emitor
hFE* DC curentul de IC=0.3A; VCE = 4 V 30
saturaţie IC = 3A VCE = 4 V 15
hfe Curentul de IC = 0.5 A; VCE=10V; 3
saturaţie mic f=1MHz 20
IC = 0.5 A; VCE=10V
*
durata pulsului = 300µs

ANEXA VII
AMPLIFICATORUL OPERAŢIONAL LM 301

LM 301 este un amplificator monolitic cu performanţe ridicate. Este bine protejat

la suprasarcini de intrare sau de ieşire şi nu prezintă fenomenul de agăţare atunci când
domeniul de mod comun este depăşit. Compensându-l din exterior cu un condensator de
30µF, stabilitatea este asemănătoare cu cea a amplificatorului LM 741, compensarea în
frecvenţă putând fi optimizată în funcţie de aplicaţie. Se pot obţine în unele cazuri viteze
de cca. 10 ori mai mari faţă de LM 741.

Performanţe:
 tensiunea de offset maximă de 3 mV pe tot domeniul de temperatură;
 curent de polarizare de maxim 100nA pe tot domeniul de temperatură;
 curent de offset de max. 20nA pe tot domeniul de temperatură;
 temperatura de funcţionare 0oC … + 70oC.

87
Performante electrice:
Parametru Condiţii LM 301 U.M.
Min. Tip Max.
o
Tensiune de offset TA = 25 C, RG<50kΩ 2 7.5 mV
Curentul de polarizare TA = 25 oC 70 250 nA
Curentul de offset TA = 25 oC, VALIM=±20V 3 50 nA
Curentul de alimentare TA = 25 oC, VALIM = ±15V 1,8 3 mA
Câştigul în bucla deschisă TA=25 oC, VALIM = ±15V 25 160 mA
VIES = ±10V, RS>2kΩ
Tensiunea de offset RG<50 kΩ 10 V/mV
Curentul de polarizare 300 mV
Curentul de offset 70 nA
Coeficientul termic de RG<50kΩ 6 30 µF/ oC
variaţie a tensiunii de offset
Coeficientul termic de 25 oC<TA<TMAX 0.01 0.3 µA/ oC
0.02 0.6 nA/ oC
variaţie a curentului de 25 oC<TA<TMIN
offset
Câştigul în bucla deschisă VALIM=±15V, VIES=±10V 15 mV/V
RS>2kΩ
Excursia tensiunii la ieşire VALIM=±15V, RS=10kΩ ±12V ±14V V
VALIM=±15V, RS = 2kΩ ±10V ±13V V

Domeniul permis al VALIM=±15V, VALIM=±20V ±12V V

tensiunii de intrare ±15V V

88
Raportul rejecţiei de mod RG<50kΩ 70 90 dB
comun
Raportul rejecţiei alimentării RG<50KΩ 70 96 dB

Amplificator operational 3 – 18V/ 1MHz

Fig. 1. LM 308N

CONFIGURAŢIA PINILOR

89
90