Capitalismul / Capitalismul, dictatura burgheziei / Documentare

Clasa de mijloc din Elveţia creată prin răpirea copiilor

săracilor şi exploatarea lor ca sclavi în ferme-lagăr de
muncă forţată
QuoteApril 23, 2015January 10, 2016 noaptefaraluna54 Comments

Verdingkinder înseamnă
“copil care nu valorează nimic”, adică un copil care e mort social. Aşa au fost
denumiţi oamenii între 0 şi 18 ani care au fost răpiţi de statul elveţian din
familiile lor şi trimişi în ferme agricole sau în alte instituţii pentru a munci
forţat. Această practică a fost esenţială acumulării de capital de către clasa de
mijloc capitalistă, cu ajutorul statului iar ţinta ei structurală era distrugerea
oricărei forme de asistenţă socială. Această politică este azi reprodusă în politica
de răpire legală a copiilor imigranţilor din familiile lor şi deportarea părinţilor –
acesta fiind “secretul” atât de lăudatei economii elveţiene.  
“David Gogniat a auzit două bătăi în uşă. Erau doi poliţişti: “I-am auzit ţipând şi
mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva. M-am dus să văd ce: mama mea îi
împinsese pe scări pe cei doi poliţişti.”
“Apoi a fugit în camera mea şi a trântit uşa. În ziua următoare, au venit 3
poliţişti. Unul a ţinut-o pe mama şi ceilalţi doi m-am luat pe mine.”
Când avea 8 ani, David a fost răpit de poliţie şi dus la o fermă.
În primii ani de viaţă el, fratele său mai mare şi surorile lor au trăit singuri cu
mama lor. Erau săraci, dar copilăria lor era fericită… până într-o zi. În 1946,
când a venit de la şcoală, a văzut că fratele şi surorile sale dispăruseră de acasă.
După un an, a dispărut şi el. A fost dus la o fermă. În fiecare zi era trezit la 6:00.
Muncea înainte să se ducă la şcoală şi după ce se întorcea de la şcoală. Muncea
până după orele 22:00. Acest om, care impune fizic, arată atât de vulnerabil la
70 de ani când îşi aminteşte câtă bătaie a mâncat şi la ce violenţe a fost supus de
bărbatul care l-a “adoptat” cu forţa. „L-aş descrie ca pe un tiran… Îmi era frică
de el. Era foarte irascibil şi mă lovea mereu din te miri ce,” spune David.
Odată, când mai crescuse, îşi aminteşte că a izbucnit, l-a apucat pe „tatăl” său
adoptiv său de gât, l-a lipit de perete şi era cât pe ce să-l lovească. Bărbatul l-a
ameninţat: “Dacă mă loveşti, o să te închid în spitalul de psihiatrie.” David s-a
oprit.”
“Când mama a murit eram foarte mic, 
Tata m-a vândut când nici nu puteam spune 
plâng, plâng, plâng
Hornul vi-l curăţ, dorm pe unde-apuc…” – “Hornarul” e o poezie-protest pe care  WILLIAM BLAKE a scris-o,
nemaiputând să suporte abuzurile la care erau supuşi minorii vânduţi şi forţaţi să muncească în timpul capitalizării
societăţii engleze. 
“Fratele şi surorile sale munceau la fel ca el pentru alte familii într-un sat din
apropiere, dar cu toate acestea i-a văzut foarte rar. Îi era un dor disperat de
mama lui. Îşi scriau scrisori şi uneori se vedeau. Într-o zi, mama lui a încercat
imposibilul: să-şi ia copiii înapoi. A venit cu un cuplu de italieni într-o maşină şi
a spus că îi ia pe cei mici la o plimbare. David nu era acolo, dar tot satul vorbea
numai despre asta când s-a întors târziu în noapte. Poliţia i-a adus înapoi pe
sclavii fugari după trei zile.
„Faptul că mama a organizat răpirea propriilor ei copii şi i-a luat la Berna arată
cât de mult s-a luptat toată viaţa cu autorităţile,” spune Gogniat. Când mama lui
a murit, a făcut o descoperire şocantă. A găsit hârtii care arătau că le trimitea
bani “familiilor adoptive” pentru cheltuielile celor 4 copii care fuseseră luaţi cu
forţa de la ea pentru a munci ca sclavi pentru aceste familii.”
Gogniat, fratele său şi cele două surori erau “copii luaţi pe contract”-
verdingkinder.
Istoricul Loretta Seglias spune că “motivele economice” erau cele care
determinau de cele mai multe ori răpirea copiilor din familii pentru a putea fi
puşi să muncească forţat, ca sclavi, în agricultură, dar, şi mai important, erau
furaţi doar copii săraci.
“Până la al doilea război mondial, Elveţia nu era o ţară bogată, şi mulţi oameni
trăiau în sărăcie.” Agricultura nu era mecanizată, aşa că fermierii au cerut sclavi
– oameni obligaţi să muncească fără a fi plătiţi, fiind conştienţi că pentru a nu
muri nu puteau refuza.
Fermele aveau nevoie de oameni care să poată munci cu braţele lor, dar era mai
greu ca adulţii să fie răpiţi şi constrânşi, aşa că au cerut minori.
Ţinteau în special copiii săracilor. Statul a inventat pretexte – religioase şi
morale – pentru a putea răpi minorii din familiile sărace şi a-i da cu forţa în
sclavie viitorilor stăpâni, numiţi în acte “părinţi adoptivi”.
Dacă un copil rămânea orfan, dacă unul dintre părinţi nu era căsătorit, mai ales
dacă erau săraci, comunităţile interveneau şi cereau autorităţilor să ia copiii din
acele familii.
Patriarhatul în Marea Britanie: copiii fără tată (chiar dacă s-au născut în timpul unei căsătorii) erau abandonaţi de către
mamă pe străzile la presiunea familiei. Mama era ameninţată că va fi expulzată din familie dacă se încăpăţâna să-i ţină
lângă ea pe minori. Aceştia erau abandonaţi pe străzile din Londra, unde erau condamnaţi la înfometare, la viol, furt,
prostituţie, şi erau luaţi sclavi în mine, uzine, fabrici de armament…

“Intenţionat au luat copiii din familiile sărace şi i-au dus în alte familii sau
instituţii ca să-i înveţe cu munca astfel încât să se poată întreţine singuri, ca
adulţi”, spune Seglias. (sursa) (Adică să nu apeleze niciodată la asistenţa
socială.)
„Această politică socială îndreptată împotriva săracilor a fost inginerie socială,
spune Seglias, un eufemism care maschează motivul ei economic real şi cumva
o face să sune cât se poate de inocent. E una să spui „inginerie socială” şi alta să
spui „înrobirea copiilor pentru crearea clasei de mijloc”. 
Dar chiar şi ea admite violenţa şi brutalitatea statului în răpirea copiilor: „Dacă
părinţii îndrăzneau să se opună, erau pedepsiţi de stat. “Erau aruncaţi în
închisoare sau închişi în anumite spitale, unde erau obligaţi să muncească forţat.
Erau multe modalităţi de-a-i face pe părinţi să se nu se mai opună răpirii
copilului lor.” Naziştii procedau la fel în Europa de Est, pe unii părinţi cărora le
răpeau copilul îi omorau.
„În Elveţia,până în 1970, ce nu era considerat moral era pedepsit. Dacă nu te
încadrai perfect în normele morale, erai trimis în arest sau erau închis într-un
spital de psihiatrie, fără să fi comis vreo crimă sau să fi făcut ceva rău.”
Copii-sclavi scoşi la mezat, sub protecţia poliţiei, chiar şi după 1945
Nu doar că erau răpiţi de stat, dar erau şi vânduţi în pieţe, la fel ca orice animal.
Chiar şi în 1946, în piaţa publică din Berna au fost vânduţi 10.000 de copii-
sclavi, la fel cum erau vândute orice animale care puteau fi exploatate la munci
grele. Luarea în sclavie a copiilor a încetat oficial în anii 1970, dar, chiar şi în
1981, mai existau copii luaţi din familii şi folosiţi ca sclavi-muncitori de către
cei din clasa de mijloc.
Imaginile reprezintă vânzarea în public a copiilor sclavi în pieţele din Elveţia

În 1800, Elveţia a adoptat o lege care stabilea dreptul părintelui de a-şi creşte
copilul. Dacă unii părinţi nu puteau “respecta” acest drept – adică mureau,
divorţau sau erau prea săraci – statul şi comunitatea decideau ca acel copil să fie
luat din familia sa naturală cu forţa.
Până la primul război mondial, explică istoricul Marco Leuenberger, doar în
cantonul Berna, 10% dintre minorii sub 14 ani erau folosiţi ca sclavi-muncitori
la ferme. În Germania aceasta era o practică obişnuită: începând din secolul 19
până în primele decenii ale secolului 20, copiii săraci erau furaţi şi duşi la
ferme, în special în Alpi. De obicei erau furaţi iarna. Mulţi nu supravieţuiau
transportului şi mureau de epuizare. Cei care supravieţuiau erau duşi în pieţele
publice din sate şi vânduţi fermierilor, la fel ca orice marfă.
Luarea copiilor săracilor în sclavie pentru crearea clasei de mijloc a explodat în
societatea elveţiană după 1877, când statul, sub presiunea mişcărilor
muncitorilor din Occident, a adoptat o lege care limita ziua de muncă la 11
ore. În restul statelor capitaliste occidentale, muncitorii, comuniştii, socialiştii şi
anarhiştii au fost asasinaţi în urma unor crime înscenate de capitalişti în
complicitate cu aparatul de poliţie şi de justiţie, pentru că au cerut reducerea
zilei de muncă la 8 ore şi interzicerea folosirii copiilor la muncă (această
practică nu a dispărut nici azi în Occident şi e impusă cu forţa în lumea a treia,
fiind considerată „o favoare” şi „o şansă” pe care capitaliştii o acordă copiilor
săraci de a munci să-i îmbogăţească, refuzul însemnând moarte.) În Occident, la
sfârşitul secolul XIX, capitaliştii au fost obligaţi de valul de furie, care mocnea
în toate societăţile, să acorde această minimă concesie, pe care au “compensat”-
o însă repede prin inventarea altor metode de constrângere a sclavilor salariali. 

Grevişti în Lugano,
noiembrie 1918. Minorii care apar în această fotografie sunt muncitori.

Legea Fabricilor adoptată de Elveţia în 1877 – era prima dată când statul
intervenea în relaţia dintre muncitori şi capitalişti, aparent pentru a-i „proteja”
pe muncitori – reducea ora de muncă la 11 ore, interzicea munca pe timpul
nopţii şi duminica, şi folosirea la muncă a copiilor mai mici de 14 ani şi a
femeilor cu câteva săptămâni înainte de a naşte şi pentru câteva săptămâni după
ce au născut. Îi obliga pe capitalişti să acorde anumite compensaţii muncitorilor
care erau mutilaţi sau familiilor muncitorilor care erau omorâţi în timp ce
munceau. Dar această lege era valabilă doar pentru munca în fabrici, nu şi
pentru afacerile mici, şi în nici un caz pentru munca în agricultură. În 1882,
legea se referea doar la 10% din totalul celor care munceau în Elveţia (adică
134.500 de oameni).
În 2008, Roland Begert, care a fost copil-sclav, a publicat un roman
autobiografic, provocând un scandal imens în Elveţia pentru că a îndrăznit să se
atingă de un subiect tabu. Begert a povestit cum, după al doilea război, copiii
săraci de la sate au fost luaţi cu forţa din familiile lor şi obligaţi să muncească
în industrie pentru că „nu era destulă forţă de muncă”. În 2012 victimele
sclaviei în copilărie au organizat o expoziţie itinerantă în care au prezentat
dovezi şi au povestit prin ce au trecut. Tot în 2012, filmul artistic „Băiatul
adoptat”, care spunea povestea copiilor sclavi, a devenit cel mai vizionat film
din Elveţia vreodată.
În cazul părinţilor săraci, copilul nu era răpit cu forţa pentru că nu ar fi avut
hrană, ci „pentru a fi învăţat să muncească, astfel încât când ajungea adult să nu
mai fie sărăc.” Foarte mulţi – nu se ştie câţi – n-au ajuns adulţi pentru că s-au
sinucis. Dacă munceşti din greu, nu vei fi sărac e una dintre cele mai
stigmatizante dogme capitaliste. Scopul ei e de a muta răspunderea sărăcirii
celor care muncesc de la capitalişti la victimele pe care ei le exploatează, pentru
a extrage profit din munca lor. (1)
Unii băieţi erau daţi la ferme de părinţii lor pentru că ar fi avut „probleme de
comportament”; asta de regulă însemna că părinţii lor, fundamentalişti
creştini, îi prindeau că se masturbau. 
Până în 1991, statul elveţian a închis mii de adolescente în închisori ca cea de
la Hindelbank, ca să fie „reeducate”. Acuzate că erau „rebele”, sau că „trăiau în
promiscuitate”, au fost ţinute cu forţa în astfel de închisori pe termen nelimitat,
fără vreun proces pentru că nu comiseseră nici o crimă sau infracţiune de fapt.
„Crimele” lor erau „morale”.
„În acele zile, aproape că m-am sinucis. Era mult prea greu de suportat aşa ceva
pentru o adolescentă”, spune Ursulla. A fost luată prizonieră în închisoarea
pentru femei din Hindelbank, pentru că la 17 ani a rămas însărcinată: „Între
1967 şi 1968, am fost închisă aici. A trebuit să trăiesc aici în acel an. Un an şi o
săptămână. Iar această experienţă, aici, în această închisoare, m-a marcat pe
viaţă. E o crimă. Ce le-au făcut adolescenţilor e o crimă.” „Eram în luna a 5-a.
Nu era permis să ai un copil fără să fii căsătorită. M-au închis aici ca să fiu
reeducată, pentru că aş fi avut o moralitate îndoielnică.” (2)
Când a născut, i-au luat copilul cu forţa. Dar Ursulla a protestat trei luni la rând şi în cele din urmă a putut să-l
recupereze pe fiul ei: „Ţipam şi mă zbăteam tot timpul. În zadar. Aproape mi-am pierdut minţile aici. Atât de
multe vieţi distruse pentru totdeauna.”

Albert avea 3 luni când a fost luat cu forţa de la mama sa de 17 ani: „Niciodată
n-am aflat cine e mama mea. N-am văzut-o niciodată. La 24 de ani, l-am găsit
pe tatăl meu, dar nu dorea să ştie nimic de mine. A doua sa soţie nu era nici ea
interesată.” Când Albert a făcut 5 ani, a fost trimis la o fermă să muncească:
“Duminica trebuia să merg la biserică şi să ascult slujba. Apoi ajungeam acasă,
şi trebuia să repet slujba fermierului. Dacă nu-mi aminteam ceva, trebuia să
îngenunchez pe partea ascuţită a unei bucăţi de lemn, iar fermierul îşi scotea
cureaua şi mă bătea.” 
Luată de lângă părinţii ei când era copil, Maddie, cum i se spune, a crescut într-
un orfelinat, unde era torturată aproape zilnic:
„Îmi băgau capul în apă până aproape mă înnecam, mă scoteau la aer, şi
apoi iar mă băgau în apă, şi apoi iar mă scoteau la aer şi apoi iar îmi băgau
capul în apă. Ore în şir făceau asta. Trebuia să găseşti o cale, să te rupi de
tine, ca să supravieţuieşti pe termen lung.”
La fel ca Ursulla, Maddie avea 17 ani şi era însărcinată când a fost trimisă
în închisoarea de femei. Dar, spre deosebire de Ursulla, Maddie a fost forţată să-
şi dea copilul în adopţie: „Nu pot accepta un lucru: că după ce ne-au furat copiii,
tot ei ne-au pedepsit pentru restul vieţilor noastre. Pentru o politică şi crime
comise de birocraţie. Asta nu s-a terminat.”
 Bernadette a fost
înschisă într-un spital de psihiatrie cu forţa în 1972:
„Am fost adusă aici cu forţa de poliţie. Îţi dădeau medicamente şi trebuia să
taci.”
Când avea 7 ani, părinţii ei, nişte fundamentalişti creştini, au dus-o la doctor
pentru că au crezut că fata îşi începuse viaţa sexuală. A fost diagnosticată cu o
boală psihică, şi, din acel moment, copilăria ei a devenit un coşmar.
Bernadette a fost supusă la electroşocuri până la 18 ani. A rămas însărcinată. A
fost adusă într-un spital, unde un complet de doctori a judecat-o:
„Parcă aş fi fost în faţa unor judecători, ca şi cum aş fi fost un criminal, ca şi
cum aş fi ucis pe cineva, iar ei urmau să decidă ce urma să se întâmple cu mine.
Atunci au decis că nu eram normală, că eram nebună şi că aveam un creier
defect.” Doctorii i-au spus tinerei că nu se califică pentru a fi mamă. A fost
internată cu forţa în spital. A fost obligată să avorteze şi a fost sterilizată. „În
trecut, nimeni nu te asculta. Erai atât de singură, erai în închisoare. Nu aveai
unde să te duci.” (sursa)  
Stăpânii copiilor-sclavi erau plătiţi de stat şi de părinţii naturali pentru exploatarea minorilor 
Motivul real al convertirii copiilor săraci la muncă era acumularea de capital
de către stăpânii copiilor-sclavi, adică de viitoarea clasă de mijloc şi sugrumarea
oricărei forme de asistenţă socială. Practic, statul elveţian a format şi facilitat
accesul clasei de mijloc la muncitorii care puteau fi cel mai uşor exploataţi, şi
pentru care costurile întreţinerii erau minime (hrana, de multe ori redusă
sistematic până la înfometare: copilul-sclav trebuia să devină „harnic”). Nici
vorbă să fie plătit copilul-sclav. Dimpotrivă, stăpânul său – respectabilul fermier
– primea bani de la stat şi de la părinţii naturali pentru că exploata un
copil. Orice cost ar fi presupus întreţinerea sclavului era acoperit din banii
publici şi din banii pe care statul îi obliga pe părinţii naturali să-i trimită
stăpânului de copii-sclavi.
 În acelaşi
mod în care fermierii au exploatat sute de mii de copii sclavi săraci, corporaţiile
elveţiene exploatează munca forţată a copiilor din Africa, în special în industria
de ciocolată. Firma Nestle a promis în 2005 că nu va mai exploata sclavi-
minori, dar nici până azi acest lucru nu s-a întâmplat, Nestle continuă, cu
susţinerea unor sindicate de afaceri, să pretindă că „dă o şansă” copiilor sclavi
pe care-i exploatează cu impunitate. Vânzarea-cumpărărea de copii-pentru-
muncă de la părinţii lor oficiali este o practică folosită în Statele Unite astăzi;
ţinta sunt mai ales cei săraci. În Elveţia, practica luării cu forţa a copiilor de
lângă părinţi este folosită şi azi, dar ţinta acum sunt familiile de imigranţi, prin
încălcarea convenţiei ONU împotriva genocidului (detalii mai jos). Chiar şi
statul român consideră că e „normal” ca un copil sărac să fie pus să muncească
pentru clasa de mijloc (în special în agricultură), şi vinde timpul de viaţă al
acestor copii cu 5 lei pe oră. 
În Elveţia, politica oficială de „adopţie” a copiilor însemna, de fapt, trimiterea
lor în sclavie. Ruperea unei persoane de mediul în care-şi poate găsi sprijin
pentru a rezista condiţiilor impuse de o autoritate de tip statal sau capitalistă şi a
căror nerespectare atrage moartea fizică sau socială a acelei persoane este
primul pas spre convertirea unui om în sclav. A fi sclav înseamnă a fi mort dacă
nu accepţi condiţiile impuse de o autoritate/entitate şi asupra cărora nu ai nici un
control sau cuvânt de spus (de aceea, anti-capitaliştii numesc munca salarială
„sclavie salarială”, pentru că salariaţii sunt oamenii care nu pot supravieţui
decât dacă îşi vând unor capitalişti puterea de a munci în condiţii asupra cărora
nu au nici un cuvânt de spus şi împotiva voinţei lor).
 Unii
părinţi le găseau chiar ei stăpâni copiilor de care doreau să scape.
“Mai groaznice chiar decât bătăile erau umilinţele şi răutăţile pe care le înduram
în fiecare zi,” spune Dora Stettler, o femeie de 85 de ani, despre copilăria ei,
când a fost convertită în copil sclav-muncitor la o fermă. Oficial, Dora şi sora ei
au fost “date în adopţie”. După ce părinţii ei au divorţat, partenerul mamei nu
dorea “guri în plus de hrănit”, deşi mama ei muncea. “La fermă am fost mereu
nişte străine, nu făceam parte din comunitate, fermierul era interesat doar cât îl
costa că trebuia să mâncăm.” Dora s-a născut în 1927 în Berna. Până în 1934 a
muncit la o fermă. A fost unul din sutele de mii – poate milioane – de copii
sclavi din Elveţia. Într-o zi, mama ei a invitat-o la o plimbare cu maşina. A fost
drumul spre un iad din care nu s-a mai întors. “Pur şi simplu, m-a dus la această
familie a fermierului şi mi-a spus: “De acum, asta e noua ta casă”. Şi a plecat.
Aveam doar 7 ani.”
Dar, de obicei, copiii erau luaţi cu forţa de la părinţii lor de către poliţie şi
asistenţii sociali şi duşi la ferme sau în orfelinate, care funcţionau ca „depozit”
de copii sclavi pentru fermierii din clasa de mijloc. De la 6 ani, sclavii minori
puteau fi „alocaţi” muncii în agricultură. Cei care luau aceşti copii ca
sclavi – oficial, în acte, apăreau că ar fi fost „adoptaţi” – primeau de la stat o
sumă de bani în mod regulat pentru că au acceptat să-i înrobească. Mulţi părinţi
naturali erau obligaţi de stat să le trimită fermierilor o sumă de bani lunar pentru
întreţinerea copilului răpit de stat şi „dat în adopţie”. Mulţi au depus sume fixe
de bani în bănci ani la rând, care au dispărut ulterior. Nici o sumă
depusă/trimisă de părinţii naturali nu ajungea la copilul sclav. Dacă acesta se
sinucidea, părinţii continuau să trimită bani.
În ultimii 180 de ani, sute de mii – poate milioane – de copii săraci din
cantoanele Elveţiei de azi au fost forţaţi de stat să fie sclavi muncitori la fermele
agricole private. Nu doar săracii aveau această soartă, ci şi copii părinţilor din
clasele de mijloc care divorţau, şi copii femeilor care nu se căsătoreau. (3) În
secolul XX, această politică a avut la bază şi motivaţii oficializate de nazişti
după 1933. Aceste motivaţii se regăsesc şi azi în practica legislativă şi judiciară
nu doar a Elveţiei, ci a mai multor state din Occident. 
Aceşti copii-sclavi, deşi erau consideraţi „adoptaţi”, nu trăiau cu familia
„adoptivă”. Cei mai mulţi dormeau în grajduri cu porcii şi vitele. Ziua de muncă
începea la 3-4 dimineaţa şi se termina seara târziu. Mulţi dintre ei nu erau lăsaţi
la şcoală decât foarte rar.
La ferma “părinţilor adoptivi”, fiecare clipă însemna suferinţă pentru Dora şi
sora ei. Singurătatea era şi mai cumplită când au început să fie bătute. “Era un
iad. Munceam de dimineaţa până noaptea târziu. Eram bătute din orice. Abia
aşteptam să vină duminica pentru că ştiam că vom primi măcar o bucăţică de
carne de pisică prăjită.” Dora şi-a povestit copilăria într-o carte. E povestea unei
singurătăţi abisale. Povestea unei copilării furate.
 Violuri, torturi şi
exploatare: metode de disciplinare a copiilor săracilor în etica muncii
capitaliste 
Aceşti copii-sclavi erau violaţi, bătuţi, torturaţi – unii până la moarte. Adesea,
stăpânii de sclavi, fermieri respectabili din clasa de mijloc elveţiană, scăpau de
trupurile lor la fel cum scăpau de animalele de povară: îi îngropau unde
îngropau şi vitele. Poliţia şi preotul se asigurau că nimeni din comunitatea
respectivă nu va vorbi despre moartea copiilor-sclavi. Când un copil-sclav
dispărea, investigaţiile erau închise cu concluzia: „Verdingkinder a fugit de la
fermă”. Copilul mort era înlocuit repede de alt minor luat în sclavie.
În mod regulat, copii-sclavi erau duşi în pieţele publice, sub escorta
poliţiei, chiar şi după anii ’40. Fermierii se duceau şi alegeau pe care
doreau să-i ia, la fel cum ar fi ales un animal de povară. Poliţia era acolo
pentru a se asigura că copii-sclavi nu scapă.
Hugo era bătut zilnic cu cureaua de „părinţii săi adoptivi”. Din orice motiv:
podeaua nu era perfect măturată, scăpa o cană din mână, vaca nu dădea destul
lapte, un fulger lovise un copac. Hugo spune că nu avea nici o cale să se apere
de bătăi. Poliţia din sat? Pastorul? Ei se ocupau ca nimeni să nu afle ce torturi
îndura la fermă. „Profesorul de la şcoală primea un sac de cartofi şi se făcea că
nu vede că mă duceam la şcoală plin de vânătăi. Poliţistul primea nişte şuncă şi-
şi ţinea şi el gura.” S-a gândit Hugo să scape de la fermă? „Şi unde să fug?
Eram doar un copil, nu ştiam pe nimeni. Încercam să nu aud ce-mi spuneau de
fiecare dată când mă băteau cu cureaua: că nu valoram nici cât o ceapă degerată,
că eram un nimeni.” Fermierii nici măcar nu i-au ţinut minte numele. Când îl
strigau, îi ziceau doar „băiete, fă aia”. Hugo a ajuns la fermă după ce unul dintre
cei trei copii-sclavi care munceau acolo s-a sinucis. Nimeni nu scotea un cuvânt
despre asta. “Pe 1 ianuarie 1950, acest copil i-a luat arma fermierului, s-a dus în
pădure şi s-a împuşcat.”
 Nelly îşi aminteşte că
era foarte mică atunci când a fost dusă cu o maşină la ferma care a fost iadul
pentru ea până la 19 ani. „De cum am ajuns, chiar dacă eram foarte mică, m-au
pus să spăl mereu podeaua de lemn. Dacă ceva nu le convenea, mă băteau
groaznic.”
„De obicei, aceşti copii muncitori-sclavi săraci erau trimişi la ferme, dar nu
numai. Sarah (nu e numele ei real) a crescut în case de copii de când s-a născut,
dar în 1972, când avea 9 ani, a fost trimisă într-un sat, la o familie pentru a fi
folosită la curăţenie. Făcea curăţenie înainte şi după şcoală, iar noaptea făcea
curăţenie în birourile dintr-un sat vecin pentru “mama” sa adoptivă. Era bătută
cu regularitate de “mama adoptivă”, şi de la 11 ani, noaptea era violată de
băieţii acesteia.”
“E prima dată când a vorbit despre ce-a păţit în copilărie când a fost
muncitoare-sclavă. Mâinile îi tremură de durerea a ceea ce nu poate uita. “Cel
mai rău e că fata acelei femei a văzut într-o noapte că fratele ei mă viola. I-a
spus mamei sale, iar aceasta i-a răspuns că nu contează, pentru că eram oricum
doar o zdreanţă,” spune Sarah. O învăţătoare şi medicul şcolii au scris de mai
multe ori autorităţilor cerându-le să intervină, dar nimeni nu a răspuns.”

Nu a existat nici o
decizie oficială pentru a pune capăt politicii de folosire la munci a copiilor pe
contract. Seglias spune că această practică a început să moară de la sine în anii
1960 şi 1970 (de fapt şi în deceniul 1980 mai existau copii-sclavi). Pe măsură ce
agricultura s-a mecanizat, nevoia pentru braţe manuale care să muncească la
câmp a dispărut. Dar Elveţia se schimba şi ea. Femeile au primit dreptul de vot
în 1971 (!) iar atitudinea faţă de mamele singure şi sărăcite a început să nu mai
fie atât de violentă.
Dar şi la 8 ani după ce femeile au primit dreptul de vot, în 1979, într-un sat de
munte, mama lui Cristian se lupta să supravieţuiască. Recent divorţată de un soţ
violent care o bătea mereu, femeia a apelat la stat:
“Statul a intervenit şi i-a luat cei doi băieţi de 7 şi 8 ani pe care i-a dus la o
fermă la multe ore de mers cu maşina. Christian îşi aminteşte că după ce-au
ajuns la fermă, el şi fratele său au coborât din maşină şi au rămas locului
urmărindu-le pe mama lui şi pe femeia de la asistenţă socială plecând înapoi cu
maşina, fară ei.
“Fratele meu şi cu mine am rămas în faţa casei şi ne-am simţit total pierduţi. Nu
ştiam ce să facem… a fost un moment ciudat, un moment pe care nu-l poţi uita
toată viaţa,” spune el.
Chiar din prima zi au primit haine care li se potriveau perfect şi cizme de
cauciuc, pentru că “înainte de plasament, femeia de la asistenţă socială a vrut să
ştie chiar şi ce număr la încălţări purtăm… Dacă mă gândesc bine, toţi erau
perfect conştienţi că eu şi fratele meu urma să fim puşi să muncim la fermă.”
Christian spune că muncea înainte de a merge la şcoală şi după ce se întorcea de
la şcoală, sâmbăta şi duminica, tot anul. Îşi aminteşte un incident, la un siloz
unde iarba era tăiată şi ambalată. “Iarna silozurile îngheţau foarte tare şi trebuia
să le încarc foarte repede. Trebuia să îndes furca puternic în ele şi eram mereu
zorit să muncesc cât mai repede. La un moment dat m-am rănit când furca mi-a
străpuns piciorul.”
Christian spune că accidentele de muncă nu erau niciodată raportate: mama lui
naturală şi serviciile sociale nu aflau niciodată de ele. Şi dacă nu munceau
destul de repede, aveau de îndurat represalii. Nu li se mai dădea de mâncare: era
o formă de pedeapsă.
“Fratele meu şi cu mine eram atât de flămânzi. Când mă gândesc, cred că 5 ani
la rând am suferit de foame, am fost înfometaţi. Ne era mereu foame. De-asta
fratele meu şi cu mine furam mâncare,” spune Christian. Îşi aminteşte că au
furat ciocolată de la magazinul din sat – deşi acum crede că vânzătorii ştiau că
băieţii erau înfometaţi şi i-au lăsat să ia dulciurile. 
Dar Christian îşi aminteşte că erau şi consecinţe mult mai grave dacă nu
munceau din greu, inclusiv violenţă. “Eram mereu forţaţi să muncim”, spune el.
“Eram bătuţi de foarte multe ori, eram plezniţi peste faţă, eram traşi de păr, de
urechi – a existat şi un incident când au încercat să ne castreze.”
 Christian nu are nici o
îndoială asupra motivului pentru care el şi fratele său au fost daţi acelui fermier.
“Era muncă foarte ieftină… era profitabil,” spune el. “Şi-au extins ferma… 5
ani de muncă grea pentru noi…”
“Istoricii estimează că sute de mii de copii au fost folosiţi ca muncitori sclavi.
Într-un singur an, în deceniul 1930, documentele arată că 30.000 de copii au fost
daţi în plasament familiilor din toată Elveţia. “E greu să cunoaştem exact câţi
copii-pe-contract au fost pentru că dosarele erau păstrate pe plan local, şi de
multe ori nu erau ţinute nici un fel de astfel de date,” spune Loretta Seglias.
“Unii copii erau daţi în plasament nu de stat, ci chiar de organizaţii private, sau
chiar de propriile lor familii.”
Că era o practică obişnuită ca aceşti copii să fie trataţi ca mărfuri care puteau fi
vândute şi cumpărate este demonstrat de faptul că au existat nenumărate cazuri
la începutul secolului 20 când cei mici erau târâţi la grămadă în piaţa publică
din sate şi vânduţi fermierilor.
Seglias îmi arată unele fotografii. O fetiţă abia dacă avea doi ani – sigur e vorba
de un copil-pe-contract? “Aşa cred, chiar şi la acea vârstă putea să măture sau să
aducă laptele. Uneori erau duşi la ferme de când erau bebeluşi şi, pe măsură ce
creşteau, erau puşi să facă munci din ce în ce mai grele,”spune Seglias.
Studiind arhivele, a dat peste câteva chestiuni care se repetau când era vorba de
copii-pe-contract (sclavi-muncitori). Lipsa de informaţii e ce au toţi în comun.
“Copiii nu ştiau ce li se întâmplă, de ce erau luaţi din familiile lor, de ce nu se
puteau duce acasă să îşi vadă părinţii, de ce îndurau atâtea abuzuri şi de ce
nimeni nu îi credea,” spune ea.
“Celălalt lucru e lipsa de afecţiune. A trăi într-o familie din care nu faci parte,
trăieşti cu acea familie doar pentru a munci pentru ei.” Asta mai ales a avut un
impact devastator asupra restului vieţii acestor copii. Unii au probleme
psihologice foarte serioase, dificultăţi în a stabili relaţii cu alţi oameni, şi în a
avea propria lor familie. Pentru alţii, a fost prea mult ce-au îndurat la ferme.
Unii s-au sinucis din cauza copilăriei pe care au avut-o.
Asistenţii sociali vizitau fermele. David Gogniat spune că familia sa nu avea
telefon, aşa că atunci când un asistent social suna la o vecină din sat să îi
transmită familiei adoptive că urmează să vină în vizită, vecina punea un
cearceaf alb în fereastră pentru a avertiza familia adoptivă. În ziua vizitei
anuale, David nu avea mult de muncit, şi i se permitea să mănânce masa de
prânz la aceeaşi masă cu restul familiei. “Era singura dată când eram tratat ca
membru al familiei adoptive… Asistenta socială stătea la masă cu noi şi, când
mă întreba ceva, îmi era prea frică să spun ceva, pentru că ştiam că dacă făceam
asta, familia adoptivă mă bătea.”
 Şi Sarah îşi aminteşte că vizitele erau
anunţate şi că asistenţii sociali erau mereu primiţi cu prăjituri, biscuiţi şi cafea.
“În acea zi, mă lăsau şi pe mine să stau la masă cu ei.” Sarah nu a vorbit
niciodată direct cu vreun asistent social cât a stat la familia adoptivă.
Nici Christian nu-şi aminteşte să fi fost lăsat singur să poată vorbi cu vreun
asistent social. În hârtii, asistenţii sociali treceau că era “fericit”. Într-una din
scrisori, este anunţată o vizită iar asistenta socială spune că nu are nici o
importanţă dacă pe durata vizitei copilul adoptat “era la şcoală”, adică nu era
prezent în timpul vizitei. Christian are scrisori scrise de mama sa care vorbeşte
în detaliu despre cum nu mai suporta să ştie că erau bătuţi, înfometaţi, şi că
munceau atât de greu la câmp. Mama sa naturală a organizat un examen
medical, într-una din rarele sale vizite în casa lui natală, iar concluzia doctorului
a fost că băiatul era epuizat psihologic şi fizic. Asta a făcut posibil să scape de
“familia adoptivă” şi de munca la fermă în 1985, când deja avea 14. Fratele său
a părăsit şi el ferma, cam în aceeaşi perioadă. Amândoi au fost plasaţi într-un
orfelinat de stat.”
“Părinţii adoptivi” ai lui Christian au fost de acord să se întâlnească cu
jurnalistul şi iniţial au fost de acord să-l vadă şi pe fostul lor sclav: „Înainte să
ne urcăm în maşină, Christian mi-a explicat că nu aşteaptă la scuze de la ei, ci
doar ca, vorbind despre ce au făcut, spera el, ei vor reflecta la cum s-au
comportat. Pe măsură ce ne apropiam de fermă, Christian era din ce în ce mai
cuprins de frică. Ne-a cerut să nu vină cu noi la fermă, să îl lăsăm lângă un râu
în apropiere. M-am apropiat de casa care semăna cu cea dintr-o fotografie pe
care mi-a arătat-o Christian. La un moment dat, fermierul şi soţia şi-au făcut
apariţia. „Familia adoptivã” de la fermă a acceptat să vorbească cu condiţia să
rămână în anonimat. Fermierul şi soţia sa neagă toate acuzaţiile aduse de
Christian – spun că sunt doar nişte “minciuni”.
Susţin că niciodată nu l-au pus pe băiat să muncească înainte sau după şcoală…
poate doar în timpul sărbătorilor să-l fi pus să cureţe grajdurile. Insistă că nu au
fost violenţi cu el sau cu fratele lui. “Nu trebuie să loveşti un copil,” spune
fermierul. “Dimpotrivă”, spune soţia sa, “trebuie să-l creşti cu îmbrăţişări, noi
am încercat să-l creştem cu dragoste.” Le aduc aminte că au încercat să-l
castreze. “Ha ha, să-l castrăm!”, izbucneşte fermierul. “Şi ce i-am mai făcut? Ce
amintiri mai are şi el!” Se enervează când îi amintesc că Christian spune că a
fost un copil sclav-muncitor. “Nu, nu a fost un copil-pe-contract, nu a fost un
copil-pe-contract, i-am crescut ca şi cum ar fi fost ai noştri,” susţine fermierul. Îl
întreb cum se simte că după 30 de ani băiatul îl acuză de ce i-a făcut. “E foarte
trist, foarte trist,” spune fermierul. Soţia lui adaugă: “Ţineam aşa de mult la
băieţii ăia.” Dar nu vor să-l vadă pe Christian. În ruptul capului nu vor să-l vadă.
“Îl felicităm pentru că a putut scorni asemenea minciuni!” spune soţia.
Fermierul adaugă: “Nu m-aş uita la o persoană ca el nici cu spatele.”
Când îl revăd pe Christian îi spun că nu vor să-l vadă. “Într-un fel asta mă
întristează foarte tare pentru că am venit până aici, i-am dat ocazia să îmi
vorbească… Mă pregătisem să stau de vorbă cu el şi aş fi vrut să-i pun atâtea
întrebări să văd dacă are curajul să-mi spună în faţă că mint.”
Christian şchioapătă înapoi spre maşină, păşeşte cu greutate din cauza artritei. E
tăcut. Chiar înainte să ne despărţim îmi spune că a trăit o reală groază că s-a
întors în acel loc. Pare atât de fragil. “Nu ştiu unde o să ajung. Ştiu doar că
vreau să lupt pentru ceva ce trebuie făcut,” îmi spune. “Nu doar pentru fratele
meu şi pentru mine, ci pentru mulţi alţii din generaţia noastră.” Pentru că toate
astea s-au întâmplat cu mult timp în urmă, nu mai e posibil ca fermierul să fie
acuzat, chiar dacă autorităţile ar dori să o facă. Foarte puţini „părinţi adoptivi”
au fost acuzaţi în justiţie de faptul că au folosit copii sclavi-muncitori la ferme;
şi mai puţini asistenţi sociali au fost acuzaţi că au fost complicii lor.” (sursa)
Sărăcia, pedepsită prin sclavie
Violenţa capitalizării societăţii a fost mult mai brutală în Elveţia chiar şi decât în
Marea Britanie. Acasă la ei, britanicii foloseau înfometarea muncitorilor şi
ţăranilor ca metodă de subjugare şi convertire la sclavia salarială, în timp ce în
Irlanda, America Latină, America de Nord, Africa, Europa de Est, Orientul
Mijlociu, India au folosit înfometarea în masă ca politică de colonizare cu
scopul de terorizare şi acumulare capitalistă. În Elveţia, însă, înfometarea a fost
consecinţa politicilor de industrializare care în mod inerent au dus la sărăcirea
totală a claselor celor mai exploatate. În sate oamenii mureau cu miile.
Consecinţele au fost teribile. Cantoanele elveţiene au fost măturate de mai multe
valuri de foamete cumplită: în 1816-1817, în 1846-1847, în 1876-1885, în 1917-
1918. Cei care nu făceau parte din clasele conducătoare erau forţaţi să trăiască
într-o sărăcie abjectă; cam o treime din populaţie.
 

Crearea unei clase de mijloc prin folosirea copiilor sclavi-muncitori, prezentată

în opinia publică sub expresia de “luptă împotriva sărăciei”, a fost o politică
represivă, arbitrară, şi de-o cruzime rară. În crearea clasei de mijloc, propaganda
împotriva săracilor a jucat un rol crucial pentru că a creat spaţiul de care statul
avea nevoie pentru a le fura copii acestor proletari, stigmatizaţi în societate ca
fiind „leneşi şi paraziţi sociali”.
Săracii au fost stigmatizaţi şi au fost acuzaţi constant că trăiesc în sărăcie pentru
că “nu muncesc destul” şi pentru că “au luat decizii proaste”, adică şi-au
provocat singuri sărăcirea. Asta e fals, pentru că sărăcirea a fost exacerbată şi
înrădăcinată de acumularea capitalistă (furtul produsului muncii şi al resurselor
publice de către bogaţi, cunoscut şi ca “munca salariala” şi “privatizare”). Dar,
propaganda a făcut posibil ca victimele – săracii – să fie acuzate că ar fi
responsabile de agresiunea la care erau supuse de cei bogaţi şi puternici. Săracii
au fost consideraţi vinovaţi de faptul că au fost săraciţi de capitalişti. Prin
urmare, erau obligaţi de societate să suporte consecinţele şi pedepsele care au
fost justificate prin această “vină”.

Pentru a fi pedepsiţi prin muncă, cerşetorii invalizi au fost acuzaţi că şi-au

provocat singuri infirmităţile. Autorităţile au declanşat ‘vânătoarea de cerşetori’
pentru a-i putea răpi pe cerşetori şi a-i expulza sau a-i închide în case-de-muncă,
unde erau obligaţi să muncească. Statul le-a confiscat casele unora dintre
invalizi, aşa că au fost lăsaţi chiar fără nici o posibilitate de a se întreţine şi au
ajuns pe străzi de unde au fost duşi cu forţa în casele-de-muncă.
Alte măsuri “împotriva sărăciei” au fost interdicţiile referitoare la căsătorii:
statul nu permitea căsătoriile cu cei care aveau o situaţie financiară slabă.
Săracii au fost arestaţi doar pentru că erau săraci şi au fost închişi în case-de-
muncă unde au fost forţaţi să muncească. Alţii au fost deportaţi cu forţa în
colonii. Aceste măsuri au distrus total orice formă colectivă de asistenţă socială
pentru cei săraci. Asistenţa socială oricum a fost introdusă cu mare întârziere în
Elveţia, faţă de alte state din vest, şi pentru o perioadă scurtă. Doar cei care
munceau vor avea dreptul la asigurări de acum înainte: muncitorii îşi plătesc
asigurarea de sănătate (din 1914), asigurarea în caz de accident de muncă (din
1948), asigurarea pentru urmaşi şi pentru infirmitate (din 1960). Muncitorilor li
s-a permis să-şi plătească o asigurare de şomaj abia în 1982. Statul decide cât
“are nevoie” ca muncitorii să plătească pentru “asistenţa lor socială”.
Răpirea copiilor din familiile de săraci – oficial cunoscută ca “adopţie în
interesul copilului” – a fost şi o politică deliberată de distrugere a oricăror forme
de asistenţă socială publică şi privată. Statul elveţian a recurs la această politică
în ultimii 170 de ani, în paralel cu capitalizarea societăţii de către stat şi clasa
conducătoare. În celelalte ţări din vest – la început în Franţa – după deposedarea
ţăranilor de resurse şi de mijloacele de a-şi asigura traiul, adică după ce
capitaliştii i-au transformat pe ţărani în proletari (muncitori care nu deţin
mijloacele de producţie şi sunt obligaţi să se vândă pentru a munci pentru cei
care le deţin, îmbogăţindu-i astfel), afaceriştii au cerut statului să minimalizeze
violenţa la care ei îi supuneau zilnic pe proletari, prin negarea accesului la cele
necesare traiului, şi prin ameninţări zilnice, implicite sau exprimate direct.
Asistenţa socială – pensiile şi asigurările de sănătate – au fost înfiinţate de stat
la cererea capitaliştilor pentru simplul motiv că aceştia ştiau şi ştiu că
aranjamentul lor economic (capitalismul) nu e sustenabil, cum le place să spună.
Capitaliştii sunt cei care au cerut statului crearea asistenţei sociale, care a dus şi
la apariţia birocraţiei capitaliste de stat şi private. Capitaliştii nu contribuie la
asistenţa socială. Cei care muncesc o fac. Din munca lor e susţinut acest sistem,
pentru că din ce produc ei sunt plătite contribuţiile – fie direct din salariul lor,
fie indirect din partea plătită de capitalist statului în taxe (cei mai mulţi
capitalişti vor să-şi ţină pentru ei şi această parte, de aici vin foarte multe atacuri
asupra pensiilor, accesului la asistenţă medicală publică, şi asupra alocaţiilor
pentru copii). Proftiturile nu sunt altceva decât salarii pe care capitalistul şi le
însuşeşte prin virtutea faptului că “monopolul asupra violenţei deţinut de stat”
nu e altceva decât privilegiul capitalistului de a recurge la violenţă oricând şi
împotriva oricui cere o redistribuire onestă şi dreaptă a bunăstării sociale. (De
exemplu, valoarea muncii publicitarilor e fix zero, munca fiind înţeleasă ca
activitate care produce beneficii pentru societate. Publicitarii produc bani din
propaganda capitalistă şi sunt uneltele politice şi ideologice de coerciţie şi şantaj
la care capitaliştii recurg pentru a controla mesajul care ajunge la public: nici un
mijloc de comunicare în masă care supravieţuieşte din publicitate nu poate
explica modul în care funcţionează sistemul capitalist şi ce înseamnă el, pentru
că va rămâne fără publicitate.) Pe scurt, muncitorii îşi plătesc singuri asistenţa
socială, iar capitaliştii le atacă mereu dreptul la ea pentru a nu permite ca
asistenţa socială să devină o formă de rezistenţă a clasei muncitoare la
exploatare şi la abuzuri. Capitaliştii insistă ca asistenţa socială să fie menţinută
la un nivel cât mai scăzut pentru a nu permite muncitorilor să se folosească de
ea ca o formă de rezistenţă faţă de sclavia salarială, pentru că asta le-ar reduce
puterea de coerciţie şi şantaj; iar în unele ţări – mai ales în SUA, Marea Britanie
– capitaliştii urmăreasc chiar negarea totală a dreptului muncitorilor la asistenţă
socială, pentru că, pe măsură ce producţia este din ce în ce mai automatizată,
interesul capitaliştilor în a permite clasei muncitoare să se reproducă e din ce în
ce mai scăzut (muncitorii primesc un salariu nu ca reprezentând o parte din
munca lor, ci pentru a-şi putea reproduce puterea de muncă). Practic capitaliştii
sunt interesaţi doar ca ei să consume, din veniturile în bani, pe care tot
capitaliştii le controlează. Cu cât o categorie e mai înrobită, îndoctrinată,
supusă, şi nepericuloasă pentru clasa conducătoare, cu atât e mai răsplătită
cu resurse de consum (venituri în bani) mai mari (de exemplu, publicitarii), deşi
valoarea socială a muncii lor e fix zero (oamenii nu pot mânca, bea şi respira
bani).
Diferenţa faţă de sistemul sclavagist al imperiului Roman e că, atunci, stăpânii
de sclavi se ocupau de a asigura condiţiile de supravieţuire a sclavilor după ce
aceştia nu mai puteau munci, pe când azi capitaliştii au ajuns să folosească
statul pentru a-i pune pe muncitori să-şi plătească singuri asistenţa socială.
Statul se va plia întotdeauna pe nevoile capitaliştilor de a-şi asigura cât mai mult
capital (resurse care pot fi transformate în profit). Pentru a divide clasa
muncitoare, capitaliştii îi instigă pe proletarii mai puţin deposedaţi de drepturi
împotriva proletarilor care sunt în situaţia disperată de a muri dacă nu primesc
asistenţă socială. Aici se vede cu claritatea cinismul, perversitatea, violenţa,
brutalitatea şi cruzimea – trăsături definitorii ale claselor conducătoare.
Din deceniul 1980, bogata Elveţie se confruntă cu un fenomen de ‘nouă
sărăcie’, care e ascuns şi mascat, desigur. Şomaj pe termen lung, mărirea clasei
muncitorilor sărăciţi din cauza salariilor slabe şi creşterea muncii care produce
sărăcie, adică muncitori care, pe măsură ce muncesc mai mult, sunt plătiţi mai
puţin şi fac faţă din ce în ce mai greu costurilor vieţii. Numărul lor e mereu în
creştere. Statisticile vorbesc de 580.000 de oameni ale căror venituri îi ţin în
sărăcie, adică 8% din totalul populaţiei permanente (imigranţii, care nu primesc
drepturi, constituie un sfert din populaţia Elveţiei). O persoană care are un venit
de 2.200 de franci lunar, şi o familie cu doi copii care are un venit de 4050 – sau
sub- sunt considerate sărace, raportat la costul vieţii. Politica statului elveţian de
stigmatizare a imigranţilor – care reprezintă un sfert din populaţie – nu are
scopul de a-i determina să nu mai vină în Elveţia, pentru că nevoia de muncitori
e foarte mare, ci are scopul de a-i criminaliza de la bun început, astfel încât să
fie lipsiţi de drepturi şi de orice apărare în faţa abuzurilor la care toţi elveţienii
ştiu că îi vor spune. Stigmatizarea are ca scop legitimarea exploatării lor ca
muncitori. 
‘Noua sărăcie’ scoate la iveală că politicile de “asistenţă socială” sunt îndreptate
de stat doar spre menţinerea acelei “forţe de muncă” de care capitaliştii au
nevoie, adică doar a consumatorilor privilegiaţi. Asta duce la erodarea clasei
muncitoare, iar consecinţele sunt foarte grave. În special femeile au cel mai
mult de suferit (peste tot, sărăcia este feminizată, pentru că sistemul capitalist a
fost clădit şi supravieţuieşte prin exploatarea muncii neplătite în gospodării a
femeilor, într-un mod similar folosirii copiilor-sclavi pentru
îmbogăţirea fermierilor din Elveţia).Oamenii nu mai reuşesc să supravieţuiască
de la o lună la alta, chiar dacă au două sau trei slujbe. Cu cât muncesc mai mult,
cu atât mai mult sărăcesc. 
Lebensborn: răpirea şi înrobirea fizică şi culturală a copiilor imigranţilor
continuă şi azi
În Estul Europei, Elveţia e privită ca echivalentul european al “tărâmului
făgăduinţei”. “Ordinea şi disciplina” – traducerea expresiei “merge ca ceasul
elveţian” – ascund teroare, sânge, sclavie impusă asupra copiilor răpiţi de stat de
la familiile lor. Spus cât se poate de sec, Elveţia reprezintă puritatea capitalistă.
Fostul preşedinte Nestle, care are tupeul criminal să nege tuturor oamenilor de
pe planetă dreptul vital la a bea apă pentru ca resursele de apă să fie furate de
capitalişti pentru o mai brutală capitalizare a lor, a crescut într-o societate în
care sute de mii de copii au fost furaţi de la părinţii lor săraci şi convertiţi prin
bătaie, violuri, torturi şi înfometare şi îndoctrinare religioasă în sclavi muncitori,
în special în agricultură. O societate profund rasistă, în care elveţienii sunt
educaţi să creadă că aparţin unei “rase superioare”. 
Crimele comise de statul elveţian împotriva copiilor săraci sunt prezentate de
istoricii elveţieni într-un mod curăţit de orice motivaţie capitalistă, deşi chiar şi
ei o admit implicit.
Asta permite ca mecanismul folosit de statul elveţian la luarea în sclavie a sute
de mii de copii săraci să fie păstrat şi azi. E aplicat de stat împotriva copiilor
imigranţilor.
Convenţia ONU împotriva genocidului explică ce anume e considerat genocid:
„Transferarea cu forţa a copiilor de la un grup la altul; rănirea fizică sau morală
a membrilor unui grup; impunerea deliberată asupra unui grup a condiţiilor de
viaţă cu scopul de a-i distruge fizic în totalitate sau în parte.”
„Lebensborn-ul elveţiano-german: politica de genocid împotriva
imigranţilor”:
“Lebensborn înseamnă „ivzorul vieţii”. Proiectul “Lebensborn” a fost unul
dintre cele mai sinistre şi secrete planuri naziste. Heinrich Himmler a creat
proiectul “Lebensborn” pe 12 decembrie 1935. Una dintre cele mai oribile faze
ale proiectului Lebensborn era răpirea „copiilor valoroşi din punct de vedere
rasial” din ţările pe care naziştii le-au ocupat în Europa de Est. Părinţii, ai căror
copii erau răpiţi de nazişti, sunt acuzaţi azi de diferite „crime” inventate, care
sunt folosite pentru a justifica deportarea lor şi permanenta înstrăinare de copilul
lor. 
„Organizaţia SS Lebensborn a fost stabilită înainte de război ca instrument al
politicii rasiale naziste, pentru a consolida rata natalităţii copiilor „arieni”. În
timpul războiului, organizaţia a încercat să aplice acest plan în mai multe ţări
ocupate. Au reuşit în cea mai mare măsură în Norvegia, a cărei populaţie era
considerată ca având o valoare rasială specială, conform standardelor naziste.
Scopul primar al strategiei Lebensborn era să ridice standardul rasial al
populaţiei albe germane. Intenţia era de a transforma organizaţia într-un agent
puternic de impunere a politicii rasiale în cel de-al Treilea Reich prin mărirea
numărului de copii ‘valoroşi din punct de vedere rasial’ în Germania.
Lebensborn a fost parte din politica rasistă a SS, şi avea scopul de a comite
genocid împotriva categoriilor de populaţie care erau considerate „inferioare din
punct de vedere rasial”. Scopul era clar de întărire a componentei „ariane” şi
„nordice” din naţiunea germană. „Nordic” era folosit în sens rasial, nu
geografic. 
“Copii pe care naziştii îi considerau „valoroşi din punct de vedere rasial” erau
răpiţi de SS: sute de mii au fost transferaţi în centre “Lebensborn” pentru a fi
“germanizaţi“. În aceste centre, se făcea totul ca aceşti copii să-i respingă şi să-i
uite pe părinţii lor naturali. De exemplu, asistentele SS încercau să-i convingă
pe copii că au fost în mod deliberat abandonaţi de părinţi. Cei care refuzau
educaţia nazistă erau adesea bătuţi. Cei mai mulţi au fost adoptaţi de familii SS.
În 1942, ca represalii pentru asasinarea guvernatorului SS Heydrich în Praga, o
unitate SS a exterminat toată populaţia masculină dintr-un sătuc numit Lidice.
În timpul acestei „operaţiuni”, SS au făcut o selecţie printre copii: 91 dintre ei
au fost consideraţi destul de buni pentru a fi „germanizaţi” şi au fost trimişi în
Germania.
Este imposibil să se ştie câţi copii au fost răpiţi din ţările din estul Europei
ocupate de germani.” Unele estimări vorbesc despre 250.000 de minori răpiţi,
altele de milioane de copii răpiţi de la părinţii lor şi trimişi cu forţa în Germania.
După război, doar 25.000 au putut fi identificaţi şi trimişi înapoi familiilor.
Unele familii germane au refuzat, după război, să dea înapoi minorii pe care i-au
primit de la centrele Lebensborn. Au existat şi cazuri când adolescenţii refuzau
să se întoarcă la familia lor naturală: au fost îndoctrinaţi de germani să creadă că
erau germani puri. Îndoctrinarea era atât de puternică încât exprimau rasism şi
ură faţă de părinţii lor naturali. În timp ce Himmler crea Lebensborn în
Germania nazistă, admiratorii săi din cantoanele elveţiene unde se vorbea
germana şi colaboratorii elveţieni ai naziştilor au creat propria lor versiune,
“Lebensborn-Elveţian” care, cu modificări minore, există şi azi şi este aplicat
sistematic ca unealtă de genocid împotriva minorităţilor. Nu e clar un singur
lucru: dacă elveţienii s-au inspirat din Hitler, sau Hitler a fost inspirat de
elveţieni. După al doilea război, elveţienii au perfecţionat acest sistem care e
folosit ca politică de stat împotriva copiilor imigranţilor, având o motivaţie
economică.” 
“Şi astăzi statul elveţian aplică minuţios planul lui Himmler de răpire a copiilor
imigranţilor pe care-i consideră “valoroşi din punct de vedere rasial”.” Sistemul
funcţionează prin următoarele mecanisme, care se coordonează şi se
sincronizează fără cusur. Sunt trei mecanisme-instituţii: 1) Amtsvormundschaft
(modelată după “Lebensborn-ul” naziştilor: o comisie de gardieni numiţi
politic), 2) Erziehungsberatung (examinatori – psihologi şi “experţi rasiali” –
care evaluează şi “justifică” decizia criminală de luare a copilului de la părinţii
lui către biroul Amtsvormundschaft), şi 3) instanţele de judecată (care
pecetluiesc decizia de răpire a copilului sau stabilesc chiar ele ca un copil să fie
luat de la părinţi dacă li se pare că asta va contribui la germanizarea şi
“arienarizarea” copilului). Instanţele de judecată intervin pentru a corecta
deciziile “Amtsvormundschaft” în cazul în care acestora riscă să le scape un
copil “valoros”. Instanţele de judecată pot comanda răpirea copilului,
arienarizarea şi germanizarea lui. Instanţele sunt elementul cheie în Lebensborn-
ul elveţian.” 

“Prin ordin al secretariatului provinciei: Aceste locuri

publice sunt rezervate exclusiv doar albilor.”
 “Sistemul funcţionează în modul
următor: “Amtsvormundschaft, care lucrează la nivel local, fiind răspândit în
toată ţara, identifică un copil care aparţine unei minorităţi sau unei căsătorii
mixte şi care se califică pentru Lebensborn. Pot inventa orice fel de pretext ca să
“justifice” intervenţia asupra familiei cu scopul de a lua copilul din familie şi de
a-l înstrăina de părinţi. Pretextul pe care îl folosesc e că acţionează “în interesul
copilului” despre care susţin că ar fi în pericol din cine ştie ce motiv.
Uneori, Amtsvormundschaft se duc direct în instanţă cu decizia de a lua copilul
din familie, iar judecătorii pun ştampila pe răpirea copilului. Părinţii care fac
apel ajung în faţa Erziehungsberatung şi n-au nici o şansă să-l recupereze.
Singurii minori pe care îi resping sunt cei care au defecte mentale sau fizice.
Părinţii care nu renunţă să se lupte cu statul se trezesc acuzaţi de “infracţiuni”
pe care nu le-au comis şi pe baza cărora sunt deportaţi, desigur fără copilul lor,
care rămâne în Elveţia. În cazul în care nu-i pot deporta pe părinţi, instanţele
amână o rezoluţie ani la rând până când copilul a ajuns deja adolescent şi e total
înstrăinat de părinţii săi naturali şi de cultura sa; de regulă nu mai vorbeşte nici
limba maternă. Orice-ar face părintele pentru a-şi recupera copilul e în zadar.
Birocraţii elveţieni n-au nici o reţinere să încalce legi, să le interpreteze cum vor
ei, să ia şpăgi, să şantajeze şi să ia chiar ostatici.” 
“O altă metodă de a scăpa de părinţii care nu renunţă să se lupte cu statul
elveţian pentru a-şi recupera copilul e să comande “examinarea lor psihologică
şi psihiatrică”, ştiind desigur că medicii vor stabili că sunt bolnavi psihici. O
examinare neutră de către doctori non-elveţieni, europeni sau independenţi este
strict interzisă. Doar “examinarea” în instituţiile controlate de ei şi de
“profesioniştii” lor e permisă. Astfel, totul e o mascaradă: de la instanţe, la
psihiatrie: cu scopul de a oprima, persecuta şi distruge minorităţile etnice,
cultura şi limba lor.”
“Parazitism elveţian: profit de pe urma genocidului, fraudei şi evaziunii
fiscale:
Întreaga Elveţie este construită în jurul filosofiei parazitismului. Ascund bani de
la germanii care fac evaziune fiscală în ţara lor, ascund banii negri ai lorzilor
războiului din Africa, şi ai oficialilor corupţi din toată lumea. Miliardele de
dolari pe care le obţin de pe urma parazitismului se văd cu ochiul liber. Mult
mai puţin vizibil e faptul că Elveţia profită chiar şi mai mult de-atât – poate zeci
de miliarde de dolari – din exploatarea minorităţilor etnice prin forma de
genocid descrisă mai sus. Furând şi “transferând cu forţa copiii unui grup la alt
grup”, Elveţia evită problemele economice şi sociale care rezultă din
îmbătrânirea populaţiei şi din scăderea natalităţii (consecinţe dramatice ale
sărăciei produsă de capitalism). Când deportează un părinte, Elveţia rămâne cu
taxele pe care acesta le-a plătit şi cu contribuţiile pe care le-a făcut la sistemul
de pensii: în total se adună miliarde şi miliarde de dolari din industria
genocidului comis de elveţieni împotriva imigranţilor. Profitul obţinut de pe
urma acestui genocid reprezintă cea mai mare contribuţie la economia şi
trezoreria Elveţiei.” 
“Industria genocidului: Contribuţiile economice ale industriei elveţiene, cum
ar fi construcţia de maşini, bănci şi turism sunt bine cunoscute şi sunt publice.
Marea necunoscută e valoarea contribuţiei care rezultă din industria genocidului
elveţian. Se estimează că statul elveţian face un profit de 13 miliarde de dolari
din taxele şi contribuţiile plătite de imigranţii pe care-i deportează; aceasta este
cea mai consistentă sursă de venit pentru economia Elveţiei şi pentru trezoreria
statului.” (sursa) 
Capitalizarea societăţilor, popularizată de clasa intelectuală capitalistă prin
exprimarea inocentă de “revoluţie industrială”, a însemnat deposedarea ţăranilor
şi a meşteşugarilor de mijloacele de a-şi asigura traiul pentru a putea fi
transformaţi în proletari, adică în sclavi salariali: oameni a căror existenţă
depinde de acceptarea condiţiilor impuse asupra lor de capitalişti. Sclav
înseamnă o persoană care ştie că va muri dacă nu acceptă condiţiile impuse
asupra sa de către cel care are posibilitatea să-i ia viaţa sau să-i provoace
moartea, în mod direct (ucidere) sau indirect (înfometare, boală, sărăcie,
sinucidere, abandon social).
Înţelegerea mecanismelor prin care statul şi capitalismul s-au format în paralel
şi s-au influenţat unul pe altul e esenţială, pentru că aceste mecanisme s-au
perfecţionat în timp, iar violenţa lor e cu atât mai brutală cu cât e acceptată ca
stare de normalitate de indivizii din societăţi care sunt victimele şi ţintele lor.
Capitalismul e în fond o ideologie de covertire permanentă a omului în marfă
(capital uman); e o ideologie profund totalitară, pentru că, pe măsură ce
evoluează, acaparează orice aspect al vieţii şi orice respiraţie a societăţii în
scopul distrugerii oricărei rezistenţe faţă de convertirea în bani a proletarului, a
vieţii sale şi a nevoilor sale. Omul, care e obligat să trăiască pentru a munci şi
întreţine clasa conducătoare, nu doar că e mereu deposedat de orice drepturi
(care, în democraţia liberală, sunt mecanisme sociale defensive faţă de abuzurile
clasei conducătoare), e tolerat doar atâta timp cât e “marfă” adică munca sa
poate fi vândută, iar faptul că respiră poate produce bani. Când îşi pierde
“valoarea de piaţă”, e aruncat la gunoi, literalmente, şi stigmatizat ca “parazit
social” de “morala” capitalistă, pentru a putea fi eliminat fizic cât mai rapid din
societate. Practic, orice om care nu produce profit pentru minoritatea
conducătoare – din diverse motive – e un mort social:
„O expoziţie care s-a deschis acum 5 ani, şi care şi azi mai poate fi văzută la
Ballenberg, a prezentat Elveţiei moderne realitatea trecutului ei sinistru privind
exploatarea copiilor. Cel care a organizat expoziţia, Basil Rogger, spune că din
anii 1920, mereu s-a scris, au fost manifeste, au apărut reviste, autobiografii,
articole în presă despre suferinţele îndurate de copii care munceau în sclavie. Nu
era un secret. Dacă cineva ar fi dorit să ştie de existenţa lor, afla.
Până în momentul în care această expoziţie a fost organizată, o generaţie a
trecut de când luarea copiilor în sclavie a încetat, dar elveţienii tot nu sunt în
stare să-şi confrunte trecutul. Statul a fost pregătit să răspundă acestei chestiuni,
spune Rogger. Copii-pe-contract care credeau că experienţele lor au fost cazuri
izolate şi-au dat seama că nu a fost aşa, şi au început să-şi împărtăşească
suferinţele.
Vizitatorii au început şi ei să pună întrebări despre propriile lor familii. Rogger
spune că uneori mulţi reveneau şi îi spuneau că au descoperit că în familia lor
cineva fusese dat în sclavie ca muncitor. “Oamenii au început să devină
conştienţi de omniprezenţa acestui sistem, pentru că aproape orice elveţian ştie
pe cineva care a fost plasat într-o “familie adoptivă”.”
În ultimii ani, a avut loc un proces de conştientizare a acestui fenomen. Abia
anul trecut, statul şi-a cerut scuze în mod oficial copiilor luaţi în sclavie, dar şi
altor victime ale politicilor capitaliste (fără ca cineva să menţioneze că toate
acestea au legătură cu capitalismul): oameni care au fost sterilizaţi forţat, sau
deţinuţi abuziv.
“Parlamentul Elveţiei, Bundeshaus e foarte ocupat. Activistul Guido Fluri
tocmai a obţinut 100.000 de semnături pentru o petiţie în care a întrebat dacă
trebuie ca acestor victime să le fie acordate compensaţii, în urma unui
referendum naţional. Petiţia cere ca statul să acorde compensaţii de 500 de
milioane de franci elveţieni celor 10.000 de adulţi care au fost răpiţi şi luaţi în
sclavie de fermieri şi care încă mai sunt în viaţă astăzi, precum şi altora care au
avut de suferit de pe urma politicilor fasciste ale statului elveţian. Petiţia a fost
lansată în aprilie 2014. Fluri spune că succesul ei arată cât de puternic elveţienii
empatizează cu soarta copiilor-sclavi (impresia lui e falsă, însă, pentru că
situaţia se repetă azi cu copiii imigranţilor, care reprezintă o pătrime din
populaţia Elveţiei, lipsită de drepturi şi supusă mereu abuzurilor şi legilor
draconice). Face lobby în Parlament pentru a câştiga susţinere din partea
politicienilor pentru această petiţie. Le explică parlamentarilor cât au îndurat
aceşti copii – “oameni care au suferit decenii la rând, care au luptat, care nu au
putut niciodată să iasă din tranşee, care s-au ascuns, care au suferit de ruşinea
abuzurilor la care au fost supuşi… unii care azi trăiesc abandonaţi…” Nu e
vorba doar de bani, spune el. “Ce e important e să arătăm că ne îndreptăm spre o
conştientizare a acestei imense suferinţe pe care statul a cauzat-o.”
Sindicatul Fermierilor e de acord în principiu cu acordarea de compensaţii, dar
se opune categoric ideii că fermierii ar trebui să contribuie. “Trebuie să
înţelegeţi cum erau vremurile în care aceşti minori au fost daţi spre adopţie
fermierilor”, spune preşedintele sindicatului, Markus Ritter. Consiliile şi
bisericile nu aveau bani. Familiile de fermieri au fost rugate să aibă grijă de
aceşti copii care trăiau în sărăcie cu familiile lor naturale, sau care nu aveau
decât un părinte, aşa că fermierii au îndeplinit un rol social.” E conştient însă că
aceşti copii au fost folosiţi ca sclavi muncitori? “Am primit foarte multe
răspunsuri de la cei care au fost adoptaţi şi toţi ne spun că au fost trataţi foarte
bine… Dar suntem conştienţi că unii copii nu au fost trataţi aşa cum ar fi
trebuit.”
Guido Fluri spune că re-examinarea socială este o formă de eliberare pentru unii
dintre cei care au fost sclavi muncitori în copilărie. Mulţi oameni în vârstă vin în
cârje sau scaune cu rotile la biroul lui pentru a-i povesti prin ce-au trecut. Zilele
trecute a găsit pe biroul său un poem. Pentru alţii, discutarea publică a ceea ce
au îndurat e de nesuportat, iar Fluri a primit chiar şi ameninţări. “Mulţi dintre
cei care au trecut prin aceste suferinţe simt că rănile lor se redeschid,” spune el.
“Pot înţelege asta. Sunt complet depăşiţi de această situaţie.”
A durat mult până când efortul de a obţine compensaţii să ajungă în acest punct.
Loretta Seglias spune că chestiunea compensaţiilor e complicată în Elveţia.
“Încă există această temere de a plăti compensaţii… Unii spun că dacă încep să
fie acordate compensaţii într-o anumită chestiune, cu ce alte cereri se vor trezi
mâine?” Experienţa despăgubirilor de război a lăsat cicatrici.
David Gogniat a plecat de la familia adoptivă când avea 15 ani. Conduce o
afacere de transport. A mers să studieze arhivele din Berna împreună cu soţia sa.
Din iulie 2014, foştii copii sclavi-muncitori au acces la arhivele copilăriei
lor. David a început prin a căuta detalii despre trecutul mamei sale acum 2 luni.
“Pentru mine e clar că a existat o înţelegere între asistenţa socială şi fermieri ca
asistenţii să le ofere fermierilor braţe de muncă care să nu coste virtual nimic,”
spune el. Dar nu vrea decât să ştie atâta: “Cine a decis ca ei să fie răpiţi din
familia lor?”
Acceptă că ar putea să nu afle niciodată, dar în acelaşi timp crede că dacă ar
putea afla, trecutul ar fi mai uşor de suportat. Ajunşi în sediul arhivelor, aşteaptă
în clădirea modernă, de sticlă. Yvonne Pfaffli, care i-a găsit dosarele, ajunge cu
două dintre ele. Îl las pe David să le citească în linişte. După o perioadă, mai
repede decât mă aşteptam, apare.
“Acum am înţeles lucruri despre care n-am auzit şi n-am ştiut înainte, şi cred că
trebuie să mai caut în aceste dosare,” spune el. După ceva timp, mi-a spus că a
aflat unele detalii despre tatăl său, şi unele detalii intrigante despre informaţii
financiare – dar nu vrea să divulge care sunt. Pare doar uşurat că a putut citi
dosarele copilăriei sale. După ce a făcut mai multe vizite la arhive, a găsit ce
lipsea din trecutul său şi a lămurit unele mistere. Mulţi oameni au mari goluri în
trecutul lor, spune Pfaffli. Unii îşi amintesc doar că a venit o maşină neagră care
i-a luat de-acasă, fără să ştie măcar de ce.
“Nu au ştiut niciodată că ar fi putut fi luaţi de acasă pentru că părinţii lor
divorţaseră”, spune ea. “Acestea sunt întrebări foarte importante, şi mulţi sunt
foarte nervoşi, şi mulţi sunt poate temători să citească aceste dosare pentru că nu
ştiu la ce să se aştepte, dar, pe de altă parte, cumva răsuflă uşuraţi că aceste
dosare există.”
Documentele de obicei au fost scrise de personalul serviciilor sociale iar
pespectiva lor e diferită de cea a copiilor. Nici unul dintre aceste documente nu
menţionează vreun abuz.
Sarah, care acum are 51 de ani, a plecat din familia adoptivă când avea 15 ani ca
să fie ucenică şi nu s-a mai întors niciodată la ei. Şi ea are un dosar, deşi unele
lipsuri din acele documente au şocat-o. Scrisorile de la doctorul şcolii unde
învăţa şi de la fosta învăţătoare, în care îşi exprimau îngrijorarea faţă de
abuzurile pe care le îndura, lipsesc din aceste dosare, spune ea. Lipseşte şi
scrisoarea de la un oficial local care şi-a cerut scuze că a plasat-o într-o familie
nepotrivită. Ea spune că nu i s-a dat voie să păstreze acea scrisoare, doar i-a fost
citită. Cu ajutorul reţelei Verdingkinder încearcă să găsească aceste documente.
“Mai lipseşte şi explicaţia motivului pentru care am fost plasată în acea familie
în primul rând, cine a luat această decizie, cum s-a ajuns la asta, aşa că din
dosare lipsesc foarte multe,” spune ea. “E păcat. Nu vrem decât să ştim de ce
viaţa noastră a fost aşa, ca să putem să lăsăm trecutul în urmă… Îmi pare că
autorităţile se prefac, de fapt, că ar vrea să ne ajute. Nu sunt deloc sigură că vor
să facă asta în mod real.”
Christian a avut acces la dosare în iulie: “E foarte, foarte important. E viaţa mea.
De asemenea, e important ca să înţeleg ce s-a întâmplat în termeni tehnici şi
ştiinţifici.”. Are multe întrebări: de ce au fost răpiţi, de ce au fost duşi atât de
departe de mama lor? Ştiau autorităţile că erau puşi să muncească forţat? Ştiau
de polio-artrita de care a început să sufere încă de când era în grija acelei
“familii adoptive”? Spune că raportul psihologului care a dus la îndepărtarea lui
din acea familie lipseşte din dosarele sale. Sunt 700 de pagini pe care încă le
mai studiază.
Îmi arată scrisori de la mama sa care documentau cât de îngrijorată era de starea
sănătăţii copiilor ei şi de faptul că li se negase dreptul să meargă la şcoală după
ce au terminat gimnaziul. Există un contract încheiat cu fermierul şi care arată
că părinţii lui au contribuit la chelutuielile familiei adoptive cu 900 de franci
elveţieni o perioadă, apoi cheltuielile au crescut.
Dar unii dintre cei care au fost sclavi muncitori au căutat degeaba. Nu au găsit
nici urmă de dosar. “Fie au fost distruse acum multă vreme, fie mai recent,”
spune Loretta Seglias. “Unii au găsit răspunsuri… alţii n-au găsit.”
Casa în care locuieşte Sarah acum e plină de fotografiile copiilor şi nepoţilor ei.
Are o căsătorie fericită. Familia ei nu ştie absolut nimic de copilăria ei. Dosarele
sclaviei, abuzurilor, violurilor şi violenţelor îndurate din partea „familiei
adoptive” le ţine departe de casă: nu vrea să fie descoperite de familia ei. Când
au loc întâlniri cu alţii care au fost copii-muncitori-sclavi nu merge niciodată la
cele din oraşul ei, pentru a nu fi recunoscută.
“Nu vreau să stau în calea copiilor mei în nici un fel. Nu vreau să le amărăsc
zilele cu trecutul meu”, spune ea. „Copii-pe-contract încă nu şi-au găsit locul în
această societate. Încă suntem consideraţi „inferiori”, un fel de oameni care ar
trebui să trăim în beciuri. De-asta aş prefera ca mai ales vecinii mei să nu afle
niciodată care a fost trecutul meu.”
David Gogniat a fost într-o vreme preşedintele Asociaţiei Hauliers, şi unii dintre
cei care care fac parte din această asociaţie au aflat recent că în copilărie el a
fost un copil muncitor-sclav. „Atunci am aflat că unii dintre cei cu care lucram
au fost şi ei în aceeaşi situaţie,” spune el. „Am aflat că au fondat un club şi m-au
invitat şi pe mine la o întâlnire de-a lor, aşa că acum sunt membru în organizaţia
lor.”
Ţelul lui e să oblige statul să acorde compensaţii copiilor folosiţi ca sclavi
muncitori. “Eu am avut noroc că am fost mai rezistent şi am putut munci şi,
după ce-am scăpat de-acolo, am putut să-mi refac viaţa. Dar mulţi nu au
supravieţuit.”
Christian, care are acum 42 de ani, este artist. Casa sa e decorată cu sculpturi şi
fotografii. Nu şi-a ales această carieră întâmplător. „Fratele meu şi cu mine nu
am fost niciodată încurajaţi să ne exprimăm sentimentele în cuvinte, şi să le
exprimăm mai ales fără să ne temem de represalii, fără să ne fie frică,” spune el.
“Cumva am simţit că în artă voi învăţa să exprim ce gânduri am, să povestesc
imaginile care nu-mi ies din memorie.” Relaţia cu mama sa a fost distrusă.
“Aceste evenimente mi-au distrus familia total,” spune el. Mama lui e de acord.
„Ne-am înstrăinat. Nu mai avem mai nimic în comun,” spune ea. „E foarte
dificil, chiar şi acum, după atâta timp.”
Christian spune că experienţa copilăriei sale a lăsat nenumărate şi foarte
profunde cicatrici. “Îţi dai seama că eşti diferit, dar nu vrei să fii diferit.
Cumva vrei să fii un om ca toţi ceilalţi. Cumva vrei să pretinzi că aşa ceva
nu ţi s-a întâmplat niciodată.” (Sursa)
  Note:

(1) “Consideraţii asupra tratamentului popoarelor de rase străine din Est” este un memorandum secret pe care Himmler i
l-a înmânat lui lui Hitler la 5 ani după ce a conceput acest plan, în 1940:

“Referitor la tratamentul care va fi aplicat raselor străine din Est, trebuie să avem în vedere să recunoaștem și să
cultivăm cât mai multe grupuri etnice cu putință, adică, pe lângă polonezi și evrei, sunt ucrainienii, rușii albi, goralii
[Goralen], Lemcos [Lemken] și Cashubos [Kaschuben]. Dacă alte grupuri mici şi izolate, naţionale, pot fi găsite în alte
locuri, şi ele ar trebui tratate la fel. Ceea ce vreau să spun e că nu doar că nu suntem cât se poate de interesaţi să nu ne
trezim cu populaţiile din est unite, ci, dimpotrivă vrem să le dividem în cât mai multe părţi şi segmente cu putinţă. Dar
chair şi în interiorul grupurilor entice trebuie să urmărim interesul nostru ca să conducem aceste grupuri spre a fi cât mai
unite şi solide, sau poate să trezim în ele o conştiinţă naţională şi o cultură naţională, numai ca pe urmă să le dizolvăm în
fragmente şi particule mici şi nenumărate (să le atomizeze). În mod natural, vrem să folosim pe unii din aceste grupuri
entice, în special din cele mai mici, pentru a-i plasa în funcţii de conducere în poliţie şi în primării. Numai primarii şi
poliţia locală vor avea voie să conducă aceste grupări etnice. În ce-i priveşte pe gorali, şefii de trib individuali şi bătrânii
tribului, care trăiesc în nesfârşite lupte unii cu alţii, ar trebui să fie cei care ocupă poziţii de conducere. Nu trebuie să
existe nici o centralizare către vârf, pentru că numai dizolvând aceast întreg conglomerat de oameni ai guvernului
general, care se ridică la 15 milioane, şi la 8 milioane în provinciile de est, va fi posibil să putem să promovăm politica
de selecţie rasială, care trebuie să fie baza pentru planurile noastre: şi anume, să selectăm din aceste grupări pe cei care
sunt valabili din punct de vedere rasial pentru a-i putea aduce în Germania și pentru a-i asimila aici.

În câțiva ani – aș spune 4-5 ani, numele de Cashubes, de exemplu, trebuie să fie total uitat, pentru că la acea vreme
poporul Cashubian nu va mai exista (asta va fi valabil și în ce-i privește mai ales pe prusacii din vest). Sper că conceptul
de evrei va fi complet exterminat prin relocarea lor forțată în Africa sau în altă colonie. Într-o perioadă oarecum mai
lungă, va fi posibil să facem ca conceptele etnice de ucrainieni, gorali și să dispară din zona controlată de noi. Ce am
spus despre aceste popoare fragmentate e valabil pe o scală mai mare şi pentru polonezi.

O chestiune fundamentală a acestor probleme este legată de educaţie şi astfel de chestiunea selecţiei tineretului pe baze
rasiale. Pentru toţi non-germanii din Est, nu trebuie să existe şcoală mai avansată de 4 ani – gimnaziul. Singurul
scop al acestor şcoli e ca ei să ştie artimetică şi să numere până la 500, nu mai mult; să ştie să-şi scrie numele, şi să
cunoască că legea divină e ca ei să se supună germanilor şi să fie oneşti, harnici şi buni. Nu cred că e necesar să
ştie să citească.
Dincolo de această educaţie de bază, nu trebuie să existe nici un fel de alte şcoli în Est. Părinţii, care de la început vor
dori să îşi dea copilul la o şcoală mai bună după educaţia gimnazială, trebuie să facă cerere pentru asta la SS şi la şefii
poliţiei. Prima regulă în analizarea cererii lor trebuie să fie dacă copilul lor este perfect din punct de vedere rasial și dacă
îndeplinește alte condiții ale noastre. Dacă acest copil corespunde, îl vom considera ca parte a sângelui nostru, și atunci
părinții vor fi informați despre decizia de a le trimite copilul la o școală în Germania, unde va rămâne pentru totdeauna.

Oricât de crude și tragice ar putea fi cazurile individiuale, această metodă este cea mai blândă și mai bună dintre toate.

Părinţii unui asemenea copil de sânge bun…. probabil nu vor mai produce alți urmași, astfel încât pericolul acestor
sub-oameni din est [Untermenschenvolk des Ostens] de a găsi o clasă de lideri care, din moment ce ar fi egali cu
noi, ar fi și periculoși pentru noi, va dispărea. Părinții pot pleca și ei în Germania pentru a deveni cetățeni loiali.
Dragostea pentru copilul lor, al cărui viitor și a cărui educație depind de loialitatea părinților, va fi o armă puternică în a-
i convinge să se supună la ceea ce le cerem.

Dincolo de examinarea cererilor părinților pentru o educație mai bună (de care să se bucure) copilul lor, va exista și o
selecție anuală a tuturor copiilor făcută de guvernul general – pentru vârste de la 6 la 10 ani – pentru a-i putea separa pe
cei care se califică rasial de cei fără valoare rasială. Cei care vor fi consideraţi rasial valabili vor fi trataţi în acelaşi fel ca
un copil care este admis pe aceeaşi bază de rasă, după ce cererea părinților va fi acceptată.”

Documentul numărul 1880 a fost proba acuzării numărul 1314. [Scris de mână] Dr. Gross de la Biroul de politici rasiale
a fost informat asupra acestui document pe 28 noiembrie 1940. Wolff. [ștampilă] Strict secret.”

Sursa: Trials of War Criminals Before the Nuernberg Military Tribunals Under Control Council Law No. 10. Vol. 13:
United States of America v. Ernst von Weizsaecker, et al. Case 11: ‘Ministries Case’. US Government Printing Office,
District of Columbia: 1952. pp. 147-150.

(2) La fel s-a întâmplat şi în Statele Unite, şi în alte ţări, mai ales în cele catolice. Femeile care năşteau fără a fi
căsătorite erau forţate să-şi dea copilul spre adopţie, sau acesta pur şi simplu le era furat de stat. Dar nu doar femeile
necăsătorite cădeau victime, ci şi cele căsătorite. În Spania, Australia, Irlanda, sute de mii de copii au fost răpiţi din
maternităţi, cu complicitatea medicilor şi a poliţiei, de călugăriţe catolice şi de preoţi care au încasat sume neinvestigate
de bani de pe urma vinderii lor către alte familii din Occident. Nu se ştie dacă unii dintre aceşti copii nu au ajuns pe
mâna unor „părinţi” care-i exploatau, dar în Australia s-a întâmplat aşa.)

(3) Deloc întâmplător, pe teritoriul actual al Elveţiei au fost arse de vii cele mai multe femei din Europa, după ce
biserica le acuza de „vrăjitorie”. Silvia Federici explică mecanismul prin care „vânătoarea de vrăjitoare” din Europa a
reprezentat de fapt o privatizare a trupurilor femeilor şi o naţionalizare a minţii, personalităţii, feminităţii şi controlului
reproducerii lor. Terorismul de stat împotriva femeilor a mers în paralel cu privatizarea pământurilor – furtul resurselor
comunale de către bogaţi. Scopul acestora era lipsirea ţăranilor şi muncitorilor de autonomie pentru a-i putea face
dependenţi de a munci pentru un salariu în industrie. Din acest motiv, anti-capitaliştii numesc capitalismul „sclavie
salarială”. Convertirea cu forţa a ţăranilor şi meşteşugarilor în proletari se regăseşte astăzi în foarte multe politici impuse
oamenilor care muncesc pentru a trăi, prezentate de economişti ca „austeritate” (sărăcire artificială), neoliberalism,
globalizare etc. Scopul acestora e subjugarea totală a celor care produc bunăstare în orice societate: muncitorii.
„Austeritatea este de fapt o politică neîncetată, impusă clasei muncitoare începând din anii ’70, odată cu lovitura de stat
împotriva socialistului Allende în Chile şi impunerea de către SUA a unei dictaturi fasciste, extrem de sângeroasă şi brutală. În
Chile oamenii au fost convertiţi la „miracolul pieţei”, aşa cum a numit Milton Friedman sărăcirea lor forţată şi negarea accesului la
servicii şi resurse publice, prin teroare, tortură, crimă şi violenţe, însoţite de o imensă maşinărie de propagandă. Margret
Thatcher care a impus şi în SUA de Reagan şi în Marea Britanie politicile de terorism economic, testate în Chile, a regretat că nu
putea apela şi ea la tortură, aşa cum a făcut dictatorul fascist Pinochet. Nu se ştie câţi oameni au murit din cauza terorismului
economic impus de Thatcher&Reagan. În Europa de est şi mai ales în Rusia, în anii ’90, consolidarea dependenţei muncitorilor de
„piaţă” şi subminarea constantă a autonomiei individuale şi a şanselor de a supravieţui în afara „pieţei” au provocat probabil
milioane de morţi, dar aceste crime nu vor apărea niciodată în statisticile capitaliştilor.