Universul si sistemul solar

Sistemul solar s-a format acum 4,568 miliarde de ani, în urma colapsului gravitațional al unei regiuni
din cadrul unui vast nor molecular.[41] Acest nor inițial avea un diametru de mai mulți ani-lumină și a
dat naștere, probabil, mai multor stele. [42] La fel ca și majoritatea norilor moleculari, acesta era
constituit, în principal, din hidrogen, mai puțin heliu și cantități mici de elemente mai grele formate în
generațiile anterioare de stele. Când regiunea care avea să devină sistemul solar, denumită
și nebuloasă pre-solară,[43] a suferit un colaps, conservarea momentului cinetic a determinat-o să se
rotească mai repede. Centrul, unde s-a concentrat cea mai mare parte a masei, a devenit din ce în
ce mai fierbinte în raport cu discul din jur.[42] Nebuloasa în contracție, rotindu-se tot mai repede, a
început să se aplatizeze și a luat forma unui disc protoplanetar cu un diametru de aproximativ
200 UA,[42] având o protostea fierbinte și densă în centru.[44][45] Protoplanetele formate în
urma acreției din acest disc de praf și gaz[46] interacționau gravitațional, formând - prin contopire -
corpuri din ce în ce mai mari. Sute de protoplanete au putut exista în sistemul solar timpuriu, dar
acestea fie au fuzionat, fie au fost distruse, formând planete și planete pitice, iar resturile
devenind obiecte minore.

Soarele
Articol principal: Soare.

Tranzit al planetei Venus prin fața discului solar

Soarele este steaua sistemului solar și de departe cel mai important component al acestuia. Masa
sa mare (egală cu 332.900 de mase terestre)[51] produce în nucleul său temperaturi și densități
suficient de ridicate ca să susțină fuziunea nucleară,[52] care eliberează o cantitate enormă
de energie, din care cea mai mare parte radiază în restul sistemului sub formă de radiații
electromagnetice, cu vârful situat în spectrul de 400-700 nm al luminii vizibile.[53]
Soarele este clasificat ca fiind o pitică galbenă de tipul G2, dar acest nume poate induce în eroare,
din moment ce comparativ cu majoritatea stelelor din galaxia noastră, Soarele este mai mare și mai
luminos.[54] Stelele sunt clasificate cu ajutorul diagramei Hertzsprung–Russell, o diagramă care
reprezintă grafic luminozitatea stelelor împreună cu temperatura de la suprafața lor. În general,
stelele mai fierbinți sunt mai luminoase. Stelele care satisfac această relație sunt denumite stele din
secvența principală, iar Soarele se află chiar în mijlocul acestei secvențe. Totuși, stelele mai
luminoase și mai fierbinți decât Soarele sunt rare, în timp ce stelele cu mult mai fade și mai reci,
cunoscute și ca pitice roșii, sunt comune, reprezentând 85% din totalul stelelor din galaxie. [54][55]
Unele dovezi sugerează că poziția Soarelui în secvența principală poate înseamna că acesta se află
la mijlocul ciclului de viață al unei stele, pentru că nu și-a consumat încă rezerva de hidrogen folosit
pentru fuziunea nucleară. Soarele devine tot mai luminos; mai devreme în evoluția sa, luminozitatea
era doar 70% din cea actuală. [56]
Soarele face parte din populația I de stele; a luat naștere în faza târzie a evoluției universului și
astfel conține mai multe elemente mai grele decât hidrogenul și heliul (numite „metale”, în context
astronomic) decât stelele mai vechi ce fac parte din populația a II-a. [57] Elementele chimice mai grele
decât hidrogenul și heliul s-au format în nucleele stelelor vechi care au explodat, așadar prima
generație de stele a trebuit să dispară pentru ca universul să se poată îmbogăți cu aceste elemente.
Stelele mai vechi conțin mai puține metale, în timp ce stelele născute mai târziu conțin mai multe. Se
crede că acest conținut mai bogat în metale a fost crucial pentru ca Soarele să dezvolte un sistem
planetar, deoarece planetele se formează prin acreția „metalelor”. [5

Mercur
Mercur (0,4 UA de la Soare) este cea mai apropiată planetă de Soare și cea mai mică
planetă din sistemul solar (0,055 mase terestre). Mercur nu are niciun satelit natural, iar
singurele caracteristici geologice cunoscute, în afara craterelor de impact, sunt crestăturile
din scoarță, care cel mai probabil se datorează unei perioade timpurii de contracție din
trecutul său.[70] Atmosfera planetei Mercur este aproape neobservabilă și este formată din
atomi desprinși de pe suprafața sa de către vântul solar.[71] Apariția nucleului său
de fier relativ mare și mantaua subțire nu au fost încă suficient explicate. Ipotezele includ
faptul că straturile exterioare au fost dezagregate în urma impactului cu un obiect gigantic și
că acreția completă a fost împiedicată de energia Soarelui tânăr. [72][73]
Venus
Planeta Venus (0,7 UA de la Soare) este asemănătoare ca mărime cu Pământul (0,815
mase terestre) și, la fel ca și Terra, are o manta subțire de silicat deasupra unui nucleu de
fier, o atmosferă substanțială și indicii ale unei activități geologice interne. Totuși, planeta
este mult mai uscată decât Pământul iar atmosfera sa este de nouăzeci de ori mai densă.
Venus nu are niciun satelit natural. Este cea mai fierbinte planetă, temperaturile de la
suprafață depășind 400 °C, cel mai probabil din cauza cantității de gaze cu efect de seră din
atmosferă.[74] Nu a fost detectată nici o dovadă definitivă a unei activități geologice la
momentul actual pe Venus, dar planeta nu are un câmp magnetic care să prevină epuizarea
atmosferei sale substanțiale, ceea ce sugerează că aceasta este încontinuu alimentată de
către erupțiile vulcanice.[75]
Pământ
Pământul (de asemena și Terra; 1 UA de la Soare) este cea mai mare și cea mai densă
planetă interioară, singura despre care se cunoaște la momentul actual că este geologic
activă și singurul loc din sistemul solar unde se cunoaște că există viață.[76] Hidrosfera sa
lichidă este unică printre planetele terestre, iar Terra este singura planetă unde au fost
observate plăci tectonice. Atmosfera Pământului diferă radical față de cea a altor planete,
fiind shimbată de prezența vieții și conținând aproximativ 21% de oxigen liber.[77] Planeta
Pământ are doar un satelit natural, Luna, care este singurul satelit mare al unei planete
terestre din sistemul solar.
Marte
Marte (1,52 UA de la Soare) este mai mic decât Terra și Venus (are 0,107 mase terestre).
Planeta posedă o atmosferă formată în mare parte din dioxid de carbon, cu o presiune la
suprafață de 6,1 milibari (aproximativ 0,6% din presiunea atmosferică de la suprafața
 Pământului).[78] Suprafața sa, brăzdată de vulcani vaști ca Olympus Mons și rifturi cum ar
fi Valles Marineris, reprezintă o dovadă a activităților geologice care au persistat până relativ
recent, cu două milioane de ani în urmă.[79] Culoarea sa roșiatică provine de la oxizii de
fier (rugină) din sol.[80] Marte are doi sateliți naturali foarte mici (Deimos și Phobos) despre
care se crede că au fost asteroizi capturați de gravitația planetei. [81]

Jupiter
Jupiter (5,2 UA), cu o masă de 318 ori mai mare ca cea a Pământului, este de 2,5 mai masiv
decât toate celelalte planete din sistemul solar laolaltă. El este compus în mare parte
din hidrogen și heliu. Căldura sa internă destul de mare creează un număr de caracteristici
semi-permanente ale atmosferei sale, cum ar fi benzile de nori și Marea Pată Roșie.
Jupiter are 67 de sateliți cunoscuți. Cei mai mari patru
sateliți, Ganymede, Callisto, Io și Europa prezintă similarități cu planetele terestre, cum ar fi
vulcanismul și încălzirea internă.[92] Ganymede, cel mai mare satelit din sistemul solar, este
mai mare decât planeta Mercur.
Saturn
Saturn (9,5 UA), care se distinge prin sistemul său de inele ușor de observat de pe Pământ,
este asemănător cu Jupiter din punctul de vedere al compoziției atmosferice și al
magnetosferei. Deși Saturn are 60% din volumul lui Jupiter, el are mai puțin de o treime din
masa acestuia (95 de mese terestre), fiind cea mai puțin densă planetă din sistemul solar.
Inelele lui Saturn sunt alcătuite din particule mici de rocă și gheață.
Saturn are 62 de sateliți confirmați; doi dintre ei, Titan și Enceladus, poartă semne de
activitate geologică, deși aceștia sunt în mare parte alcătuiți din gheață (criovulcani).[93] Titan,
al doilea satelit ca mărime din sistemul solar, este mai mare decât Mercur și singurul satelit
din sistemul solar care posedă o atmosferă substanțială.
Uranus
Uranus (19,6 UA), de 14 ori mai masiv ca Pământul, are masa cea mai mică dintre toate
planetele exterioare. Este singura planetă care orbitează în jurul Soarelui înclinată „pe o
parte”; înclinația axei de rotație este de peste nouăzeci de grade față de normala la ecliptică.
Planeta are un nucleu mult mai rece decât ceilalți giganți gazoși și cantitatea de căldură
radiată în spațiu este foarte mică.[94]
Uranus are 27 de sateliți cunoscuți, cei mai mari
fiind Titania, Oberon, Umbriel, Ariel și Miranda.
Neptun
Neptun (30 UA), deși este puțin mai mic decât Uranus, este mult mai masiv (aproximativ 17
mase terestre) și prin urmare, mult mai dens. El radiază mai multă căldură internă, dar nu la
fel de multă ca Jupiter sau Saturn. [95]
Neptun are 13 sateliți cunoscuți. Cel mai mare, Triton, este geologic activ, având
probabil gheizere de azot lichid.[96] Triton este singurul satelit mare cu o orbită retrogradă.
Neptun este însoțit pe orbita sa de o mulțime de planete minore, numite troienii lui Neptun,
care au o rezonanță orbitală de 1:1 cu el.