Tema 14.

Diplomaţia prin organizaţii internaţionale (diplomația

multilaterală)

OBIECTIVE:
 să definească noţiunea de organizaţie internaţională
 să estimeze funcţiile, structura şi personalul reprezentanţelor permanente
 să analizeze specificul activităţii diplomatice în organizațiile internaţionale

SUBIECTE:
1. Organizaţiile internaţionale – promotoare a noii diplomaţii.
2. Reprezentarea statelor în organizațiile internaţionale.
3. Funcţiile, structura şi personalul reprezentanţelor permanente.
4. Particularităţile activităţii diplomatice în organizațiile internaţionale.

BIBLIOGRAFIA:
1. Anghel Ion. Drept diplomatic şi consular. Bucureşti, LUMINA LEX, 1996.
2. Beniuc V. Noţiunile şi conceptele de bază ale diplomaţiei, Ch., IRIM, 2013, 190p.
3. Burian A. Drept diplomatic şi consular. Ed. A II-a. Ch., 2003.
4. Burian Alexandru. Introducere în practica diplomatică şi procedura internaţională. Ediţia
a II-a, Chişinău, 2008.
5. Burian A. Relaţiile internaţionale, politica externă şi diplomaţia. Curs de lecţii. Ch.: CEP
USM, 2007
6. Căldare Gheorghe. Diplomaţia practică. Curs de lecţii. AAP, Chişinău, 2009.
7. Convenţia de la Viena ci privire la relaţiile diplomatice (1961). Tratate
internaţionale...,V. 4., Ch., 2005.
8. Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare (1963). Tratate internaţionale..., V.
4. Ch., 2005.
9. Sepviciul diplomatic: teorie şi practică. Suport de curs. Coord.: Teosa V., Vasilescu Gr.,
Ciobu E. C.: CEP USM, 2011
10. Попов В. И. Современная дипломатия. Теория и практика. М.: Mежд. Отнош., 2010
 TEZELE PRINCIPALE:
1. Organizaţiile internaţionale – promotoare a noii diplomaţii.
Organizaţiile internaţionale, aşa cum există acum ca forme permanente de cooperare a
statelor, au început să se cristalizeze încă în secolul al XIX-lea ca rezultat al dezvoltării vieţii
politice şi social-economice a statelor şi popoarelor, al întregii evoluţii a relaţiilor internaţionale.
Formarea, în această perioadă, de noi state suverane, independente, îndeosebi în Europa
şi America, a dus la schimbări cantitative şi calitative în relaţiile internaţionale, la multiplicarea
şi diversificarea mijloacelor şi formelor juridice ale raporturilor interstatale. Progresul tehnico-
ştiinţific a extins sfera raporturilor de cooperare internaţională, generând noi probleme şi
necesitatea unor noi soluţii, crearea unor mecanisme internaţionale de coordonare permanentă a
eforturilor de cooperare a statelor. Asemenea mecanisme internaţionale de cooperare s-au
adăugat mijloacelor şi formelor exis tente în dreptul internaţional şi în practica statelor: tratate,
reuniuni diplomatice, relaţii diplomatice ale statelor ş.a.
Organizaţiile internaţionale (interstatale) au apărut, ca o continuare şi permanentizare a
reuniunilor diplomatice temporare ale statelor - congresele şi conferinţele, căpătând însă
caracterul unui fenomen nou al relaţiilor internaţionale şi al dreptului internaţional, cu trăsături
caracteristice noi. La origine, organizaţiile internaţionale nu sunt decât o prelungire a
conferinţelor internaţionale, convocate pentru încheierea unor tratate.
În prezent, asistăm la o transformare a societăţii internaţionale, a statelor, într-o societate
mai organizată şi instituţionalizată în domeniul relaţiilor internaţionale care cuprinde toate
aspectele vieţii internaţionale.
Organizaţiile internaţionale guvernamentale constituie un cadru favorabil pentru
dezvoltarea relaţiilor dintre statele membre, pentru coordonarea activităţilor spre anumite
scopuri. Funcţia principală a organizaţiilor internaţionale este aceea de a oferi mijloacele şi
cadrul cel mai potrivit de cooperare între state în domenii în care acestea au interese comune.515
Participarea, practic, a tuturor statelor membre ONU la multe dintre organizaţiile internaţionale
atestă prestigiul de care ele se bucură şi confirmă rolul jucat de acestea în organizarea cooperării
dintre state în tot mai multe domenii.
În epoca contemporană, organizaţiile internaţionale reprezintă o formă de armonizare a
eforturilor statelor în direcţia unei colaborări internaţionale, pentru realizarea căreia statele au
creat un cadru juridico-organizatoric (instituţional) – o organizare cu caracter permanent.
Organizaţiile internaţionale reprezintă un fenomen caracteristic al relaţiilor mondiale actuale,
fiind chemate să contribuie la dezvoltarea înţelegerii şi colaborării dintre state, la asigurarea păcii
şi securităţii în lume. Instituţia organizaţiei internaţionale a apărut ca o necesitate a vieţii
internaţionale şi acest fenomen marchează un pas important în direcţia democratizării ei. Rolul
crescând pe care îl are instituţia organizaţiei internaţionale reprezintă una dintre caracteristicile
marcante ale relaţiilor internaţionale actuale. Statele nu pot renunţa la aceste instrumente de
securitate colectivă, de cooperare economică şi tehnică, de unificare a eforturilor colective pentru
soluţionarea unor probleme actuale şi acute de interes comun, care sunt mai necesare ca oricând
sau chiar indispensabile în condiţiile globalizării.

2. Reprezentarea statelor în organizațiile internaţionale.

Creşterea numărului de state, multitudinea problemelor de ordin economic, politic, tehnic
şi militar, existente intre aceste state şi în general în in lume, dezvoltarea mijloacelor de
comunicaţie şi multe alte schimbări radicale ce sau produs pe parcursul ultimului secol au dus în
mod inevitabil la modificarea structurala a comunităţii mondiale şi la schimbarea configuraţiei
diplomaţiei. Organizaţiile internaţionale sunt rezultatul colaborării multilaterale ale statelor în
diverse domenii. Apariţia acestor instituţii a dus la apariţia unor noi forme şi metode de activitate
diplomatică, definită în doctrina de drept internaţional ca diplomaţia multilaterală. Concomitent
este necesar de menţionat, că normele de drept care guvernează acest domeniu al diplomaţiei
sunt neuniforme şi lipsite de rigoarea necesară, ansamblul normelor de drept diplomatic care
reglementează noua diplomaţie fiind încă vag şi confuz.
Locul organizaţiilor internaţionale în dreptul diplomatic este calificat în mod diferit în
literatura de specialitate. Autorul român Ion Anghel clasifică diplomaţia care se desfăşoară în
cadrul organizaţiilor internaţionale sub patru unghiuri de vedere:
a) sub raportul poziţiei statelor fata de organizaţia internaţională respectivă. Acest raport
se reflectă prin politica statelor faţă de o organizaţie internaţională, exercitată prin două mijloace:
trimiterea de reprezentanţi la reuniunilor organelor acestei organizaţii şi crearea de misiuni
permanente acreditate pe lângă organizaţia respectivă;
b) sub raportul diplomaţiei unui stat faţă de alte state în cadrul organizaţiilor
internaţionale respective. Acest raport se reflectă prin posibilitatea statelor de a folosi
organizaţiile internaţionale, mai ales cele cu caracter politic (ca Organizaţia Naţiunilor Unite),
drept o tribună importantă pentru sine. Concomitent, organizaţiile internaţionale oferă posibilităţi
de a efectua contacte bilaterale cu alţi membri ai organizaţiei respective;
c) sub raportul diplomaţiei organizaţiilor internaţionale faţă de statele membre sau statele
terţe. Acest raport se reflectă prin trimiterea de către organizaţia internaţională a unor misiuni
diplomatice (temporare sau permanente) într-un stat şi, pe de altă parte, prin deciziile pe care
organizaţia internaţională le ia, care sunt obligatorii doar pentru statele care le acceptă;
d) sub raportul diplomaţiei organizaţiilor internaţionale faţă de alte organizaţii
internaţionale. Acest raport se reflectă prin faptul că organizaţiile internaţionale urmăresc
idealuri comune pentru statele care sunt membri ai organizaţiei respective. Cu toate acestea, sunt
cazuri când de unele şi aceleaşi probleme se preocupă diferite organizaţii internaţionale, ce poate
provoca rivalitate şi conflict de competenţă. Cazul sensibil în aceasta situaţie îl constituie faptul
că un stat poate fi membru al ambelor organizaţii internaţionale care rivalizează între ele şi
rezultatele activităţii în aceste organizaţii pot fi diferite prin consecinţele deciziilor adoptate.
Reprezentarea statelor la organizaţiile internaţionale se poate realiza atât în forme
permanente, cât şi în forme temporare. Principala formă de reprezentare este misiunea
permanentă pe lângă organizaţiile internaţionale care îndeplineşte mai multe funcţii: de
menţinere a legăturilor cu organizaţia internaţională; de reprezentare a statului trimiţător în
organizaţia internaţională; de negociere; de observare şi de informare etc.
Statutul acestor misiuni este reglementat parţial prin: Convenţia asupra reprezentării
statelor în relaţiile lor cu organizaţiile caracter universal, adoptată la 14 martie 1975, la 24 Viena,
care se aplică şi misiunilor de observatori şi delegaţiilor la conferinţe organizate de aceste
organizaţii.
Structura personalului misiunii este asemănătoare celei a misiunilor clasice, dar variază
ca mărime şi organizare în funcţie de sarcinile specifice pe care le îndeplineşte pe lângă
organizaţiile internaţionale. Misiunile permanente sunt conduse de reprezentanţi permanenţi
acreditaţi pe lângă secretariatele organizaţiilor internaţionale.
Misiunile permanente pe lângă organizaţiile internaţionale nu sunt clasificate după rang şi
nu se pune problema ordinii de precădere. Înfiinţarea misiunii nu se face în baza unui acord cu
organizaţia, ci prin actul de voinţă al statului în cauză, ca expresie a egalităţii suverane cu
celelalte state membre ale organizaţiei. Nici statul de sediu nu se poate opune, chiar dacă el nu
are relaţii diplomatice cu statul trimiţător. Prin acceptarea organizaţiei pe teritoriul său, el a
acceptat trimiterea de misiuni permanente ale tuturor statelor membre.
Misiunile permanente pe lângă organizaţiile internaţionale şi membrii acestora
beneficiază de imunităţile, privilegiile şi facilităţile prevăzute de Convenţia din 1961 şi au
obligaţia generală de a respecta legile statului gazdă, să nu intervină în treburile interne ale
acestuia şi să nu folosească localurile misiunii în alte scopuri decât cele pentru care au fost
înfiinţate.

3. Funcţiile, structura şi personalul reprezentanţelor permanente.

Funcţiile unei misiuni permanente pe lângă organizaţiile internaționale sunt, în mare
măsură, asemănătoare cu funcţiile unei misiuni diplomatice permanente.
Funcţiile principale a reprezentanţei (misiunii) permanente sunt:
a) de a asigura legătura între statul său şi organizaţia internaţională respectivă;
b) de a reprezenta statul trimiţător;
c) de a negocia cu organizaţia internaţională;
d) de a observa şi a informa statul său despre ceea ce se întâmplă în cadrul organizaţiei
internaţionale;
e) de a pune la dispoziţia organizaţiei internaţionale informaţii despre anumite
evenimente care se desfăşoară în statul trimiţător.
Funcţiile specifice ale reprezentanţelor (misiunilor) permanente sunt:
a) de a asigura participarea statului său la viaţa juridică şi politică a organizaţiei
internaţionale respective;
b) de a contribui la realizarea scopurilor pentru care organizaţia internaţională respectivă
a fost creată.
Funcţiile tipice ale reprezentanţelor (misiunilor) permanente sunt:
a) de a informa organizaţia internaţională despre nevoile de ajutor pe care le are statul
său;
b) de a promova cooperarea internaţională respectivă.
Înfiinţarea reprezentanţei (misiunii) permanente pe lângă organizaţia internaţională poate
fi efectuată numai în cazul dacă regulile organizaţiei o permit. Statul membru nu are nevoie de
permisiune de la organizaţie pentru a înfiinţa o reprezentanţă (misiune) permanentă pe lângă ea şi
nu trebuie să obţină agrementul acesteia privind persoana pe care o desemnează pentru a-l
reprezenta. Statul de sediu al organizaţiei nu se poate opune înfiinţării unei reprezentanţe
(misiuni) permanente al unui stat membru al organizaţiei care se află pe teritoriul său.
Organizaţia internaţională este obligată să notifice statului de sediu înfiinţarea unei misiuni
permanente al unui stat membru, dar statul de sediu ia cunoştinţă fără a putea ridica obiecţii în ce
priveşte înfiinţarea misiunii.
Structura reprezentanţei (misiunii) permanente pe lângă organizaţiile internaţionale diferă
de structura misiunii diplomatice permanente.
În primul rând, nu există o categorie a reprezentanţelor (misiunilor) permanente după
rang. Oricare ar fi rangul şefului reprezentanţei (ambasador sau ministru) misiunile au acelaşi
statut şi nu există între ele o ordine de precădere din acest punct de vedere.
În al doilea rând, structura şi mărimea efectivului unei reprezentanţe (misiuni)
permanente depinde de importanţa pe care o acordă statul său organizaţiei internaţionale
respective. În ce priveşte structura personalului reprezentanţei (misiunii) permanente, practica
arată că sunt două categorii de personal: personal cu caracter diplomatic şi personal cu caracter
administrativ-tehnic.
Titlurile acordate personalului diplomatic al reprezentanţei (cu excepţia şefilor de
reprezentanţe) nu diferă de titlurile acordate tradiţional agenţilor diplomatici: consilier, secretar,
ataşat. Şefilor de reprezentanţe (misiuni) li se acordă titlul de "reprezentant permanent" sau
"reprezentant permanent adjunct", indiferent de rangul pe care îl posedă (ambasador sau
ministru). În caz de absenţă temporară şeful reprezentanţei este înlocuit de persoana cu cel mai
înalt grad după şeful misiunii, căruia i se acordă titlul de "însărcinat cu afaceri" (charge d'affaires
ad interim).
Numirea membrilor şi a personalului reprezentanţei (misiunii) permanente este, de
regulă, un act intern al statului trimiţător şi nu necesită obţinerea agrementuilui organizaţiei sau
statului de sediu. Cu alte cuvinte, organizaţia nu are drept de control în numirea unui
reprezentant permanent. Deşi nu are dreptul de a cere agrementul, statul de sediu are totuşi
posibilităţi de a obiecta la numirea unui reprezentant pe care nu-l agreează. În cazul când statul
trimiţător nu ţine seama de obiecţie, statul de sediu poate să-l expulzeze pe reprezentantul
respectiv.
 Doar şefii de stat, şefii de guvern şi miniştrii de externe, în conformitate cu practica
stabilită, nu au nevoie să facă dovadă împuternicirii de a reprezenta statele. Un reprezentant
acreditat pe lângă o organizaţie internaţională sau un trimis la o reuniune a unei organizaţii
internaţionale trebuie să prezinte un document (scrisoare de acreditare sau depline puteri) prin
care să ateste că este abilitat să-şi reprezinte ţara. Procedura legitimării este necesară şi pentru
alţi membri ai reprezentanţei (misiunii) permanente care îndeplinesc funcţii diplomatice.
Aceste legitimări se fac prin notificare. Şeful reprezentanţei (misiunii) permanente
trebuie să aibă scrisori de acreditare care sunt adresate organului executiv al organizaţiei
internaţionale (Secretarului General sau Directorului General). Scrisorile de acreditare sunt
semnate, conform legislaţiei interne al fiecărui stat, de către şeful statului sau guvernului.

4. Particularităţile activităţii diplomatice în o/internaţionale.

Relaţiile unei organizaţii internaţionale sunt stabilite şi menţinute cu statele membre şi se
desfăşoară în ţara în care se află sediul ei. Formă permanentă de asociere voluntară şi de
cooperare a statelor, organizaţiile internaţionale reprezintă totodată un domeniu de aplicare a
unor reguli - principii şi norme de drept internaţional atât cu caracter general, cât şi special,
create de state pentru a reglementa raporturile complexe care apar în legătură cu organizarea şi
funcţio nării organizaţiei.
Formarea unei organizaţii este expresia relaţiilor dintre statele fondatoare, care cad de
acord şi încheie un tratat constitutiv în acest scop; desfăşurarea activităţii sale se întemeiază pe
contribuţia şi raporturile statelor membre, pe funcţionarea organelor principale şi subsidiare în
cadrul normelor juridice stabilite prin actul constitutiv; în exercitarea funcţiilor şi puterilor sale
apar relaţii specifice ale organizaţiei cu alte Organizaţii internaţionale, cu statele membre sau
nemembre, relaţii care formează un alt domeniu de aplicare a dreptului internaţional. Totalitatea
principiilor şi normelor generale sau specifice care reglementează aceste relaţii constituie dreptul
organizaţiilor internaţionale, parte componentă a dreptului internaţional contemporan.
Organizaţia internaţională nu este o simplă sumă a statelor membre, ci, creată pe baza
acordului de voinţă al acestora, ea capătă o autonomie funcţională care o transformă într-o
entitate internaţională cu trăsături proprii. Pe plan juridic, o organizaţie internaţională este
subiect de drept internaţional numai în măsura în care statele membre îi conferă această calitate,
prin atribute ce-i permit să intre în raporturi de drept internaţional cu statele sau cu alte
organizaţii internaţionale, exercitând drepturi şi asumându-şi obligaţii internaţionale.
Personalitatea internaţională nu constituie deci o trăsătură esenţială, inerentă oricărei organizaţii
internaţionale, proprie acesteia prin chiar faptul existenţei sale. Depinde de vrerea statelor
membre ca o organizaţie internaţională să dispună sau nu de o astfel de capacitate. Natura
personalităţii internaţionale a unei organizaţii interstatale nu este determi nată de dreptul
internaţional, în afara voinţei statelor membre; ea este determinată de acestea, care stabilesc prin
actul constitutiv şi prin alte acte cu valoare de tratate internaţionale atributele organizaţiei,
dreptul ei ca, în exercitarea funcţiilor sale, să intre în raporturi juridice cu alte subiecte de drept
internaţional.
De obicei o organizaţie internaţională este reprezentată prin Secretariat, adică prin
funcţionarii săi care primesc o împuternicire în acest scop. Secretariatul unei organizaţii
internaţionale, ca organ tehnic, împreună cu organele deliberative (Adunarea Generală şi
Consiliul) formează mecanismul destinat să transpună în viaţă obiectivele organizaţiei. Aşa cum
reprezentanţii permanenţi ai statelor sunt purtătorii de cuvânt ai ţărilor sale, la fel şi funcţionarii
sunt purtători de cuvânt ai organizaţiei internaţionale.
Noţiunea funcţionar internaţional desemnează o persoană care are calitatea de agent sau
de funcţionar civil internaţional al unei organizaţii internaţionale.158 Alături de noţiunea de
funcţionar internaţional există şi noţiunea de agent internaţional, o categorie mai largă şi mai
vagă decât prima. În această noţiune sunt incluşi, în afară de funcţionarii internaţionali propriu-
zişi, şi alte categorii de membri ai personalului organizaţiilor internaţionale: membrii forţelor de
menţinere a păcii, parlamentarii internaţionali, membrii adunărilor consultative, arbitrii,
judecătorii, experţii, mediatorii, consultanţii, consilierii şi tehnicienii tribunalelor internaţionale.
Agenţii internaţionali beneficiază, în mod diferenţiat, de imunităţi şi privilegii, în
dependenta de poziţia pe care o ocupă în ierarhia din cadrul Secretariatului şi de locul unde îşi
îndeplinesc misiunea. Unii din ei, spre exemplu funcţionarii internaţionali, beneficiază practic de
aceleaşi imunităţi şi privilegii ca diplomaţii tradiţionali.
Funcţionarii internaţionali sunt de două categorii: funcţionari internaţionali angajaţi în
serviciu în cadrul organizaţiei internaţionale respective şi funcţionar onorific, care nu este
angajat în serviciu, însă se bucură de aceleaşi privilegii şi imunităţi. Categoria funcţionarilor
internaţionali diferă de aceia a reprezentanţilor permanenţi sau reprezentanţilor temporari ai
statelor membre. Activitatea funcţionarului internaţional este plasată în afara ordinii publice a
unui stat oarecare şi este exercitată în contextul ordinii publice internaţionale, de unde rezultă, că
ei nu sunt agenţi naţionali (funcţionari publici naţionali) ci agenţi internaţionali, servind direct
scopurile organizaţiei internaţionale respective.
În practica actuală a organizaţiilor internaţionale statutul funcţionarului internaţional este
stabilit în mod unilateral de către organizaţie prin regulamentele personalului şi nu poate fi
negociat de persoana care urmează a fi funcţionar internaţional.
Experţii organizaţiilor internaţionale sunt persoane de o anumită competenţă din punct de
vedere tehnic, chemate în mod temporar de o organizaţie pentru a lucra în numele şi pe contul ei
pe teritoriul statelor care au nevoie de asistenţa lor.
Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile O.N.U. prevede, că funcţionarii O.N.U.:
a) se vor bucura de imunitatea de jurisdicţie pentru toate actele îndeplinite de către ei în
calitatea lor oficială (inclusiv pentru cele spuse sau scrise);
b) vor fi scutiţi de orice impozite asupra salariilor şi plăţilor făcute de O.N.U.;
c) vor fi scutiţi de orice obligaţie relativă la serviciul naţional;
d) nu vor fi supuşi, nici ei şi nici soţii/soţiile şi membrii familiei lor aflaţi în întreţinerea
lor, dispoziţiilor limitând imigrarea şi formalităţilor de înregistrare a străinilor;
e) se vor bucura, în ce priveşte facilităţile de schimb, de aceleaşi privilegii ca şi
funcţionarii de rang comparabil aparţinând misiunilor diplomatice acreditate pe lângă guvernul
respectiv;
f) se vor bucura, ei, precum şi soţii/soţiile şi membrii familiei lor aflaţi în întreţinerea lor,
de aceleaşi facilităţi de repatriere ca şi trimişii diplomatici în perioada de criză internaţională;
g) se vor bucura de dreptul de a importa cu scutire de vamă mobilierul şi efectele lor
personale cu ocazia preluării primului post în ţara respectivă.
Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile instituţiilor specializate prevede ca
funcţionarii instituţiilor specializate se bucură de aceleaşi privilegii şi imunităţi ca şi funcţionarii
O.N.U.